Secrete și minciuni în psihoterapie

De Barry A. Farber, Matt Blanchard și Melanie Love

Chiar și în cel mai confidențial spațiu cu putință, cabinetul de psihoterapie, se întâmplă uneori ca anumite lucruri să rămână nespuse. De ce mint clienții? Dar terapeuții? Ce fel de teme tind să fie tăinuite, minimizate sau disimulate? După ce oferă o perspectivă asupra acestei problematici generale: modurile tipice în care clienții înșală în terapie, dificultățile pe care terapeuții le au în detectarea secretelor și minciunilor, precum și motivele pentru care nesinceritatea pacientului este importantă, autorii oferă rezultatele studiilor pe care le-au desfășurat pe această temă și ilustrează prin bogate exemple clinice natura specifică a celor mai comune minciuni și secrete ale clienților: gânduri suicidare și de autovătămare, probleme sexuale, abuz de substanțe, traume, precum și tema progresului clinic și a sentimentelor clientului față de terapeut. Cartea poate fi utilă atât psihoterapeuților, profesorilor și studenților din domeniul sănătății mentale, dar și clienților pentru care acest demers fascinant este încă în desfășurare, și care vor regăsi în paginile acestei lucrări numeroase elemente cu care se vor identifica.

Barry A. Farber este profesor de psihologie clinică la Teachers College, Columbia University din 1979. Interesat de cercetarea în domeniul psihoterapiei, a scris numeroase lucrări despre efectele practicării psihoterapiei asupra terapeutului și a persoanelor importante din viața terapeutului, burnoutul psihoterapeuților, modul în care terapeutul funcționează ca persoană de atașament, natura și consecințele autodezvăluirii în psihoterapie.

Matt Blanchard este psiholog clinician la New York University’s Gallatin School of Individualized Study.

Melanie Love este psiholog clinician la Temple University’s Counseling Center.


„Știam că, dacă aduceam vorba despre asta, sfârșeam prin a vorbi toată ședința pe această temă sau, cel puțin, ea ar fi fost în mintea terapeutei. Mi-am privit autovătămarea ca pe o extensie a celorlalte probleme mai largi pe care voiam să le discut... Simțeam că dacă am fi discutat mai mult despre asta, am fi alergat după potcoave de cai morți. Am înțeles de ce făceam ceea ce făceam, dar voiam să vorbesc despre lucruri mai importante." Pentru această clientă, autovătămarea reprezenta un buton roșu, ce putea distrage atenția și care ar fi împiedicat-o să abordeze „problemele mai adânci", aflate în spatele depresiei sale și a comportamentului de autorănire.
Autorii

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 dec. 2023
• ISBN: 9786064021052

Previzualizare carte

Introducere

Încă de la începuturile sale, psihoterapia a fost considerată, întotdeauna, locul în care adevărurile crude pot și trebuie să fie dezvăluite. Clientul este îndemnat să spună adevărul, terapeutul este instruit să gestioneze rezistențele inevitabile ale acestuia față de destăinuirea adevărului, iar rezultatul muncii depinde, adesea, de eforturile comune ale celor doi de a conferi un sens mai adecvat acelei informații ce a fost anterior tăinuită sau deformată. Cu toate că cercetările clinice și experimentale au oferit, de-a lungul anilor, suficiente indicii cu privire la faptul că pacienții obișnuiesc să țină secrete, să ascundă informații și să-și mintă terapeuții, aceste studii, deși valoroase din punct de vedere euristic, au fost mai degrabă de mici dimensiuni și de tip calitativ. Din acest motiv, interesul nostru s-a îndreptat spre crearea unui design de cercetare multimetodologică, adecvat unui proiect la scară largă, care ne-ar permite să înțelegem mai bine natura secretelor și a minciunilor clienților în psihoterapie. Ne-am dorit să aflăm ce fel de informații tind aceștia să ascundă sau să denatureze, ce anume îi determină să recurgă la neadevăruri și care consideră ei că ar fi efectele diverselor încercări de a ține anumite informații departe de ochii și de urechile terapeutului lor.

Preocuparea noastră față de aceste fenomene este parte a unui interes de mai lungă durată, manifestat de autorul senior al acestei lucrări (B.A. Farber), față de aspecte legate de dezvăluire în procesul psihoterapeutic. Pornind de la o prezentare susținută în anul 1992 de către autorul senior menționat și de către un doctorand (Desnee Hall), în cadrul unei conferințe a Societății de cercetare în psihoterapie din Berkeley, California, purtând titlul „Dezvăluirea în fața terapeutului: Ce se discută și ce nu se discută într-o terapie?", echipele de cercetare din cadrul programului de psihologie clinică de la Teachers College, Universitatea Columbia, au urmărit o serie de întrebări similare: În spațiul terapeutic, care este cel mai confidențial spațiu cu putință, ce anume rămâne nespus și din ce motiv? Cum putem înțelege cel mai bine natura dialecticii dintre, pe de o parte, dorința de a fi cunoscut de propriul terapeut și, pe de altă parte, dorința de a fi văzut într-o lumină favorabilă, atât de propria persoană, cât și de terapeut? Ce fel de factori contribuie la modul în care se manifestă această dialectică? Ce îi permite terapeutul clientului să știe despre el? Și cum se exprimă această tensiune dintre sinceritate și managementul impresiei¹ în cadrul altor diade psihoterapeutice, inclusiv în cea dintre supervizor și supervizat? Pe parcursul ultimilor 25 de ani, autorul senior și membrii echipei sale de cercetare au încercat să ofere câteva răspunsuri la aceste întrebări sau, cel puțin, unele răspunsuri preliminarii, prin intermediul câtorva cărți, articole și prezentări profesionale. Însă, până la proiectul de față, nu am abordat niciodată, în mod direct, fenomenul minciunilor și al secretelor clientului. De exemplu, nu i-am întrebat niciodată înainte pe clienți care sunt motivele lor specifice pentru care au ales să țină secrete sau să mintă în privința anumitor probleme, în cadrul terapiei.

