Da-ti voie sa simti: Descatuseaza puterea emotiilor pentru o dezvoltare sanatoasa a copiilor, a ta si a celor din jurul tau

De Marc Brackett

De când trebuie să-mi dau voie să simt?, ai putea întreba. Nu trecem noi oare, cât e ziua de lungă, prin tot soiul de emoții? Așa pare să fie, dar ce faci cu acele sentimentele profunde, puternice, derutante, care te surprind chiar și pe tine? Cum te raportezi la afectele care-ți scapă de sub control sau pe care vrei să le ascunzi de toată lumea, ca să nu-ți expui vulnerabilitățile? Și de câte ori nu-i înveți, prin exemplul tău, și pe copiii tăi că nu au voie să simtă teamă, furie sau dezamăgire?

În urma a 25 de ani de cercetări asupra emoțiilor, Marc Brackett a găsit cele mai bune căi prin care îți poți înțelege și utiliza stările afective, pentru a avea succes în viață și pentru îmbunătățirea stării de bine. Instrumentul care stă în centrul acestei cărți este metoda RULER, bazată pe cinci abilități afective esențiale: recunoașterea unei emoții (pornind de la limbajul nonverbal), înțelegerea cauzelor ei, etichetarea ei corectă, afișarea emoțiilor de-o manieră adecvată social și, în fine, reglarea și modificarea reacțiile afective, pentru atingerea obiectivelor personale.

Metoda RULER a fost testată cu succes în mii de școli din SUA, ea dovedind că poate reduce stresul și epuizarea, îmbunătățind considerabil climatul la clasă și performanțele școlare. Scrisă cu sinceritate și umor, cartea te va ajuta să-ți vindeci rănile afective, dar și să-ți gestionezi mai bine emoțiile, pentru a fi mai sănătos, mai performant și mai satisfăcut de viața ta.

Marc Brackett este profesor la Centrul pentru Studiul Copiilor de la Universitatea Yale și director fondator al Centrului pentru Inteligență Emoțională de la Yale.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 10 mar. 2023
• ISBN: 9786064018410

Previzualizare carte

1.png

EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Liana Fâcă

DESIGN copertă:

Faber Studio

Foto copertă:

Guliver/ Getty Images/ ©Morsa Images

DIRECTOR PRODUCȚIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

CORECTURĂ:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: PERMISSION TO FEEL

Autor: Marc Brackett

Copyright © 2019 by Marc Brackett. All rights reserved.

Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0779-7

ISBN: 9786064018410

Pentru unchiul Marvin

și mama și tata

Prolog

Bun, hai să scăpăm mai întâi de întrebările ușoare: Care e treaba cu titlul? De când ai nevoie să-ți dai voie să simți?

Sigur, cu toții avem sentimente, mai mult sau mai puțin continuu, în fiecare clipă când suntem treji — ba chiar și când visăm — fără să cerem sau să obținem vreodată aprobarea cuiva. A înceta să simțim ar fi ca și cum am înceta să gândim. Sau să respirăm. Imposibil. Emoțiile noastre reprezintă o mare parte — poate cea mai mare — din ceea ce ne face oameni.

Și totuși, trecem prin viață încercând din răsputeri să ne prefacem că nu e așa. Adevăratele noastre sentimente pot fi dezordonate, nepotrivite, derutante, ba chiar pot crea dependență. Ne lasă vulnerabili, expuși, goi în fața lumii. Ne determină să facem lucruri pe care ne-am dori să nu le fi făcut. Nu-i de mirare că emoțiile noastre ne sperie uneori — par atât de scăpate de sub control. De prea multe ori ne străduim să le negăm sau să le ascundem — chiar și față de noi înșine. Atitudinile noastre referitoare la ele se transmit mai departe copiilor noștri, care învață urmărindu-ne pe noi, părinții și profesorii lor — modelele lor. Copiii noștri primesc mesajul foarte clar, așa că, nu după mult timp, și ei învață să-și suprime până și cele mai urgente mesaje din lăuntrul ființei lor. Exact cum am învățat și noi să facem.

Nici măcar nu ai început să citești cartea de față, dar pun pariu că știi deja despre ce vorbesc.

