Psihologia personalitatii si arta de a te simti bine

De Brian R. Little

Cum ne modelează personalitatea viața? Putem schimba ceva în această privință?
Ești programat să fii mereu fericit sau condamnat la nefericire? Crezi că îți poți
controla viitorul sau navighezi pe valurile unui destin necunoscut? Ai fi mai fericit
sau doar mai puțin adaptat din punct de vedere social dacă ți-ar păsa mai puțin
de ce cred ceilalți despre tine?
În ultimele câteva decenii, noile cercetări științifice au transformat radical vechile
idei despre natura personalității umane. Neurocercetători, biologi și psihologi au
reexaminat teoriile lui Freud și Jung, precum și psihologia umanistă a anilor 1960,
răsturnând categorizările simpliste ale tipurilor de personalitate și dezvoltând noi
instrumente și metode pentru a analiza cine suntem. Renumitul profesor Brian
R. Little, un pionier în cercetarea psihologică, ne împărtășește în cartea de față
numeroase informații și explicații despre cine suntem, de ce acționăm așa cum
o facem, ce putem și ce nu putem schimba și cum putem evolua cel mai bine,
ținând cont de natura noastră.
Profesorul Brian R. Little este un cercetător recunoscut internațional, care susține
prelegeri în domeniul psihologiei personalității și al psihologiei motivaționale.
În prezent, este membru al Institutului Stării de Bine și director al Grupului de Cercetare
pentru Ecologie Socială, în cadrul Facultății de Psihologie, la Universitatea
Cambridge; profesor emerit la Universitatea Carleton. Anterior, a predat la Universitățile
McGill, Oxford și Harvard. A fost ales trei ani la rând „Profesorul preferat“
de către seriile de studenți din anii terminali de la Harvard.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 mar. 2020
• ISBN: 9786063350375

Previzualizare carte

Prefață

Psihologia personalității și arta de a te simți bine analizează subiecte înrădăcinate în originile conștiinței umane, dar care sunt la fel de obișnuite precum conversația de dimineață de la micul dejun. Aceste subiecte sunt foarte personale și tratează tema tu, tu însuți. Oare chiar sunt un introvertit? De ce îmi pot motiva anga­jații, dar nu sunt deloc pe aceeași lungime de undă cu propriii copii? De ce acasă sunt o persoană total diferită de cea care sunt la serviciu? Controlez cu adevărat lucrurile care contează pentru mine? Par a fi neobișnuit de fericit – oare am pățit ceva? Există vreun sâmbure de adevăr în zvonurile ridicole conform cărora sunt, practic, un nemernic?

Unele dintre aceste întrebări au de-a face cu noi, ceilalți oameni din viața ta, în special cei care contăm pentru tine. De ce face fostul meu soț ceea ce face? Pot avea încredere în noii asociați de la firmă? De ce bunica era cu mult mai fericită decât a fost mama? Ar trebui să fiu îngrijorat dacă fiica mea investește mai mult în „prietenii" de pe internet decât în familia ei, care îi este cea mai apropiată?

Pentru a răspunde la astfel de întrebări ne vom îndrepta atenția către progresele recente din domeniul psihologiei personalității și vom analiza moduri noi de înțelegere a personalității. Vom începe prin examinarea „constructelor noastre personale", ochelarii cognitivi pe care îi folosim ca să ne înțelegem și să îi înțelegem pe ceilalți. Apoi, vom examina trăsăturile, obiectivele și angajamentele tale, dar și contextele personale ale vieții tale de zi cu zi. Vom demonstra că fiecare dintre acești factori ne ajută să ne conturăm parcursul vieții și că înțelegerea lor ne permite să reflectăm asupra a ceea ce s-a întâmplat în viețile noastre și asupra a ceea ce s-ar mai putea întâmpla.

