Teoria atasamentului in practica: Terapia centrata pe emotii (EFT) aplicata la indivizi, cupluri si familii

De Susan M. Johnson

Metodele de psihoterapie se înmulțesc pe zi ce trece. Care este cea mai utilă abordare? Cum devii un terapeut bun? Susan M. Johnson ne propune un răspuns, subliniind legăturile evidente dintre teoria atașamentului și modelul de intervenție umanist experențial, utilizând terapia centrată pe emoție (EFT), ca ghid pentru a urmări aceste legături. De asemenea, oferă o abordare integrativă asupra evaluării și o evidențiere a modului în care conținutul atașamentelor se traduce în intervenția efectivă din terapia individuală, de cuplu și de familie. Claritatea expunerii și numeroasele ilustrări clinice vor fi utile studenților, psihologilor și psihoterapeuților de orice orientare, care doresc să-și îmbunătățească modul de lucru în cabinet.


Susan M. Johnson este psiholog clinician, profesor de Psihologie clinică la Universitatea Ottawa (Canada) și profesor de Terapia familiei și cuplului la Alliant International University din San Diego. A scris numeroase articole și cărți pe tema aplicării teoriei atașamentului și a terapiei centrate pe emoții, metodă de intervenție bazată pe teoria atașamentului pe care a construit-o.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 19 dec. 2022
• ISBN: 9786064017239

Previzualizare carte

Prefață

O, trup dansând, de muzică vrăjit,

Au poți —cu ochiul tău strălucitor —

Din dans să mi-l distingi pe dansator?

— William Butler Yeats

Trebuie să scriu. Scriu ca să fixez haosul caleidoscopului în permanentă mișcare al vieții și să îl opresc pentru o clipă. Iau notițe în timp ce lucrez în terapie. Scriu atunci când îmi este neclar cum să înțeleg o anumită experiență sau când găsesc ceva deosebit de semnificativ sau de frumos. Trebuie să scriu despre ce mă învață clienții mei în timpul ședințelor — și ei mereu mă învață câte ceva. Uimitor, consider că fiecare ședință și fiecare gând scris sunt încă o aventură, încă o șansă de a înainta pe acest teritoriu care se numește a fi om. Ce o să găsesc acolo? Întotdeauna ceva ce încă nu am înțeles cu adevărat.

Ca psiholog, am șansa de a fi un veșnic student care ascultă marile nume din psihologie și psihoterapie împărtășindu-și insight-urile și concluziile și oferind sugestii pentru modul în care domeniul nostru ar trebui să continue să funcționeze în secolul 21. Predau terapeuților de pretutindeni și le ascult dorințele, frustrările și dilemele. Este deci de la sine înțeles că în ultimul deceniu mi-am format propria viziune despre marea încercare numită psihoterapie, despre problemele noastre și despre cea mai bună cale de a continua. Este de la sine înțeles ca acum să scriu despre această viziune.

Sunt plină de speranță pentru profesia noastră; învățăm atât de multe și atât de repede, în special despre relațiile noastre intime și despre modul în care ele determină ceea ce suntem și felul în care ni se desfășoară viețile — indiferent dacă spre bine sau spre rău. Sunt de asemenea plină de dezamăgire, iar o parte dintre motive le voi lămuri în Capitolul 1.

Lumea are mai multă nevoie ca oricând de terapeuți buni. Iar terapeuții buni au nevoie de o modalitate clară de a privi oamenii, de o hartă a dificultăților acestora și de o cale clară de a-și ghida clienții spre întregire și spre vindecare. Atunci când suntem în siguranță, încrezători și clarificați, ne putem ajuta pacienții să atingă aceleași stări.

Această carte oferă o descriere a teoriei atașamentului, ca perspectivă de dezvoltare cuprinzătoare asupra personalității și asupra reglării afectului. Ea prezintă implicațiile acestei teorii pentru practica generală a psihoterapiei. Subliniază legăturile evidente dintre teoria atașamentului și modelul de intervenție umanist experiențial (utilizând terapia centrată pe emoție EFT, ca ghid pentru a urmări aceste legături. De asemenea, oferă o abordare integrativă asupra evaluării și o evidențiere a modului în care conținutul atașamentelor se traduce în intervenția efectivă în terapia individuală, de cuplu și de familie. Capitolele individuale despre fiecare metodă extind discuția, lucru evidențiat de capitolele clinice, care prezintă intervențiile în acțiune. În primul capitol și mai pe scurt în ultimul, rezum promisiunea teoriei atașamentului și știința practicării psihoterapiei. În această carte, atenția intervenției se concentrează pe depresie și anxietate numite și tulburări emoționale.

Aceia dintre dumneavoastră care sunt familiarizați cu munca mea nu vor fi surprinși de argumentele sau concluziile mele. Putem înainta doar onorând atât nucleul emoțional al practicii psihoterapiei, cât și înțelepciunea emoțiilor noastre și acordându-ne la știința atașamentului, ca la un ghid pentru profesia noastră. Știința atașamentului are legătură cu biologia, dar și cu bunul-simț, respectiv cu ceea ce intuițiile noastre profunde ne-au comunicat întotdeauna. Mai presus decât orice, are legătură cu ceea ce ne face umani, adică relațiile noastre. A avea un simț pozitiv al legăturilor cu alții reprezintă cea mai bună și poate singura modalitate viabilă de a-i ajuta pe oameni să atingă așa-numita stare de siguranță.

