Ghid de povestiri terapeutice: Povesti si metafore in psihoterapie, in terapia copilului si a familiei, in medicina, coaching si supervizare

De Stefan Hammel

Preocuparea pentru rezolvarea problemelor reale cu ajutorul poveștilor imaginare urmează tradițiile basmului și înțelepciunii Orientului, precum și învățăturile echivalente ale lumii occidentale. Prin intermediul povestilor, psihoterapia și arta vindecării sunt îmbogățite și uneori chiar desăvârșite.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 7 nov. 2022
• ISBN: 9786064016362

Previzualizare carte

Cuvânt-înainte

Când eram copii, eu și sora mea aveam un obicei. Ori de câte ori mergeam în vizită la bunici, când ne trezeam dimineața, de cele mai multe ori între orele cinci și șase, ne urcam la bunicul în pat și apăsam cu degetul pe un nasture de la pijamaua lui. Acolo se afla butonul de pornit poveștile. Erau istorioare pe care le auzise sau pe care le citise, mai erau și altele trăite chiar de el sau proaspăt inventate. O anumită povestire voiam întruna să o aud de la el. Era povestea oii pierdute și regăsite din capitolul al cincisprezecelea al Evangheliei după Luca. Deși bunicul se întreba de ce trebuia să-mi spună atât de des această poveste, continua mereu să o facă de dragul meu. Aveam nevoie de această poveste. Era povestea mea. Două pasaje care se repetau de fiecare dată erau importante în această istorie. Mai întâi, era secvența în care păstorul, după lungi căutări și chemări, a primit primul răspuns de la oaia sa, iar chemarea păstorului și „behehe"-ul oii au alternat până când el și-a găsit oaia. Apoi, era vorba și de cum a găsit-o: oaia se încurcase zdravăn într-o tufă de spini. Nu o mai putea lua nici înainte, nici înapoi. Păstorul a eliberat cu grijă animalul…

Această poveste m-a însoțit de-a lungul întregii copilării. Când am crescut, a fost prima care m-a făcut să înțeleg faptul că poveștile au o putere terapeutică într-o măsură pe care adesea cel mai probabil o subestimăm. Această istorie este veche de două mii de ani. A fost scrisă deoarece i-a ajutat pe cei care au ascultat-o și continuă și astăzi să influențeze gândirea și viața oamenilor.

Poveștile modelează realitatea. Scopul acestei cărți este de a elibera puterea transformatoare a poveștilor și de a ne reda terapia sub forma unui limbaj viu.

Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați împletit propria poveste cu povestea acestei cărți. Știți voi cine sunteți aceia!

Introducere

1. Potențialul poveștilor

1.1. Accesul

„Trebuie să funcționeze… Sub acest motto am început să-i spun corpului meu povești — celulelor pielii, sistemului imunitar, dar și febrei fânului care mă chinuia. M-am folosit de metafore pentru a le transmite acestora ce îmi doream de la ele. Am lăudat sistemul imunitar și am negociat cu el. În scurt timp, simptomele alergice s-au atenuat și în cele din urmă au dispărut complet. I-am povestit unei prietene medic despre reușita în vindecarea mea. Ea a râs. „În perioada asta nu mai zboară polen prin aer! Trebuie să privești febra fânului pe termen lung. De-a lungul anilor au loc fluctuații. A doua zi febra fânului a revenit. Foarte enervant! „Dragă febră a fânului, i-am spus, „du-te la colega mea în Mainz, ea s-ar putea să aibă nevoie de tine. Eu nu am nevoie de tine. Simptomele au dispărut în câteva secunde. Unii m-au mustrat pentru cum am procedat — între timp colega mea mi-a confirmat că febra fânului nu a ajuns niciodată la ea…

Astfel de mesaje adresate celorlalți și nouă înșine au un efect diferit în funcție de cum sunt utilizate: în mod deliberat sau mai degrabă neintenționat. Desigur, nu tot ce aude o persoană pe parcursul întregii sale vieți este automat preluat de către inconștient. Există criterii în funcție de care inconștientul ordonează marea de sugestii care ne asaltează. Inconștientul diferențiază între instrucțiunile importante și cele mai puțin relevante, așa că pe unele le pune în aplicare, în timp altele sunt în mare măsură ignorate.

În cazul de mai sus, mesajul a fost, se pare, preluat cu prioritate, întrucât venea de la o persoană cu autoritate profesională. Mesajul „Vindecarea ta este o iluzie" este primit din gura unui medic altfel decât atunci când același lucru este rostit de un profan. Un alt criteriu după care poate fi receptat un astfel de mesaj ține de acceptarea sau rezistența pe care acesta o generează în interlocutor. Dacă dau sfaturi unei persoane frustrate, s-ar putea să o frustrez și mai tare. Dar dacă aceleiași persoane îi povestesc despre cineva de care fericirea s-a ascuns mereu și drept urmare acel cineva s-a aflat perpetuu în căutarea fericirii și a trecut prin multe până când în sfârșit și-a găsit fericirea — atunci șansa ca sugestia să își atingă scopul este deja mult mai mare.

