Parinti si copii

De Sofia Nadejde

Un roman cinic despre felul in care puterea de sacrificiu isi rateaza totusi misiunea intr-o lume atat de inegala.

Tache Serafim ramane singur cu cei patru copii – Zoe, Magda, Georgica si Ilie, dupa ce sotia lui, Eliza, moare dand nastere celui mai mic dintre ei. Incurajat sa se insoare din nou, Tache refuza, mai ales pentru ca nu poate avea incredere ca o alta femeie ii va creste corect copiii. Prefera, astfel, sacrificiul fiicei celei mari, Zoe, care renunta la tot pentru a-si creste fratii si surioara, dar care asista neputincioasa la esecul constant al acestora, caci Georgica ajunge medic doar pentru a vedea ca nu poate sa rezolve nimic din cauza unui sistem erodat pe toate partile, Magda ajunge sa fure, iar Ilie este urmarit de politie. Romanul devine, astfel, tocmai prin situatiile prin care trec copiii odata ajunsi adulti, o pledoarie consistenta pentru fidelitate, invatatura si cinste.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980858

Previzualizare carte

PREFAȚĂ

Parenting

Familia a dat universul narativ al celor mai cunoscute romane românești. Cel puțin atunci când vorbim despre romanele care se mai citesc în școli, vorbim în mare despre romane de familie. Nu în sensul subgenului „roman de familie, ci mai ales în cel al romanelor în care familia împlinește o funcție narativă majoră. Chiar și atunci când nu sunt „romane de familie, adică nu urmăresc doar relațiile de familie, ci și parcursul personajelor în afara acesteia, romanele românești canonizate în școli și universități sunt narațiuni despre această instituție. Mara de Ioan Slavici este, de fapt, un roman despre o familie rămasă fără tată unde mama devine, după expresia celebră a lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe, „prima businesswoman din literatura română. Chiar Manolescu amintește de faptul că romanul ar putea fi numit „romanul Persidei, demonstrând concentrarea mare pe copiii Marei, și, prin urmare, pe dezvoltarea familiei. Ion de Liviu Rebreanu este un roman despre familii din Pripas și despre încrengăturile și strategiile activate în lupta pentru avansarea pe scara socială. Moromeții este romanul familiei lui Moromete, pe care se străduiește să o țină laolaltă în condițiile în care presiunea economică e tot mai mare pe sudul rural românesc. Sigur, un răspuns evident la această observație poate fi următorul: aceste romane sunt romane despre familii pentru că realitatea socială impune tema – familiile sunt structura de bază a societăților tradiționale și moderne. Sigur, doar că mai important aici e că în fiecare din ele scopul narativ este de a arăta/critica/problematiza dizolvarea familiei. Oricât ar „tezauriza", oricât ar strânge, Mara nu își îndeplinește mereu planurile pentru Trică și Persida; oricât de pragmatic și-ar fi jucat cărțile, familia lui Ion cu Ana este un eșec violent; oricât de mult ar ține de băieții lui, Nilă, Achim și Paraschiv fug de la casa lui Moromete doar pentru a-și rata viața. Am ales aceste trei romane pentru că, deși sunt scrise în trei epoci diferite – Mara secolul al XIX-lea, Ion interbelic și Moromeții perioada postbelică – ele toate au cumva același drive narativ și reprezintă tentative similare de cuprindere, prin analiza raporturilor din familie, a universului social și economic pe care îl încapsulează timpul lor. În The Bourgeois (Verso, 2013), Franco Moretti propune o teză interesantă în legătură cu conexiunea dintre familie și proza modernă: odată cu apariția claselor burgheze, romanele de familie au fost deposedate de vălul sentimental. Stresul la care e supusă instituția familiei odată cu apariția industrializării și a burgheziei urbane dă o proză nouă, în care conveniența se transformă în interes, iar familia devine interesantă pentru prozatorii de aiurea mai ales pentru felul în care eșuează sub presiunea mare a societății moderne. Explicația e simplă: modernitatea literaturii înseamnă capacitatea ei de a funcționa mai ales critic în raport cu realitatea, nu doar descriptiv. E ușor, astfel, de afirmat că familia este un subiect central modern pentru romanul occidental – și, implicit, devine unul pentru romanul românesc – atunci când eșuează.

