Limite si incalcarea limitelor in psihanaliza

De Glen O. Gabbard

Se știe că încălcarea limitelor în psihanaliză, deși mai puțin frecventă decât în alte psihoterapii, nu este absentă...Autorii abordează limitele și încălcarea limitelor istoric, oferind documentare bogată din trecut și prezent. Din punctul lor de vedere, limitele sunt de două tipuri: limitele dintre pacient și analist în situația analitică și limitele între eu și inconștient atât la pacient cât și la analist... În descrierea tipurilor de patologie cel mai frecvent întâlnite la analiștii care transgresează limitele, Gabbard și Lester diferențiază cazurile rare de tulburare psihotică de cazurile mai frecvente de puneri în act psihopatice și parafilice, cei bolnavi de iubire, și acting out masochist...Recomandările autorilor pentru prevenția și gestionarea încălcării limitelor stimulează reflecția.
Otto F. Kerenberg, M.D.
Prefață la prima ediție

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 10 iul. 2023
• ISBN: 9786064019912

Previzualizare carte

1.png

Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design copertă:

Faber Studio (Adelina Butnaru)

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis Autor: Glen O. Gabbard

First Published in the United States by the American Psychiatric Association, Washington DC, USA.

Copyright © 2016. All rights reserved.

First Published in Romania by Editura Trei. Editura Trei is the exclusive publisher of Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis, (Copyright © 2016), authored by Glen O. Gabbard in Romanian for distribution Worldwide.

Permission for use of any material in the translated work must be authorized in writing by APA.

The American Psychiatric Association played no role in the translation of this publication from English to the Romanian language and is not responsible for any errors, omissions, or other possible defects in the translation of the publication.

Publicată pentru prima dată în Statele Unite de către Asociația Americană de Psihiatrie, Washington DC, SUA.

Copyright © 2016. Toate drepturile rezervate.

Publicată prima dată în România de Editura Trei. Editura Trei este editorul exclusiv pentru ediția în limba română a lucrării Boundaries and Boundary Violations in Psychoanalysis (Copyright © 2016), scrisă de Glen O. Gabbard, pentru distribuție în întreaga lume.

Permisiunea de utilizare a oricărui material din lucrarea tradusă trebuie să fie autorizată în scris de către APA.

Asociația Americană de Psihiatrie nu a jucat niciun rol în traducerea acestei publicații din limba engleză în limba română și nu este responsabilă p entru eventualele erori, omisiuni sau alte posibile neconcordanțe în traducerea publicației.

Copyright © Editura Trei, 2023 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1863-2

ISBN (epub): 978-606-40-1991-2

Despre autor

Glen O. Gabbard, M.D., este profesor clinician de psihiatrie în cadrul Facultății de Medicină Baylor, precum și analist formator și supervizor în cadrul Centrului de Studii Psihanalitice din Houston, Texas.

Autorul a menționat absența oricăror interese financiare ori a altor afilieri care ar reprezenta sau ar putea părea să reprezinte un conflict de interese în raport cu contribuția sa la această carte.

Prefață

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la apariția primei ediții a acestei cărți. La acel moment, încălcările limitelor în psihanaliză constituiau încă un subiect oarecum tabu. În timp ce scriu această prefață astăzi, domeniul s-a adaptat la ideea că psihanaliza este sever afectată de încălcările de limite, atât de natură sexuală, cât și nonsexuală. Într-adevăr, încălcările limitelor reprezintă călcâiul lui Ahile al profesiei noastre, întinând imaginea psihanalizei și ridicând întrebări în mințile potențialilor pacienți psihanalitici cu privire la ce ascundem de fapt.

La prima ediție, mi-a fost coautoare prietena și colega mea, dr. Eva P. Lester. Aceasta s-a stins din viață în 2008, în urma unei remarcabile cariere în psihanaliză și sunt recunoscător pentru a fi avut șansa de a lucra alături de ea. În ciuda suferinței pe care mi-a produs-o dispariția ei, știu că și-ar dori să continui să mă dedic înțelegerii transgresiunilor limitelor și a cauzelor acestora. Așadar, voi scrie a doua ediție de unul singur, cu obiectivul de a duce acest domeniu cu un pas sau doi mai departe. Pe parcursul timpului care a trecut de atunci, am continuat să mă preocup de palierul încălcărilor de limite, între 1995 și 2001 în cadrul Clinicii Menninger, din Topeka, Kansas; între 2001 și 2011, la Clinica de Psihiatrie din cadrul Facultății de Medicină Baylor din Houston; și din 2011 până în prezent (2016), în cadrul practicii private, alături de o echipă de cinci colegi, cu care am format Centrul Gabbard, în Houston, unde întreprindem evaluări de trei zile în ambulatoriu ale specialiștilor. Am fost până acum implicat în tratamentul, evaluarea sau intervizările privitoare la mai mult de 300 de cazuri ce implicau încălcări ale limitelor comise de psihanaliști, psihoterapeuți sau alți specialiști din domenii conexe.