Poveștile au tendința de a ocoli structura „da, dar, specifică în discuțiile din terapie, și care acționează în plan cognitiv. Îți vine mult mai greu să răspunzi negativ la o narațiune. „Am încercat deja toate acestea — e o replică pe care o poți oferi când primești un sfat sau un îndemn de a găsi posibile soluții. Poveștile sugestive se adresează instanțelor inconștiente, ocolind gândirea conștientă, cu tendința ei de a se lăsa paralizată de obișnuințe și temeri. Prin urmare, istorisirile oferă consilierii o ușurință care deseori lipsește conversațiilor orientate cognitiv. Soluția este lăsată în seama inconștientului, ale cărui posibilități de explorare sunt mai bogate decât cele ale gândirii raționale. Umorul, curiozitatea și optimismul își găsesc în felul acesta locul în consiliere — întrucât atenția interlocutorului este aparent captată de ceva mai plăcut decât povara problemelor nerezolvate. De fapt, problemele sunt adesea rezolvate chiar în timpul procesului de ascultare, în mod indirect și fără a băga măcar de seamă. Acest lucru poate fi recunoscut ulterior din comentariile privind ușurarea pe care o resimt clienții după terapie, din frecventa lipsă a investigațiilor suplimentare legate de rezolvarea problemei „în sine" și, mai presus de toate, din schimbarea rapidă, în urma consultației, a tiparelor de gândire și de comportament.

Din cele spuse, reiese clar că, la nivel de conținut, mesajele poveștilor terapeutice au adesea un caracter deschis: ele nu oferă un răspuns clar, univoc, ci o direcție de soluționare sau o atitu­dine exploratorie care poate duce la diferite soluții. Su­gestiile concrete sunt oferite, de exemplu, sub forma informațiilor d­espre experiența altor oameni, care pot servi drept model pentru propria trăire. În principiu, psihoterapia trebuie să rămână deschisă la soluții variate și, mai presus de toate, la soluțiile găsite de însăși persoana consiliată.

1.2. Tradiția

Metoda de lucru descrisă aici se bazează, printre altele, pe principii din psihoterapia sistemică. Aici mă întorc la tradiția Institutului de Psihoterapie din Heidelberg, la opera grupului milanez din jurul Marei Selvini Palazzoli și la cercetătorul în comunicare Paul Watzlawick.

Procedurile sunt profund influențate de metoda psihiatrului american Milton Erickson. Acesta este considerat a fi pionierul hipnoterapiei moderne. În mod surprinzător, în anii săi târzii, el a utilizat doar rareori strategii formale de hipnoză, în schimb a relatat și a pus în scenă povești pentru clienții săi și pentru participanții la seminarul de formare.

Mai mult, în abordarea descrisă aici au fost încorporate tradiția iudeo-creștină și cea orientală a artei povestirii. Textele profetice din Vechiul Testament, pildele lui Iisus și poveștile rabinilor combină intriga amuzantă cu preocupări terapeutice spirituale, educative și sociale. De-a lungul întregii istorii creștine, evreiești și musulmane, metaforele au fost folosite cu scopul de a oferi impulsuri eficiente pentru rezolvarea problemelor.

Aparent, psihoterapeuții aproape că au uitat pentru o vreme de povești, cu excepția trăirilor biografice ale clienților. Acest lucru este surprinzător, dat fiind că, de milenii, această metodă trece peste diversele granițe culturale: pe vremea când nu existau terapeuți, existau înțelepți cărora li se cerea sfatul. Puteau fi cerute sfaturi de la rabini și profeți, de la preoți și pustnici. Hagii, guru, maeștri zen, femei cu puteri vindecătoare, clarvăzătoare, profesori și filosofi, medici, șamani și druizi au fost ținta întrebărilor oamenilor cu probleme în diferite momente istorice și în diverse culturi. Astăzi, această funcție a fost preluată de terapeuți și asistenți sociali, medici și practicieni ai medicinei alternative.