Psihologia personalității a apărut ca ramură a studiului academic în anii 1930, însă rădăcinile ei se întind până la teo­riile filosofice și medicale din Grecia secolului al IV-lea î.Hr. Dintre aceste teorii antice, cele mai influente au fost acelea care au pus accentul pe modul în care diferitele umori corporale – aerul, bila neagră, sângele și bila galbenă – au determinat cele patru tipuri temperamentale corespunzătoare: flegmatic, melancolic, sangvinic și coleric. Deși astfel de viziuni sunt acum discreditate, timp de secole au reprezentat modalitatea predominantă de a concepe perso­nalitatea. Deci, dacă acea conversație de la micul dejun menționată anterior ar fi avut loc în Evul Mediu, atunci zvonul că sunt un nemernic, fie el ridicol sau nu, ar fi fost probabil atribuit surplusului meu de bilă galbenă – aceasta ar fi natura mea fundamentală și nu prea aș avea ce să fac în privința ei. Ecouri ale unor astfel de perspective se găsesc astăzi în teorii ale personalității care pun accentul pe „tipuri" de indivizi. Este posibil să te fi încadrat deja singur într-o tipologie atunci când ai făcut un test de personalitate: crezi că ești extravertit sau Tipul A și ești curios dacă astfel de moduri de a gândi despre propria persoană au vreo validitate științifică. Ne vom ocupa mai în detaliu de astfel de probleme, însă e posibil ca răspunsurile să te surprindă.

Dacă ai făcut cursuri de psihologie, ești familiarizat cu teoriile personalității care pun accentul pe imbolduri și impulsuri inconștiente în chip de principală cauză a comportamentului. Teoriile lui Sigmund Freud și ale lui Carl Jung, care au avut o influență deosebită în prima parte a secolului XX, încă mai influențează psihologia clinică și literatura, însă nu mai sunt preferate de cercetătorii specializați în psihologia personalității. Dacă ai ajuns la concluzia că aspectele cele mai importante ale per­sonalității sunt forțe inconștiente, în special de natură sexuală, ceea ce urmează va reprezenta cu siguranță o provocare pentru tine. Deși forțe de care nu suntem conștienți ne pot determina comportamentul, în lucrarea noastră nu ne vom concentra în special pe acestea, ci vom analiza modul în care viața este conturată mai degrabă de obiectivele, aspirațiile și proiectele personale – aventuri care ne autodefinesc și care oferă semnificație vieții. Examinarea vieții dintr-o astfel de perspectivă îți poate oferi o vedere de ansamblu care îți va permite să reflectezi asupra propriei vieți și să te gândești la viitor. Nu ești un simplu pion pasiv manipulat în totalitate de forțe asupra cărora nu ai nici o putere, deși este posibil să te îndoiești de asta când te trezești dimineața și te gândești la comportamentul de idiot din seara precedentă.

O altă modalitate prin care e posibil să fi ajuns să te gândești la propria personalitate o reprezintă psihologia umanistă a lui Carl Rogers, a lui Abraham Maslow și a altora, care s-a dezvoltat la mijlocul secolului trecut. Spre deosebire de teoriile care au pus accentul pe determinanți inconștienți ai personalității, psihologii umaniști au subliniat aspectele active și orientate către progres ale comportamentului uman. O generație care a crezut profund în capa­citatea omului, atât individuală, cât și colectivă, de a-și contura viitorul a subscris cu entuziasm la această poten­țială perspectivă umanistă. Din nefericire, știința riguroasă nu prea făcea casă bună cu retorica mișcării umaniste în psihologie. Într-adevăr, obiectivitatea științifică era văzută, în sine, ca o barieră pentru înțelegerea adevărată a naturii umane – un punct de vedere evident mai ales în abordările „new age" ale înțelegerii sinelui.