Am adăugat foarte mult material acestei noi ediții. Capitolul 1 pregătește terenul printr-o discuție a cadrului și a recentei sale transformări, sub influența intersubiectivității și a gândirii relaționale, într-un construct mai flexibil. În Capitolul 2, ofer o imagine istorică de ansamblu asupra manierei în care încălcările de limite au emers ca parte a nașterii dificile a unei noi științe și a unei noi specialități clinice. În Capitolul 3, examinez patogeneza încălcărilor de limite sexuale — cum se dezvoltă, cum distrug relația analitică și cum tipuri diferite de analiști transgresează limitele din motive diferite, atât inconștiente, cât și conștiente. Am reexaminat clasificarea încălcărilor de limite prezentată în prima ediție. Deși categoriile au o anume utilitate în privința evaluării potențialului de reabilitare și a revenirii la practică, consider că, pe măsură ce studiile avansează, complexitățile implicate în încălcările limitelor sexuale devin din ce în ce mai solicitante. Supraeul este mult mai fluid decât crezuserăm noi odată, iar „potrivirea" specifică dintre analist și pacient poate crea o matrice intrasubiectivă înclinată spre punerea în scenă a unor forțe puternice, care par să copleșească judecata sănătoasă atât a pacientului, cât și a analistului. Am fost, de asemenea, foarte surprins de măsura extraordinară a capacității de autoînșelare, regăsită chiar și în rândul celor bine analizați și care sunt, esențialmente, indivizi etici. Drept rezultat, am devenit din ce în ce mai pesimist cu privire la abilitatea noastră de a împiedica încălcările de limite, chiar și în cazul existenței unor semnificative eforturi educaționale.

Capitolul 4 este un capitol cu totul nou, axat pe rolul pe care îl joacă tendințele suicidale în transgresiunile limitelor sexuale. Una dintre dimensiunile tragice în multe dintre cazuri este că practicieni inteligenți, cu o bună formare, s-au autoconvins că a face sex cu un pacient sau o pacientă pornită pe autodistrugere va avea un efect de vindecare magică. Modul în care se dezvoltă și este apoi pusă în scenă această fantasmă va fi ilustrat printr-un exemplu clinic detaliat. În Capitolul 5, mă concentrez asupra încălcărilor de limite nonsexuale, explorând zona gri dintre punerile în scenă contratransferențiale și adevăratele transgresiuni ale limitelor. În Capitolul 6, examinez fenomenul limitelor postîncheiere, sprijinindu-mă pe date recente, devenite disponibile cu scurtă vreme înainte de finalizarea acestei cărți.

Capitolul 7 constituie un alt capitol nou, care încearcă să traseze harta unui teritoriu inedit — limitele în spațiul virtual. Este greu de imaginat orice altă forță din ultimii douăzeci de ani care să fi transformat societatea într-o asemenea măsură precum internetul. Cadrul trebuie să ia acum în calcul mesajele pe telefon, atât în cabinet, cât și în afara sa; comunicarea prin e-mail; erodarea anonimității, dată fiind practica intensă de căutare a analistului pe Google; și fenomenul clinic al unei generații de tineri adulți care trăiesc în tărâmul comunicării instantanee.

Ultimele patru capitole se adresează unor elemente referitoare la viața instituțională. În Capitolul 8, examinez natura limitelor din supervizare. În Capitolul 9, mă concentrez pe contribuțiile instituționale la patogeneza încălcărilor limitelor, precum și pe reacțiile optime și mai puțin optime la plângeri și zvonuri. În acest capitol, mai este discutată în detaliu și complicata temă a reabilitării. În Capitolul 10, ofer o imagine de ansamblu asupra impactului pe care încălcarea regulilor îl are asupra pacienților, o arie îndelung neglijată. Institutele de psihanaliză au început să răspundă din ce în ce mai mult la nevoile victimelor, în loc de a face front comun în urma unei transgresiuni. Ultimul capitol încearcă să abordeze chestiunea prevenției. În ciuda pesimismului meu cu privire la prevenirea încălcărilor de limite în acest domeniu, am convingerea că unele transgresiuni pot fi evitate cu ajutorul intervizării. Așadar, în Capitolul 11, mă refer la utilizarea folositoare și nefolositoare a intervizării.