Așadar, nu ne dăm voie — nouă înșine, dar nici unii altora — să simțim. Tăcem și înghițim, ne reprimăm sentimentele, ne dăm în spectacol. Evităm acea discuție dificilă cu colegul, răbufnim în fața unei persoane dragi, și consumăm neajutorați o pungă întreagă de fursecuri și habar nu avem de ce. Când nu ne dăm voie să simțim, urmează o listă lungă de rezultate nedorite. Ne pierdem capacitatea de a identifica măcar ceea ce simțim — de parcă, fără să observăm, amorțim puțin în lăuntrul nostru. Când se întâmplă asta, nu suntem în stare să înțelegem de ce simțim o anumită emoție sau ce lucruri care se întâmplă în viața noastră o provoacă. Din cauza asta, nu suntem în stare să numim emoția respectivă, așa că nu putem nici să o exprimăm în termeni pe care i-ar înțelege cei din jurul nostru. Iar când nu putem recunoaște, înțelege sau exprima în cuvinte ceea ce simțim, ne e imposibil să facem orice în privința asta: să devenim experți în sentimentele noastre — nu să le negăm, ci să le acceptăm pe toate, ba chiar să le acceptăm bucuroși — și să învățăm să facem ca emoțiile să lucreze pentru noi, nu împotriva noastră.

Îmi petrec fiecare minut al vieții la locul de muncă ocupându-mă de aceste chestiuni. Prin intermediul cercetărilor universitare și al unei bogate experiențe din viața reală, mai ales în lumea educației, am văzut costul îngrozitor al incapacității noastre de a ne gestiona viața emoțională în moduri sănătoase.

Iată câteva dovezi:

• În anul 2017, circa 8 % din adolescenții cu vârsta cuprinsă între 12 și 17 ani și 25 % din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 ani erau consumatori, în mod curent, de droguri ilicite.

• Numărul de incidente de bullying (agresiuni fizice sau psihice) și hărțuire din școlile cu clasele I–XII, din Statele Unite, raportate Ligii Împotriva Defăimării, s-au dublat în fiecare an, între 2015 și 2017.

• Potrivit unui sondaj Gallup din 2014, 46 % din profesori raportează un nivel ridicat de stres zilnic în timpul anului școlar. Cifra este egală cu a asistentelor medicale și reprezintă cea mai mare valoare dintre toate grupurile ocupaționale.

• Un sondaj Gallup, din 2018, a arătat că peste 50 % din angajați nu se implică emoțional la locul de muncă, iar 13 % din ei se simt „groaznic".

• Din 2016–2017, mai mult de unul din trei studenți, din 196 de campusuri universitare din Statele Unite, au raportat afecțiuni psihice diagnosticate. Unele campusuri au raportat o creștere cu 30 % a problemelor psihice, în fiecare an.

• Conform Raportului Mondial al Fericirii din 2019, sentimentele negative, inclusiv îngrijorarea, tristețea și furia, au crescut ca pondere la nivelul întregii lumi, cu 27 %, din 2010 până în 2018.

• Tulburările de anxietate sunt cea mai frecventă boală psihică din SUA, afectând 25 % din copiii cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani.

• Depresia este principala cauză a dizabilității — la nivel mondial.

• Problemele psihice la nivel mondial ar putea costa economia globală până la 16 trilioane de dolari, până în 2030. Acestea includ costurile directe ale îngrijirilor medicale și medicamentelor sau ale altor tratamente, precum și costurile indirecte, cum ar fi pierderile de productivitate.

Se pare că preferăm să cheltuim mai mulți bani și mai mult efort pentru a gestiona rezultatele problemelor noastre emo­ționale, mai degrabă decât să încercăm să le prevenim.

Am un interes personal față de lucrurile rele care se întâmplă când nu ne dăm voie să simțim. Vreau să spun că am trecut și eu prin asta, însă, datorită cuiva care a ținut la mine, am scăpat cu viață. Vom vorbi și despre asta.

Numai câțiva dintre noi, care posedă o intuiție profundă a lucrurilor, în mod natural, pot afirma că au abilitățile discutate în această carte fără să le urmărească în mod conștient. Eu am fost nevoit să le învăț. Iar acestea sunt abilități. Toate tipurile de personalitate — zgomotoase sau tăcute, imaginative sau practice, nevrotice sau lipsite de griji — le vor găsi accesibile și chiar în stare să le schimbe viața. Sunt abilități clare, simple și testate — care pot fi dobândite de aproape oricine, de orice vârstă.

