Ghid psihologic pentru adolescente și tinere: Tot ce dorești să știi despre emoții și corp, școală și prietenii

De Tara Porter

Adolescentele și tinerele se bucură în ziua de azi de o mulțime de libertăți și de opțiuni, dar acestea vin cu prețul unor presiuni enorme și cu efecte dramatice: anxietăți, depresii, autovătămări, tulburări de comportament alimentar etc. Având peste 25 de ani de experiență terapeutică, autoarea le oferă tinerelor fete cele mai bune sfaturi pentru a se raporta la sine cu un plus de compasiune și pentru a face față dificultăților specifice vârstei: prima iubire, prieteniile virtuale și reale, dietele și imaginea corporală, îngrijorările de la școală etc. Deschizând această carte, tinerele cititoare vor putea spune: "În sfârșit, mă înțelege și pe mine cineva!".

Tara Porter, psiholog clinician din 1997, a lucrat mai ales cu fete și adolescente în sistemul public de sănătate mentală din Londra și este profesor asociat la University College London.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 sept. 2023
• ISBN: 9786064020499

Previzualizare carte

EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă: Faber Studio (Adelina Butnaru)

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Crenguța Rontea

CORECTURĂ:

Duşa Udrea-Boborel

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: You Don’t Understand Me

Autor: Tara Porter

Copyright © 2022 by Dr Tara Porter

All rights reserved.

© Editura Trei, 2023

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone]; Fax: [phone]

E-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (epub): 978-606-40-2049-9

ISBN (print): 978-606-40-1781-9

Pentru Ella; pentru Charlie; pentru Joe.

Pentru totdeauna.

Introducere

Psihologie (definiție) = studiul științific al minții umane și al funcțiilor sale, în special al celor care afectează comportamentul într-un context determinat.

De-a lungul carierei mele ca terapeută și psihologă, am d­iscutat cu sute de fete. Cartea de față are la bază aceste conversații: poveș­tile, speranțele, temerile, emoțiile, comportamentul, eșecurile și reușitele fetelor. Reprezintă ceea ce am învățat ascultându-le și ceea ce am fost nevoită să învăț pentru a le ajuta; s-a dezvoltat din luptele și succesele acestor fete.

Cartea de față este despre cum să te descurci ca tânără femeie și le furnizează cititoarelor mele instrumentele pentru a crește capabile și încrezătoare din punct de vedere emoțional. În decurs de o generație, lumea s-a schimbat fundamental pentru fete și femei. În cei 25 de ani de activitate clinică, am asistat la o creștere exponențială a oportunităților și a puterii adolescentelor. Voi, fetele, îi depășiți pe băieți din punctul de vedere al reușitelor școlare; numărul fetelor și al băieților care sunt admiși la facultățile de Medicină și Drept este acum egal; vedem tot mai des adolescente și tinere folosindu-și forța — în feminism, prin #metoo —, iar legat de schimbările climatice, prin intermediul grevelor școlare. Revoluția tehnologică înseamnă că fetele de azi sunt prima generație de femei care au crescut într-o lume digitală: nu a existat nicio perioadă când internetul să nu fi făcut parte din viața voastră, a cititoarelor, așa că vă descurcați de minune cu dispozitivele digitale. Aceste schimbări înseamnă că multe dintre voi părăsesc adolescența având o libertate și o bază care erau de neimaginat acum o generație.

Unele lucruri merg, evident, în direcția bună pentru fete și tinere, dar altele nu funcționează deloc. Este clar că, odată cu o mai mare libertate, cu o gamă mai largă de opțiuni și cu un plus de putere, apar și provocări imense. Toți suntem conștienți de faptul că problemele de sănătate mentală s-au înmulțit în rândul tinerilor, dar statisticile sunt oarecum înșelătoare. De fapt, ratele afecțiunilor mentale la băieți și la fetele mai tinere sunt relativ stabile. Totuși, problemele de sănătate mentală în rândul adolescentelor și tinerelor (deci la fete de vârste mai mari) au explodat. Autovătămarea la fetele cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani a crescut enorm, de la aproximativ 6%, în 2000, la circa 20% acum.