Ca și la prima ediție a acestei lucrări, prezentarea de material clinic prezintă o sumedenie de dificultăți în această arie. În unele cazuri, am ascuns identitățile individuale, creând cazuri compuse, care redau temele psihologice majore relevante pentru subiectul în discuție. În alte cazuri, am obținut permisiunea scrisă a terapeuților și analiștilor pe care i-am avut în intervizare sau tratament, odată ce aceștia au revizuit cu atenție materialul de caz modificat care îi privea. Sper că cititorul îmi va împărtăși opinia că nevoia noastră urgentă de a înțelege fenomenul transgresiunilor de limite în cadrul domeniului nostru justifică includerea prezentării unor materiale delicate.

Deși un scriitor lucrează într-o mare măsură în izolare, acesta nu este singur. Sunt multe povești pe care le port cu mine când scriu, multe experiențe internalizate, incluzând atât colegi, cât și victime, precum și bogata experiență acumulată în aproape patruzeci de ani de practică. Am avut multe câștiguri de pe urma discuțiilor cu un mare număr de colegi. Cu riscul de a omite pe cineva, aș dori să menționez numele câtorva dintre aceștia: Andrea Celenza, Holly Crisp-Han, Jay Greenberg, Gabrielle Hobday, Axel Hoffer, Judith Kantrowitz, Howard Levine, Marvin Margolis, Marki McMillan, regretatul Morris Peltz, Kenneth Pope, Irwin Rosen, Gary Schoener și Judith Yanof. Sunt recunoscător pentru a fi avut privilegiul de a lucra în acest domeniu și de a fi ajutat atâția oameni în lupta cu demonii lor. Doresc, de asemenea, să le mulțumesc lui John McDuffie și Greg Kuny de la editura American Psychiatric Association Publishing, pentru asistența acordată în lucrul cu acest proiect, și lui Jill Craig, pentru meticuloasa și conștiincioasa tehnoredactare a manuscrisului meu.

Glen O. Gabbard, M.D.

CAPITOLUL 1

Cadrul analitic, limitele analitice și obiectul analitic

O limită, cu sensul de graniță, este în general termenul geografic care definește cu precizie delimitarea unui oraș, a unei țări sau a altei entități. Termenii limită și graniță sunt interșanjabili în sensul psihanalitic, indicând o delimitare după care nicio activitate sau funcție nu poate sau nu ar trebui să aibă loc. În cadrul disciplinei psihanalizei, termenul limite deține o îndelungată istorie și a fost utilizat pentru a denota demarcația dintre componentele sinelui și ale obiectului în lumea intrapsihică, granița dintre biologic și psihologic, o dimensiune a Eului și o componentă a procesului psihanalitic. În această carte, voi pune accentul pe conceptul de limite în temenii dimensiunii interpersonale a situației analitice. Cu toate acestea, interpersonalul este inextricabil legat de intrapsihic și voi ilustra maniera în care limitele interne pot avea influențe semnificative asupra limitelor externe.

În ultimii ani, cea mai comună utilizare a termenului de limite s-a referit la noțiunea de „limite profesionale" între analist și pacient (Celenza, 2007; Gabbard, 2009a; Gabbard și Hobday 2012; Gutheil, 2014), reflectând o extindere a conceptului. În procesul de definire a conceptului, astfel încât să includă limitele din spațiul analitic dintre pacient și analist, termenul a devenit foarte strâns legat de un număr de controverse de primă importanță în psihanaliză, incluzând aspecte ce țin de abstinență, neutralitate, nivelul optim de gratificare, puneri în scenă contratransferențiale și autodezvăluiri făcute de către analist, precum și însăși noțiunea de transfer.

O mare parte dintre preocupările recente cu privire la limitele profesionale sau analitice au derivat din alarmarea creată în urma unor cazuri flagrante de încălcare a limitelor, adesea însoțite de o intensă acoperire mediatică și de știrbirea reputației psihanalizei ca profesie. Prin definirea cadrului analitic și a limitelor analitice prezente în proces, încerc, de asemenea, să definesc situația psihanalitică optimă. Mai mult decât atât, considerațiile cu privire la cadru și limite facilitează emergența obiectului analitic, o dezvoltare crucială, dar în genere neexaminată, în discursul analitic. Așadar, încep această discuție prin definirea cadrului și a limitelor care constituie arhitectura cadrului, drept cale care să ne conducă direct către o cercetare a naturii obiectului analitic.