Înainte de studiile efectuate de noi, o serie de alți cercetători, printre care ar fi de menționat David Rennie, Clara Hill, Bill Stiles și Anita Kelly, a făcut câteva incursiuni în procesul de înțelegere a comportamentului de disimulare și de ascundere a secretelor din partea clientului. Rennie a pus atitudinea de reținere a clienților pe seama sentimentului de „considerație, pe care aceștia l-ar avea față de terapeuții lor. Hill, care s-a ocupat de cercetarea unor diverse aspecte din cadrul procesului terapeutic, a publicat împreună cu studenții și colegii ei (îndeosebi Sarah Knox) o serie de studii valoroase, în care au investigat fenomene precum „reacțiile ascunse, „lucrurile rămase nespuse" și alte secrete. Concluzia a fost că aceste procese sunt mult mai universale și, totodată, mult mai greu de detectat decât se considera anterior. Stiles descrie complicațiile apărute în încercarea de a determina relația dintre dezvăluirea clientului și rezultatul tratamentului. Kelly sugerează că ascunderea anumitor informații rușinoase față de terapeut se poate dovedi a fi un lucru benefic, ce servește la menținerea de către terapeut a unor sentimente pozitive față de client. În plus, un alt grup de cercetători ― John Archer, Jeffrey Kahn, Erica Shambaugh și Robert Hessling ― și-a adus, de asemenea, o contribuție importantă la măsurarea tendinței clienților cabinetelor de psihoterapie de a destăinui informații dureroase. Cu toate acestea, minciunile și secretele clienților au reprezentat, în cea mai mare parte, un aspect neglijat de domeniul cercetării în psihoterapie ― o omisiune stranie, cauzată, probabil, parțial, de dorința noastră de a nu vedea că pacienții pot minți și pot păstra secrete, precum și refuzului de a admite că terapeuții ar putea fi imperfecți în capacitatea lor de a depăși rezistențele clienților și de a extrage adevărul.

În lumina celor de mai sus, am simțit că sosise momentul pentru o explorare cuprinzătoare a acestui fenomen, în care am putea utiliza atât date cantitative (cercetarea prin sondaj), cât și calitative (interviul de profunzime). Astfel, un laborator de cercetare condus de doi doctoranzi în psihologie clinică, deveniți al doilea, respectiv al treilea autor al acestei lucrări (M. Blanchard și M. Love), a început să analizeze diverse modalități de a colecta date. Câțiva ani mai târziu și după examinarea răspunsurilor oferite de mai mult de 1 300 de persoane participante la studiul nostru, ne-am decis să scriem această carte, în care am dorit să prezentăm ceea ce noi și alții am descoperit cu privire la natura și importanța secretelor și minciunilor pacienților aflați în psihoterapie. Istorisirile cuprinse în acest volum sunt extrase direct din relatările scrise și din interviurile cu participanții la proiectul de cercetare, iar în câteva cazuri, din materialul clinic întâlnit de noi ca terapeuți. Pasajele citate sunt redate, în general, cuvânt cu cuvânt, ele suferind doar câteva modificări minore, de dragul corectitudinii gramaticale, cu excepția câtorva fragmente de dialog client–terapeut, care au fost refăcute de noi cât am putut de bine. Numele respondenților și alte elemente de identificare au fost ficționalizate, pentru a proteja anonimatul acestora și al clienților noștri.

Cartea de față reprezintă continuarea firească a unei alte lucrări scrise de autorul senior, Self-Disclosure in Psychotherapy (2006), în care a fost abordată atât perspectiva clinică, precum și cea de cercetare, și care s-a concentrat asupra temelor pe care pacienții tind să le discute în terapie și asupra celor pe care încearcă să le evite. De asemenea, acea lucrare a luat în considerare factorii care înlesnesc sau obstrucționează dezvăluirea, inclusiv variabilele demografice și cele culturale. În plus, au mai fost explorate în ea dezvăluirea și lipsa de dezvăluire ale celorlalți participanți la procesul terapeutic, incluzându-i pe terapeuți, supervizori și supervizați. În schimb, cartea respectivă nu s-a concentrat în detaliu pe fenomenul asociat al secretelor și minciunilor. Deși situațiile de nedezvăluire sau, mai frecvent, de dezvăluire parțială pot fi atribuite mai multor factori ce sunt comuni atât minciunilor, cât și secretelor pacienților, ele conducând la consecințe similare, aceste fenomene se deosebesc între ele în multe privințe, în felul în care se manifestă, dar și în implicațiile lor de natură clinică.

Cu toate că tema noastră este una relativ restrânsă ― adevăr și neadevăr în contextul special al psihoterapiei ―, obiectivul acestei cărți este destul de vast. În Capitolul 1 începem cu o privire de ansamblu asupra acestei problematici generale: modurile tipice în care clienții înșală în terapie, dificultățile pe care terapeuții le au în detectarea secretelor și minciunilor, precum și motivele pentru care nesinceritatea pacientului este importantă. Capitolul 2 ne scoate din cabinet și ne conduce în viața de zi cu zi, unde explorăm diverse încercări din partea mai multor științe sociale și tradiții filosofice de a defini și de a clasifica minciunile, secretele și înșelătoriile folosite de animalul uman în eterna sa luptă pentru dragoste, statut, siguranță și stimă de sine. Capitolul 3 revine în lumea psihoterapiei și realizează o retrospectivă a literaturii clinice și experimentale, încercând să răspundă la întrebări precum: „De ce mint clienții?, „Cum pot fi clasificate tipurile de nesinceritate din partea clienților?, „Ce fel de teme tind să fie tăinuite, minimizate sau disimulate?" Capitolul 4 se concentrează asupra factorilor ce afectează tendința clienților de a se destăinui versus aceea de a ține secrete sau de a minți în terapie, inclusiv asupra percepțiilor acestora legate de beneficiile și costurile dezvăluirii. Această parte abordează, totodată, alte trei aspecte al relației dintre dezvăluire și nesinceritate: Care este procesul prin care clienții decid să se destăinuie în mod sincer, mai degrabă decât să mintă? Care este relația dintre dezvăluire și diverse forme de mistificare a adevărului? Și care sunt consecințele atitudinii de a ascunde secrete și/sau de a spune minciuni în terapie? Capito­lul 5 mută atenția de pe client pe terapeut, trecând în revistă literatura de specialitate despre secretele și minciunile terapeutului, un subiect fascinant în sine și cu implicații asupra tendinței clientului de a ascunde și de a minți.