Capitolul 1

Atașamentul

Ghidul esențial al practicii bazate pe știință

Cele mai interesante progrese ale secolului 21 nu vor apărea datorită tehnologiei, ci datorită unui concept în plină expansiune, despre ce anume înseamnă să fii uman.

— John Naisbitt

Proximitatea față de resursele sociale reduce costurile escaladării munților cu care ne confruntăm, la propriu și la figurat, căci creierul construiește atât resurse sociale, cât și bioenergetice, așa ca oxigenul sau glucoza.

— James A. Coan și David A. Sbarra

(2015, p. 87)

Există astăzi peste o mie de denumiri diferite pentru abordările din psihoterapie și 400 de metode specifice de intervenție (Garfield, 2006; Corsini și Wedding, 2008). Există, de asemenea, numeroase „triburi" terapeutice, fiecare cu propria viziune asupra realității. Abordările și metodele diferă mult în privința specificității lor, a profunzimii teoriei pe care se fundamentează și a nivelului de suport empiric pe care l-au dobândit. În plus, există efectiv sute de intervenții specifice în cursul ședințelor, pentru orice problemă adusă de pacient. Aceste intervenții sunt adesea descrise ca vindecări rapide pentru tulburări complexe, accentul punându-se mai curând pe reducerea simptomelor decât pe luarea în considerare a persoanei și a contextului în care aceste simptome apar. Existența tuturor acestor metode și tehnici, bazate pe un presupus nivel de rigoare, mi se pare rețeta perfectă pentru haos în domeniul nostru.

PATRU CĂI DE IEȘIRE DIN HAOS

În fața numărului tot mai mare de „tulburări" (care proliferează de la o versiune la alta a sistemelor de clasificare, așa ca DSM-ul), modele și intervenții, este evidentă nevoia de a găsi căi de formare și de intervenție clare, generale și succinte. Patru astfel de căi par să promită. Prima este calea empirismului dedicat. Terapeuți conștiincioși sunt presați să apuce pe calea științei, să citească toate cercetările empirice și apoi să aleagă cele mai bune perspective, modele și intervenții pentru fiecare problemă a clientului, la un moment dat. Chiar și pentru cel mai dedicat terapeut, aceasta reprezintă o provocare, dacă nu cumva o sarcină imposibil de atins, în special de când protocoalele de tratament standardizate devin din ce în ce mai numeroase, mai complexe și mai dificil de stăpânit. Din perspectiva empirismului dedicat, practica terapiei înseamnă urmarea unui set de instrucțiuni cognitive, iar terapeutul devine în primul rând un tehnician.

A doua cale de intervenție presupune concentrarea pe procesul de schimbare în terapie. Cea mai concretă încercare de a fi concis pare a fi sugestia ca terapeuții să se concentreze pur și simplu pe factorii obișnuiți din procesul de schimbare din terapie, indiferent pe cine sau ce ar încerca să schimbe. Justificarea pentru această orientare este că pe baza majorității rezultatelor diverselor studii, toate tratamentele par să fie la fel de eficiente, prin urmare, modelele și intervențiile specifice sunt interșanjabile. De fapt, această generalizare este nefondată și este bazată pe un ghiveci numit metaanaliză și format din diferite studii care diferă mult în calitate și care dau rezultate importante, adesea lipsite de sens. Toată această idee a efectelor interșanjabile în terapie ar părea o reminiscență a metodologiei de evaluare (Budd și Hughes, 2009); diferitele terapii reglementate de manuale împărtășesc adesea un număr mare de componente active. Există și câteva domenii în care anumite tratamente specifice au fost considerate mai potrivite și mai eficiente pentru anumite tulburări (Chambless și Ollendick, 2001; Johnson și Greenberg, 1985), cu toate că nu este clar deloc dacă astfel de diferențe se păstrează și la o evaluare ulterioară (follow-up) (Marcus, O’Connell, Norris și Sawaqdeh, 2014).

Poate că cele mai importante variabile în studiul factorilor generali de schimbare par a fi calitatea alianței terapeutice și angajarea clientului în procesul terapeutic. Promisiunea este că, dacă acești factori sunt îndepliniți, sarcina terapiei — de a aduce schimbare — va deveni brusc simplă și gestionabilă. O alianță terapeutică pozitivă și atenția la calitatea angajamentului clientului sunt probabil necesare pentru orice fel de schimbare. În mod cert, ele sunt variabile-cheie, care potențează procesul de schimbare. Însă ele nu sunt totul, atunci când vine vorba de intervenții. Varianța rezultatelor dată de alianța terapeutică a fost calculată la aproximativ 10% (Horvath și Symonds, 1991; Horvath și Bedi, 2002). Mai mult, factorii generali devin mai puțin generali în cabinet. Un terapeut experiențial umanist operaționalizează alianța terapeutică în aceeași măsură ca un terapeut cognitivist? Conceptul de angajament al clientului pare mai promițător. În studiul despre depresie, desfășurat de către National Institute of Mental Health (NIMH), Castonguay și colegii au descoperit că o doză mai mare de angajament/experiență din partea pacienților reprezintă un indicator de schimbare pozitivă indiferent de modelele terapeutice folosite (Castonguay, Goldfried, Wiser, Raue și Hayes, 1996), în timp ce concentrarea pe gânduri distorsionate conectate cu emoții negative (așa cum este exemplificat în terapia cognitiv-comportamentală clasică) prezice înmulțirea simptomelor depresive după încetarea terapiei. Desigur, nivelul de angajament considerat suficient pentru schimbare diferă în funcție de obiectivele unui anumit model de terapie.