Cadrul analitic

Cadrul analitic constituie un înveliș în interiorul căruia are loc tratamentul propriu-zis. Deși termenul poate evoca imaginea unui cadru fotografic, conceptul nu este nicidecum atât de rigid. Este mai degrabă vorba despre un set dinamic și flexibil de condiții care reflectă eforturile constante ale analistului de a-i răspunde pacientului, în același timp stabilind o atmosferă optimă pentru travaliul analitic. Robert Langs (1977) a definit cadrul ca

un conținător uman și o instituție vie multifațetată, care determină limitele relației terapeutice, creează regulile interacțiunii, stabilește natura realităților și fantasmelor care au loc în interiorul său, oferă o susținere eficientă și un mijloc de siguranță pentru participanți, definește aspectele terapeutice ale domeniului, contribuie la natura rețelei de comunicare în interiorul granițelor sale și, de asemenea, le generează participanților anumite anxietăți specifice. (p. 28)

Langs a continuat prin a diviza cadrul în două seturi de componente. Unul dintre acestea implică detaliile înțelegerii contractuale cu privire la situația analitică, care constituie constante relative ce includ asemenea aspecte precum absența contactului fizic, confidențialitatea, localizarea întâlnirilor în cabinetul analistului, poziționarea analizandului pe divan și a analistului pe fotoliul din spatele divanului, achitarea unui onorariu stabilit și o durată și o frecvență a ședințelor pentru care pacientul și-a dat acordul. Al doilea set de componente include elemente umane ce definesc interacțiunea, printre care acceptarea lipsită de judecăți de valoare de către analist, o încercare de a înțelege semnificația comunicărilor și a comportamentelor, o relativă anonimitate a analistului, acordul pacientului de a spune orice îi trece prin minte, abstinența de la gratificări inadecvate, oferirea de gratificări adecvate prin intermediul solicitudinii și al eforturilor de a înțelege, interpretarea conflictelor inconștiente pe măsură ce acestea sunt revelate și o atenție particulară acordată interacțiunii dintre analist și analizand.

Vann Spruiell (1983) a scris despre cadrul analitic dintr-o perspectivă oarecum diferită de a lui Langs. Acesta a subliniat faptul că utilizarea termenului în cazul său este asociată teoriei cadrului și aplică, în consecință, situației psihanalitice anumite perspective ale interacțiunii sociale derivate din alte discipline. În mod specific, Spruiell a evidențiat regulile care „încadrează anumite tipuri de interacțiune, anume cum sunt acestea definite și delimitate de alte tipuri de interacțiune dintre oameni. Autorul a definit cadrul situației analitice ca referindu-se la „elemente de bază sau principii de organizare imuabile, care definesc un eveniment social specific și îl disting de alte evenimente. (p. 9)

Spruiell pune în cea mai mare parte accentul pe natura în mod deliberat neechilibrată a diadei analitice. Într-o mare măsură, cadrul analitic este construit și definit prin natura asimetrică a interacțiunii dintre cei doi participanți. În vreme ce pacientul stă întins pe divan și încearcă să spună orice îi trece prin minte, analistul ascultă în majoritatea timpului în tăcere, fără a se concentra cu prea mare atenție, dar și fără a se lăsa pradă somnului. Acordajul uniform suspendat al analistului plutește deasupra procesului într-o asemenea manieră încât atenția pendulează înainte și înapoi între procesele interne ale analistului și asociațiile analizandului. Analistul trebuie în mod simultan să participe la relație și să atingă o stare de conștiință duală, în care relația și participarea sunt observate de la distanță (Friedman, 1991).

Urmând exemplul analistului, pacientul i se alătură în cele din urmă acestuia în elaborarea și construirea cadrului. Pacientul „învață trucurile" și începe să creeze o relație privată și intimă, în care trecutul poate fi înțeles prin prisma repetițiilor curente.

Printre alte aspecte, cadrul analitic creează o atmosferă de siguranță. Pot fi mobilizate afecte puternice fără frica de intruziuni sau critici umilitoare din partea analistului. Pacientului i se acordă „spațiu" să regreseze și să permită emergența unor dorințe și sentimente inconștiente inacceptabile. Tocmai pentru că regulile jocului sunt diferite de ale oricăror altor interacțiuni sociale, pacientul este liber să se trăiască pe el însuși într-o nouă lumină.