Capitolele 6–11 se concentrează, în mod extensiv, pe rezultatele studiilor noastre aflate în desfășurare asupra secretelor și minciunilor clienților. Primul dintre aceste capitole expune principalele noastre constatări: cele mai frecvente minciuni spuse, factorii personali și clinici care influențează apariția lor, motivele din spatele acestor minciuni, precum și consecințele lor. Următoarele cinci conțin mai multe exemple clinice și examinează în detaliu natura specifică a celor mai comune minciuni și secrete ale clienților: gânduri suicidare și de autovătămare, probleme sexuale, abuz de substanțe, traume, precum și tema progresului clinic și a sentimentelor clientului față de terapeut. Capitolul final al acestei cărți abordează formarea terapeutului, cercetarea în acest domeniu și implicațiile clinice ale minciunilor și secretelor clientului, concentrându-se în mod deosebit asupra întrebării: „Ce trebuie să facă terapeutul?"

Publicul-țintă al acestei lucrări este format din terapeuți practicieni, profesori și studenți din domeniul sănătății mentale. De asemenea, ne putem imagina că mulți clienți ai cabinetelor de psihoterapie ― atât unii care și-au încheiat terapia, cât și unii pentru care acest demers fascinant este încă în desfășurare ―, vor regăsi în paginile acestei lucrări numeroase elemente cu care se vor identifica. Acestei categorii de cititori le oferim o perspectivă a terapiei exact în punctele ei cele mai critice, în care există pericolul ca aceasta să eșueze. Ne strecurăm printre poveștile clienților, în căutarea acelor fisuri și spărturi, a acelor tensiuni și presiuni ce pot pune la pământ un tratament sau care îi pot limita, în mod semnificativ, eficacitatea. Întrebarea simplă: „Care sunt acele lucruri pe care nu puteți să i le spuneți terapeutului dumneavoastră?" reprezintă felul nostru de a analiza pilonii fundamentali ai psihoterapiei: dezvăluirea, încrederea și alianța terapeutică. Totodată, sperăm ca această carte să-i atragă și pe cititorii profani curioși, poate pe cei care iau în considerare o terapie și/sau pe cei care știu câte ceva despre (și sunt intrigați de) terapiile prietenilor și ale membrilor de familie. Dar chiar și cei cărora le lipsește o experiență personală în domeniul terapiei sau au cunoștințe indirecte despre aceasta e posibil să se fi simțit atrași de genul de sinceritate parțială discutată în această lucrare. Acestor cititori potențiali le oferim un spațiu din care lipsește atitudinea de judecată și le prezentăm experiențele împărtășite de alte persoane ce s-au luptat cu dezvăluirea în terapie. În același timp, convingerea noastră este că toți pacienții au dreptul la secrete și omisiuni. Ceea ce noi încercăm să facem este să oferim sprijin în legătură cu acea subcategorie de secrete pe care aceștia își doresc, de fapt (sau își doresc, de obicei), să nu fi trebuit să le ascundă.

Cu toate că această carte nu a fost influențată de cercetarea mass-mediei contemporane cu privire la spunerea adevărului de către politicieni sau alte personaje celebre, punctul ei central este uluitor de congruent cu acest moment cultural din prezent. Evidențierea diverselor căi prin care adevărul poate fi definit și distorsionat, precum și a diferitelor moduri prin care indivizii pot și își raționalizează decizia de a evita implicarea într-un angajament sincer în relațiile cu ceilalți este în acord cu relatările curente despre declarațiile și acțiunile figurilor celebre din mijlocul nostru. Tendința multor oameni de a minți și de a ascunde informații, în situații care nu ne-am aștepta să facă acest lucru, inclusiv în cadrul psihoterapeutic, așa cum demonstrează această carte, conține, în sine, un aspect intrigant. Dar, spre deosebire de multe figuri politice din spațiul public, am descoperit că majoritatea clienților din psihoterapie își doresc să fie sinceri, chiar dacă, de obicei, se luptă să facă acest lucru în mod constant. Paginile ce urmează conțin diverse detalii ale ambelor laturi ale acestei problematici.

---

¹ Managementul impresiei se referă la totalitatea acțiunilor pe care le întreprindem (conștient și inconștient) pentru a influența modul în care ne văd ceilalți. (N.r.)

Capitolul 1

A spune minciuni și a păstra secrete în psihoterapie

„Cine caută adevărul ar putea la fel de bine să fie orb."