Astăzi, această viziune mai optimistă privind capacitatea noastră de a avea vieți pline de sens este studiată prin intermediul psihologiei pozitive, care analizează factori ce favorizează prosperitatea în viețile persoanelor, ale comunităților, ale organizațiilor și națiunilor.¹ Psihologia pozitivă s-a dedicat explicit unei abordări științifice riguroase a înțelegerii stării de bine a oamenilor și se distanțează de unele dintre excesele discutabile ale psihologiei umaniste. Deși Psihologia personalității și arta de a te simți bine nu este o carte care să poată fi considerată de psihologie pozitivă în sine, are în comun cu acest domeniu o preocupare pentru starea de bine, pentru fericire și pentru existența unui sens în viața noastră, în special pentru modul în care personalitatea noastră influențează aceste aspecte ale unei vieți de calitate. Aplicarea acestor lecții din știința personalității în viețile noastre personale nu se va putea realiza în zece pași simpli sau prin algoritmi-șablon. Va implica, în schimb, arta stării de bine – crearea unui mod distinct, unic de a reflecta asupra propriei vieți.

În această carte nu presupun că ai deja cunoștințe despre psihologia personalității sau psihologie, în general. Presupun doar că ești curios să înțelegi cum personalitatea ne poate modela viața. Însă este posibil ca unii dintre cititori să fi făcut cândva vreun curs de psihologie și să știe că psihologia personalității a trecut printr-o criză în anii 1970, ca rezul­tat al publicării, în 1968, a unei cărți a lui Walter Mischel, care pe atunci lucra la Universitatea Stanford. Cartea lui Mischel, Personality and Assessment, a pus sub semnul între­bării însăși noțiunea de „trăsături fixe de personalitate". El a ajuns la concluzia că nu există dovezi suficiente pentru a demonstra existența unor trăsături generale, fixe ale per­sonalității și că mare parte din comportamentul nostru zilnic se bazează de fapt pe situațiile cu care ne confruntăm și pe modul în care am interpretat aceste situații. Unii au considerat afirmația ca fiind o incriminare a întregului domeniu al psihologiei personalității, iar o întreagă generație de studenți la psihologie a fost învățată atunci că trebuie să caute în altă parte pentru a înțelege originile comportamentelor. Poate te numeri printre ei și atunci abordezi acest domeniu al psihologiei personalității cu mare precauție.

De atunci până în momentul de față însă, lucrurile s-au schimbat dramatic. Domeniul psihologiei personalității este în plină efervescență și a luat amploare, devenind o știință a personalității care studiază o gamă considerabilă de factori, de la neuroni la narațiuni, și preia informații din domenii cu totul diferite, cum ar fi biochimia, economia și biografia literară. În cadrul acestui câmp de studiu extins, studiul trăsăturilor a fost revitalizat. Voi demonstra modul în care aceste aspecte durabile ale personalității pot avea consecințe majore asupra sănătății, fericirii și succesului în viață. Vom vedea, de asemenea, că aceste trăsături au o bază neurobiologică, parțial determinată de factori genetici. Însă nu ne vom opri aici – personalitatea este mult mai complexă decât simpla exprimare prin comportament a înclinațiilor noastre biologice. Voi prezenta diferența dintre trăsăturile fixe și ceea ce eu numesc „trăsăturile libere" ale personalității, cum ar fi situația în care un introvertit acționează ca un extravertit extrem, și nu doar la petrecerea cu karaoke de la birou. Sau cum o persoană profund dezagreabilă este clar agreabilă pe parcursul unui întreg sfârșit de săptămână de octombrie. Poate că și tu faci asta. De ce te comporți altfel decât îți stă în caracter și care sunt consecințele pentru tine?