Acestea sunt fetele cu probleme pe care le-am întâlnit în cabinet. Acolo, am încercat să le ascult experiențele, atât prin prisma cunoștințelor mele clinice, cât și a înțelepciunii colective dobândite prin ascultarea altor tinere — din prezent sau din generațiile anterioare. Încerc să ajut fiecare tânără să-și înțeleagă universul interior pentru a se putea orienta în lumea exterioară. Și uneori ceva puternic se întâmplă în cabinetul meu: ajutându-le pe aceste fete să facă ordine în haosul minților lor, ele primesc și puterea de a gândi diferit, fapt care, mai departe, le ajută să acționeze diferit și să facă alegeri diferite, așa încât să se simtă mai bine.

În această carte, reunesc aspectele comune ale acelor expe­riențe pentru a le împărtăși cu tine. Ceea ce vei citi aici reprezintă suma înțelepciunii lor colective, alături de observațiile și ideile mele născute din ascultarea lor. Vreau să îți ofer instrumentele pentru a te înțelege și pentru a te raporta la tine însăți cu compasiune, pentru a-ți folosi libertatea într-un mod înțelept, și nu în detrimentul sănătății tale mentale. Nu vreau să mai existe fete care își fac rău sau se înfometează, fete pe care panica le paralizează, fete care cred că lumea ar fi un loc mai bun fără ele. Ajunge! Îmi doresc ca voi, fetele, să fiți înarmate cu cunoașterea de sine necesară nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a prospera. Vreau să vă întindeți aripile și să zburați — cu încredere și cu mintea limpede. Vreau să rămân fără slujbă.

Către toate pacientele mele, de acum și din trecut: mai întâi, vă mulțumesc pentru că mi-ați împărtășit poveștile voastre. În al doilea rând, precizez că niciunul dintre studiile de caz nu se referă la o singură persoană. De ce? Fiindcă le-am creat astfel încât să vă asigur confidențialitatea. Sincer, mi-a luat timp să îmi dau seama cum să fac asta pentru că îmi făceam griji că în acest mod cartea ar putea să pară mai puțin sinceră sau onestă. Așa că am procedat astfel: mi-am impus, ca regulă, să folosesc un exemplu doar dacă îmi pot veni în minte două sau trei tinere cu care am lucrat și care au avut aceeași problemă, așa încât să le pot combina poveștile. Apoi am renunțat la toate detaliile inutile și am adăugat unele noi, pentru a da culoare. Am făcut asta ca să vă protejez poveștile pe care ați avut încredere să mi le spuneți și am făcut asta p­entru că motivul includerii studiilor de caz este acela de a ilustra o situație mai generală — importantă deci este miza acelor povești, și nu vârsta voastră sau cum arătați. Astfel că, pentru a ajunge la cât mai multe persoane, am adunat lucrurile pe care le-am aflat de la voi toate în câte o persoană imaginară.

Ar fi necesar și un comentariu despre limbajul folosit. Această carte este despre problemele comune pe care le-am observat lucrând cu adolescente și tinere femei. Nu toate vor fi relevante pentru toate fetele și tinerele, deoarece sunteți, desigur, un grup divers; apoi multe aspecte vor avea relevanță și pentru unii băieți și tineri. Nu am lucrat cu suficient de mulți tineri care să aibă probleme vădit diferite, așa încât să pot spune că am cunoștințe specializate despre psihologia lor. Sper deci că lucrurile pe care le citiți aici reflectă ceva din identitatea voastră. Consider genul un construct social și autodeterminat, ceea ce înseamnă că, din anumite puncte de vedere, o carte care se adresează doar fetelor și tinerelor este o contradicție. Totuși, justificarea mea este că informațiile pe care le avem arată că tinerele se confruntă în prezent în mai mare măsură cu probleme de sănătate mentală (și sunt mai interesate să studieze psihologia), ceea ce sugerează nevoia sau cererea pentru o carte adresată acestui gen. Folosesc limbajul în stilul tinerilor pe care îi consult, un stil care, în engleză, este în general neutru din punctul de vedere al genului („oameni buni sau „cineva care se poartă mizerabil se poate referi în egală măsură la o fată sau la un băiat). De asemenea, folosesc cuvintele „mamă, „tată și „părinte" în mod fluid, pentru a desemna toate persoanele îndeplinind aceste roluri, inclusiv părinți vitregi, tutori, părinți adoptivi temporari și alții*.