Într-un articol de sinteză despre „Locuire și spațiu în romanul românesc" (în Transilvania, nr. 9, 2021) coordonat de Maria Chiorean, autoarele și autorii puneau accentul, în cadrul discuției despre familie și locuire în universul ficțional din perioada 1845-1947, pe apariția unui trop important odată cu modernizarea romanului românesc: divorțul ca fenomen urban. Tocmai pentru că problematizează mai ales căsătoriile din interes ca parte din fresca societății burgheze, universurile narative de secol al XIX-lea și început de secol XX creează și agenți noi ai ruperii familiei. Sunt multe exemple de astfel de situații, iar cel mai elocvent e chiar cel pe care îl descrie Sofia Nădejde în Patimi (1903), unde Matilda, după ce pleacă de lângă Mustea, e nevoită să își ascundă un an de zile relația cu Iliescu pentru ca divorțul să poată fi înfăptuit. Divorțul este, în romanul românesc, cel mai des un simptom al societății burgheze, unde corupția, dorința de îmbogățire și infidelitatea sunt principalele motive pentru ruperea familiei. Astfel, unitatea familiei și ruperea acestei unități au devenit și dispozitive narative: nu doar că permiteau o radiografie a instituției familiei prin setarea aerului idilic inițial, dar efectele ruperii acesteia prilejuiau mereu descrieri de medii noi. În Patimi, divorțul aducea imediat în prim-plan medii sociale descrise în detaliu, documentar aproape: condiția femeii singure, educația și școlile de maici, periferiile urbane și locuirea în mizerie, saloanele medicale, străinătatea etc. După o incursiune destul de statică în lumea micii boierimi rurale, divorțul deschidea în roman, odată cu plecarea Matildei din sat, o întreagă lume nouă, experimentată altfel. Și, în același timp, ruperea familiei funcționa și în logica unei critici sociale puternice: patimile – în general pasiunea erotică, dorința de îmbogățire și corupția – sunt motivele centrale pe care autoarea le vedea responsabile de degradarea morală a unei instituții de altfel extrem de morale. Critica familiei nu este niciodată aici critica noțiunii de familie, dimpotrivă. Pentru Sofia Nădejde familia este victima societății moderne. Ce se schimbă însă în Părinți și copii? În primul rând, desfacerea tragică a familiei nu mai ține de divorț. Tache Serafim rămâne singur cu cei patru copii ai lui după ce soția lui, Eliza, moare dând naștere celui mai mic copil, iar romanul ne prezintă de fapt metodele de parenting pe care le testează acesta în creșterea fiicelor și fiilor Zoe, Magda, Georgică și Ilie. Și romanul va deveni, tocmai prin situațiile prin care trec copiii odată ajunși adulți, o pledoarie consistentă pentru fidelitate, învățătură și cinste, mai ales prin plasarea strategică de personaje antagonice care declanșează tușe morale destul de groase.