Recent, țineam un curs pentru administratori, într-unul dintre cele mai dificile sectoare școlare din țară. Am fost avertizat: „O să te mănânce de viu. La prânz, în prima zi, stăteam la coadă la bufet lângă un director de școală și, ca să fac conversație, l-am întrebat: „Și, ce părere ai despre sesiune, până acum? El m-a privit în ochi, apoi s-a uitat în jos la mâncare și a zis: „Deserturile arată destul de bine". În clipa aceea, am înțeles cu ce mă confrunt. Sunt obișnuit cu rezistența, dar atitudinea lui m-a frapat. Atunci, am hotărât că el avea să fie proiectul meu. Inspectorul lui a fost total de acord, dar mi-a fost limpede că vom reuși, în sectorul respectiv, numai dacă directorii, la fel ca tipul acesta, vor crede și ei în ceea ce spunem.

La finalul câtorva zile de predat intensiv, m-am întâlnit din nou cu el. „Data trecută, când ne-am întâlnit, nu erai atât de sigur că acest curs va funcționa pentru tine, am zis eu. „Sunt curios. Acum, că ai petrecut două zile învățând despre emoții și cum să integrezi abilitățile emoționale în școală, ce părere ai?

„Ei, bine, o să-ți spun, a zis el, făcând o pauză pentru a-și aduna gândurile. „Acum îmi dau seama că nu știam ce nu știu. Limbajul sentimentelor îmi era străin.

Încurajator, m-am gândit eu. Apoi, el a continuat.

„Așadar, mulțumesc — că mi-ai dat voie să simt."

Hai să începem de aici.

Partea întâi

Dă-ți voie să simți

1

Dă-ți voie să simți

Cum te simți?

Dat fiind subiectul cărții de față, este o întrebare rezonabilă. S-ar putea să te întreb acest lucru de mai multe ori, până la final. Teoretic, având în vedere că e ceva ce suntem întrebați atât de des, într-o formă sau alta, ar trebui să fie una dintre cele mai ușoare întrebări din lume, și nu cea mai grea — în funcție de cât de sinceri suntem când răspundem.

Acum vorbesc nu doar în calitate de psiholog și director al unui centru dedicat stării de bine emoționale, ci și ca om, la fel ca tine. Ca să fiu total sincer, mi-aș dori să-mi fi pus și mie cineva această întrebare când eram copil — să mă întrebe și să vrea cu adevărat să știe răspunsul, și să aibă curajul de a face ceva în privința a ceea ce aș fi dezvăluit.

Eu nu am fost un copil fericit.

M-am simțit speriat, furios, lipsit de speranță. Agresat. Izolat. Și am suferit.

Vai, cât am suferit!

Când eram în școala generală, era suficient să te uiți la mine ca să-ți dai seama că ceva era foarte în neregulă. Aveam note proaste la școală, în general 6 și 7. Aveam o alimentație atât de haotică, încât, din îngrozitor de slab, am devenit supraponderal. Nu aveam prieteni adevărați.

Părinții mei mă iubeau și țineau la mine — știam asta. Dar aveau și ei nefericirile lor. Mama era anxioasă și deprimată și avea o problemă cu consumul de alcool. Tata era furios, înfricoșător și dezamăgit de un fiu care nu era la fel de dur ca el. Dar aveau cel puțin un lucru în comun: nici cea mai mică idee despre cum să gestioneze sentimentele — nici pe ale lor și nici pe ale mele.

Petreceam ore în șir singur în camera mea, plângând sau chinuindu-mă din cauza agresiunilor pe care le înduram în tăcere la școală. Dar principala mea reacție față de viață era furia. Îi răspundeam urât mamei, urlam, țipam. „Cine te crezi, să-mi vorbești așa?, îmi răspundea ea, strigând. „Stai să vină taică-tău acasă! Când tata sosea acasă, mama îi spunea cum m-am purtat cu ea, iar apoi el dădea buzna în camera mea, strigând: „Dacă trebuie să-ți mai zic o dată să nu mai vorbești așa cu maică-ta, o să-mi sară țandăra!" Uneori, mă scutea de predică și începea pur și simplu să mă lovească.