Dincolo de revitalizarea psihologiei trăsăturilor, știința contemporană a personalității a mai progresat și în alte patru domenii-cheie. În primul rând, înțelegerea influențe­lor biologice asupra personalității – prima noastră natură – a crescut enorm în ultimul deceniu. Vechea dihotomie între natură și educație a făcut loc unei perspective mai complexe, care dă de gândit, privind modul în care ne putem educa trăsăturile de caracter moștenite. În al doilea rând, înțelegerea influențelor mediului asupra personalității s-a schimbat foarte mult. Contextele sociale, fizice și simbolice din viața noastră formează a doua natură. Aceste influențe, de la listele de melodii din iPod până la „personalitatea" orașelor noastre, deopotrivă reflectă și conturează personalitățile noastre. În al treilea rând, s-a produs o schimbare majoră în modul în care psihologii au analizat legăturile dintre personalitate și motivația umană. Eu am stabilit sintagma a treia natură pentru a face referire la această schimbare. A treia natură apare din angajamentele personale și din proiectele fundamentale pe care căutăm să le îndeplinim în viața de fiecare zi. Din această nouă perspectivă, genele ne influențează așa cum ne influențează și circumstanțele, însă nu suntem prizonierii acestora. Proiectele noastre fundamentale ne fac capabili să ne ridicăm dincolo de primele două naturi ale noastre. În această capa­citate distinct umană se pot discerne subtilitățile și caracterul special al personalității umane. În al patrulea rând, în contrast cu accentul pus pe patologie în unele dintre teoriile clasice ale personalității, noua știință a persona­lității se preocupă la fel de mult de însușiri pozitive precum creativitatea, rezistența, capacitatea de a prospera, suprapunându-se astfel cu preocupările psihologiei pozitive. Știința personalității îi examinează pe aceia care sunt atât ciudați, cât și curajoși – personalități bizare, dar și caractere veritabile.

Psihologia personalității și arta de a te simți bine se bazează pe progresele acestea realizate în studiul perso­nalității și examinează teme care au consecințe pentru modul în care gândim despre noi și despre ceilalți. Sunt oare greșite în general impresiile noastre cu privire la persona­litățile celorlalți? Sunt indivizii creativi în esență inadaptabili? Sunt caracterele noastre, după cum s-a exprimat William James, deja întărite precum ghipsul la vârsta de treizeci de ani? Credința că deținem controlul asupra propriei vieți este oare un lucru pe de-a-ntregul bun? Există cumva tipologii de personalitate care îi diferențiază pe oamenii rezistenți și sănătoși de cei cu risc de boală coronariană? Personalitățile noastre aparte cuprind un sine unificat sau o pluralitate de euri? Dacă a doua variantă este cea corectă, pe care dintre mini-euri le oferim la căsătorie sau în diferite fuziuni? Au anumiți indivizi o capacitate înnăscută pentru a fi fericiți? Care este calea cea mai viabilă către prosperitatea umană: căutarea fericirii sau fericirea căutării?

Psihologia personalității și arta de a te simți bine examinează aceste teme și oferă o perspectivă nouă asupra naturii umane și a diversității stărilor de bine. Oferă, de asemenea, un cadru prin care putem analiza implicațiile personale, mai intime, ale științei per­so­na­lității. O astfel de analiză poate clarifica o parte din aspectele mai ciudate ale comportamentului nostru zilnic și te poate ajuta să-ți percepi propriul sine sau pe cele ale altora ca fiind mai puțin năucitoare și cu siguranță mai interesante.

1. Prima impresie și reconsiderarea

Fiecare persoană este, în anumite privințe, ca toți ceilalți oameni, ca unii dintre ceilalți oameni și ca nimeni altcineva.

Adaptat din Clyde Kluckhohn și Henry A. Murray, Personality in Nature, Society and Culture, 1953

Un rac s-ar simți probabil profund jignit dacă ne-ar auzi clasificându-l cu ușurință și fără vreo umbră de regret ca fiind crustaceu, debarasându-ne astfel de el. „Nu sunt așa ceva", ar spune. „Sunt

eu însumi

, sunt doar

eu însumi

."

William James, The Varieties of Religious Experience,1902

Când afirm că pantoful stâng al profesorului Lindzey este „introvertit", toată lumea îi examinează pantoful ca și cum ar fi un lucru de care pantoful ar fi responsabil… Nu te uita la pantof! Uită-te la mine; eu sunt cel responsabil pentru afirmație.