Aproape nicio iubire din romanele Sofiei Nădejde nu e dezinteresată: căsătoria e stabilită pentru zestre sau, oricum, pe baze materiale, iar ruperea familiei e centrul criticii lumii de final de secol XIX: patimi, slăbiciuni, gesturi imorale – toate stabilesc unghiul moral al universului narativ al prozei Sofiei Nădejde. De altfel, situațiile par să construiască narativ în jurul – și împotriva – tezelor celebre ale lui Engels din Originea familiei, a proprietății private și a statului (publicată original în 1884, tradusă în Opere, vol. 21, Editura Politică, 1965), care anunțau încă din prefața primei ediții bazele perspectivei materialiste asupra căsătoriei și a „producerii vieții nemijlocite: „producerea mijloacelor de subzistență – alimente, îmbrăcăminte, locuință [și] producerea omului însuși, perpetuarea speciei. De aici și conflictul permanent construit narativ în romanele Sofiei Nădejde: oamenii deviază de la misiunea familiei de perpetuare a speciei către misiunea egoistă de perpetuare a propriilor interese și produc, astfel, erori de sistem. Istoria conexiunilor dintre socialism și teoria familiei – mai ales în contact cu evoluționismul – este suficient de complicată cât să merite câteva paranteze, dar și cât să nu poată fi descrisă aici mulțumitor (vezi o sinteză decentă în Mark Poster, Critical Theory of the Family, 1978). Cu toate acestea, faptul că Sofia Nădejde este prima noastră autoare socialistă și, într-un fel, singura gânditoare care își poziționează în epocă explicațiile din eseuri în liniile determinismului marxist, o înțelegere a caracterului complex al criticii și analizei familiei în gândirea europeană de secol al XIX-lea este esențială. Cu toate că odată cu Charles Fourier critica „familiei tradiționale a devenit un pilon al teoriei critice continentale, nu a existat niciodată în secolul al XIX-lea un consens socialist sau măcar stângist cu privire la această instituție. Un exemplu bun aici e faptul că voci ca aceea a anarhistului Mihail Bakunin au accentuat mai ales importanța „familiei naturale în societate, iar Marx și Engels au tratat dialectic originea familiei pentru devoalarea suprastructurilor care decid asupra instituției sociale și a micro comunităților. După cum discută faptul și Richard Weikart într-un text din 1994 despre „Marx, Engels și abolirea familiei, Marx și Engels nu erau, în fond, „instigatori ai trendului anti familie între socialiști (și biografia lui Marx e aici grăitoare), cu toate că scrierile lui Engels au „contribuit semnificativ la acest trend". Cert e că, dincolo de atitudinile militante împotriva familiei tradiționale ale cercurilor socialiste și anarhiste din secolul al XIX-lea, teoria materialistă a fost mai ales interesată de producerea familiei în mijlocul societăților burgheze și industriale. Critica lui Engels viza, în anii 1840, mai ales distrugerea familiei de către societatea industrială, în ceea ce privește familiile muncitorești: pe scurt, oricare ar fi originea ei, în teoria critică de secol XIX familia e văzută mai mult ca o victimă a exploatării și a exigențelor sistemelor de producție industrială. Familia se destramă din cauza presiunilor externe. Adăugând la această teză a disoluției familiei muncitoare, pentru Marx mai ales societatea burgheză se făcea vinovată de reducerea familiei la relație economică. Scopul meu aici nu este neapărat să fac o genealogie a criticii aduse familiei ca instituție – de altfel reformulată de Marx și Engels în Ideologia germană din 1864 (tradusă în Opere, volumul III, 1958), unde discuția despre istoricitatea și originea instituției familiei capătă nuanțe puternice –, ci mai ales să prezint pe scurt ideile pe care le accesa Sofia Nădejde în ultima parte a secolului al XIX-lea. Ele sunt prezente peste tot în realismul critic european, iar exemplul cel mai bun aici e Maxim Gorki, care plasează în Mama (1905) discuția despre familie în contextul industrial și unde vina distrugerii familiei pică de exploatarea din fabrică. La Nădejde discuția despre dizolvarea familiei trebuie să îi urmărească și parcursul intelectual. Cum am spus și în prefața de la Patimi, urmărind monografia lui Valentin Vișinescu (Sofia Nădejde, 1972) aflăm că soții Nădejde nu oficiază slujbă religioasă la căsătorie și, mai mult, „consimt la căsătorie oficiată fără preot, declarându-se, fățiș, atei". Faptul ultragiază în epocă orașul și îi transformă pe soții Nădejde în caz de dezbatere. De la acest episod până la publicarea romanelor Patimi (1903), Robia banului (1906) sau Părinți și copii (1907) vor trece însă trei decenii. Trei decenii de transformări ideologice ale programului lor și, mai ales, de recalibrări ale discursului socialist pentru compatibilitatea acestuia cu structura politică liberală – Ioan Nădejde se și alătură liberalilor în 1903. Ateismul inițial al soților Nădejde, mai ales după apropierea acestora de ideologiile mai puțin radicale de la începutul secolului XX, este eliminat și topit într-o morală deseori direct creștină. Aproape nimic din romanele ei nu mai lasă să se vadă, la începutul secolului XX, care erau opțiunile ideologice inițiale ale Sofiei Nădejde. La aceasta se adaugă ceva: putem reconstitui astăzi peisajul prozei traduse la noi în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX pentru a plasa proza autoarelor noastre între alte autoare europene. Am încercat să o fac în articolul „Romancierele: Traducerile de romane scrise de femei în cultura română (1941-1918)" (în Transilvania, nr. 6, 2021) pentru a înțelege totuși care erau resursele literare ale autoarelor de la noi. Concluziile mele în legătură cu traducerile romanelor scrise de femei din Franța, Anglia, Italia sau Satele Unite ale Americii sunt legate în primul rând de transformarea câmpului de traduceri spre anul 1890. Dacă înainte de acest an erau traduse consistent doar numele câtorva autoare franceze (Sophie Cottin, Stephanie Genlis, George Sand), după 1890 arealul geografic al autoarelor traduse se diversifică, fiind scrise de autoare din SUA, Anglia sau Italia. De fapt, până la 1918, cea mai tradusă autoare în spațiul românesc este o autoare de romane creștine care frizau, prin poveștile de misionarism social catolic, realismul critic – Carolina Invernizio. De altfel, în centrul peisajului traducerilor de după 1900 stau la noi Carolina Invernizio și Matilde Serao. Numele lor nu mai spun astăzi mare lucru, dar în epocă reprezentau pentru proza italiană și, desigur, pentru dezbaterile de la noi, două modele de roman sentimental extrem de bine conturate: Invernizio era autoarea prizată de publicul mai divers și puțin pretențios (snob) al claselor de jos (format din muncitoare, servitoare, vânzătoare etc.), cărora li se adresa direct în textele literare mai ales pentru a le educa un oarecare simț polemic în legătură cu poziția lor, în timp ce Serao scria mai mult pentru elita culturală italiană și europeană a epocii. Invernizio chiar îi răspunde (ironic, cu superioritate) lui Serao, după cum relatează Lynn M. Grunzberg, „tu scrii pentru crème de la crème, eu pentru restul. Cu toate acestea, Invernizio a primit o critică semnificativă chiar din partea teoreticienilor socialiști, deși intrase mult în descrierea celor mai precare medii sociale ale vremurilor. Pentru Antonio Gramsci, de pildă, Invernizio este „găina onestă a literaturii populare, autorul italian fiind mai ales deranjat de rezolvarea morală a romanelor ei. Pioșenia religioasă, mântuirea creștină și misionarismul religios sunt piloni centrali ai prozei ei și, de aceea, pentru un gânditor marxist ca Gramsci, proza ei intra în categoria naivității oneste. Sofia Nădejde cunoaște proza acestor autoare, asta știm sigur. Ea este chiar traducătoarea unui roman de Matilde Serao, Visul unei nopți de dragoste (traducere apărută în 1915), fapt care arată interesul ei pentru romanul sentimental și care o poate plasa mai bine în genul romanului de familie. Și aici cred că avem cheia interpretării prozei Sofiei Nădejde, între discuția deterministă despre originea familiei/funcționarea ei în societatea burgheză și credința că literatura poate avea o funcție educativă majoră prin impunerea unui model creștin de raportare la aceste presiuni economice. Pe scurt, Nădejde își împrumută schema din studiile materialiste ale instituției familiei, dar propune o soluție morală și religioasă în fața presiunii societăților burgheze.