Apoi mama intervenea, iar ei doi se certau pe tema modului în care gestiona el situația. În cele din urmă, tata renunța, iar mama venea în camera mea și spunea: „Marc, te-am salvat, de data asta…"

Eu mă întrebam de la ce credea ea, oare, că m-a salvat.

Fără să vreau, ei m-au învățat o lecție importantă. Să-mi țin sentimentele pentru mine. Cu siguranță, să nu-i las pe părinții mei să le vadă. Asta n-ar fi făcut decât să înrăutățească o scenă urâtă.

Asta se întâmpla cam în același timp în care mi-au aflat cel mai îngrozitor secret — că un vecin, un prieten de-ai familiei, mă abuza sexual. Când părinții mei au aflat, în cele din urmă — tata a pus mâna pe o bâtă din subsol și aproape l-a omorât pe bărbatul acela. Mama aproape a făcut o cădere nervoasă. Poliția a venit și l-a arestat pe vecin, și curând tot cartierul a aflat. S-a dovedit că abuzatorul meu mai violase zeci de copii.

Ai crede că toată lumea s-ar fi bucurat că am ieșit în față și am expus oroarea asta. Dar ai greși. Am devenit, imediat, un paria. Fiecare adult își avertiza copiii să se țină departe de mine. Agresiunile s-au înrăutățit și mai mult.

Dintr-odată, sursa căderilor mele nervoase constante a devenit limpede pentru părinții mei. Notele mele proaste. Bulimia. Izolarea mea socială. Disperarea. Furia.

Părinții mei au făcut ce fac mulți oameni când se confruntă cu presiuni similare.

Au intrat în panică.

Sigur, nu chiar în totalitate — au știut să mă trimită la un terapeut. Erau prea copleșiți de propriile probleme, încercând pur și simplu să supraviețuiască, pentru a fi în stare să facă față vieții emoționale a altcuiva. Fie au ratat, fie au ignorat toate semnalele pe care le trimiteam eu, ceea ce nu mă surprinde, de fapt. Poate că se simțeau mai în siguranță dacă nu puneau prea multe întrebări despre viața mea la școală sau în cartier. Poate se temeau de ceea ce aveau să afle — se temeau că, odată ce ar fi știut, ar fi trebuit să facă ceva în privința asta.

Poate că, dacă părinții lor le-ar fi pus întrebările potrivite și i-ar fi învățat cum să facă față propriilor sentimente și ce să facă atunci când apar probleme, viața mea de atunci ar fi fost altfel. Poate că părinții mei ar fi fost în stare să vadă durerea pe care o simțeam și ar fi știut cum să mă ajute.

Asta nu s-a întâmplat niciodată.

Poate că unele dintre aceste lucruri îți sună cunoscut. În activitatea mea, întâlnesc o mulțime de oameni care și-au petrecut copilăria cum mi-am petrecut-o și eu. Nevăzuți, nebăgați în seamă, cu sentimente negative îngropate adânc înlăuntrul lor. Nu există două povești la fel. Oamenii îmi povestesc în ce fel au fost abuzați fizic. Sau ignorați și reduși la tăcere. Sau supuși unor abuzuri emoționale. Sau sufocați de părinți care trăiau indirect prin ei. Sau neglijați de părinți alcoolici sau dependenți. Răspunsurile noastre, însă, sunt la fel.

Uneori, poveștile nu sunt atât de dramatice — e doar vorba de oameni care au crescut în case în care chestiunile emoționale de zi cu zi erau ignorate, fiindcă nimeni nu a învățat vreodată cum să vorbească despre ele sau ce măsuri să ia pentru a le aborda. Nu trebuie să fi avut o viață plină de tragedie ca să simți că viața ta emoțională nu contează pentru nimeni altcineva decât pentru tine.

Iată cum am reacționat eu: am devenit insensibil la ceea ce simțeam. Eram într-o izolare emoțională. Supraviețuiam, doar.

Iar, apoi, a avut loc un miracol.