Billy Joel, Honesty

Există suficiente dovezi care arată faptul că, în contextul de zi cu zi al vieții, oamenii mint și păstrează secrete. Facem acest lucru încă din copilărie, în relațiile cu părinții și cu profesorii. Continuăm să-l facem pe tot parcursul vieții, cu prietenii, cu partenerii, cu soții și soțiile, cu copiii, cu potențialii angajați, cu colegii de muncă, cu supervizorii și, bineînțeles, cu diverse agenții guvernamentale, în special cu Fiscul. Unii mint când publică studii de cercetare (Markowitz și Hancock, 2014) sau când scriu articole sau cărți pretins nonficționale (de exemplu, James Frey, 2003, A Million Little Pieces). Cu siguranță, acest lucru se întâmplă și în cazul politicii. Așa cum scria The New York Times în timpul campaniei prezidențiale din 2016, adevărul pare „să fi ieșit cu totul din modă (Barbaro, 2015, p. 1). Fenomenul de „fake news, atât din perioada alegerilor, cât și după, a devenit suficient de vestit încât să facă obiectul unui articol din New York Times, intitulat „Pe măsură ce fenomenul fake news împrăștie minciuni, tot mai mulți cititori ignoră adevărul" (Tavernise, 2016, p. 1). Cine ar fi putut prevedea că, în primăvara lui 2017, pe coperta revistei Time se va putea citi următoarea întrebare: „A murit adevărul?" Într-adevăr, trăim zile ciudate în ceea ce privește discursul public.

În ceea ce privește discursul privat, așa cum spune și Billy Joel (în epigraf), multor indivizi le vine mult mai ușor să fie în mod consecvent prietenoși decât să fie în mod consecvent sinceri. Totuși, este surprinzător, dacă nu chiar deconcertant, faptul că acest lucru se întâmplă și în psihoterapie. Chiar și în acest spațiu sacru, de confidențialitate aproape absolută, clienții mint și păstrează secrete. Instinctiv sau poate, mai degrabă, din cauza speranțelor și așteptărilor noastre naive, ne dorim ca acest spațiu să fie diferit. Am vrea ca pacienții noștri să aibă suficientă încredere în noi încât să ne împărtășească adevărurile lor, să creadă despre noi că suntem demni de încredere și că le putem oferi un spațiu sigur și, de asemenea, să se bazeze pe faptul că le vom prețui și respecta dezvăluirile lor cele mai profunde, mai intime și mai rușinoase. Și, într-adevăr, într-o bună măsură, mulți clienți au încredere în noi și se deschid foarte mult în fața noastră, inclusiv în privința anumitor aspecte din viața lor considerate, în mod clasic, intime (de exemplu, sexualitatea), private (de pildă, chestiunile financiare), imorale (de exemplu, înșelarea partenerului), ilegale (de pildă, vânzarea de droguri) sau deosebit de dificile pentru a fi mărturisite și discutate (de exemplu, experiența de a fi fost abuzat).

Cu toate acestea, în cabinetul de psihoterapie, ca de altfel în orice altă situație interpersonală, strădania spre o dezvăluire totală și sinceră intră adesea în conflict, pe de o parte, cu nevoia umană puternică de a evita sau de a diminua sentimentul de rușine și, pe de altă parte, cu nevoia de a ne afirma sau de a ne expanda sentimentul de sine. Aceste motive și o mulțime altele, inclusiv dorința de a evita să le rănim celorlalți sentimentele vor face aproape inevitabilă întâlnirea, într-un anumit grad, a terapeutului cu minciunile și secretele clienților, pe parcursul experienței sale. De fapt, din datele pe care le-am avut la dis­poziție reiese clar faptul că minciunile sunt mult mai răspândite în procesul terapeutic decât își dau seama majoritatea terapeuților. Cu toate că diversele metodologii de cercetare și definițiile contradictorii ale termenilor fac dificilă stabilirea unui singur indicator, universal acceptat, pentru numărul de clienți care spun minciuni sau care țin secrete, o definiție care să includă atât căile majore, cât și pe cele mărunte de a minimaliza, exagera, omite, nega, deforma faptele sau cele prin care pretindem că suntem de acord cu terapeuții noștri, ar conduce, probabil, la ideea că „pacientul nesincer este aproape universal" (Blanchard și Farber, 2016, p. 2).

Într-un studiu recent coordonat de noi ― și despre care vom oferi mai multe detalii într-o secțiune ulterioară a acestei cărți ―, 93% dintre respondenții unui eșantion de peste 500 de clienți ai serviciilor de psihoterapie au recunoscut că și-au mințit terapeutul. În plus, numărul mediu de subiecte în legătură cu care aceștia au declarat că au mințit a fost de 8,4, cu unele variații foarte mici, în funcție de caracteristicile demografice ale clientului sau ale terapeutului. Deși e probabil ca aceste cifre să fie ușor umflate din cauza metodologiei acestui studiu (e posibil ca persoanele care și-au mințit mai mult terapeutul să fi fost mai motivate să completeze acest sondaj despre „mințitul în terapie), un alt studiu pe care l-am efectuat ulterior și în care nu era menționat cuvântul „a minți a arătat că 84% din aproape 800 de respondenți au raportat că a existat în terapia lor un subiect despre care au ales în mod deliberat să nu vorbească sau despre care au relatat într-un mod destul de nesincer. Astfel, chiar și în acest al doilea studiu, formulat într-o manieră mai neutră, majoritatea clienților au admis, în mod implicit, o oarecare formă de ascundere sau de nesinceritate în terapie.