Romanul Părinți și copii e, astfel, o căutare permanentă a celei mai bune soluții din punct de vedere economic pentru creșterea copiilor lui Tache Serafim. Romanele descrise astăzi drept feministe ale Sofiei Nădejde sunt, de multe ori, romane despre bărbați buni care trec prin experiențe neplăcute, iar acest fapt merită o discuție aparte. Pentru că o ramură foarte importantă a studiilor de gen contemporane stă exact în analiza comportamentelor masculine. Unul dintre journal-urile cele mai importante astăzi în studiile de gen este Men and Masculinities, unde discuția teoretică pleacă exact de la structurile pe care se construiește masculinitatea în regim diacronic și sincronic. Studierea teoretică a „bărbaților și bărbăției sau a „masculilor și a masculinităților pare să fie justificată mai ales de faptul că, pentru a înțelege patriarhatul, e la fel de urgentă analiza și înregistrarea agenților lui direcți ca experiența femeilor. Adresându-se cititoarelor și cititorilor de la începutul secolului XX mai ales pentru conștientizarea situației femeilor în epocă (de la lipsa de educație la instabilitatea materială și la complicata organizare a sănătății), proza Sofiei Nădejde creează lumi dihotomice, în care există tipologii de la care nu se poate devia, dar care își pot interschimba protagoniștii: dacă în Patimi funcționarul Iliescu e figura celui care înșală și fură, în Părinți și copii funcționarul Tache Serafim chibzuiește și îndură. Discutând romanul Patimi, am încercat să arăt că, dintr-un soi de simpatie de clasă – care apare în epocă și la Duiliu Zamfirescu, așa cum arată și Nicolae Manolescu în Arca lui Noe –, vocea narativă și organizarea acțiunii țin cu boierul. La dispariția claselor boierești și la nașterea capitalismului prin arendași și funcționari puși pe căpătuială, atât vocile conservatoare (chiar și boierii declasați ca Duiliu Zamfirescu), cât și vocile progresiste (inițial de stânga, cum este în secolul al XIX-lea cea a Sofiei Nădejde) înregistrează cu regret dinamica lumii noi. Boierii parcă nu mai sunt atât de răi cum se credea, odată ce intră în scenă arendași nemiloși ca Tănase Scatiu din Viața la țară sau funcționari ariviști ca Iliescu din Patimi. Nădejde creează în Patimi tipologia „bărbatului bun prin Mustea, care crește copilul și e bun cu țăranii, strânge bani și încearcă să țină moșia legată în contextul secetei și al transformărilor tehnologice și economice, și tipologia „bărbatului rău prin Iliescu, personajul care seduce, înșală și pierde bani din capriciu, patimă și aroganță. În Robia banului Nădejde continuă, prin Hristea Pandele, modelul lui Iliescu, dar la altă scară. Ni se spune povestea urbană a modelului funcționăresc pus pe căpătuială și, la fel ca în Patimi, inevitabila fundătură a acestui drive arghirofil și arivist. În ambele romane, autoarea contrapune modele inocente și inofensive, de la Maria și Puica din Patimi, la Susana și fiul ei în Robia banului. Vedem, mereu, contraste enorme, căci lumea românească (de fapt, din Moldova și Muntenia) de la finalul secolului al XIX-lea produce inegalități atât de mari încât nu suportă amestecul: în vâltoarea vieții burgheze – aproape sigura în care viața există într-o formă cât de cât descriptibilă pentru romancierii și romancierele noastre până la 1918 – pare că lucrurile se întâmplă doar motivate și determinate de o tensiune între bine și rău. De aici, cum am spus și în prefața romanului Patimi, un dualism bine-rău aproape insuportabil pentru cititorul contemporan, căci este citit – am, din păcate, senzația – mai ales ca didacticism, dacă nu, în orice caz, ca moralism învechit. Ceea ce se schimbă în Părinți și copii e simpatia față de funcționar. Vocea narativă a Sofiei Nădejde îl descrie pe Tache Serafim mai ales ca pe un funcționar care muncește mult și nu câștigă suficient. Mai mult, Nădejde e poate primul nostru autor cu conștiință reală de reporter, cu adevărat interesat de descrierea mediilor mai necunoscute ale epocii ei din punct de vedere social. De aceea, proza ei rămâne, dincolo de moralismul pregnant, o dare de seamă asupra situațiilor de gen și clasă în epocă, iar structura deterministă a explicației face un serviciu selecției cadrelor. De fapt, Nădejde folosește spațiul narativ pentru a pune pe tapet, printr-o ingenioasă tehnică de dialoguri, o amplă descriere de medii profesionale și sociale: dincolo de descrierea educației și a eforturilor pe care le face un părinte singur (Tache) pentru a-și crește copiii, sunt descrise în detaliu felul în care funcționează în epocă (sau, mai bine spus, nu funcționează) medicina sau avocatura (prin Georgică sau Iacobescu).