Sfaturile pot fi dăunătoare, de aceea mulți psihoterapeuți au refuzat încă de timpuriu să ofere direcții clare de acțiune. Au răspuns prin contra-întrebări, prin ghicitori sau prin povești. Se spune că odată cineva l-a întrebat pe un cărturar evreu: „De ce răspunzi la fiecare întrebare cu o contra-întrebare? Iar el a replicat: „De ce nu?¹ Un tânăr călugăr budist a întrebat: „Care este secretul iluminării? Maestrul i-a răspuns: „Când ți-e foame, mănâncă, când ești obosit, dormi.² Cineva care a auzit că trebuie să îți iubești aproapele l-a întrebat pe Iisus: „Şi cine este aproapele meu?, iar Iisus i-a răspuns: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Și a povestit apoi cum doi oameni bine văzuți în comunitatea evreiască au trecut pe lângă rănit fără să-l bage în seamă și cum un om dintr-un neam disprețuit, un samaritean, s-a oprit lângă cel rănit, i-a îngrijit rănile și l-a dus undeva în siguranță.³

Și uite așa ne sunt transmise astfel de istorii de la profeții Vechiului Testament, de la rabinii evrei, de la înțelepții Orientului antic, precum și ai Greciei antice. Preocuparea pentru rezolvarea problemelor reale cu ajutorul poveștilor imaginare urmează tradițiile basmului și înțelepciunii Orientului, precum și învățăturile echivalente ale lumii occidentale. Poveștile sunt terapeutice. Psihoterapia și arta vindecării sunt, prin intermediul lor, îmbogățite și uneori chiar desăvârșite. O parte din arta folosirii poveștilor în terapie și medicină a fost, cu toate acestea, uitată și trebuie acum redescoperită.

1.3. Aplicabilitatea

Posibilitățile de aplicare a poveștilor terapeutice sunt foarte ample: în hipnoterapie, de exemplu, acestea sunt folosite pentru a reduce durerea, pentru a opri sângerarea, pentru a diminua neurodermita și împotriva verucilor, pentru a învinge bolile autoimune, împotriva tinitusului, pentru a regla tensiunea arterială și pentru a trata nenumărate alte tulburări. Poveștile pot fi folosite ca mijloace de intervenție pentru a trata anxietatea și tulburarea obsesiv-compulsivă, ticurile și balbismul. Istorisirile metaforice pot fi de ajutor în lucrul cu persoanele dependente, în terapia de cuplu și în consilierea adolescenților aflați în tranziția către a deveni adulți. Ele pot fi intercalate în coaching și discuții în echipă și, în sfârșit, pot fi aplicate în formare și supervizare, pentru a ilustra atitudini și tehnici și pentru a stimula noi idei creative. Multe intervenții pot fi utilizate și în pedagogie, în serviciul preoțesc ori în autocoaching.

Câteva cuvinte despre aplicarea poveștilor în domeniul medical: în cazul afecțiunilor somatice apare uneori o dificultate: organismul nu își activează optim puterea vindecătoare din pricina, de exemplu, a credințelor care împiedică vindecarea, a l­ipsei de prioritizare (investire insuficientă a atenției, energiei și altor resurse) și a cunoașterii insuficiente a propriilor posibilități de vindecare. Optimizarea posibilităților de auto­vindecare prin antrenament mental și psihoterapie poate completa potențialul curativ adus de mijloacele medicale specifice.

Un coleg a spus că această carte poate da impresia că o poveste de trei rânduri este capabilă să rezolve probleme pe care medicina convențională nici măcar nu știe de unde să le apuce sau pentru tratamentul cărora alți psihoterapeuți petrec trei sute de ședințe. Posibilitățile de lucru cu aceste povești terapeutice trebuie privite însă în mod diferențiat. În cazul anumitor probleme, pot fi obținute astfel de efecte, dar pentru cele mai multe, este nevoie de o rețea de povești cărora terapeutul și clientul trebuie să le aloce mai multe ședințe.

În mai multe locuri din carte sunt schițate terapii scurte complete. Cele trei povești „Persecutata I, „Persecutata II și „Celibatul prezintă împreună o terapie de patru ședințe. La fel, „Terapia fără probleme și „Când cineva strigă Stefan Hammel! reproduc o terapie de două ore; tot despre ședințe terapeutice e vorba și în poveștile „Submarinul Annei și „Domnișoara C­reier sau în istorisirea „Ceas deșteptător pentru vezică.

Din experiența mea, utilizarea poveștilor în terapia centrată pe obiective este la fel de eficientă ca utilizarea tehnicilor formale de hipnoză. Majoritatea terapiilor durează, în cazul ambelor abordări, între două și opt întâlniri. Un motiv evident pentru aceste similitudini este faptul că, în cazul ambelor proceduri, este vorba în esență de același lucru și anume de o utilizare combinată a transei, a relației de armonizare (rapport) și a sugestiilor. Diferența principală constă în faptul că, în timpul ascultării poveștii, are loc o transă informală (care nu este considerată a fi „hipnoză" propriu-zisă). În felul acesta pot fi atrași și oameni sceptici față de hipnoză sau alte metode specifice psiho­terapiei. Important este să nu privim tehnicile sugestive și intervențiile narative ca fiind aplicabile doar în mod alternativ, ci mai degrabă ca fiind niște forme complementare de tratament.