Numele său era Marvin. Unchiul Marvin, de fapt.

Era fratele mamei mele, profesor ziua, și lider de formație noaptea și la sfârșit de săptămână. Familia noastră călătorea din New Jersey până la stațiunile din munții Catskill, ca s-o vedem pe vedeta familiei în spectacol. Unchiul Marvin era cu adevărat un caz izolat — unic în rândul tuturor rudelor mele și al tuturor adulților pe care-i cunoșteam. Era precum personajul lui Robin Williams din Cercul poeților dispăruți.

La școală, chiar și în anii 1970, unchiul Marvin încerca să creeze o programă care să încurajeze elevii să exprime ceea ce simt. El considera că asta e veriga lipsă din educația lor — că abilitățile emoționale le-ar îmbunătăți viața și modul în care învață. Eu îl ajutam pe unchiul Marvin bătându-i notițele la mașina de scris, în timp ce el le citea cu voce tare. Am întâlnit termeni precum „disperare, „alienare, „consacrare și „exultare și mă recunoșteam în mulți dintre ei.

Într-o după-amiază de vară, în timp ce stăteam împreună în curtea din spate, m-a întrebat dacă poate să-mi facă un test de IQ. Se pare că eram mai deștept decât sugerau rezultatele mele slabe la învățătură. Mai cred și că el bănuia că, în sinea mea, simțeam o mulțime de tulburări legate de școală și de abuzurile la care fusesem supus. Asta l-a făcut pe unchiul Marvin să-mi pună o întrebare pe care o auzisem rareori, sau chiar niciodată, din partea unui adult, sau a oricui altcuiva:

„Marc, a spus el, „cum te simți?

Odată cu acele cuvinte, barajul din mine s-a spart, iar torentul a țâșnit afară. Fiecare lucru îngrozitor pe care-l simțeam în perioada aceea, și fiecare sentiment pe care-l aveam ca răspuns la acestea, a ieșit afară ca un șuvoi.

Acea întrebare măruntă a fost tot ce mi-a trebuit ca să-mi schimb viața. Nu a fost vorba numai de ceea ce a spus, ci și de modul în care a spus-o. A vrut cu adevărat să audă răspunsul. Nu m-a judecat pentru ceea ce simțeam. A ascultat, deschis și cu empatie, lucrurile pe care le exprimam. Nu a încercat să mă interpreteze sau să-mi găsească explicații.

În ziua aceea am spus tot ce-mi stătea pe suflet.

„Nu am prieteni adevărați, sunt varză la sporturi, sunt gras, și toți copiii de la școală mă urăsc", m-am plâns eu, suspinând.

Unchiul Marvin m-a ascultat și atât. A fost atent la ceea ce spuneam. Unchiul meu a fost prima persoană care a ales, vreodată, să nu se concentreze asupra comportamentului meu exterior — obraznic, retras, sfidător, cu siguranță o companie neplăcută —, iar în schimb a simțit că se petrece altceva cu mine, ceva semnificativ pe care nimeni, nici măcar eu, nu-l recunoscuse.

Unchiul Marvin mi-a dat voie să simt.

Având în vedere toate acestea, nu e de mirare că în ultimii douăzeci și cinci de ani am cercetat și am scris despre emoții și am umblat prin toată lumea discutând cu oamenii despre sentimentele lor. A devenit pasiunea și munca mea de-o viață. Sunt profesor la Centrul Yale pentru Studiul Copilului și director fondator al Centrului Yale pentru Inteligență Emoțională. La centru, conduc o echipă de oameni de știință și practicieni care cercetează emoțiile și abilitățile emoționale și dezvoltă abordări pentru a învăța oamenii de toate vârstele — de la copii de grădiniță până la directori de firme — abilitățile care îi pot ajuta să le meargă bine. Obiectivul centrului nostru este de a utiliza puterea emoțiilor pentru a crea o societate mai sănătoasă și mai echitabilă, inovatoare și plină de compasiune.