George Kelly, Man’s Construction of his Alternatives, 1958

Cine credem că suntem? Și cine credem că este mama noastră, partenerul sau partenera noastră, ori ciudățenia aceea de persoană așezată vizavi de noi în restaurant? De ce avem reprezentarea pe care o avem despre noi și despre ceilalți? Ai făcut, probabil, un test de personalitate care te încadrează tipologic, dar consideri că tu și cei apropiați la care ții sunteți mult mai mult decât atât. Ai auzit, probabil, ideea potrivit căreia situația în care ne aflăm ne determină comportamentul mai mult decât tipul de personalitate căruia îi aparținem, și te întrebi dacă afirmația este corectă. Însă tipologiile par mult prea simple, iar situațiile prea seci pentru a-ți satisface curiozitatea privind personalitatea. Vrei să descoperi lucruri noi privitoare la modul în care te percepi, pe tine și pe ceilalți.

Să începem prin a analiza mai în detaliu modul în care îți construiești reprezentările despre propriul sine și despre cel al altora, și anume ceea ce psihologii specializați în personalitate denumesc „constructe personale". Vom descoperi împreună cum modul în care îi analizezi pe ceilalți îți dezvăluie în aceeași măsură propria personalitate, dar și pe cea a celor analizați. Vom descoperi că modul în care îți formezi constructele personale are consecințe extrem de importante asupra stării tale generale de bine și asupra felului în care simți și acționezi în viața de zi cu zi. Constructele personale pe care ți le-ai format servesc atât drept cadru, cât și drept gratii.¹ Pot oferi o serie de căi predictibile cu ajutorul cărora să răzbați prin complexitatea vieții, dar pot și să te blocheze într-un mod rigid de reprezentare a propriei persoane și a celorlalți. Este posibilă schimbarea constructelor personale, iar asta ne dă speranțe. Uneori însă este dificil să ne debarasăm de ele. Să ne întoarcem deci la întrebarea inițială: cine credem că suntem? Să vedem cum înțelegem afirmația că, într-o foarte mare măsură, suntem constructele personale pe care ni le-am format.

Străinii și sinele: constructele personale – cadru și gratii

Să ne imaginăm că suntem la restaurant și-i analizăm pe cei din jur. Observăm că unul dintre cei de la masa alăturată – cel mai tânăr, dichisit – trimite înapoi biftecul pentru a treia oară. În lumina acestei succesiuni de fapte, care este prima impresie în ceea ce-l privește? Ce constructe personale creăm?

Există trei abordări posibile. În primul rând, ne-am putea gândi că are o anumită trăsătură de personalitate – poate asertivitate sau extraversiune sau – o părere mai puțin generoasă – că e pur și simplu nesuferit. În al doilea rând, în urma observării interacțiunii sale cu comeseanul cu păr alb, am putea deduce că acela care returnează biftecul are o „agendă, un scop, altul decât simpla procurare a unei bucăți de carne care să-i fie pe plac: este posibil să fie angajat într-un proiect personal ce îl implică pe cel care îl asistă la masă. Poate că proiectul este „impresionează-ți șeful sau „arată că nu te mulțumești cu mai puțin decât meriți". În al treilea rând, am putea crea o poveste care să-i explice acțiunile: bietul tip a făcut atâtea mofturi pentru că a avut parte de o mare dezamăgire la serviciu și se ia acum de guler cu un biet ospătar care pare să nu priceapă exact ce înseamnă „în sânge". Am putea folosi chiar toate cele trei abordări mai mult sau mai puțin simultan: tipul de la masa alăturată este un nemernic pretențios care consideră cu siguranță că ceva trebuie schimbat… la altcineva. Prin acest proces am fi putut învăța mai multe despre noi – și despre modul în care evaluăm personalitatea – decât despre acest client încă flămând.