O a treia cale de a dobândi claritate și eficiență în acest domeniu este concentrarea pe problematicile comune ale clienților. Promisiunea constă în aceea că putem integra arii de intervenție axate pe așa-numita structură latentă a tulburărilor emoționale (cum ar fi tulburarea de panică, tulburarea anxioasă generalizată și depresia), abordând toate aceste probleme ca pe un sindrom de afect negativ mai general. Terapeuții pot apoi lucra la modificarea unui număr mic de simptome-cheie evidențiate empiric, ale unei tulburări cu caracter general. De exemplu, sindromul afectului negativ poate fi definit ca o sensibilitate exacerbată la amenințare, evitarea obișnuită a situațiilor înspăimântătoare și modalitățile negative automate de a răspunde sau de a reacționa atunci când apare factorul declanșator (Barlow, Allen și Choate, 2004). Schimbarea se referă la sprijinirea clienților în scopul reevaluării acestor amenințări și al reducerii tendinței la crearea de scenarii devastatoare; aceasta duce la modificarea predilecției naturale către evitarea situațiilor înfricoșătoare (fapt care a împiedicat învățarea de lucruri noi și le-a menținut în mod paradoxal anxietatea). Ar trebui să fie posibil să convingi clientul să răspundă într-un mod diferit atunci când este expus la un stimul negativ. Desigur, cele mai bune căi de „a convinge și „a reevalua sunt încă neclare.

O a patra cale o reprezintă axarea pe procesele subiacente, nu doar în dezvoltarea unei tulburări, ci și în modul în care funcționează oamenii atunci când le merge bine și atunci când sunt disfuncționali. Aceasta echivalează cu o orientare generală asupra modului în care oamenii își construiesc în permanență un sentiment al sinelui, în care fac alegeri și intră în relații cu alții. Din acest punct de vedere, înțelegem de ce a evoluat psihoterapia nu doar în ceea ce privește aplicarea intervențiilor specifice bazate pe fapte, nu doar în ceea ce privește înțelegerea elementelor generale comune în terapie și catalogarea descrierilor problemelor clientului — toate acestea fiind de altfel utile —, ci și din perspectiva modelelor generale ale funcționării umane, adică din încercări de a descrie și de a înțelege ce fel de creatură este ființa umană. Acest tip de modele oferă terapeuților definiții generale ale sănătății și ale funcționării pozitive, ale disfuncțiilor și ale distresului, care trec mult dincolo de tulburările descrise în sistemele de clasificare formală (cum ar fi DSM sau ICD). Cele mai actuale și mai solide dintre aceste modele impun terapiei să se concentreze pe persoană ca întreg, în contextul ei de viață. Ele cer practicilor terapeutice să devină mai cuprinzătoare, în așa fel încât să îmbrățișeze creșterea și dezvoltarea optimă a personalității, în loc să se concentreze strict pe alinarea unuia sau mai multor simptome specifice. Un model conceptual larg ne permite să plasăm descrierile tulburărilor și ale elementelor-cheie de schimbare într-un cadru explicativ integrat. Din acest cadru, putem evalua punctele forte și punctele slabe ale pacienților și putem decide cum e mai bine să procedăm cu ei. Putem emite păreri despre ce schimbări contează cu adevărat și despre care par să fie durabile. Toate modelele de terapie se bazează pe un fel de model implicit al funcționării umane, însă acestea sunt adesea neclarificate sau neexaminate. Modelul cognitiv-comportamental al terapiei de cuplu, de exemplu, se bazează pe un model economic rațional de relații apropiate, în timp ce negocierea abilităților prezice satisfacția în relații. Pe de altă parte, terapia de cuplu centrată pe emoții se bazează pe un model de relații care aduce în prim plan emoția și procesele creării de legături și consideră că reacția emoțională reprezintă elementul-cheie în obținerea satisfacției și a stabilității.

Nu există un model sau o perspectivă anume care să poată capta bogăția și complexitatea unei vieți omenești. Așa cum spunea Einstein: „Într-adevăr, teoria este prea săracă pentru a putea cuprinde experiența". Cu toate acestea, pentru ca psihologii clinicieni să poată opera în cel mai eficient și eficace mod posibil, avem nevoie de o teorie coerentă, bazată pe știință, o teorie a esenței funcționării umane, capabilă să abordeze disfuncții emoționale, cognitive, comportamentale și interpersonale. Această teorie trebuie să fie aplicabilă terapiilor de familie, de cuplu și individuală și trebuie să ofere cele trei condiții de bază ale oricărui proiect științific: descrierea sistematică bazată pe observație și pe evidențierea tiparelor; predicții care conectează factorii între ei și un cadru explicativ general, care trebuie să fie susținut de un amplu și închegat ansamblu de cercetare. Trebuie să fie convingătoare și în același timp verificabilă în descrierea funcționării optime și a rezilienței, a dezvoltării și a creșterii unei persoane de-a lungul timpului, a disfuncției și a modului în care se perpetuează ea și a condițiilor necesare și suficiente pentru obținerea unei schimbări durabile.