Aceste constatări confirmă un adevăr fundamental, remarcat în alte studii experimentale și clinice: Deși clienții spun de multe ori adevărul, nesinceritatea pare să se întâlnească, de asemenea, în mod frecvent și în cazul multor subiecte, să fie prezentă în cele mai diverse cadre clinice (cabinete private, clinici, spitale), indiferent de orientarea terapeutică. Dat fiind caracterul confidențial al situației terapeutice, aceste date statistice par surprinzătoare. Însă natura extrem de intimă a relației terapeutice, inclusiv concentrarea aproape constantă pe sine și în contextul interacțiunii față în față, ar putea chiar să determine creșterea frecvenței minciunilor și a secretelor. Privirea scrutătoare a terapeutului, chiar și atunci când ea este una tandră și afectuoasă, poate fi, pentru unii clienți, prea greu de suportat. Așa cum, uneori, cu toții simțim nevoia să evităm intensitatea unei priviri îndelungi asupra noastră, ce pare să dureze prea mult sau să fie prea intimă, chiar și atunci când ea vine de la persoana iubită, tot astfel, și clienții noștri nu pot tolera întotdeauna nevoia noastră de a cunoaște, de a înțelege sau de a oferi îngrijire. În astfel de situații, vulnerabilitatea poate fi simțită ca fiind copleșitoare sau, recurgând la cuvintele unui cântec al lui Dan Hill, „Uneori, când atingem, sinceritatea devine împovărătoare". De asemenea, dorința de a da bine, de a fi văzut ca o persoană competentă și suficient de bine adaptată, de a obține admirația propriului terapeut, face adesea ca mințitul și păstrarea secretelor să devină opțiuni viabile.

Rezultatele unor studii de cercetare (de exemplu, Baumann și Hill, 2016; Farber și Hill, 2002; Kelly, 1998; Pope și Tabachnick, 1994; Regan și Hill, 1992) sugerează faptul că unii clienți, poate chiar într-un număr destul de mare, adoptă o strategie ce poate fi rezumată cu următoarele cuvinte: „Pot să-i spun terapeutului meu lucruri dificile în legătură cu câteva subiecte, dar am nevoie să-mi mențin un anumit nivel fundamental al stimei de sine, astfel că mă simt obligat să diminuez, să ascund sau să distorsionez adevărul cu privire la alte subiecte. Nu pot să-i las terapeutului meu impresia că sunt o persoană defectuoasă sau incompetentă în prea multe arii ale vieții mele. Aceste studii trimit către o altă poziție frecvent întâlnită, de forma: „Pot să dezvălui o sumedenie de lucruri despre un anumit subiect dificil, dar există unele limite până la care pot merge ― anumite puncte decisive reale, despre cât de vulnerabil și de rușinat sunt dispus să mă simt ―, iar când am atins unul dintre aceste puncte, anumite aspecte din adevărul întreg cu privire la subiectul respectiv vor fi compromise.

Așadar, de multe ori, terapeuții nu aud adevărul, tot adevărul și numai adevărul (cu toate că aproape nimeni nu o face). În unele situații, aceștia nu ajung să audă nici măcar o versiune a lui sau vreo discuție despre un subiect important, la nivel personal, pentru client. Iar alteori, ceea ce li se oferă este o variantă a adevărului ce a fost curățată sau trunchiată într-o măsură semnificativă sau, poate, de-a dreptul distorsionată ― o versiune cu adevărat ficționalizată a lui. Câteodată, terapeuții reușesc, în cele din urmă, să audă întreaga poveste, să li se relateze un secret ținut ascuns până în acel moment sau să fie martorii detractării unei povești ce a fost anterior născocită. Dar, uneori, pacienții părăsesc terapia, chiar și după un tratament de lungă durată, luând cu ei părți semnificative din sine, pe care nu i le-au dezvăluit niciodată terapeutului lor. Sentimentul nostru de sine ― inclusiv felul în care ne raportăm la gândurile, sentimentele, acțiunile, dorințele, fanteziile și temerile noastre ― este adesea un lucru fragil, ce are nevoie de protecție, atât în fața propriei priviri de autoexaminare, critice, cât și față de ceilalți, pe care în mod normal îi considerăm de încredere și pe care ne putem baza.

Secretele și minciunile clienților: trei studii de caz

Kevin

Kevin, un bărbat în vârstă de 28 de ani, alb, heterosexual, căsătorit (de doi ani), care lucrează ca agent de vânzări, a intrat în terapie pentru prima oară plângându-se de stări de anxietate legate de căsnicia și de jobul lui. Conform informațiilor oferite la început, Kevin a terminat liceul la timp și a frecventat câteva cursuri, timp de un an, în cadrul unui colegiu junior². A declarat că nu avea niciun fel de istoric de traume sau de abuz de droguri sau alcool.

Aflat deja de patru luni în tratament, Kevin și-a sunat într-o zi terapeuta, pentru a face „o programare de urgență. Picase un test de droguri făcut prin sondaj la locul de muncă și, din acest motiv, fusese concediat. Discutând cu terapeuta ce s-a întâmplat, el a recunoscut că nu-i spusese acesteia adevărul cu privire la obiceiurile sale extinse de consum (de la marijuana până la cocaină și diverse pilule), din teama că terapeuta l-ar putea privi într-o lumină negativă și ar pune toate problemele lui pe seama consumului de droguri. În plus, Kevin a recunoscut că soția lui era doar „vag conștientă de această problemă și că nimeni altcineva, în afară de prietenii cu care consuma, nu era la curent cu frecvența cu care el făcea acest lucru și cu suma pe care o cheltuia în acest sens. În timpul discuției, terapeuta s-a arătat deschisă să înțeleagă grijile lui Kevin cu privire la această dezvăluire din partea lui și să-i accepte scuzele, ce păreau autentice. De asemenea, ea și-a exprimat îngrijorarea față de consumul său permanent de droguri și l-a întrebat despre cât de hotărât era să-și rezolve această problemă. În ultima parte a ședinței, terapeuta și Kevin au discutat dacă și în ce fel ar putea fi recâștigată încrederea necesară continuării muncii lor împreună. Kevin nu a apărut la următoarea întâlnire stabilită, nu i-a returnat terapeutei apelurile telefonice repetate și nu s-a mai întors niciodată în terapie.