Dacă noi și posesorul fripturii nu ne cunoaștem, așa cum presupunem aici, atunci ceea ce-i atribuim în materie de trăsături, proiecte personale sau poveste din spatele întâmplării relatate nu este deloc relevant. Una dintre cele mai bine documentate constatări ale studiului atribuirilor este aceea că avem tendința să le atribuim celorlalți trăsături, în timp ce propriile noastre acțiuni tindem să le explicăm în funcție de situațiile în care ne aflăm.² Este posibil ca protagonistul nostru să se fi comportat într-un mod care nu-i este deloc caracteristic, deci ar putea fi mai mult decât nedrept să-i atribuim o trăsătură permanentă precum caracterul nesuferit. Cu siguranță nu deținem infor­mații relevante, pe baza cărora să putem evalua cu precizie dacă încearcă să-și impresioneze șeful sau dacă – și de ce anume – ar putea să se simtă lezat și să reacționeze ultrasensibil. Acestea sunt încercările de a explica la prima vedere o persoană care ne-a atras atenția. Sunt intuiții ipotetice, conturate pe baza constructelor personale.

Astfel de intuiții sunt omniprezente. După cum a remarcat Stanley Milgram, în viața cotidiană recurgem mereu la deducții și construim povești despre persoane care ne sunt străine, pe baza unor informații complet insuficiente.³ De exemplu, majoritatea dintre noi venim în contact în mod curent cu „străini familiari – oameni pe care îi vedem în lift în fiecare dimineață sau la supermarket, sau lăsându-și copiii la școală. „Relația noastră cu astfel de oameni este una subtilă. Suntem conștienți unii de prezența celorlalți, dar conspirăm pentru a rămâne străini. Este o relație înghe­țată. Iar noi creăm uneori povești foarte complexe despre astfel de străini: cutare e tipul care pare hărțuit în fiecare dimineață și e probabil un avocat divorțat, cu capsa pusă din cauză că Giants, echipa de fotbal american, a pierdut meciul de ieri. Cutare e o doamnă de treabă, mereu dusă pe gânduri, care și-ar dori să trăiască la Paris, dar pentru că trebuie să-și îngrijească sora aflată pe patul de moarte, a întors spatele propriei fericiri. Desigur, în timp ce noi le urzim poveștile, ei își imaginează povești despre noi, despre personalitatea noastră și despre gradul nostru de confort.

Ceea ce este foarte curios la aceste relații înghețate este modul vehement în care ne împotrivim „topirii" lor, mai ales dacă au stat mult timp la gheață. Să ne întrebăm, de exemplu, dacă am fi mai tentați să abordăm un străin familiar sau o persoană complet străină ca să aflăm care este ora exactă. În cazul în care nu-l întâlnim pe străinul familiar într-un mediu total diferit, atunci este foarte probabil că vom fi mai încli­nați să ne adresăm unei persoane cu totul străine. Însă uneori se întâmplă și să topim o poveste construită și atunci avem ocazia de-a ne confirma sau infirma ipotezele pe care le-am construit în privința străinilor familiari. Uneori intuițiile noastre se potrivesc perfect cu realitatea, și ne face o deosebită plăcere să ni le vedem confirmate. Alteori deduc­țiile noastre sunt… tare departe de realitate. El e de fapt fan al echipei Green Bay, nu al echipei Giants, și este cât se poate de fericit în căsnicie, e doar extenuat din cauza programului de somn al gemenilor nou-născuți. Doamna cea de treabă și mereu gânditoare nu e nici de treabă, nici gânditoare, a visat dintotdeauna să locuiască în Peoria și n-are nici o soră. Și, din nou, în timp ce noi am creat și revizuit interpretările privitoare la personalitatea acestor oameni, ei au făcut același lucru privitor la noi. Fiecare dintre noi a atribuit trăsături, a făcut proiecte și a țesut povești.⁴ Fiecare dintre aceste moduri diferite de evaluare a celorlalți – prin trăsături, proiecte și povești – ne ajută să înțelegem personalitatea și starea de bine. Dar dincolo de faptul că ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți, ne ajută și să ne cunoaștem pe noi.