Mai exact spus, psihoterapia are nevoie de o teorie (sau de o hartă) care să ne ghideze în acordarea de ajutor persoanelor, ca acestea să se schimbe la nivelul variabilelor de organizare fundamentale, cum ar fi, de exemplu, modul în care este de obicei gestionată emoția, cum sunt structurate și procesate cognițiile de bază despre sine și ceilalți și cum sunt modelate comportamentele și relațiile esențiale cu ceilalți. Această teorie trebuie să treacă dincolo de intrapsihic; trebuie să conecteze sinele și sistemul, realitățile individuale intrapsihice și tiparele de interacțiune, într-un mod sistematic și ponderat. Trebuie să corespundă celor mai noi cercetări de vârf din neuroștiințe și faptului că noi suntem, mai presus de orice, animale sociale centrate pe legătura cu ceilalți.

TEORIA ATAȘAMENTULUI: CINE SUNTEM ȘI CUM TRĂIM

Recunosc că există o singură teorie care întrunește întru câtva aceste criterii. Iar aceea este teoria personalității bazată pe dezvoltare, numită teoria atașamentului, așa cum a fost formulată de John Bowlby (1969, 2011). Dacă inițial teoria atașamentului a fost prezentată în termenii dezvoltării copilăriei timpurii, ulterior a fost extinsă, în special în ultimii câțiva ani, la adulți și la relații adulte. Așa cum arată Rholes și Simpson (2015, p. 1), „puține teorii și domenii de cercetare au fost mai prolifice în ultima decadă decât domeniul atașamentului. Avalanșa de cercetări ulterioare care susțin acum cele mai importante principii ale teoriei atașamentului este considerată în ziua de azi una dintre cele mai importante realizări ale științei psihologiei". În plus, știința atașamentului este în concordanță cu cercetările actuale din domeniul neuroștiinței, al psihologiei sociale, al psihologiei sănătății și al psihologiei clinice, mesajul central al acestora fiind că noi suntem o specie în primul rând socială, relațională și care creează legături. De-a lungul ciclului vieții, nevoia de conectare cu ceilalți ne modelează arhitectura neuronală, răspunsul la stres, viața emoțională cotidiană și dramele și dilemele interpersonale care se află în miezul vieților noastre.

Recent, teoria atașamentului a fost explicit propusă de către Magnavita și Anchin (2014) ca bază pentru o abordare unificată a psihoterapiei. Autorii de mai sus sugerează că această teorie constituie Sfântul Graal mult-căutat, care, în sfârșit, permite o abordare coerentă a unei palete largi de tulburări psihologice și care abordează schimbarea personalității și ușurarea permanentă a simptomului. Alți autori au sugerat de curând că teoria atașamentului oferă o bază substanțială pentru intervenție în câteva metode specifice, cum ar fi psihoterapia individuală (Costello, 2013; Fosha, 2000; Wallin, 2007), terapia de cuplu (Johnson și Whiffen, 2003; Johnson, 2002, 2004) și terapia de familie (Johnson, 2004; Furrow, Palmer, Johnson, Faller și Palmer-Olson, 2019, Hughes, 2007). Toți acești autori subliniază atât natura esențial integrativă a teoriei și științei atașamentului, cât și faptul că această perspectivă ne permite să trecem dincolo de compartimentare și de fragmentare, spre ceea ce E.O. Wilson numește „convergență". Acest termen provine din credința vechilor greci, conform căreia cosmosul este ordonat, iar această ordine poate fi descoperită și așezată sistematic într-o serie de procese și reguli interactive. Aceste reguli își au originea în convergența dovezilor provenite din diferite seturi de fenomene și se combină ca să ne ofere hărți pentru lumea în care trăim și pentru noi înșine.

PRINCIPIILE TEORIEI ATAȘAMENTULUI

Deci, care sunt principiile de bază ale teoriei moderne a atașamentului, care au evoluat de la primul model atât de strălucit conturat de John Bowlby (Bowlby, 1969, 1973, 1980, 2011) și dezvoltat ulterior de psihologii sociali (Cassidy și Shaver, 2008; Mikulincer și Shaver, 2016)? Aș spune că ele sunt în număr de 10. Dar mai întâi să observăm trei lucruri generale despre această perspectivă. Atașamentul este în mod fundamental o teorie interpersonală, care plasează individul în contextul relațiilor lui apropiate cu ceilalți. Acesta privește omenirea nu doar ca fiind în mod esențial socială, ci și ca Homo vinculum — cel care creează legături. Legăturile cu ceilalți sunt văzute ca fiind o strategie de supraviețuire esențială și intrinsecă a omului. În al doilea rând, această teorie se ocupă în mod esențial de emoție și de reglarea acesteia și privilegiază în mod special semnificația fricii.