Eu, în fiecare an, susțin zeci de discursuri în fața educatorilor, a elevilor, părinților, directorilor de companii, antreprenorilor, liderilor politici, oamenilor de știință, a practicienilor din domeniul medical și a tuturor tipurilor de persoane la care te poți gândi, în toată lumea. Mesajul meu — pentru toată lumea — este același: dacă putem învăța să ne identificăm, exprimăm și stăpânim sentimentele, chiar și pe cele mai dificile, atunci putem folosi emoțiile respective pentru a ne ajuta să ne clădim o viață optimistă și mulțumitoare.

Ori de câte ori vorbesc în fața unui grup, încep prin a-i ruga pe oameni să-și acorde câteva minute pentru a se gândi cum se simt în momentul respectiv. Apoi îi rog să ne împărtășească ceea ce simt. Răspunsurile lor dezvăluie multe — nu neapărat despre emoțiile lor, ci despre dificultatea noastră de a discuta despre viața noastră emoțională. Descopăr că nu avem nici măcar vocabularul necesar pentru a ne descrie sentimentele suficient de detaliat — trei sferturi dintre oameni nu reușesc prea ușor să găsească un cuvânt care să le descrie sentimentele. Când găsesc aceste cuvinte, de obicei nu ne spun prea multe. Oamenii bâjbâie, dau din colț în colț, iar apoi folosesc cei mai comuni termeni, pe care ne bazăm cu toții — în regulă, bine, OK…

Așa ceva te face să te întrebi: Oare, știu măcar cum mă simt? Mi-am dat voie să simt? Mi-am întrebat vreodată — cu adevărat — partenerul, copilul, colegul cum se simte? Astăzi, când aproape orice întrebare poate fi gestionată instantaneu de Siri, Google sau Alexa, ne pierdem obiceiul de a ne opri pentru a privi în interiorul nostru, sau unii la alții, pentru a găsi răspunsuri. Dar nici măcar Siri nu știe tot. Iar Google nu îți poate spune de ce fiul sau fiica ta se simte lipsit/ă de speranță sau entuziasmat/ă, sau de ce partenerul tău nu se simte prea important, în ultimul timp, sau de ce nu te poți scutura de anxietatea aceea cronică, chiar dacă puțin intensă, care te macină.

Este perfect logic să ne simțim incomod și stânjeniți atunci când ne exprimăm viața emoțională. Asta se întâmplă chiar și atunci când trăim sentimente plăcute. Dar se întâmplă mai ales când sentimentele sunt neplăcute — tristețe, ranchiună, frică, respingere. Toate acestea ne leagă de slăbiciunile noastre, și cine vrea să-și expună slăbiciunile? Instinctul de a ne proteja ascunzându-ne vulnerabilitatea este ceva natural. Chiar și animalele din sălbăticie o fac. Este pur și simplu autoconservare.

Și, totuși, cu toții punem această întrebare, sau una asemănătoare, de nenumărate ori pe zi, și suntem rugați să răspundem la ea la fel de des:

Cum ești? Ce mai faci? Cum te simți?

A devenit un gest atât de reflex să punem această întrebare, încât abia dacă ne mai auzim pe noi înșine. Și răspundem în același fel:

Grozav, mersi, tu ce mai faci? Totul bine! Ocupat!

Fără să ne oprim măcar o clipă, pentru a ne gândi — înainte de a răspunde.

Este unul dintre marile paradoxuri ale condiției umane — punem o variantă a întrebării „Cum te simți?" iar și iar, ceea ce te-ar face să presupui că îi acordăm o oarecare importanță. Și totuși nu așteptăm, și nici nu ne dorim — sau nu oferim — un răspuns sincer.

Închipuie-ți ce s-ar întâmpla dacă, data viitoare când o cunoștință (sau barista de la Starbucks) ar spune „Bună, ce mai faci?", te-ai opri și ți-ai petrece următoarele cinci minute oferindu-i un răspuns detaliat și nefiltrat. Dacă ți-ai expune cu adevărat sufletul. Îți garantez că ar trece foarte mult timp până când persoana respectivă te-ar mai întreba același lucru, din nou.

Aici se petrece ceva semnificativ — în această imensă deconectare dintre disponibilitatea noastră de a întreba cum ne simțim și reticența de a răspunde serios. Acum știm că, în afară, poate, de sănătatea noastră fizică, starea noastră emoțională este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții. Domină toate celelalte lucruri. Influența sa este penetrantă. Și, totuși, este și lucrul pe care îl evităm cu cea mai mare grijă. Viețile noastre interioare sunt teritorii necunoscute chiar și pentru noi înșine, locuri riscant de explorat.