Evident, această carte nu are un conținut atotcuprinzător. A apărut mai degrabă din experiența mea clinică decât în urma unor cercetări și există unele subiecte și probleme pe care nu simt că am experiența clinică sau personală necesară pentru a le aborda. Într-adevăr, pe măsură ce am scris această carte, a fost dureros să descopăr multe zone în care aveam prea puțină experiență sau pe care nu le cunoșteam prea bine. De exemplu, știu multe lucruri despre anorexie, diete și alimentația intuitivă, dar am aflat că știam puține despre imaginea corporală pozitivă și gândirea pozitivă, de exemplu. De ce îți spun toate astea? Ți le spun fiindcă, atunci când citești această carte, sper că vei avea uneori experiența de a fi cunoscută și recunoscută. Desigur, eu nu te cunosc, așa că s-ar putea să îți surprind perfect gândurile într-o anumită zonă și deloc în alta. Unul dintre articolele mele preferate de psihologie din toate timpurile este intitulat „Despre cum știm ceea ce nu știm" — și sunt multe lucruri pe care nici eu nu le știu. Îmi cer scuze pentru acele scăpări și voi continua să mă educ.

De asemenea, la finalul cărții am inclus o secțiune de note (prefațată de capitolul „Vrei să știi mai mult?") unde ofer referințe și câteva idei pentru o cercetare mai detaliată, în special (sper) privind unele dintre lucrurile despre care nici eu nu știu prea multe.

În cele din urmă, această carte nu este în principal despre afecțiunile mentale; este despre sănătatea mentală, despre psiho­logia de zi cu zi a fetelor și a tinerelor. Sper că vă va ajuta pe acelea dintre voi care se confruntă cu o afecțiune mentală, dar sper și că toate veți descoperi ceva din voi aici. Sper că vă va ajuta să puneți în cuvinte aspectele ce se află în zona de umbră a minții voastre și pe care vă străduiți să le exprimați. Mai ales sper că vă veți simți în sfârșit înțelese.

---

* Ținând cont de aceste precizări, traducerea română va folosi genul feminin în contextele în care autoarea vizează în mod specific adolescentele și tinerele și genul masculin pentru contextele neutre, valabile deopotrivă pentru tineri și tinere. (N. red.)

Capitolul 1

Atașament și integrare

„Deși poate ne iubim copiii din toată inima, nu toți copiii simt dragostea noastră… Primii doi sau trei ani din viață reprezintă perioada când creierul este preconfigurat pentru a iniția relații."

Richard Bowlby, Societatea Britanică de Psihologie

Mă întreb de ce ai ales această carte. Poate ți-a dat-o cineva fiindcă își face griji pentru tine sau doar pentru că a crezut că te-ar interesa. Poate te gândești să studiezi psihologia la facultate și vrei să știi despre ce e vorba. Sau te simți puțin pierdută și vrei să te înțelegi mai bine. Poate te simți îngrijorată sau tristă, sau poate nu ești în apele tale și vrei un pic de ajutor. Poate îți faci rău sau îi rănești pe alții.

Mi te imaginez atunci când scriu. Mi te imaginez ca pe cineva care ar putea intra în cabinetul meu — o persoană de obicei cu­rioasă în privința terapiei, dar adesea neîncrezătoare că o voi putea înțelege cu adevărat; și adesea tristă sau îngrijorată, sau pierdută, sau simțindu-se singură, și de obicei cumva blocată — iar alteori îndreptându-se în direcția greșită, cu privirea în jos. Și întotdeauna, întotdeauna unică. Este cu siguranță mai frumoasă, mai inteligentă și mai amuzantă decât se crede. Mă întreb dacă te gândești: „Ei bine, se înșală în privința asta; eu nu sunt așa". Ba da, sincer, chiar așa ești.