Frica este înțeleasă nu doar în termeni de neliniști cotidiene, ci și la nivel existențial, ca reflecție a unor probleme centrale, cum ar fi vulnerabilitatea și neajutorarea. Altfel spus, este înțeleasă ca o reflectare a preocupărilor de supraviețuire privind moartea, izolarea, singurătatea și pierderea. Un factor esențial în sănătatea mentală și în starea de bine este gestionarea acestor factori într-un mod care amplifică vitalitatea și reziliența. În al treilea rând, este o teorie a dezvoltării, adică se ocupă de creștere și de adaptare flexibilă și de factorii care blochează sau amplifică această capacitate de adaptare. Teoria legăturilor presupune faptul că o legătură strânsă cu cei apropiați reprezintă nișa ecologică în care evoluează creierul uman, sistemul nervos și tiparele de comportament. Mai reprezintă și contextul în care putem evolua spre cea mai bună versiune a noastră.

Pe scurt, cele 10 principii ale științei și teoriei atașamentului sunt următoarele:

1. Din leagăn și până în mormânt, ființele umane sunt programate nu doar să caute contactul social, ci și proximitatea fizică și emoțională cu ființele speciale care se presupune că ar fi de neînlocuit. A tânji după senzația de conectare reală cu persoanele cele mai importante din viața noastră se află pe primul loc în ierarhia obiectivelor și a nevoilor umane. Oamenii sunt conștienți de această nevoie înnăscută de conexiune, în special în momente de pericol, risc, durere sau nesiguranță. Amenințările care declanșează sistemul de atașament pot veni din exterior sau din interior. De exemplu, interpretări deranjante de respingere din partea celor dragi, imagini negative sau mementouri concrete ale propriei mortalități (Mikulincer, Birnbaum, Woddis și Nachmias, 2000; Mikulincer și Florian, 2000). În relații, vulnerabilitatea împărtășită creează legături, tocmai pentru că aduce în prim plan nevoia de atașament pentru senzația de conexiune și confort și pentru că încurajează eforturile de a comunica cu ceilalți.

2. Conexiunea fizică și/sau emoțională predictibilă cu o persoană de atașament, adesea un părinte, un frate/o soră, un prieten vechi, partener sau o figură spirituală, calmează sistemul nervos și creează o senzație psihică și mentală de refugiu, în care te poți baza pe obținerea confortului și a sprijinului, iar echilibrul emoțional poate fi recuperat sau amplificat. Răspunsul celorlalți, în special în copilărie, reglează sistemul nervos în scopul de a fi mai puțin sensibil la amenințări și creează așteptări în legătură cu o lume relativ sigură și gestionabilă.

3. Echilibrul emoțional promovează dezvoltarea unui simț de sine stabil, pozitiv și integrat și capacitatea de a organiza experiența interioară într-un întreg coerent. Acest simț de sine stabil facilitează și exprimarea coerentă a nevoilor față de figurile de atașament; este posibil ca astfel de exprimări să aibă ca rezultat încercări mai reușite de conectare, care apoi continuă să construiască modele pozitive de figuri de atașament, ca surse accesibile de sprijin.

4. Senzația clară de a fi capabil să depinzi de cineva drag creează o bază de siguranță — o platformă de unde să poți ieși în lume, să-ți asumi riscuri să explorezi și să dezvolți un simț al competenței și al autonomiei. Această dependență eficientă este o sursă de putere și de reziliență, în timp ce negarea nevoilor de atașament și pseudo-independența sunt inconveniente. A fi capabil de comunicare, a depinde de persoane de încredere și a putea interioriza această senzație clară de legătură sigură cu ceilalți reprezintă resursa supremă, care permite speciei noastre să supraviețuiască și să se dezvolte într-o lume nesigură.

5. Factorii-cheie care definesc calitatea și siguranța unei legături emoționale sunt accesibilitatea, receptivitatea și angajarea emoțională a figurilor de atașament. Acești factori se pot traduce prin acronimul A.R.E. (în activitatea clinică, eu folosesc A.R.E. ca prescurtare pentru întrebarea-cheie în privința atașamentului, care apare în conflictele de cuplu: „Ești alături de mine?"¹)

6. Distresul de separare apare atunci când o legătură de atașament este amenințată sau o legătură care conferă siguranță se pierde. Există și alte tipuri de legături emoționale bazate pe activități comune sau pe respect, iar atunci când aceste legături sunt rupte, persoana în cauză poate simți distres. Dar acest distres nu are aceeași intensitate sau semnificație ca atunci când o legătură de atașament este pusă sub semnul întrebării. Izolarea emoțională și fizică de persoanele apropiate este în mod inerent traumatizantă pentru oameni, aducând odată cu ea senzația acută nu doar de vulnerabilitate și pericol, ci și de neputință (Mikulincer, Shaver și Pereg, 2003).