În spatele poveștilor se află o concepție bazată pe hipno­terapia sistemică de scurtă durată. Scopul acestei abordări este de a schimba rețeaua de forțe care au produs simptomele și problemele respective. Acest lucru se realizează oferind niște modele de acțiune, presupunând că inconștientul se va ghida după acel exemplu și va identifica lucrurile care funcționează într-o anumită sferă, urmând să le reutilizeze și în alte domenii ale vieții. Date fiind aceste activități bazate pe exemple (pe modele), majoritatea terapiilor durează în jur de două până la șase săptămâni. Terapia își propune de la început să genereze în c­lient, în cel mai sigur și mai durabil mod și în cel mai scurt timp posibil, cât mai multe schimbări care să reducă suferința; apoi își propune să crească starea de bine și să îl sprijine pe client în îndeplinirea sarcinilor necesare. Începutul terapiei constă în clarificarea obiectivului și a misiunii travaliului terapeutic, precum și a fondului biografic și actual al problemelor manifestate. Prin conversație, terapeutul dezvoltă împreună cu clientul său o rețea de intervenții care urmăresc obiectivul terapeutic stabilit. Apoi, cei doi analizează dacă îndeplinirea sarcinii poate produce efecte secundare nedorite și cum pot fi acestea evitate. Terapeutul își alocă dreptul de a nu urmări obiective pe care le consideră de neatins, neetice sau dăunătoare pentru c­lient. El este încrezător în aceste intervenții, dar rămâne în același timp atent la monitorizarea calității rezultatelor obținute.

1.4. Beneficiile

Spunerea de povești ajută la depășirea blocajelor. Conversația care atacă direct problemele aduce adesea cu sine o stare de paralizie și de încurcătură. Abordarea fățișă a problemelor și a experiențelor traumatice este înlocuită aici prin îndeletnicirea cu o poveste cu rol de exemplu, în cadrul căreia este mai ușor de găsit o soluție, deoarece aceasta înlesnește o conversație neîmpovărată de griji. Conversația bazată pe povești care ilustrează situația reală face ca dialogul terapeutic să curgă cu ușurință și umor. Discuția despre metafore, poveștile exemplificatoare și regândirea soluțiilor în cadrul altor domenii decât cele problematice dau aripi creativității interlocutorilor. Situațiile stresante pot fi adesea lăsate deoparte pentru o lungă perioadă de timp. Uneori, acestea sunt incluse în conversația terapeutică abia la sfârșit, când deja au fost găsite soluții eficiente; alteori problemele reale se dizolvă într-o liniște reconfortantă. Mulți clienți termină terapia rapid și sunt satisfăcuți după abordarea problemelor prin mijloace metaforice; atât doar că nu pot explica prea bine modul în care problemele lor au ajuns să fie rezolvate.

O astfel de abordare narativă înseamnă în mod firesc mai mult confort pentru clienți, care adesea se simt bine la terapie și așteaptă cu nerăbdare următoarea ședință — ceea ce este crucial pentru succesul terapiei, în special în cazul copiilor și adolescenților care sunt târați în terapie de către părinții lor.

Dacă asumăm că istorisirea poveștilor diferă de ceea ce alți consilieri și terapeuți dinaintea noastră le-au oferit clienților, faptele sunt de partea noastră de la bun început: cel care face ceva diferit de predecesorii săi deschide și noi posibilități față de aceștia.

Un terapeut empatic se va identifica, probabil, cu experiențele de neputință, frică, furie și gol interior ale clienților și, astfel, va intra în rezonanță cu experiențele respective. Pe lângă periclitarea procesului terapeutic, empatia excesivă riscă să conducă la o epuizare afectivă a terapeutului datorită identificării pe o perioadă îndelungată cu experiențe stresante. Lucrul cu povești reprezintă, pentru terapeuți, o metodă eficientă de prevenție a epuizării. Prin comparație, aceștia se identifică relativ puțin cu suferința clienților, în schimb apelează la conținuturi care nu-i destabilizează afectiv și care au și asupra lor un efect de întărire. De fapt, se întâmplă deseori ca terapeutul să câștige energie și motivație în timpul unei ore de terapie prin povești și să-și răspundă involuntar propriilor întrebări în timp ce lucrează alături de client.

1.5. Transa, relația de armonizare (rapport) și sugestia

Intervențiile prezentate în acest manual sunt rezultatul eforturilor de optimizare a travaliului terapeutic. Sunt preocupat de întrebarea cum pot fi obținute rezultatele hipnoterapiei fără hipnoză formală. Transa, relația de armonizare (rapport) și su­gestiile nu sunt doar atribute ale travaliului hipnotic, ci reprezintă fenomene de zi cu zi, omniprezente. Prin urmare, roadele hipnotera­piei ar trebui să poată fi obținute și fără ritualul inducerii hipnozei. Poveștile din această carte integrează diverse metode dezvoltate de hipnoterapie, dar fără să facem apel la hipnoză. Reciproc, pentru hipnoterapeuți, cele mai multe povești pot fi modificate pentru a fi folosite în ședințele de hipnoză, ca povești istorisite în starea de transă.