Modul în care ni-i explicăm pe ceilalți are consecințe și asupra stării noastre de bine. În general, cu cât privim realitatea prin mai multe lentile, cu atât viziunea noastră este mai adaptabilă. A avea prea puține constructe sau a nu le fi validat suficient poate crea probleme, mai ales atunci când viața se derulează cu repeziciune și noi încercăm să îi aflăm sensul. Constructele ne pot închide într-o colivie și atunci viața nu se desfășoară atât de bine pe cât s-ar putea.

Constructele personale și gradele de libertate

Constructele personale sunt atât de importante pentru că ele determină, parțial, gradele de libertate pe care le avem în modelarea propriilor vieți. Pentru a analiza detaliat acest lucru, este utilă înțelegerea viziunii asupra naturii umane implicate atunci când privim personalitatea din perspectiva constructelor personale, urmând să oferim mai multe detalii cu privire la felul în care acestea influențează ce simțim și ce facem în viață.

Constructele personale au constituit conceptul principal în cadrul unei teorii a personalității originale și extrem de revelatoare, concepută de George Kelly la sfârșitul secolului trecut. În lucrarea sa în două volume The Psychology of ­Personal Constructs, Kelly a pus sub semnul întrebării cele mai influente două teorii ale personalității umane de la momentul respectiv – psihanaliza și behaviorismul. Teoria psihanalitică a lui Freud concepea personalitatea ca fiind conturată de conflictul prelungit între inconștient, nevoile, înainte de toate, sexuale și interdicțiile societății. Skinner și behavioriștii au considerat că ceea ce noi concepem a fi personalitate este de fapt comportament modelat de situațiile de tip răsplată sau pedeapsă care apar în viața noastră de zi cu zi. Kelly a considerat că fiecare dintre aceste concepții oferă o viziune mult prea pasivă asupra condiției umane. În schimb, el a propus ideea că fiecare om este ca un om de știință, testând activ, confirmând și revizuind ipoteze despre oameni, obiecte și evenimente din viață.⁵

Privind din această perspectivă, atunci când ne formăm impresii despre ceilalți, anticipăm modul în care aceștia vor acționa. Etichetele pe care le folosim pentru a comunica despre constructele noastre sunt de obicei adjective contrastante. Le utilizăm nu doar pentru a ne descrie pe noi, ci și pe cei pe care îi iubim, pe colegii de serviciu, pe străini și chiar obiectele cu care avem de-a face în viața cotidiană. Redăm aici trei constructe personale bipolare pe care este posibil să le fi folosit în încercările zilnice de a da sens lumii în care trăim: „bun–rău, „introvertit–extravertit și „are port USB – nu are port USB. Evident, un construct precum „bun–rău poate fi aplicat unei game foarte largi de obiecte și evenimente potențiale, câteva dintre acestea fiind colesterolul, mirosul corporal, mușchiul de vită la cuptor și candidații la președinție. Spunem despre acestea că au „o gamă largă de aplicabilitate. „Are port USB poate fi folosit pentru a caracteriza o gamă mult mai redusă de obiecte, în special dispozitive electronice, și ar fi total nepotrivit pentru caracterizarea bunicilor sau a stridiilor, desigur, cu excep­ția situației în care te-ai adâncit periculos în vreo metaforă. Constructul „introvertit–extravertit se află undeva la mijloc în ceea ce privește gama de aplicabilitate. Este folosit deosebit de frecvent în descrierea persoanelor, gama putân­du-se extinde la alte creaturi, precum terrierul maltez al vecinului. Dar dacă ar caracteriza cineva pantoful stâng al unui profesor ca fiind „introvertit, ne-ar fi de mult mai mare folos să-l examinăm pe vorbitor, nu pantoful în chestiune, pentru a ne face o idee cu privire la ceea ce se petrece, după cum ilustrează atât de sugestiv cuvintele lui Kelly de la începutul acestui capitol.