Spuneam că Sofia Nădejde pare să fie conștientă în proza ei de faptul că într-o lume patriarhală, în care, la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, femeile au doar câteva căi prestabilite în care pot funcționa social și intim, cel mai important lucru este înțelegerea felului în care se produce masculinitatea. În Patimi, boierul Mustea este părăsit de Matilda pentru funcționarul Iliescu. Matilda pleacă cu o sumă consistentă de bani pe care o pierde prin ambițiile lui Iliescu, iar Mustea ajunge să își crească singur fata. Mustea construiește, în timp ce Matilda distruge – totul, ne spune parcă mereu vocea narativă, din cauza patimilor. Mustea însă nu e un erou unilateral, ci e și cel care o împinge pe Matilda spre adulter prin lipsa lui de atenție. În Robia banului funcționarul urban Hristea Pandele ia locul lui Iliescu – model de arivism și obsesie pentru îmbogățire –, dar intră spre finalul vieții în aceeași paradigmă a lui Mustea, pierzându-și copilul și dând de o soție croită narativ după modelul Matildei. În Părinți și copii îl avem în centru pe Tache Serafim care crește patru copii singur, după ce soția moare la nașterea ultimului. Zoe, Magda, Ilie și Georgică sunt însă adevărații protagoniști ai romanului. Căci, chiar dacă prezintă povești masculine în care femeile sunt mai ales conduse de patimi (în principiu dorința de îmbogățire care duce la neglijarea familiei), toate romanele ei sunt și despre educația fetelor în epocă. În primul ei roman, Patimi, se vorbește des despre necesitatea educației cu privire la Puica, în Robia banului despre orfana Susana, iar în Părinți și copii despre sacrificiul fetei mari, Zoe. Bărbații sunt, astfel, doar pretextul major, căci deși secolul al XIX-lea este a man’s world, acțiunile se dezvoltă mai ales prin conturarea unor profiluri complexe de femei. În cazul romanului Părinți și copii, astfel, nu e greu să afirmăm că vorbim despre „romanul lui Zoe", despre un roman care descrie devenirea forțată de împrejurări a unei fete și sacrificiul ei pentru familie purtat cu greu și doar pentru a asista la eșecul constant al fraților.