Când vorbim de un transfer de cunoștințe hipnoterapeutice într-o terapie fără hipnoză, este logic să lămurim ce rol joacă în dialogul terapeutic coordonatele de bază ale hipnozei, transei, relației de armonizare și comunicării sugestive.

Prin „transă denumesc stările fizice și emoționale care se caracterizează prin concentrarea atenției asupra câtorva surse de stimulare, ignorând în mare parte toți ceilalți stimuli. Vorbim despre transă în special în cazul focalizării preponderente a atenției spre interior, adică asupra percepțiilor amintite sau construite imaginativ. Transa poate fi observată în fiecare zi în timp ce șofați, vă jucați, lucrați, vă uitați la televizor, ascultați sau vizionați cu interes. În terapie, transa apare în mod natural sub diferite forme și cu diferite intensități. De fapt, este vorba de o multitudine de stări cu niveluri de trezie și conștientizare ce variază după standardul personal sau social. Termenul de „transă nu poate fi clar definit, ci este un termen relativ, comparativ. Din punct de vedere metodic, cele mai relevante pentru terapie sunt transele de relaxare. Caracteristice acestor stări de transă sunt disponibilitatea și capacitatea mai mari de a învăța, reducerea oricărei forme de stres fizic și emoțional, diminuarea inhibițiilor și intensificarea trăirilor imaginative (a reveriilor). Relatarea de povești are o putere deosebită de inducere a transei, deoarece îi cere ascultătorului să se concentreze asupra conținutului narat și asupra imaginilor interne. De asemenea, este clar că transa are un loc al ei în fiecare terapie și că nu este generată doar prin hipnoză formală.

Prin „armonizare" (rapport) înțeleg identificarea reciprocă și intensă cu celălalt. Relația de armonizare înseamnă a intra într-o consonanță, astfel încât realitățile personale respective se contopesc într-o anumită măsură și sunt experimentate ca o realitate comună. Relația de armonizare înseamnă a fi pe aceeași lungime de undă, atât verbal, cât și nonverbal. Acest rapport include comportamente inconștiente, precum posturile simetrice ale corpului, mișcările simultane și similare, respirația simultană, preluarea comportamentului celuilalt (căscatul contagios), preluarea vocabularului, tonului vocii și vorbirii partenerului de conversație și alte fenomene similare. Din perspectivă biologică, relația de armonizare are sensul de a alinia comportamentul tuturor membrilor unui grup între ei și, dacă este necesar, cu al unui lider (atac comun sau fugă organizată), sincronizând inclusiv comportamentele de împerechere sau comportamentul animalelor tinere, fără experiență, cu actele mamei sau ale părinților cu experiență. Când spunem povești, se creează o experiență comună în care identitățile naratorului și ascultă­torului se îmbină. Istorisirea poveștilor care conduce la o anumită congruență a trăirilor afective întărește relația de armonizare într-un mod special. Ajustarea reciprocă involuntară a limbajului corporal și a celui verbal (posturi simetrice ale corpu­lui, alegerea acelorași cuvinte) este un proces care are loc în fiecare zi între client și terapeut.

Prin „comunicare sugestivă" înțeleg reorientarea atenției unui interlocutor, cu potențialul de a-i schimba gândirea și comportamentul. Acesta include, în special, schimbarea convingerilor. O sugestie este deci un mesaj verbal sau nonverbal care are ca scop schimbarea punctelor de vedere și a comportamentului. Sugestiile pot fi exprimate verbal sau nonverbal, conștient sau inconștient. În funcție de forma lor, ele pot fi exprimate în mod asertiv (sugestie bazată pe afirmații), imperativ (sugestie bazată pe sfaturi directive) sau indirect (sugestii implicite). Fenomenul profețiilor autoîmplinite (autosugestie) și efectul placebo sunt bine cunoscute. La fel cum, vrând-nevrând, noi, ființele umane, comunicăm neîncetat, tot așa noi oferim sugestii fără să ne dăm seama. Sugestiile funcționează chiar și în afara unui context hipnotic. Poveștile terapeutice conțin implicații sugestive care rezultă din compararea conținutului povestit cu experiența biografică a clientului. În terapie, sugestiile inconștiente și autosugestiile sunt omniprezente, chiar și fără hipnoză.

Se pare că elementele de bază despre care am vorbit (transa, relația de armonizare și sugestia) sunt, chiar și fără hipnoză, fenomene cotidiene care pot fi utilizate spre folosul clienților, pentru atingerea obiectivelor acestora. De asemenea, este clar că istorisirea de povești aprofundează în mod involuntar transa, întărește armonizarea și, implicit, are un efect sugestiv; la nevoie aceste efecte pot fi intensificate prin metode narative adecvate.