Catherine

Catherine, o femeie în vârstă de 50 de ani, albă, divorțată de două ori, momentan necăsătorită, cu trei copii de peste 20 de ani și care a lucrat ca manager de achiziții într-o firmă de instalații, a reintrat pentru a patra oară în terapie, după o pauză de trei ani. Prima dată a început o terapie la vârsta de 14 ani, la cererea părinților ei, care erau îngrijorați de rezultatele ei școlare slabe, de lipsa de motivație pe care o manifesta, precum și de experiențele ei sexuale și cele legate de droguri. În total, Catherine a petrecut 16 ani în terapie, cea mai lungă perioadă de tratament întinzându-se pe un interval de opt ani. Plângerile ei erau legate de depresie, de sentimentul că este o „neadaptată", de sentimente de furie și de comportament impulsiv, precum și de relații sărăcăcioase cu membrii familiei, inclusiv cu mama sa, frații ei și cu cei trei copii ai săi. Acestea fiind datele de pornire și tabloul ei simptomatic, noul ei terapeut a avansat ipoteza ca ea să fi fost abuzată pe vremea când era copil. Catherine a confirmat acest lucru și a admis, de asemenea, că, deși le spusese și terapeuților anteriori faptul că fusese abuzată fizic, nu le-a vorbit niciodată despre abuzul sexual comis de către tatăl ei. Terapeutul ei anterior a întrebat-o în mod explicit despre acest lucru, dar ea a negat în mod constant că ar fi suferit un astfel de abuz.

Terapeutul: Puteți să-mi spuneți la ce vă gândeați sau de ce anume vă era teamă atunci când terapeuții respectivi v-au adresat întrebări cu privire la această chestiune?

Catherine: Le-am spus atât de multe din lucrurile care mi s-au întâmplat, legate de abuzul fizic, am povestit cu lux de amănunte, le-am răspuns la toate întrebările… M-am simțit atât de abjectă, înfrântă, groaznică, teribil de vinovată, încât, pur și simplu, nu am putut să mărturisesc mai mult de atât.

Terapeutul: Și când vă întrebau dacă tatăl dumneavoastră v-a făcut și altceva, dacă v-a mai abuzat și în vreo altă formă, dumneavoastră… (pauză)

Catherine: Erau OK, părea să le pese, dar în astfel de momente îmi venea să mă retrag și să fug de acolo. Nu mai puteam suporta nicio întrebare în plus, mai ales una legată de asta [de abuzul sexual]. Așa că răspundeam: „Nu". De fapt, acum că stau să mă gândesc, i-am spus unuia dintre ei ceva, mai exact, lui Jennifer, terapeuta cu care am lucrat cel mai îndelungat timp. I-am spus că tata obținea toată plăcerea de care avea nevoie ciocănindu-mă pe mine.

Terapeutul: Apreciez faptul că îmi spuneți mie, acum, toate aceste lucruri, dar, în același timp, mă întreb, de ce? De ce le relatați acum unui terapeut, după toți acești ani, în care le-ați păstrat secrete?

Catherine: Nu știu. Pur și simplu, cred că acum a sosit momentul ca cineva să afle. M-a frământat chestia asta. De fapt, eram pe cale să îi spun acestei terapeute despre asta, dar m-a scos din sărite cu un lucru. Cred că întârziasem câteva minute la o ședință, iar ea se tot lega de asta, așa că mi-am spus: „Dă-o dracului de treabă!"

Terapeutul: Sper să puteți avea suficientă încredere în mine încât să-mi relatați unele detalii legate de ce s-a întâmplat. Putem merge într-un ritm foarte lent, așa cum simțiți că aveți nevoie. Însă, acum, mă întreb următorul lucru: Credeți că ascunderea acestui secret a constituit, în vreun fel, un obstacol pentru terapie?

Catherine: Nu știu. Poate. A fost un secret, poate o minciună, dar, pur și simplu, am simțit că nu vreau să vorbesc despre asta. A fost prea intens, mai rău chiar decât abuzul fizic, deși uneori ele se întâmplau deodată. Și pur și simplu nu-mi puteam imagina să trebuiască să gestionez și mai multe sentimente de vinovăție și de rușine. Era ca o bucățică din mine, pe care nu voiam să o împărtășesc cu nimeni. Cred că aveam o atitudine de sfidare în legătură cu asta, de genul: „Poți să obții orice altceva de la mine, dar nu voi vorbi despre asta!" În plus, îmi era teamă că, dacă aș vorbi, asta mă va face să explodez! Să vreau să omor, pe cineva sau pe mine! El [tatăl] a murit când eu aveam 24 de ani, dar în continuare simt că aș putea ucide pe careva când mă gândesc la ce mi-a făcut… Pe de altă parte, știți, toți acei terapeuți, mai ales Jennifer, m-au ajutat, oarecum. Mulți ani nu m-am putut controla deloc, însă acum sunt mai bine. Nu sunt chiar acolo unde mi-aș fi dorit să fiu, dar nici chiar atât de lipsită de control ca înainte.

Terapeutul: Mm-hmm, înțeleg sau, cel puțin, încerc să înțeleg de ce nu ați vrut sau nu ați putut să vorbiți despre abuzul sexual. Dar de ce acum? De ce ați vrea să o faceți acum?

Catherine: Am 50 de ani. Poate că a sosit momentul să închei odată cu asta. Și poate, dacă reușesc să fac acest lucru, voi scăpa de ultimele rămășițe de furie din mine. Unele lucruri mărunte mă irită în continuare și am în continuare tendința să mă descarc foarte rapid pe cei din jur… Fiica mea cea mai mare se mărită și chiar mi-aș dori ca acest lucru să se desfășoare bine. Deja am început să ne ciondănim și, pur și simplu, m-am săturat să fiu furioasă tot timpul și să mă cert cu toată lumea. În continuare, nu-mi lipsește mult ca să mă aprind.

Terapeutul: Deci credeți că faptul de a vorbi despre abuzul sexual v-ar putea ajuta să vă gestionați furia și, eventual, să aveți niște relații mai bune cu ceilalți.