7. Legătura securizantă este o funcție a interacțiunilor-cheie în relațiile strânse și în modul în care indivizii codează tiparele de interacțiune în modele mentale sau protocoale de răspuns. Senzația generală de atașament securizant nu este o trăsătură de caracter fixă; se schimbă atunci când apar noi experiențe care permit revizuirea modelelor cognitive de atașament și a strategiilor de reglare emoțională asociate (Davila, Karney și Bradbury, 1999). Asta înseamnă că este posibil să fii nesigur într-o relație, dar sigur în alta. Modelele funcționale se ocupă în special de capacitatea celorlalți de a ne suscita încrederea și de sentimentul nostru că avem dreptul de a face obiectul grijii lor — respectiv de acceptarea de sine. Ambele întreabă în aceeași măsură: „Pot conta pe tine? și „Sunt demn de iubirea ta? Ele presupun seturi de așteptări, prejudecăți automate care declanșează emoții, amintiri episodice, credințe și atitudini și implicit, cunoștințe procedurale despre gestionarea relațiilor apropiate. (Collins și Read, 1994). Aceste modele, în forma lor automată și inflexibilă, pot distorsiona percepțiile în interacțiuni și în acest fel pot distorsiona reacțiile. Ele sunt trăite ca realitate, ca „așa stau lucrurile", în loc să fie trăite ca ceva construit.

8. Persoanele care au un atașament securizant se simt confortabil cu apropierea și cu nevoia lor de ceilalți. Strategia lor de atașament primar este de a-și recunoaște nevoile de atașament și de a comunica în mod coerent (de exemplu, potrivirea semnalelor verbale și nonverbale într-un tot coerent) în tentativa ca o persoană apropiată să inițieze sau să mențină contactul. Când aceste persoane răspund, răspunsul lor este apoi crezut și acceptat, calmând sistemul nervos al persoanei care a făcut tentativa. Când unei persoane i se furnizează o astfel de strategie eficientă, siguranța atașamentului pare să reducă stresul și să potențeze copingul pozitiv de-a lungul vieții.

9. Dacă atunci când au fost solicitați, ceilalți au fost percepuți ca inaccesibili, lipsiți de reacție sau chiar amenințători, atunci sunt aplicate modele și strategii secundare. Aceste modele secundare nesecurizante pot lua forma unor moduri anxioase, vigilente, hiperactivate de interacțiune cu ceilalți și de reglare a emoțiilor de atașament sau a unor strategii de evitare, de respingere și de dezactivare. Primul dintre aceste modele secundare, atașamentul anxios, este caracterizat de sensibilitate la orice mesaj negativ care vine de la persoanele importante și prin reacții de tip „luptă pentru a protesta contra distanței și pentru a atrage atenția unei figuri de atașament, în scopul de a primi mai multă atenție și mai mult sprijin. Pe de altă parte, răspunsurile de evitare dezactivate, următorul model, îl reprezintă reacțiile de tip „fugă, menite să minimizeze frustrarea și distresul, prin distanțarea de persoanele apropiate care sunt percepute ca ostile, periculoase sau nepăsătoare. Nevoile de atașament sunt atunci minimalizate, iar bazarea compulsivă pe propria persoană este la ordinea zilei. Vulnerabilitatea sinelui sau vulnerabilitatea percepută la alții provoacă comportamente de distanțare. Toți oamenii folosesc strategiile de luptă sau de fugă uneori, în relații; ele nu sunt disfuncționale per se. Totuși, ele pot deveni obișnuințe și se pot generaliza, rigidizându-se într-un stil care sfârșește prin a restrânge conștiința și alegerile persoanei și limitându-i capacitatea de implicare constructivă în relațiile cu alții.

Un al treilea model secundar apare atunci când o persoană a fost traumatizată de o figură de atașament. Aceasta se găsește atunci într-o situație paradoxală, în care cei dragi reprezintă atât sursa fricii, cât și soluția la frică. În aceste circumstanțe, această persoană oscilează adesea între a tânji și a se teme, cerând conexiune și apoi distanțându-se și chiar devenind agresivă atunci când conexiunea este oferită. La copii, acest tip de răspuns se numește atașament dezorganizat. În schimb, la adulți, este numit atașament evitant temător (Bartholomew și Horowitz, 1991) și este asociat cu niveluri înalte de distres în relațiile adulților.

Conceptele psihodinamice ca ambivalența, conflictul și blocajele defensive interioare sunt centrale pentru înțelegerea modelelor secundare (și a strategiilor de nesiguranță) descrise mai sus. În studiile realizate asupra bebelușilor, copiii evitanți pot părea calmi și stăpâniți. Însă, în realitate, sunt într-o stare de înaltă activare declanșată de separarea de mamele lor. Tot așa, partenerii adulți evitanți manifestă un distres emoțional explicit redus sau o nevoie minimă de ceilalți. Dovezile arată însă că aceștia au niveluri ridicate de distres de atașament, la un nivel mai adânc sau mai puțin conștient. Indivizii evitanți sunt mai puțin capabili să acorde încredere și să beneficieze de cea mai mare resursă pe care o avem pentru gestionarea vulnerabilității noastre la stres și amenințare, și anume legătura securizantă cu persoanele importante. (Selchuk, Zayas, Gunaydin, Hazan și Kross, 2012).