Viețile noastre sunt saturate de emoții — tristețe, dezamăgire, neliniște, iritare, entuziasm și chiar liniște. Uneori — deseori — acele sentimente sunt incomode. Ne stau în calea vieților noastre ocupate, sau cel puțin asta ne spunem nouă înșine. Așa că facem tot posibilul să le ignorăm. Asta se întâmplă pretutindeni, de la fondatorii puritani ai țării noastre, care rămâneau mereu impasibili, la normele din locurile de joacă și curțile școlilor, care ne îndeamnă să îndurăm. Cu toții credem că sentimentele noastre sunt importante și merită abordate cu respect și în totalitate. Dar suntem de părere și că emoțiile sunt perturbatoare și neproductive — la muncă, acasă și oriunde altundeva. Până în anii 1980, majoritatea psihologilor considerau emoțiile ca fiind un zgomot străin, paraziți inutili. Sentimentele noastre ne încetinesc și ne stau în calea realizării obiectivelor. Cu toții am auzit mesajul: „Treci peste. Nu te mai concentra asupra ta (de parcă așa ceva ar fi posibil!). Nu mai fi așa sensibil. E momentul să treci mai departe".

Ironia sorții, însă, este că, atunci când ne ignorăm sau ne suprimăm sentimentele, acestea nu fac decât să devină mai puternice. Emoțiile cu adevărat puternice cresc înăuntrul nostru, ca o forță întunecată care otrăvește inevitabil tot ce facem, fie că ne place, fie că nu. Sentimentele rănite nu dispar de la sine. Nu se vindecă singure. Dacă nu ne exprimăm emoțiile, ele se adună ca o datorie care, în cele din urmă, va ajunge la scadență.

Și nu vorbesc doar despre momentele când simțim ceva neplăcut. Se poate întâmpla și să nu reușim să înțelegem exact cum ne simțim — când lucrurile merg strună. Ne mulțumim doar să ne bucurăm de emoții și să nu cercetăm prea adânc. Asta e o greșeală, desigur. Dacă vrem să facem alegeri pozitive în viitor, trebuie să știm ce ne va aduce fericirea — și de ce.

Dovezile incapacității noastre de a ne gestiona viața emoțio­nală într-un mod constructiv sunt peste tot în jurul nostru. În 2015, în colaborare cu Fundația Robert Wood Johnson și Fundația Born This Way (înființată de Lady Gaga și de mama ei, Cynthia Germanotta), am realizat un studiu de amploare pe un număr de douăzeci și două de mii de adolescenți din Statele Unite și i-am rugat să descrie cum se simt când sunt la școală. Trei sferturi dintre cuvintele pe care le-au folosit erau negative, „obosit, „plictisit și „stresat" fiind în capul listei. Rezultatele nu sunt deloc surprinzătoare, având în vedere că în jur de 30 % dintre elevii de școală primară și generală se confruntă în prezent cu probleme de adaptare suficient de grave încât să necesite consiliere periodică. În școlile dezavantajate din punct de vedere economic, procentajul ajunge până la 60 %.

Tinerii americani ocupă acum sfertul inferior, în rândul țărilor dezvoltate, în ceea ce privește bunăstarea și satisfacția față de viață, potrivit unui raport UNICEF. Studiile arată că tinerii noștri au niveluri ale stresului care le depășesc pe cele ale adulților. Adolescenții noștri sunt acum lideri mondiali în ce privește violența, consumul compulsiv de alcool, consumul de marijuana și obezitatea. Peste jumătate dintre studenți se confruntă cu anxietate covârșitoare, și o treime spun că suferă de depresie intensă. Iar în ultimele două decenii, rata sinuciderilor în State a crescut cu 28 %.

Cât de limpede gândesc copiii când se simt obosiți, plictisiți și stresați? Cât de bine absorb informații noi când sunt neliniștiți? Își iau studiile în serios? Se simt dispuși să-și exprime curiozitatea și să învețe mai mult?

Iată o poveste care îmi spune multe despre atmosfera emo­țio­nală din școli.