Însă Kelly mai are un argument pentru a demonstra de ce constructele noastre personale au o importanță majoră în înțelegerea propriei persoane. Când caracterizăm o altă persoană, noi suntem aceia care creează atributele pe care le privim apoi ca fiind generate de persoana descrisă. Înclinația noastră de a alege anumite seturi de constructe, pe care apoi le aplicăm celorlalți, poate pune probleme doar atunci când acestea se dovedesc a fi inexacte sau pur și simplu diferite de constructele celorlalți. Bărbatul din restaurant nu a venit cu eticheta pusă pe care să scrie „nemernic sau „nesuferit. Acesta a fost un construct personal invocat de cel care i-a perceput comportamentul. Altcineva ar fi putut percepe la fel de bine aceeași persoană și comportamentul său de returnare a fripturii ca fiind „de primă clasă sau „masculin. Pe scurt, impresiile noastre asupra personalității celorlalți trec prin filtrul constructelor personale, iar acestea sunt dinamice, complexe și potențial revizuibile. Deși am putea considera că impresiile noastre în privința celorlalți sunt radiografii obiective, raționale ale obiectelor analizei noastre, constructele personale sunt de fapt adesea exprimări emoționale, la cald, a ceva mult mai profund.

Să analizăm modul în care constructele personale pot influența reacții emoționale.⁶ Anxietatea poate fi văzută ca o conștientizare a faptului că un anumit lucru – eveniment sau întâmplare, de exemplu – se află dincolo de raza de aplicabilitate a constructelor personale. Dacă auzi noaptea un zgomot ciudat care nu se încadrează în constructele tipice „pisica sau „soțul, vei simți neliniște până când vei reuși să confirmi o altă ipoteză („Iar au venit ratonii"), moment în care anxietatea scade. Dacă totuși ai sentimentul că ar putea fi un spărgător, anxietatea se va transforma în frică, o emoție înrudită, dar diferită.

Anxietatea poate fi o stare prelungită, în special atunci când venim în contact cu o schimbare neașteptată în mediul nostru, cum ar fi, de exemplu, moartea unui partener. În acest caz, pur și simplu nu se poate trece prin viață ca până atunci. Sunt necesare constructe noi pentru a găsi un sens în a trăi de unul singur, pentru a face față schimbărilor de ordin financiar și pentru a decide dacă merită menținute abonamentele la toate canalele sportive. Cine ești acum? Cei care au mai multe constructe la dispoziție pentru anticiparea evenimentelor sau provocărilor generate de schimbările mediului sunt mai puțin în pericol să trăiască starea de anxietate. Cei care au puține constructe ­personale, mai ales dacă acele constructe au o rază de aplicabilitate foarte redusă, pot fi adesea răvășiți în încercarea lor de a anticipa evenimentele: constructele lor nu se pot aplica în multe dintre situațiile cu care trebuie să se confrunte în viață. Cu alte cuvinte, cu cât mai limitat este reper­toriul de constructe al unei persoane, cu atât este mai mare anxietatea și mai mic gradul de libertate în anticiparea și luarea de poziție în situația producerii diverselor evenimente din viața cotidiană. Acest punct de vedere ne ajută să explicăm de ce sora ta nu pare să depășească un divorț, în ciuda tuturor încercărilor tale de a-i da ceva nou de făcut. Ea tratează pe toată lumea din perspectiva unui singur construct, „demn de încredere sau mă va lăsa cu ochii în soare într-o clipă, cum a făcut Sam"; procedând astfel, își reduce gradul de libertate și se retrage din încercarea de a se reangaja în trăirea deplină a vieții și de a merge mai departe.

Ostilitatea, din perspectiva constructelor personale, este încercarea de a smulge validarea pentru un construct personal despre care presupui deja că a fost infirmat.⁷ Să luăm ca exemplu un construct personal pe care ni-l aplicăm nouă înșine – ne percepem ca fiind „demni" în comparație cu