10. Prin comparație cu atașamentul părinte–copil, legăturile dintre adulți au un mai pronunţat caracter de reciprocitate și nu sunt la fel de dependente de proximitatea fizică; reprezentările cognitive ale unei figuri de atașament pot fi evocate eficient pentru a crea proximitate simbolică. Bowlby a identificat încă două sisteme comportamentale în relațiile intime (în special în relațiile adulte), în afară de atașament: îngrijirea și sexualitatea. Acestea sunt sisteme separate; totuși, ele funcționează împreună cu atașamentul, iar atașamentul este considerat primar — adică procesele de atașament pun bazele și organizează trăsăturile fundamentale ale celorlalte două sisteme. Atașamentul securizant și echilibrul emoțional care rezultă din acesta sunt asociate cu o atenție mai fină pentru alt adult și cu o îngrijire mai receptivă. Această siguranță se înscrie, desigur, pe un continuum și nu este o stare mereu stabilă, ci variază întru câtva în relații și situații specifice.

Siguranța este asociată și cu nivelurile mai înalte de excitare, intimitate și plăcere și cu mai multă satisfacție sexuală în relații (Birnbaum, 2007). Sexul, activitate care creează legături între oameni, are un specific emoțional care variază în funcție de diferitele stiluri de atașament și de strategiile de a gestiona emoțiile și de a le implica pe cele care acompaniază aceste stiluri. Indivizii atașați evitant tind să separe sexul de iubire, concentrându-se pe senzație și performanță în interacțiunile sexuale, în timp ce persoanele cu atașament mai anxios se concentrează pe afecțiune și sex ca dovadă de iubire, mai curând decât pe aspectele erotice ale sexualității (Mikulincer și Shaver, 2016; Johnson 2017a).

IMPACTUL CONEXIUNII SECURIZANTE ASUPRA SĂNĂTĂȚII MENTALE

Atașamentul securizant, ca stil sau ca strategie obișnuită de interacțiune, a fost corelat în cercetările sistematice cu aproape fiecare indicator pozitiv al sănătății mentale și al stării de bine generale, evidențiat de științele sociale (Mikulincer și Shaver, 2016). La nivel individual, acești indicatori includ reziliența în fața stresului, optimismul, stima de sine ridicată, încrederea și curiozitatea, toleranța pentru diferențele dintre oameni, sentimentul de apartenență, abilitatea de a se dezvălui și de a fi asertiv, de a tolera ambiguitatea, de a regla emoțiile dificile, implicarea în metacogniție reflexivă, abilitatea de a înțelege perspective diferite (Jurist și Meehan, 2009). Elementele esențiale ale acestui tablou sunt abilitatea de reglare eficientă a afectului, într-un mod care menține echilibrul emoțional, abilitatea de a procesa informația într-un întreg coerent integrat și abilitatea de a menține un sentiment de încredere în sine care încurajează luarea de decizii. Chiar și confruntat cu situații traumatice, cum ar fi evenimentele din 9/11, atașamentul securizant pare nu doar să atenueze efectele unei astfel de experiențe, ci și să stimuleze dezvoltarea posttraumatică (Fraley, Fazzari, Bonanno și Dekel, 2006).

La nivel interpersonal, acești indicatori includ capacitatea de a se acorda la ceilalți, reacție empatică, compasiune, deschidere spre cei care sunt percepuți ca diferiți de propria persoană și o tendință spre acțiune altruistă. Cercetările indică faptul că, atunci când ne putem menține echilibrul emoțional, suntem capabili să detectăm indicii din partea celorlalți și nevoia lor de sprijin, apoi să le răspundem într-un mod implicat, pe care ei îl pot integra și accepta. Atunci când ne simțim în siguranță, atenția noastră este mai concentrată și avem mai multe resurse de oferit celorlalți. Prin contrast, persoanele cu atașament anxios au tendința de a deveni preocupate de gestionarea propriului distres sau de a oferi îngrijire care nu se potrivește cu nevoile celuilalt. Indivizii evitanți își resping propriile nevoi și pe ale celorlalți, exprimând mai puțină empatie și sprijin reciproc. Au tendința de a se distanța de vulnerabilitatea lor și de a celorlalți.

Când avem un refugiu și o bază de siguranță în relația cu ceilalți, devenim mai buni în gestionarea diferențelor și a conflictului. O legătură sigură modelează oameni echilibrați și adaptați, care au relații mai bune cu cei apropiați și cu prietenii, fapt care încurajează o sănătate mentală neîntreruptă, adaptare și o mai bună capacitate de relaționare.

Pentru obiectivele acestei cărți, este important să observați în special impactul atașamentului securizant asupra reglării emoțiilor, asupra adaptării sociale și a sănătății mentale. Acestea au fost cele mai importante preocupări ale lui Bowlby. În termeni de sănătate mentală, este clar că atașamentul nesecurizant crește vulnerabilitatea față de cele mai obișnuite probleme abordate în terapie, respectiv depresia și anxietatea. Cum anume apare acest proces depinde de fiecare client în parte. Dar, în general, pentru omul de știință care studiază atașamentul, începe cu procesul reglării emoției. Persoanele care au un atașament securizant sunt mai capabile să rămână în contact cu emoțiile perturbatoare, fără frica de a pierde controlul sau de a fi copleșite. Ele nu au nevoie să modifice, blocheze sau să nege aceste emoții, iar în acest fel le pot folosi adaptativ, pentru a se orienta către lumea lor și pentru a se deplasa către împlinirea nevoilor și obiectivelor lor. Ele sunt capabile să-și revină mai repede din sentimente negative cum ar fi tristețea și furia (Sbarra, 2006). Îmi place să cred că reglarea eficientă a afectului este mai curând un proces de mișcare cu și prin emoție, decât intensificarea sau reprimarea ei reactivă și că oferă posibilitatea de a folosi această emoție pentru a oferi o direcție propriei vieți.