Pentru a obține efecte terapeutice, abordarea prezentată aici folosește forme cotidiene de transă, așa cum apar ele în mod spontan în timpul ascultării poveștilor. Din acest motiv, aș dori să spun câteva cuvinte despre semnele distinctive ale acestei transe. Caracteristice pentru starea de transă sunt modificările vegetative la nivel de:

• respirație (mai lentă și mai superficială în transa de relaxare)

• tensiune musculară (mai mică sau mai mare)

• bătăi ale inimii (mai lente) și de tensiune arterială (scăzută)

• mișcări (mai rare, mai puține, întârziate, sacadate)

• vorbire (mai rară, mai lentă, mai joasă, întârziată).

În cursul unei transe pot apărea diferite fenomene. Aceste fenomene sunt cunoscute din travaliul hipnoterapeutic. Totuși, ele apar și în experiența cotidiană de transă și pot fi întărite și utilizate terapeutic prin tehnici narative adecvate. Pentru a utiliza aceste fenomene în terapie, este util să le sesizăm și în formele lor cotidiene, deseori neobservabile. Fenomene clasice de transă sunt:

• distorsiunea timpului (percepția modificată a timpului)

• sugestibilitatea și capacitatea de învățare sporite

• eliminarea limitărilor mentale

• gândire „în rețea" (prelucrarea simultană a conținuturilor pe niveluri multiple)

• halucinații pozitive și negative (a percepe ceea ce nu este prezent sau a nu percepe ceea ce este prezent)

• amnezie și hipermnezie (absența amintirilor și capacitatea sporită de reamintire)

• regresie și progresie de vârstă (retrăirea unei vârste anterioare și imaginarea unei stări viitoare)

• modificarea percepției corpului sub forma analgeziei, anesteziei, hiper- sau hiposensibilității (absența durerii, amorțeală, sensibilitate scăzută sau crescută)

• mișcări ideomotorii (zvâcniri involuntare, levitarea brațe­lor, scrierea automată etc.)

• catalepsie (rigiditate) sau hiper- sau hipotonie (tensiune musculară crescută sau scăzută)

• disocierea (decuplarea) și asocierea (reconectarea, ancorarea) senzațiilor, emoțiilor, conținuturilor cognitive și imaginare, amintirilor, precum și a funcțiilor fizice și mentale individuale.

Trebuie făcută o distincție între disocierea parțială, în care decuplarea experiențelor fizice, respectiv mental-emoționale este percepută ca străină, respectiv disocierea completă, în care aceasta nu mai este sesizată sau păstrată în memorie (amnezie, incapacitatea de a opera cu cifre, anestezie, inducerea incapacității temporare de a vedea, auzi, a se mișca etc.).

Fenomenele de transă cotidiene sunt utilizate terapeutic în multe dintre povești.

1.6. Lumea viselor

Forma originară a tuturor poveștilor terapeutice este visul. Visele sunt mai vechi decât umanitatea. Visele sunt modalitatea primordială prin care ne organizăm experiențele psihice și sociale. Cinematograful din mintea noastră ne ajută să procesăm impresiile, să reducem stresul, să ne clarificăm obiectivele, să examinăm căile posibile și să găsim resorturile necesare pentru a porni pe calea aleasă.

Ghidul de față se bazează pe ideea că experiența noastră este controlată fundamental de visele noastre nocturne și diurne și că poveștile narate nu sunt altceva decât vise spuse cu voce tare — iar scenariul lor este scris de noi și, în același timp, este urmat tot de noi. Modul de acțiune al poveștilor terapeutice este același cu cel al viselor nocturne și diurne. Dacă vrem să influențăm atitudinile și impulsurile care apar în inconștient, este recomandabil să o facem în modul în care funcționează inconștientul. Poveștile terapeutice sunt vise dirijate cu scopul de a avea un efect de vindecare asupra corpului, minții, spiritualității și sistemului social.

Pentru a înțelege mai bine ideea, gândiți-vă așa: dacă vorbesc cu un kenyan în swahili, probabil că mă va înțelege mai bine decât dacă îi vorbesc în germană sau engleză. Când i te adresezi în limba sa maternă, el va reacționa la rândul lui cu interes, simpatie și amabilitate. Se va putea concentra mai mult, va intra într-un dialog animat și își va exprima multe idei proprii. Când vorbesc în limba sa maternă cu inconștientul cuiva (deci când folosesc limbajul visului), respectiva persoană va reacționa mai puternic decât atunci când îi vorbesc în „termeni psihologici". Visul este limba maternă a inconștientului. Cogniția și analiza sunt limbi străine pentru inconștient. Poveștile terapeutice îi vorbesc inconștientului în propria limbă și de aceea funcționează atât de eficient. Ele sunt făcute să influențeze direct inconștientul, cu posibilitățile sale creative nelimitate, și să ocolească gândirea conștientă — care e marcată de o capacitate redusă de lucru, de scepticism față de nou și de atașamentul față de vechile obiceiuri.