Catherine: Uite, știu că faptul de a vorbi despre asta nu va conduce la un miracol și nu mă va transforma într-un pacient sfânt peste noapte. Dar m-am săturat să mă tot apese chestia asta. Și știu că e o nebunie, dar, dacă vă vine sau nu să credeți, mă simt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat, ca și cum parte din treaba asta a fost vina mea! Și detest faptul că gândesc în acest fel!

Terapeutul: Mai știe cineva despre ce vi s-a întâmplat? Poate mama dumneavoastră?

Catherine: Da, bineînțeles că știa, dar nu a vrut să vorbească nici­odată despre asta. Când eram copil și am început să-i pun întrebări legat de asta, am întrebat-o, de exemplu, de ce nu a făcut niciodată nimic. Mi-a răspuns că nu vrea să vorbească despre asta, că e ceva ce ține de trecut și că ea a încercat. De pildă, i-ar fi cerut tatălui meu să înceteze, doar că el atunci ar fi bătut-o și ar fi amenințat-o. Așa că, în cea mai mare parte, am încetat s-o mai întreb, deși uneori, în timpul celor mai groaznice certuri dintre noi, îi spun că a fost mai oribilă decât el, că ea era cea normală și că nici măcar nu și-a protejat propriul copil!

Terapeutul: Îmi pare rău! Sună îngrozitor! Sper că vom putea lucra cumva cu acest lucru, pentru a nu-l mai resimți ca fiind atât de toxic și pentru a ajunge să vă simțiți mai puțin vinovată. Dar mă întreb, de asemenea, dacă mai sunt și alte secrete pe care nu le-ați dezvăluit terapeuților dumneavoastră anteriori, inclusiv mie, și despre care ar putea fi util să vorbim, la un moment dat.

Catherine: Da, poate niște lucruri pe care le-am făcut în căsnicia mea, dar nu vreau să vorbesc deocamdată despre ele.

Terapeutul: OK, e de-nțeles! Apreciez faptul că ați împărtășit ceea ce aveați de spus. Cum vă simțiți acum în legătură cu acest lucru?

Catherine: Tremur. Vom vedea cum mă voi simți astăzi, mai târziu sau la noapte. Am să vă spun săptămâna viitoare.

Catherine s-a întors în terapie în următoarea săptămână și a relatat faptul că avusese o săptămână dificilă, cu amintiri mai dese și destul de vii legate de abuzul fizic și sexual. Însă a continuat să vorbească despre aceste experiențe într-un mod destul de deschis, plângând foarte mult și manifestând o furie extrem de mare, în următoarele luni de terapie. Relatarea a ceea ce i s-a întâmplat, inclusiv efectele ulterioare asupra vieții ei și încercările de a menține aceste experiențe în afara conștiinței ei și în afara cunoștinței celorlalți, în special abuzul sexual, au devenit, pentru o vreme, punctul central al terapiei. După ce a recunoscut în fața unui terapeut, pentru prima oară, faptele asociate cu abuzul sexual, Catherine a mai petrecut în terapie încă trei ani. Atât ea, cât și terapeutul ei au putut observa îmbunătățiri semnificative în mai multe arii ale vieții, în special în relația cu copiii ei și în cea cu un nou partener de cuplu.

Stephanie

Stephanie, o femeie albă, în vârstă de 45 de ani, mamă a două adolescente, căsătorită de 18 ani, care lucrează part-time ca asistentă într-un cabinet de avocatură, s-a prezentat la terapie plângându-se de căsnicia ei și spunând că se gândește să divorțeze. Mai fusese pentru scurt timp în terapie, pe vremea adolescenței, când propriii ei părinți au divorțat. Își amintea foarte viu lupta pe care o dusese, la acea vreme, pentru a accepta situația. Atunci se simțise furioasă, singură, „abandonată și „detestase aranjamentele pe care părinții ei le făcuseră cu privire la custodia ei. În momentul de față, Stephanie nu se teme de faptul de a fi lipsită de partener sau singură, dar este foarte preocupată de felul în care fetele ei vor reacționa la aceeași situație cu care avusese și ea de-a face pe vremea când era copil.

Ea și soțul ei s-au cunoscut când amândoi aveau 20 și ceva de ani, când s-au „îndrăgostit nebunește unul de celălalt. După câteva luni, s-au logodit și, în decurs de un an, erau căsătoriți. Cei doi aveau multe interese în comun, inclusiv muzica și călătoriile, iar Stephanie consideră că primii lor ani împreună au fost „destul de buni. Aveau câțiva prieteni apropiați cu care obișnuiau să iasă adesea. Deși nu aveau foarte mulți bani, erau suficienți cât să ia masa în oraș în mod ocazional și să meargă în concedii nepretențioase. Lucrurile s-au schimbat, a remarcat Stephanie, când s-a născut primul copil. Soțul ei era „cu totul de acord cu ideea de a avea copii, însă „se lupta cu rolul de părinte. Reacționa cu indispoziție la stresul și frustrările normale, inerente creșterii unui copil mic, lăsând practic toată creșterea și educația copiilor ― hrănirea, baia, pregătirea pentru somn și așa mai departe ― în sarcina lui Stephanie și, ocazional, a mamei ei. Potrivit spuselor sale, soțul ei a devenit un părinte „ceva mai bun" atunci când fetele au crescut și au început să fie puțin mai independente.