Romanul începe cu o prezentare a unui picnic de 1 mai la pădure. Nădejde construiește aici o pledoarie pentru întoarcerea la natură, congruentă cu traducerile de roman și eseu de la noi din această perioadă care descoperă tot mai mult ecologia om-natură. Direcția din care vin aceste pledoarii pentru natură ține mai ales de tendințele poporaniste, împrumutate în epocă de diverse facțiuni literare, iar elogiul naturii și perspectiva eco ajung chiar la relativizări destul de actuale ale antropocentrismului: „Trebuie ochi ageri, ca să zărești războiul veșnic ce se poartă de la firicelul de iarbă și furnica aproape nevăzută până la stejarul falnic și omul, numit, în bătaie de joc, regele naturii. Auzi, rege! El, pe care-n câteva ceasuri îl pot ucide ființele, nevăzute de mici ce sunt! Vocea narativă ne spune încă din primul capitol că „cel plecat de la sat se izgonește pe el și neam de neamul lui din mijlocul naturii dătătoare de viață. Plăcerile orașului sunt ca beția; știi că te ucid pe tine și pe urmași, dar nu te poți dezbăra de ele. Sau, și mai expresiv, „din pricina trecerii de la liniștea naturii la zgomotul orașului, o jale le încătușa sufletele tot mai mult". Iată, o primă posibilă ipoteză, prezentă în operele multor autori din epocă: orașul strică viața, presiunea urbană înseamnă birocrație și improvizație, stres și gălăgie. Familia lui Tache Serafim ajunge și la mănăstirea din pădure, iar copiii primesc iconițe. Atmosfera e atât de programatic frumoasă, încât devine greu de suportat și aproape imposibil de acceptat ca setting realist, mai apropiată de bucolicele sămănătoriste decât de pactul realismului poporanist: „Toate zâm­beau în lumina caldă a soarelui. Copiii alergau veseli, culegeau flori, bucurându-se de atâta frumuseţe. – Eu culeg viorele pentru mama, zise Zoe, alegând pe cele mai învoalte; „Îi prinse un farmec sfânt, tainic. Frumusețea neîntrecută a naturii le robise inimile. Cu toții simțiră acel fior de evlavie, ce-l dă frumosul neplăsmuit de mână omenească. Dar totul are un contrapunct premeditat. Nădejde construiește această scenă astfel încât ceea ce va urma în roman să fie greu de prevăzut și acceptat de către cititor. Și tocmai pentru a crea, într-un fel, spațiul de contrast și morală, tot ceea ce se întâmplă vine din felul în care societatea îndepărtează omul de la această puritate naturală. La fel ca în Patimi, unde pădurea era mai ales spațiu al pericolelor, în Părinți și copii avem de la început puse în ramă poveștile jafurilor din codri: la picnic, călugărul povestește familiei cum starețul mănăstirii a fost ucis împreună cu vizitiul când transporta zece mii de lei cu care nepotul lui voia să ia o moșie în arendă. „Adună, sărmanul om, bani și nu știe că-și adună moartea" mai spune călugărul, anunțând parcă din nou una din temele centrale ale prozei Sofiei Nădejde – lăcomia care și în Părinți și copii îi va pierde pe Magda și pe Ilie. Acest prim capitol e romanul în sinteză: există un mediu natural, unde omul în contact cu natura se manifestă pur; există, însă, și un mediu artificial, unde omul în contact cu economicul se manifestă impur. Credința în acest caracter ordonat al existenței este însă ceea ce ghidează proza autoarei, iar toate cazurile de eșec din roman sunt parcă puse acolo pentru a arăta ce se întâmplă când oamenii decid să își ia destinul în propriile mâini într-o societate care nu respectă nicio lege ordonatoare. Și tocmai a clarifica acest haos devine intenția principală a prozei de medii profesionale pe care o practică Sofia Nădejde.