Toate tinerele pe care le întâlnesc sunt unice, dar există și trăsături comune. Teme comune. Lucruri pe care le-am învățat și pe care continui să le învăț, ascultându-vă. Voi împărtăși câteva dintre ele aici, pentru a ilustra câteva idei care să te ajute să te gândești ce se întâmplă în cazul tău. Nu toate poveștile vor prezenta interes pentru tine și, uitându-te la cuprins, îți poți face probabil o idee despre care capitole ți se vor părea mai utile și vei vrea să treci mai departe. Capitolul de față s-ar putea să nu ți se pară interesant la prima vedere, fiindcă o mare parte a lui se leagă de o perioadă pe care probabil nu ți-o amintești în mod conștient. Poate ești tentată să începi un capitol care are o le­gătură mai directă cu ceea ce te preocupă, cum ar fi Capitolul 7 („Mâncare, alimentație, greutate și siluetă) sau Capitolul 5 („Anxie­tate și îngrijorare). Ești liberă să faci asta, deși eu cred că ar fi o greșeală. Călătoria spre propria psihologie începe cu ceea ce ți s-a întâmplat când erai bebelușă. Poate că nu îți amintești conștient, dar crede-mă, primele tale zile și luni sunt imprimate în tine așa cum este cerneala pe hârtie. Ceea ce ți s-a întâmplat atunci, în primele relații, este imprimat în creierul tău. Pe măsură ce ai crescut, te-a modelat radical. Sunt lucruri importante și care merită înțelese.

În psihologie numim acest lucru „atașament". Animalele și puii lor, în special mamiferele, încearcă să stea aproape după naștere. Psihologii etologi din prima jumătate a secolului trecut au fost primii care au stabilit asta. Poate știi unele dintre aceste experimente, nu? Un boboc de gâscă va căuta un stimul care se mișcă încă din prima zi după naștere și va începe să îl urmeze, chiar dacă e vorba despre un trenuleț de jucărie sau despre o pereche de cizme de cauciuc. Un pui de maimuță despărțit de mama lui se va agăța de un substitut din pânză pentru confort, chiar dacă acesta nu îi oferă și hrană. Copiii mici separați de părinții lor, aflați în spital sau la orfelinat și neprimind afecțiunea necesară, prezintă diverse dificultăți psihosociale și emoționale. Ai văzut vreodată înregistrări din orfelinatele românești din 1989? Sute de copii erau ținuți în condiții îngrozitoare. Dincolo de abuzul propriu-zis, privarea emoțională și lipsa unei figuri materne/paterne le-au cauzat o serie de probleme psihice și intelectuale severe.

Atașamentul creat între părinți și un bebeluș, un copil mic, a fost cercetat și teoriile legate de acest proces au fost populari­zate de un psihiatru pe nume John Bowlby. Există un instinct puternic atât la părinte, cât și la copil de a căuta apropierea, instinct generat de evoluție, în vederea supraviețuirii speciei. Așa cum bebelușul privește în mod natural către părinte, așa și majoritatea părinților sunt atrași de copil și plăcerea reciprocă ce se naște în acest schimb generează un ciclu pozitiv. Uneori, există părinți care nu pot face asta, și motivul este de obicei că nu au experimentat acest atașament când ei înșiși erau bebeluși: nu s-a imprimat în creierul lor. Un bun atașament este cel în care persoana de îngrijire se asigură că nevoile de bază ale copilului (hrană, adăpost, consecvență și confort) sunt îndeplinite.

Pentru copil, atașamentul reprezintă sentimentul că există cineva care va avea grijă de tine, care este interesat de tine, care este de partea ta. Pe măsură ce crești, poate că nu vei fi de acord cu modul în care părinții sunt de partea ta și poate consideri că regulile lor sunt ridicole — De ce trebuie să înveți să cânți la pian? De ce să stai drept? De ce să mai lași telefonul? —, dar (în mare) vei putea înțelege că părinții fac asta fiindcă ei consideră că este spre binele tău. Intențiile lor sunt bune. Îi iubești sau îi urăști, sau oscilezi între cele două, dar recunoști faptul că părinții sunt acolo pentru tine.

Sau poate că nu poți observa aceste lucruri. Pentru unii, atașamentul este deteriorat sau distrus. Poate te simți pierdut, ca și cum ai pluti fără o ancoră.