Inspectoarea unui mare district metropolitan făcea vizite prin clase. În timp ce se plimba pe holuri împreună cu directorul, a văzut o fetiță care se îndrepta spre o clasă și a salutat-o, încercând să inițieze o conversație.

Fetița a refuzat să o bage în seamă.

„Nu a vrut să mă salute, mi-a spus inspectoarea. După o clipă de confuzie reciprocă, fetița a lăsat capul în jos și și-a văzut de drum. Se pare că elevilor li se spusese că pot merge numai pe dunga albă vopsită pe mijlocul coridoarelor. „Dacă ar fi călcat dunga, ca să vorbească cu mine, ar fi încălcat regulile, a mai zis inspectoarea.

Nu vom ști niciodată cum s-ar fi desfășurat conversația aceea. Instinctul natural al elevei și al profesoarei de a intra în contact una cu cealaltă a fost strivit de cerința școlii de a păstra ordinea, mai presus de orice.

Ce se poate întâmpla într-o singură conversație? O clipă de schimbat banalități pe holul școlii? Probabil, foarte puțin. Deși, dacă ești în situația mea, ai câteva amintiri din copilăria timpurie care ies în evidență din ceața anilor, care au dăinuit în timp dintr-un singur motiv, și anume că un adult și-a găsit timp în viața sa pentru tine, fie și o clipă. Un lucru mărunt ca acesta, dacă e făcut din suflet, poate avea reverberații.

Nu doar elevii se simt oprimați. Cum rămâne cu profesorii lor? În 2017, în colaborare cu New Teacher Center, am studiat peste cinci mii de profesori și educatori și am aflat că își petrec aproape 70 % din ziua de muncă simțindu-se „frustrați, „copleșiți și „stresați". Aceste rezultate concordă cu datele obținute de Gallup, care arată că aproape jumătate dintre profesorii din Statele Unite afirmă că sunt foarte stresați zi de zi. Un cadru înfricoșător al sistemului nostru de învățământ, nu crezi?

Cât de eficienți sunt profesorii noștri când se simt la fel de frustrați, copleșiți și stresați precum copiii? Se pot ei dedica 100 %, la ore? Se răstesc la elevi fără să vrea, sau le ignoră nevoile — fiindcă sunt epuizați emoțional? Pleacă de la serviciu simțindu-se extenuați, gândindu-se cu groază că a doua zi se întorc la clasă?

Dacă nu înțelegem emoțiile și nu găsim strategii pentru a le gestiona, ele ne vor prelua controlul asupra vieții, așa cum mi s-a întâmplat mie în copilărie. Frica și anxietatea au făcut să-mi fie imposibil să încerc să fac față problemelor mele. Eram paralizat. Acum, știința dovedește de ce. Dacă ar fi existat cineva care să mă învețe abilitățile necesare — dacă ar fi existat cineva care să-mi spună măcar că există asemenea abilități — poate aș fi simțit că dețin mai mult controlul asupra propriei mele situații. În schimb, tot ce am putut să fac a fost să îndur.

În timpul prezentărilor, fac deseori observația că mulți copii din ziua de azi sunt într-o situație gravă de criză. De obicei, asta face ca cineva să pună o întrebare care e mai degrabă o opinie: „Nu credeți că acestor copii le lipsește duritatea și fibra morală pe care o aveau oamenii cu câteva generații în urmă?"

Răspunsul meu la această întrebare s-a maturizat de-a lungul anilor. Odinioară, o astfel de afirmație chiar mă scotea din pepeni. Părea că cineva caută un motiv să se simtă superior și să dea vina pe victime. Acum cred că e iresponsabilă.

Să presupunem că, într-adevăr, copiilor din ziua de azi le lipsește forța emoțională pe care noi, sau orice altă generație, am avut-o din plin. Să presupunem că în trecut copiii se confruntau cu la fel de multe provocări — poate chiar mai multe — dar erau în stare să îndure și să facă față situațiilor.

Și ce dacă?

Asta înseamnă să renunțăm la responsabilitatea de a face tot posibilul ca să-i ajutăm pe copiii de azi? Dacă au nevoie de puțin ajutor, nu e de datoria noastră să li-l oferim fără să