Pe de altă parte, este clar că insecuritatea este un factor de risc semnificativ pentru inadaptare. Atașamentele anxios și temător evitant sunt în mod special asociate cu vulnerabilitatea la depresie, la diferite forme de stres și la tulburări anxioase, inclusiv tulburarea de stres posttraumatic (TSPT), tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și tulburarea anxioasă generalizată (TAG) (Ein-Dor și Doron, 2015). Severitatea simptomelor depresive a fost corelată cu atașamentul nesecurizant în peste 100 de studii. Dacă analizăm diferitele tipuri de depresie, atașamentul anxios pare să îmbrace o pleiadă de forme interpersonale, caracterizate prin senzația de pierdere, singurătate, abandon și neputință, în timp ce atașamentul evitant este asociat cu tipurile de depresie orientate spre performanță, caracterizate prin perfecționism, autocritică și tendința compulsivă de a se baza exclusiv pe sine (Mikulincer și Shaver, 2016; vezi tabelele cercetărilor, pp. 407–415). Atașamentul nesecurizant este corelat și cu multe tulburări de personalitate — tulburarea de personalitate borderline fiind în mod special asociată cu atașamentul anxios extrem, iar tulburarea de personalitate de tip schizoid și evitant, cu atașamentul evitant, de respingere. Lipsa de siguranță a fost conectată și cu tulburările de externalizare, cum ar fi tulburările de comportament la adolescenți și tendințele antisociale și dependențele la adulți (Krueger și Markon, 2011; Landau-North, Johnson și Dalgleish, 2011).

Literatura care corelează procesele atașamentului de TSPT este în mod special fascinantă. Gravitatea simptomelor de TSPT la pacienții care au suferit intervenții cardiace (Parmigiani și al., 2013), la soldații israelieni veterani și prizonierii de război (Dekel, Solomon, Ginzburg și Neria, 2004; Mikulincer, Ein-Dor, Solomon și Shaver, 2011) și la persoanele care au fost abuzate sexual sau fizic în copilărie, a fost conectată cu niveluri ridicate ale atașamentului nesecurizant (Ortigo, Westen, DeFife și Bradley, 2013). Un studiu prospectiv recent a arătat o legătură cauzală clară între procesele atașamentului și dezvoltarea TSPT (Mikulincer, Shaver și Horesh, 2006). S-a constatat că, după războiul dintre SUA și Irak din 2003, severitatea simptomelor de evitare și intruziune ale TSPT a fost determinată de nivelurile de atașament securizant, măsurate înainte de izbucnirea ostilităților. Persoanele cu atașament anxios au prezentat simptome mai intruzive, iar persoanele cu atașament evitant, mai multe simptome de evitare legată de război. Există dovezi că o abordare de tipul terapiei de cuplu centrată pe atașament poate ajuta supraviețuitorii unei traume sau pe cei abuzați de către persoanele de atașament din copilărie în modelarea unor relații satisfăcătoare (Dalton, Greenman, Classen și Johnson, 2013) și că, atunci când această abordare este utilizată, simptomele traumei par să se diminueze (Naaman, 2008; MacIntosh și Johnson, 2008). Dragonii înfruntați împreună sunt radical diferiți de cei înfruntați de unul singur!

Atât John Bowlby (1969), cât și Carl Rogers (1961) credeau în dorința înnăscută a clientului de a se vindeca. Imaginea sănătății care decurge din știința atașamentului se potrivește în mod special cu ceea ce Rogers, un personaj-cheie în istoria psihoterapiei și în dezvoltarea modelului de intervenție umanist, a numit traiul existențialist (1961), respectiv o deschidere către fluxul experienței și către a trăi fiecare moment la maximum. În viziunea lui Rogers, caracteristicile esențiale ale unei persoane complet funcționale sunt următoarele: încrederea organismică, presupunând legitimizarea și afirmarea validității experienței interioare a persoanei și folosirea ei ca ghid pentru acțiune; libertatea experiențială, care presupune capacitatea de a alege în mod activ diferite modalități de acțiune și responsabilitatea pentru acestea; și creativitatea, care presupune flexibilitate și suficientă deschidere pentru a îmbrățișa noul și pentru a genera dezvoltarea. Rogers concluzionează că „o persoană pe deplin funcțională are parte de un spectru mai larg, de mai multă diversitate și bogăție în viață, în primul rând pentru că „are o încredere susținută în ea însăși, fiind pregătită să întâmpine viața (p. 195). Această încredere reprezintă darul care securizează conectarea la ceea ce oferă alții. Sunt considerabile dovezile care susțin paleta largă de efecte pozitive și pericolele inerente ale deconectării