Visele oamenilor pot fi împărțite în diferite tipuri de bază, cu funcții distincte. Există visele-exemplu și visele-metaforă. În ambele grupuri există vise care provin predominant dintr-o atitudine de căutare de soluții; apoi există coșmaruri care avertizează asupra pericolelor; și, în sfârșit, există vise care întăresc ceea ce a mers bine și reclamă din partea visătorului să performeze „mai mult și la fel". Unele vise servesc mai degrabă ca pregătire pentru un eveniment, altele au rol de procesare a trecutului, iar altele se referă la probleme în curs. Majoritatea viselor pot fi atribuite în mod clar uneia sau alteia dintre aceste categorii. Visul multor oameni de a se regăsi dezbrăcați sau în lenjerie intimă în public este un avertisment metaforic și servește drept autosugestie aversivă pentru a nu renunța la protecție. Visul multor persoane înainte de examen, cel în care nu pot răspunde la întrebările de la test, este un avertisment cu titlu de exemplu. Visul de a putea zbura este un model metaforic pozitiv, visul de a merge la război reprezintă un model metaforic negativ, iar visul în care persoana caută o stradă într-un oraș străin constituie un model metaforic euristic. Toate visele realiste, fie ele pozitive sau negative, sunt vise-exemplu care au funcția de a promova ceea ce conduce la rezultate de succes și de a avertiza asupra unui eșec sau de a evalua greșelile din trecut. Există și forme mixte ale acestor tipuri de bază, dar formele principale ale viselor îmi par a fi clar diferențiate.

Visele și poveștile sunt unul și același lucru. Poveștile pot fi, de asemenea, împărțite în metafore și istorisiri cu rol de exemplificare, ambele grupuri putând fi subdivizate în modele pozitive, modele negative și modele euristice. Aceste forme de bază diferite pot fi utilizate terapeutic în moduri diferite. Ele pot confirma sursele de putere, pot avertiza asupra a ceea ce este dăunător și pot contribui la căutarea unor noi moduri de viață.

În cultura noastră occidentală, poate părea că limbajul orientat cognitiv a devenit graiul nostru de bază, în timp ce poveștile par a ține de o limbă străină. Travaliul terapeutic se bazează adesea pe gândirea conștientă, științifică și rațională, care necesită reflecție și analiză. Observația mea este că, după ce s-a familia­rizat cu munca bazată pe spunerea de povești, inconștientul terapeutului selectează din ce în ce mai mult astfel de metafore vindecătoare, astfel încât multe intervenții nu mai sunt conștientizate de către terapeut — este la fel ca atunci când noi nu suntem conștienți de literele pe care le folosim când scriem. Conversația terapeutică devine o comunicare ce merge de la inconștientul terapeutului direct către inconștientul clientului.

Cuvintele nu sunt doar niște sunete fără efect. Când anunță că fac ceva, ele chiar fac acel lucru — aceasta dacă nicio rezis­tență majoră internă sau externă nu împiedică punerea în aplicare a celor spuse. Cuvintele evocă reacții, plecând de la universul de simple posibilități și transpunându-le în lumea acțiunii. Reacțiile noastre concrete vin din adâncul sufletului, din potențialul vindecător al corpului, din rețeaua comunicativă inconștientă a unui grup și (când adevărul se bazează pe credință) din sferele spirituale.

Poveștile, la rândul lor, nu sunt doar un șir de cuvinte, ci o țesătură complexă de elemente verbale (și nonverbale, așa cum se întâmplă în procesul narativ). Rețeaua lor de semnificații generează o rețea de reacții fizice, emoționale și sociale, ale căror implicații nu pot fi trecute cu vederea de gândirea conștientă, cognitivă. În sistemele complexe, ambivalente (polivalente), poveștile creează noi priorități care conduc sistemul către noi stări de echilibru (homeostazie). Acestea schimbă punctul de focalizare a sistemului organic, psihologic și social, înlesnind astfel un nou echilibru și o nouă economie a resurselor. Poveștile pe care le spunem se adresează în mare măsură inconștientului clientului, modificând tiparele sale de percepție, gândire și comportament. Dar ele apar în mare măsură și din inconștient: din inconștientul terapeutului. În cadrul comunică­rii din ca­binet, limitată ca timp, terapeutul se va baza pe senzația corporală și pe intuiția sa — care probabil îl pot sfătui mai bine decât toate „analizele" cognitive. După cum s-a spus deja, terapia prin povești este în mare măsură o comunicare a inconștientului cu inconștientul interlocutorului. Iar aici se aseamănă cu comunicarea viselor — numai că de data aceasta este vorba despre niște vise comune care sunt folosite în mod deliberat în comunicarea dintre oameni, pentru a ghida modurile de percepție, gândire și comportament ale indivizilor și grupurilor.