Mia a fost trimisă la cabinetul meu când avea 17 ani. Se simțea tristă și unul dintre profesorii ei observase semne de autovătămare. În aparență, părea să funcționeze: mergea la școală, se întâlnea cu prietenii, își făcea treburile. Dar când treceai de suprafață, observai că ea nu credea că este bună la ceva sau că se va alege mare lucru de capul ei, și considera că nu are niciun viitor.

Mia era cea mai mică dintre cei trei copii. Fusese foarte apropiată de mama ei, care murise cu ani în urmă, când ea era încă în școala primară. Nu își aducea aminte de mama ei decât bolnavă și, deși fusese îngrozitor când aceasta murise, viața ei continuase aproape la fel. Deși nu era apropiată de tatăl ei, care lucrase întotdeauna până târziu, fiind capul familiei, ea și frații mai mari avuseseră o bonă cu mult timp înainte ca mama lor să moară, iar Mia ținuse foarte mult la ea. Bona le gătise, era acasă când se întorcea de la școală, o condusese peste tot și fusese interesată de ce i se întâmpla în fiecare zi. Erau apropiate și Mia se simțea iubită. Când împlinise 15 ani și se putea descurca să ajungă singură în diverse locuri, iar ea și frații ei își puteau face singuri de mâncare, tatăl lor hotărâse că nu mai aveau nevoie de bonă. Dar Miei îi era îngrozitor de dor de ea; o vizita periodic la copiii de care avea grijă acum. După un an, fratele mijlociu a plecat la facultate și ea a rămas singurul copil acasă. Anterior participase la concursuri de înot, dar a suferit o accidentare și a decis să renunțe, deoarece nu progresa — alții erau mai buni, și îi era dificil să ajungă la antrenamente.

Prima legătură de atașament se creează de obicei între bebeluș și părinte*, și majoritatea tinerilor, chiar și cei mai tulburați și cu probleme mentale, pe care îi consult în sistemul public de sănătate din Marea Britanie (CAMHS — Serviciul de Sănătate Mentală pentru Copii și Adolescenți), vin la terapie atașați de un părinte suficient de bun.

„Suficient de bun" este un alt concept psihologic, po­pularizat de psihanalistul și pediatrul britanic Donald Winnicott. Psihana­liza este un tip de terapie care a apărut în prima parte a secolului XX. Acei primi psihanaliști au cercetat cu atenție relația pe care pacientul o avusese cu mama sa atunci când încercau să-i găsească motivele pentru suferințele lui psihice.

Mesajul lui Winnicott era optimist. El nu credea într-un părinte perfect, dar considera că sănătatea psihică rezultă din haosul încurcat, dar iubitor al vieții de familie. El a deschis calea pentru ceea ce a fost demonstrat de cercetările ulterioare: parentingul nu trebuie să fie „perfect" și de fapt modelarea psihicului se face prin imperfecțiuni; rupturile și reparațiile sunt prilejuri prin care învățăm să ne tolerăm reciproc particularitățile. Este cea mai bună pregătire pentru viața de adult. Winnicott știa că uneori atașamentul se abate puternic de la direcția corectă, dar chiar și atunci poate fi reparat. În general, copiii au nevoie de o singură persoană care, în opinia lor, să țină la ei, pentru a forma atașamente și pentru a se simți în siguranță pe termen lung.

Există un experiment faimos, cu o mamă și un bebeluș, care arată complexitatea atașamentului. Este numit experimentul „feței inexpresive. Și începe cu bebelușul și mama zâmbindu-și unul către celălalt și interacționând — când bebelușul arată către ceva, mama reacționează; când bebelușul își întinde mâinile spre mamă, mama i le ia în ale ei. Mama și copilul interacționează și emoțiile lor sunt în armonie. În partea din experiment legată de „fața inexpresivă, mama face exact asta — timp de două minute, are o față inexpresivă și nu interacționează deloc cu bebelușul. Bebelușul încearcă să îi atragă atenția mamei, dar nimic din ceea ce a făcut înainte — să arate către ceva, de exemplu — nu func­ționează, și copilul devine din ce în ce mai agitat.