Stephanie a recunoscut faptul că munca soțului ei, ca profesor de gimnaziu, a devenit mult mai solicitantă odată cu transferul la o școală mai dificilă, cu câțiva ani în urmă, iar ea se simțea tot mai plină de resentimente față de poverile puse pe umerii ei, dat fiind „puținul ajutor pe care îl primea din partea lui. Se ciorovăiau în mod frecvent, deși scene de violență fizică nu avuseseră loc niciodată. El a recunoscut că, inițial, a avut anumite dificultăți în rolul de tată, dar i se părea că, de-a lungul timpului, înregistrase progrese și că „făcea în continuare eforturi. În plus, el o acuza pe Stephanie de faptul că ea nu acorda importanță contribuției lui financiare la întreținerea familiei. Potrivit spuselor ei, viața lor sexuală, ce fusese cândva activă și plăcută, devenise sporadică și mult mai puțin îmbietoare pe parcursul ultimilor ani. Ea a admis despre sine că stârnea „mai puțin interes" și punea acest lucru pe seama oboselii ei cauzate de creșterea copiilor și a resentimentelor ei față de soțul său.

Însă ceea ce Stephanie nu i-a comunicat terapeutei sale ― un lucru despre care nu credea că soțul ei știa ― a fost relația ei extraconjugală, pe care o începuse la câțiva ani după nașterea celui de-al doilea copil, o relație ce a durat, chiar dacă cu unele intermitențe, de-a lungul ultimilor zece ani. Acest lucru a ieșit la iveală atunci când terapeuta l-a încurajat pe soțul ei să participe la o ședință comună de terapie. Întâlnirea a început pe un ton amiabil, dar s-a transformat rapid într-o atmosferă de critică reciprocă, care s-a accentuat în mod dramatic odată cu acuzațiile din partea soțului ei, care, aparent, știa de cel puțin un an despre relația ei amoroasă. Dezmințirile inițiale ale lui Stephanie li se păreau atât soțului, cât și terapeutei neconvingătoare, iar ea a adoptat rapid o poziție furioasă, de tipul: „Așa este! Dar consider că meritam o oarecare doză de fericire și de iubire, pe care tu nu mi le ofereai!"

Terapeuta le-a recomandat celor doi să urmeze o terapie de cuplu, care nu a durat însă decât două luni, până când ei au decis să se separe și să divorțeze. Terapeuta a continuat să o vadă pe Stephanie în cadrul terapiei individuale, unde au lucrat împreună trei teme importante: viața ei și a copiilor ei pe parcursul separării și al divorțului, rolul pe care ea l-a jucat în destrămarea căsniciei sale (de pildă, felul în care ea și-a gestionat frustrarea și dezamăgirea) și chestiuni legate de încredere în relația dintre cele două (între Stephanie și terapeuta ei). În privința ultimului punct, Stephanie a declarat, într-o primă fază, că nu i-a împărtășit terapeutei această informație cu privire la relația ei extraconjugală, pentru că nu considera că era „relevantă pentru ceea ce discutau ele. Susținea cu tărie că resentimentele față de soțul ei și declinul intimității lor emoționale și fizice erau lucruri „reale în ele însele și că acestea nu erau afectate de relația ei extraconjugală. Mai mult decât atât, considera că această poveste era „cu adevărat o chestiune privată, reprezentând ceva ce nu dorea să discute în terapie. După admiterea relației ei amoroase, angajamentul lui Stephanie față de terapie a fluctuat, ea lipsind de la câteva ședințe. Însă s-a întors de fiecare dată și a fost capabilă să-și recunoască „furia pe terapeută pentru faptul că a împins-o să vorbească despre ceva ce nu ar fi vrut să discute. Cele două au lucrat mult timp pe acest subiect, terapeuta conștientizându-și propria frustrare legată de faptul că Stephanie îi ascunsese un aspect important din viața ei. De asemenea, ea și-a cerut scuze pentru atitudinea ei „lipsită de tact" în urmărirea acestei probleme. Fără tragere de inimă, Stephanie a acceptat că a tăinuit un lucru cu adevărat important față de terapeută și a început să vorbească despre dificultatea ei de a avea încredere că ceilalți vor da crezare variantei prezentate de ea, oricare ar fi chestiunea respectivă, fără ca ea să fie nevoită să distorsioneze sau să ascundă detalii importante ale poveștii.

Înțelegerea acestor minciuni și secrete

Kevin și-a mințit terapeuta cu privire la problema pe care o avea cu drogurile, un subiect tipic pe care pacienții îl evită sau despre care mint. El a simțit că terapeuta sa, care era cu 30 de ani mai în vârstă ca el, ar putea dezaproba consumul său de alcool și droguri, existând riscul să pună toate problemele lui de la muncă și din căsnicie doar pe seama acestei laturi din viața sa. Mai mult decât atât, Kevin era de părere că el avea „sub control această zonă a vieții sale și că nu avea nevoie de ajutor în privința ei. În ceea ce o privește pe terapeută, ea nu a examinat cu suficientă atenție comentariile scurte făcute de Kevin, atunci când acesta a vorbit despre „un pahar sau două de băutură, la anumite ocazii sau despre „consumul ocazional de marijuana, din perioada liceului". Terapeuta nu a dorit să pară suspicioasă sau să lase impresia că joacă, într-un fel sau altul, un rol parental, temându-se că, dacă s-ar comporta astfel, ar putea distruge formarea sau menținerea unei alianțe terapeutice eficace. Însă e important de menționat că pe vremea când propriii ei copii erau adolescenți, terapeutei i-a fost dificil să-i confrunte pe aceștia cu privire la experiențele lor legate de droguri și de alcool. Așadar, într-o anumită măsură, propria ei problemă i-a înlesnit lui Kevin evitarea relatării adevărului despre consumul său de droguri. Am putea spune că s-a creat o coluziune între terapeută și minciuna lui Kevin. Dintr-o perspectivă psihanalitică, situația lui Kevin a fost mult prea mult ușurată de contratransferul terapeutei lui, facilitându-i minciuna. La modul general, această situație reflectă principiul conform căruia este nevoie de două persoane pentru ca o minciună să aibă succes: mincinosul și persoana care acceptă, în mod tacit, să fie mințită (considerată, uneori, ca fiind