Tache vrea să găsească un doctor bun pentru soția care a născut de zece zile și de trei a căzut la pat cu febră. Doctorul are aici un discurs pe care mai târziu îl va dezvolta personajul lui Georgică – ajuns el însuși medic: este vorba, în mare, despre condițiile precare ale medicinei în spațiul românesc și despre soluțiile improvizate, neprofesioniste, ale moașelor. Doctorul declară că ar „aprinde un foc mare s-arunc în el moașele cu truse cu tot, căci starea critică în care se află Eliza putea fi evitată. Invers, după ce doctorul dă vina pe moașă pentru îmbolnăvirea Elizei, moașa are câteva momente de introspecție, considerând că „de când cu microbii ăștia s-a zăpăcit lumea și că „doar și mai demult făceau femeile copii și consideră „fleacuri noile reglementări de igienă. Scena continuă cu o enumerare de felurite leacuri băbești, iar moașa recomandă după plecarea doctorului și adormirea asistentului (internului) rămas să aibă grijă de Eliza „nițel praf de zahăr" pentru copilul care sughiță. Dacă în Patimi aveam o scenă a comunității de femei din salonul în care Matilda urma să facă avortul și leacurile naturiste erau mai ales placebo, pentru ca Iliescu să creadă că Matilda avortează, aici avem o critică directă a medicinei improvizate. Eliza moare dând naștere, iar mai târziu, în roman, unul din fiii ei ajunge medic și pune pe tapet problema mai largă a sistemului medical. În partea a II-a a romanului, Georgică devoalează problemele sistemice ale lipsei de instrumente și medicamente, dar și barierele pe care le stabilesc pacienții sau familiile și stăpânii lor. O femeie care intră în hemoragie după naștere nu e tratată pentru că – i se spune medicului – fiecare stăpân decide cât investește în igiena procesului medical când e vorba de servitori. Mai mult, i se spune, atunci când cere o igienă corectă, să nu creadă că „tot ce zboară se mănâncă: „de câte ori nu vedeam primejdiile și mâinile îmi erau legate! Voi tot îi mai credeți pe doctori un fel de vrăjitori care, cu te miri ce, pot vindeca. Ori ai la îndemână ce trebuie, ori nu mai faci medicină. Azi îi dau chinină și mâine îl mușcă țânțarii, de-l îmbolnăvesc iarăși. Cum să-l vindec de pelagră, când e slab și se hrănește din ce în ce mai prost?. Aici de fapt începe adevărata descriere-reportaj: „cum scapi de moarte copiii sugari, care pier zi cu zi de foame, fiindcă mamele n-au țâță din pricina hranei rele?. Sau, mai departe: „Am găsit în condica unei comune trecuți 10 pelagroși; cercetând, am aflat 120! Lucrau la câmp, fiindcă țăranul lucrează, biet, până ce-l doboară boala de tot. [...] După statistică ar fi vreo patruzeci de mii de bolnavi pe an; după ce-am găsit or fi vreo patru sute de mii!. Georgică pledează pentru creșterea investițiilor în sănătate și devoalează cinismul medicilor rurali care, pentru a avea cât mai puține cazuri de morți în dispensar și spital, trimit bolnavii acasă prin familie – de altfel, amplul capitol XII din Partea a II-a este un document de epocă în sensul acesta.