Arăt de obicei un videoclip cu acest experiment atunci când predau și, când membrii publicului îl urmăresc, eu îi privesc atentă. În general, publicul este surprins de cât de mult se străduiește bebelușul să interacționeze din nou cu mama și se întristează văzând supărarea copilului când nu reușește: fețele lor oglindesc reacția bebelușului. Când bebelușul se supără, publicul scoate o exclamație de durere, sprâncenele încep să se încrunte și colțurile gurii se lasă în jos. Cei din public împărtășesc durerea și confuzia bebelușului într-o mostră de empatie.

Stați liniștiți, ruptura temporară în legătura dintre bebeluș și mamă nu are efecte negative pe termen lung: toți suntem adesea ignorați în anii copilăriei, când părinții noștri trebuie să gătească, să doarmă sau să aibă grijă de alți copii. Ceea ce videoclipul nu surprinde este că atașamentul se formează nu într-un singur moment, ci în ani buni. Dacă ne gândim la ce anume învață bebe­lușul și la ce conexiuni se stabilesc în creierul lui, probabil că el întărește mesajul „Mama este uneori interesată de mine atunci când mama interacționează și gângurește; apoi, atunci când mama îl ignoră, bebelușul ar putea deduce că „Uneori mama nu este interesată de mine. Acestea sunt niște conexiuni corecte ale creierului: reflectă viața reală. Atâta vreme cât „știm că în general cineva este alături de noi atunci când suntem bebeluși și copii, putem accepta momentele când acel cineva nu este acolo. Se pare că, la nivel cerebral, o conexiune de tipul „Uneori mama nu este amuzantă, caldă și drăguță nu distruge conexiunea care spune că uneori ea este în aceste feluri. Ambele există în paralel. Cât timp rupturile la nivelul legăturii de atașament nu sunt prea frecvente, lungi sau severe, ele se pot repara.

Tiparul atașamentului tău are la bază înțelegerea, comunica­rea și receptivitatea părintelui tău (sau ale altei figuri de atașament) nu într-o singură situație, ci de-a lungul copilăriei tale — chiar de-a lungul întregii vieți. Unii părinți aleg rutine în care copilul învață să doarmă singur; alții merg pe dormitul împreună. Unii părinți lucrează; alții stau acasă. Unii sunt calmi, alții se enervează. Copiii au accese de furie și se ceartă. Țipă și urlă, nu ascultă și se prostesc, dar atâta vreme cât există un anumit grad de conexiune, grijă și consecvență în timp, atașamentul supraviețuiește. Viața de familie, chiar și viața dintr-o familie fericită, nu este întotdeauna plăcută.

Când i-am vorbit despre tristețe Miei, ea părea să creadă că e ceva normal. Se simțea golită. Credea că toată lumea se simte la fel. Știa că înotul de performanță o ținuse, într-un fel, atât de ocupată încât nu își permisese să se gândească la asta. În timpul terapiei, lacrimile îi curgeau pe obraji când și-a adus aminte de anii de școală primară. Mama ei o lua de la școală des. Și-a amintit că se țineau de mâini, legându-le — căldură, fericire, amuzament. Credea pe atunci că lumea este un loc bun. Acum îi era dor să se mai simtă așa: în siguranță, protejată. Și bona ei fusese foarte maternă, în sensul tradițional al cuvântului. Viața ei fusese bine gestionată. Când își vizita acum bona în casa unde lucra, simțea din nou acest lucru. Era geloasă pe acei copii care încă se bucurau de acea căldură, activitate, agitație. Prin comparație, casa ei i se părea goală, singuratică și rece.

Atașamentul este temelia pe care se clădește dezvoltarea ta de la bebeluș la adult, iar să înțelegi cum s-a înnodat această legătură în cazul tău ar putea fi cheia pentru a înțelege cine ești. Cu sigu­ranță nu determină chiar totul în privința ta, dar interacțiunea dintre personalitatea ta și genul de atașament de care ai avut parte va fi contribuit la crearea a cine ești astăzi. Probabil ai auzit despre dezbaterea legată de „ereditate și mediu", nu? Ereditatea reprezintă lucrurile cu care te naști, iar mediul este cadrul în care crești și ești educată. Caracteristicile moștenite interacționează cu mediul relației de atașament. Pentru cineva născut cu o personalitate intrinsec independentă, faptul că părinții nu îi acordă atenție pe măsură ce crește poate însemna distracție sau libertate. Pentru un copil mai anxios, același tratament din partea părinților ar putea da naștere la îngrijorare. Personalitatea ta va interacționa cu modul de a educa al părinților tăi, ducând la o creație complet unică: e vorba chiar despre TINE!