1.7. Structura și conținutul

Travaliul terapeutic nu caută de obicei să influențeze conținu­turile gândirii și comportamentele care apar ocazional și va­riază zilnic. El își propune să schimbe structurile recurente de gândire, comportament și relaționare. Căutăm, așadar, povești care să prezinte analogii structurale cu viața reală a clientului și care să ilustreze cum o anumită structură (un anumit tipar) afectează viața clientului și, eventual, cum aceasta poate fi modificată cu folos. Pentru a găsi astfel de povești, este important (ca întotdeauna în munca terapeutică) să se adopte o atitudine de bază interesată în principal de tiparele de gândire, acțiune și experiență ale clienților și mai puțin concentrată pe conținuturile particulare și izolate.

Aș dori să clarific diferența dintre abordarea structurală și cea de conținut prin câteva exemple. De pildă, când Iisus spune în Noul Testament: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, el vizează un model de comportament aducător de fericire. Dacă ar spune, în schimb: „Oferă-i aproapelui tău Levi zece dinari, acest enunț vizează un conținut. Când spune: „Credința ta te-a vindecat, el denumește un tipar. Dacă ar spune: „Pentru că tocmai ai gândit «Iisus mă vindecă de lepră», te-ai însănătoșit, atunci ar vorbi în termeni de conținut. Tot în termeni de conținut vorbește și când le spune celor doi ucenici: „Mergeți în satul Betfaghe și îndată veți găsi o asină legată. Dezlegați-o și aduceți-o la Mine. În schimb, același Iisus se referă la un tipar când spune: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.

În timp ce tiparele de gândire și de comportament ale unei persoane, ca și ale unui sistem social, sunt de obicei foarte stabile și se repetă în mod regulat, conținuturile se schimbă constant: temele conflictuale, de exemplu, sunt diferite în fiecare zi, dar stilurile conflictuale sunt întotdeauna aceleași. Cine dorește să își controleze mediul trebuie să ia în considerare interacțiunile, relațiile, stările de echilibru static și dinamic care s-au stabilit pretutindeni între oameni și lucruri. În locul conținuturilor schimbătoare, el trebuie să țină sub observație și să modeleze tiparele constante.

Întorcându-ne la structuri, observarea lor nu necesită un proces analitic și de prelucrare cognitivă. Când ascultăm o poveste, surprinderea tiparelor poate avea loc în mod intuitiv. Ne putem transpune pentru un moment într-o stare similară cu reveria, putem simți care elemente par să fie fixe și recurente în poveștile ce ne sunt spuse și deja ne dăm seama unde altundeva în univers oamenii, lucrurile, plantele sau animalele se comportă în mod ciudat de asemănător, obținând rezultate asemănătoare sau diferite. Astfel începem să discutăm cu clienții în imagini vii despre structuri altfel greu de descris și suntem deja cu ei pe drumul către o soluție.

1.8. Principiile terapeutice

Atitudinea terapeutică din spatele poveștilor este modelată de mai multe principii, care provin parțial din consilierea sistemică și experiența terapeutică a lui Milton Erickson și parțial din observația personală:

1. Psihoterapia este centrată pe resurse. De regulă, șansele și posibilitățile oamenilor vin în prim-plan. Abilitățile acestora sunt evidențiate și consolidate. Deficitele nu sunt aduse în centrul atenției. „Punctele slabe" sunt privite ca percepții subiective care pot avea un caracter provizoriu. Acestea depind de interpretările și comportamentul membrilor grupului și de imaginea de sine a individului. Perspectivele și comportamentele care generează percepția punctelor slabe se pot schimba oricând — deci putem schimba inclusiv punctele percepute ca slabe.

2. Psihoterapia este orientată către viitor, obiective și soluții. Este vorba despre căutarea unor obiective și soluții realizabile, pentru o mai mare satisfacție a vieții, și despre începutul procesului de implementare a schimbărilor la nivel de percepție mutuală și comportament reciproc. „Orientarea către scop poate fi descrisă și ca „focalizare pe sarcină: te­rapeutul determină mai întâi prin conversație ce anume trebuie realizat și care este sarcina de îndeplinit. Apoi urmărește acest lucru în mod constant până când interlocutorul ajunge la concluzia că scopul stabilit a fost atins.

3. Folosiți tot ce vă e la îndemână. Pentru a atinge obiectivele clientului, terapia utilizează particularitățile și abilitățile clien­tului, specificul problemei sale, al mediului său, precum și al situației actuale.

4. Verificați-vă asumpțiile teoretice. Terapeutul nu se angajează fără rezerve în nicio teorie terapeutică pe care ar trebui să o urmeze în practica sa, ci mai degrabă își orientează activitatea asupra situației concrete cu care are de-a face. Fiecare client este un individ aparte, deci fiecare terapie este