Moartea Elizei se simte mai ales în gospodărie, unde servitoarea („sluga) nu se descurcă singură cu toate treburile casei. Cucoana Tinca mai vine să îi ajute pe Tache și pe Neagu (tatăl Elizei), dar mai ales pentru a o învăța pe Zoe „la dulcețuri și murături. Zoe devine în roman figura centrală și, de la capitolul al cincilea, romanul lui Tache devine romanul lui Zoe, mai ales pentru a pune în prim plan teza principală: „numai când lipsește gospodina din casă, vede bărbatul cât prețuiește ea. Nădejde problematizează explicit costul muncii domestice – văzută acum ca muncă și nu doar ca datorie a femeii față de soț și familie. Aici se produce și o transformare fundamentală în viața familiei: Zoe preia sarcinile „femeiești ale mamei și este pregătită pentru a fi gospodină, sacrificându-și studiile și viața personală. Iar acest sacrificiu este pilonul central al narațiunii și pregătește terenul pentru realismul abordării: orice ar face, oricât s-ar strădui să își crească frații și surioara, Zoe e obligată să asiste la destrămarea familiei. Tache e tot mai des încurajat de Tinca să își ia o soție nouă. El refuză, mai ales pentru că nu poate avea încredere într-o femeie nouă în casă că îi va crește corect copiii. Preferă, astfel, să asiste la sacrificiul lui Zoe, care își înfrânează toate nemulțumirile și ignoră toată lipsa de recunoștință din partea Magdei și a lui Ilie, în același timp în care e constant asaltată de grijile pentru frățiorul Georgică, surmenat de învățătură. Tache nu aduce o soție nouă în casă căci vede ce se întâmplă în curtea de alături, unde noua soție a vecinului Cozmescu „face lux și copiii umblă desculți și goi: „Aşa-i femeia. Nu poate suferi puii alteia. Eu nu sunt prost să cred că voi afla una mai bună. Mai mult, ideea că „unde dă mama crește și că „unde dă străinul, scade îl face, de fapt, pe Tache să refuze ideea recăsătoriei: „Să vii odată, drept ciudă, pe la opt seara, când mănâncă ei, și să vezi cum stau copiii deoparte la un scaun, în loc de masă, stârcindu-se ca niște calici, așteptând să le dea blidul cu mâncarea ce rămâne. Și astfel, mai ales începând cu capitolul IX, romanul devine romanul fetelor lui Tache, tratate în contrast. Zoe se jertfește („ca să facă gospodărie, a lăsat cartea baltă), însă Magda devine prototipul femeii nemulțumite prezentat și în Patimi de Matilda. Aici începe, de fapt, discuția despre situația femeilor din mica burghezie și funcționărime românească de la începutul secolului și, mai larg, situația învățământului și a șanselor de avansare socială. Când Tache vorbește cu Tinca despre Magda apare ideea că fata ar putea urma niște studii, iar tatăl e dispus să o direcționeze către școală, dar este deturnat: „Ușor de zis: mărit-o! Dar câte se cer? Trusou de mii de lei, bașca zestre. Nu mai e de trăit. Îmi stă gândul să facă liceul și pe urmă universitate. – Nenorocești fata. Împletește cosiță albă. Pierde farmecul tinereții și pe urmă cine o ia? Dă-o la pension să învețe franțuzește, pian. Așa se cere. Peste câțiva ani punem mâna pe-un bărbat bun și gata; „Magda? E frumoasă, deșteaptă, îi dau învățătură... dar, fără zestre, cine ți-o ia? Lumea e egoistă, interesată, nu mai ține nici la familie, nici la copii, ci vrea lux. Traiul bun îi momește pe toți, mai mult decât orice.

Georgică învață pentru a-i ajunge pe cei din școală cu o situație mai bună: „șubred, la față tras de nesomn și muncă, el e personajul care anunță felul în care educație nu e doar o formă de avansare socială, ci mai ales una de recuperare de clasă. Aici apare un fel de etică bizară de conservare a sănătății, căci Zoe vede că „tocmai cei mai aleși fii ai neamului, mințile cele mai agere, se pierd, fiindcă vor să cuprindă tot, să împlinească în conștiință programul. Cu toată pledoaria pentru educație, e interesant că Nădejde reușește să înțeleagă și potențialul de burnout al învățăturii. Dezbaterea dintre Zoe și Georgică devine, astfel, o dezbatere despre necesitatea unei reevaluări a caracterului competițional al educației, unde chiar Tache spune că „învățătura e ca o beție și îi reproșează băiatului că „te-ai cufundat prea mult [în învățătură], nu te mai poți lăsa. Invers, Ilie este „răsfățat și nepăsător de școală". Pledoaria romanului Sofiei Nădejde nu e neapărat aceea că învățătura șubrezește sănătatea, ci mai ales aceea că decalajele sociale sunt atât de mari încât efortul depus prin școală pentru recuperarea acestora devine o problemă. Nu atât învățătura e, astfel, problema, cât caracterul ei inegal și seria de eforturi supraomenești necesare pentru depășirea acestei inegalități. Dar problema pare inevitabilă, căci situația lui Ilie vorbește, invers, despre necazurile care apar când învățătura nu face parte din ritualul individual. Ilie intră într-un anturaj problematic, rămâne repetent și ajunge într-un grup de cartofori, subtilizând bani din cei rezervați pentru coșul familiei când merge la cumpărături.

Magda îl iubește pe Lili și ar face „orice pentru el", dar Zoe îi povestește diverse întâmplări în care bărbații au sedus și abandonat fete apropiate de vârsta ei: de fapt, Zoe povestește despre tipologia lui Iliescu din Patimi. Discursul ei are un efect negativ asupra Magdei, care îi spune „cu răutate că nu vrea să ajungă ca Zoe – referindu-se, de fapt, la faptul că sora ei este nemăritată. Zoe atunci vede că toată „jertfa și toate eforturile – căci ea și-a sacrificat viața sentimentală