Tiparele atașamentului tău îți vor ghida prieteniile și relațiile intime acum și pe tot parcursul vieții. Psihologia nu este o știință exactă: nu putem izola variabile așa cum se face în chimie sau în medicină și să prezicem cu exactitate că copilul X, primind educația de tip Y, își va crea un atașament Z, pentru că X, Y și Z sunt extrem de diferite de la un caz la altul. Ca și amprentele, p­ersonalitatea cu care te naști este unică și interacțiunea dintre ea și primele tale relații de atașament te vor defini ca individua­litate. Chiar și într-un mediu relativ similar, cum ar fi în cadrul aceleiași familii, există un număr infinit de factori de mediu care pot avea impacturi diferite asupra unor frați. Gemenii identici nu se vor trezi la exact aceeași oră, nu vor plânge cu același sunet, nu vor fi ridicați în brațe pentru confort sau pentru a fi hrăniți în același timp. Și astfel apar variabilele infinite care se imprimă asupra ta pentru a-ți crea individualitatea și pentru a defini modul în care te interconectezi cu alții.

Cum te-ai simțit în relațiile tale din cadrul familiei și ceea ce ai spicuit din poveștile pe care le-ai auzit și din fotografiile pe care le-ai văzut, toate acestea îți vor spune ceva despre atașamentul tău față de familie. Așa cum mi te imaginez eu, cititoarea mea, adolescentă sau tânără, s-ar putea ca acum să simți că te-ai săturat de părinții tăi, dar încearcă să îți amintești: Te-ai simțit izolată și singură? Sufocată și cocoloșită? Sau undeva între aceste extreme? Ți-a plăcut stilul părinților tăi? Ți-ai dorit să fii mai apropiată sau să te îndepărtezi? Te-ai simțit speriată și dornică să faci pe placul părinților acasă, pentru a evita conflictul cu orice preț? Sau te-ai simțit suficient de sigură în relațiile voastre încât să-i provoci des pe părinții tăi, așa încât au fost multe discuții în contradictoriu? Te-ai simțit sufocată, neștiind unde se terminau părinții tăi și unde începeai tu? Ai fost acceptată sau respinsă? Te-ai simțit de parcă ar fi vrut să scape de tine, ca de o pacoste? Ai fost descrisă în mod specific ca fiind cea dificilă, favorita, cea inteligentă sau cea drăguță? Ți s-a spus „ești exact ca mine sau „noi nu facem așa în familia asta? Acestea sunt doar o mică parte dintre combinațiile infinite pe care poate le-ai experimentat. Și apoi, desigur, se pune întrebarea cum au interacționat toate astea cu ereditatea ta și în ce feluri te-au afectat. Ce impact au aceste lucruri asupra prieteniilor și relațiilor tale de acum?

Acesta este miezul problemei. Relațiile de atașament din trecut îți influențează relațiile prezente și viitoare. Relația de atașament cu părinții tăi joacă oare vreun rol în prieteniile și relațiile romantice de acum?

Toți pacienții pe care îi consult au o poveste despre cum au fost crescuți. Poate că e fata timidă, adeptă a stilului „gotic, care se simte învinsă de farmecul mamei sale și nu se poate răzvrăti decât fiind cât mai „zdrențuită posibil. Sau poate că e copilă unică infantilizată de o mamă-cloșcă autoritară, mamă care își trăiește viața prin intermediul prețioasei fiice. Sau e fata petrecăreață care simte că părinții ei pur și simplu nu o înțeleg și vrea să îi uite și să-și ocupe timpul cu prietenii.

Tatăl Miei nu era rău sau aspru. Se înțelegeau destul de bine. El avea grijă de lucrurile practice — doar că era cumva absent emoțional. Dacă Mia încerca să discute cu el despre probleme emoționale, îi răspundea cu „Ei bine, sunt convins că o vei rezolva sau „Viața nu este dreaptă, apoi schimba subiectul sau se ocupa de altceva. Când l-am întâlnit de câteva ori pentru evaluări,