Limitele analitice

Conceptul de limite analitice sau profesionale este uneori interpretat greșit ca referindu-se pur și simplu la un set arbitrar de reguli pornind de la care comisiile de etică și comitetele de formare determină dacă se impun sau nu măsuri disciplinare. Conceptul este, de asemenea, frecvent înțeles greșit ca sprijinind din partea analistului o atitudine rigidă, robotică și distantă. Analistul începător este adesea bântuit de o reificare a avertizărilor lui Freud cu privire la tehnică. O astfel de poziție extremă nu reflectă însă intențiile lui Freud, exprimate într-o scrisoare din 1927 către Sándor Ferenczi:

Am considerat că cel mai important lucru era să subliniez ce nu ar trebui să facă un analist și să evidențiez tentațiile în direcții contrare analizei. Aproape toate lucrurile pozitive pe care analistul ar trebui să le facă le-am lăsat pe seama „tactului", pe care îl aduceți în discuție. Rezultatul a fost că analiștii docili nu au perceput elasticitatea regulilor pe care le-am prezentat și s-au supus acestora ca și cum ar fi fost tabu. La un moment dat, toate acestea trebuie reexaminate, este adevărat însă, fără a se renunța la obligațiile pe care le menționasem. (Jones, 1955, p. 241)

Atunci când limitele sunt caricaturizate, acestea pot, într-adevăr, să conducă la o poziție contratransferențială inflexibilă și rece. Însă intenția este tocmai contrariul. Limitele definesc parametrii relației analitice astfel încât atât pacientul, cât și analistul să poată fi în siguranță, dar și spontani. Tocmai în acest sens, Elizabeth Lloyd Mayer (1944a) susținea că o sursă a riscului crescut de încălcări ale limitelor este tendința de a privi căldura și sentimentele de afecțiune ale analistului față de pacient ca reprezentând un soi de anomalie. Cu alte cuvinte, iubirea față de pacient poate fi opusă unei anumite perspective asupra atitudinii analitice, internalizată de-a lungul anilor de supervizare și formare didactică, pregătire care-l plasează pe analist în rolul „chirurgului" obiectiv. Mayer sugera că dacă asemenea sentimente ar fi privite ca previzibile, acceptabile și încadrându-se în parametrii tehnicii psihanalitice, nu ar fi izolate într-o arie secretă, clivată, a psihicului analistului, de unde ar putea escalada până la proporții devastatoare.

Ar putea fi utilă o analogie. Cei care vizitează Marele Canion observă că sunt protejați de a cădea în abis printr-o balustradă amplasată strategic pe marginea canionului. Această măsură de siguranță le permite copiilor (și adulților) să se joace și să se simtă în largul lor aflându-se într-un risc minim de catastrofă. Deși limitele analitice sunt în general mai flexibile decât o balustradă, în unele paliere, precum contactul sexual, sunt la fel de inflexibile.

Desigur, limitele analitice sunt mai mult decât o balustradă — mai mult decât un mecanism de constrângere. Unul dintre paradoxurile centrale ale situației analitice constă în faptul că limitele profesionale trebuie menținute astfel încât ambii participanți să aibă libertatea să le traverseze din punct de vedere psihologic. Cu alte cuvinte, procese precum empatia și identificarea proiectivă oscilează înainte și înapoi, trecând de pe-o parte pe cealaltă a membranei semipermeabile construite de diada analitică. Analistul se așteaptă să aibă loc o regresie terapeutică a ambilor participanți, pentru a fi posibile stări mai primitive de fuziune și de schimburi.

O analogie din perspectiva dezvoltării ilustrează importanța unui schimb liber-flotant de stări afective. Așa cum au sugerat Meltzoff și Moore (1992), nou-născuții își diferențiază și își dezvoltă o identitate pe baza experiențelor timpurii de transmitere afectivă dintre bebeluș și persoana îngrijitoare. Unele dintre aceste schimburi afective intermodale, similare cu cele comunicate într-o stare de dezvoltare din perioada de relaționare preoedipiană, sunt în cele din urmă readuse la viață în analiză. Prin intermediul regresiei analitice, pacientul poate comunica nu prin cuvinte sau reprezentări, ci prin transmitere corporală a afectului.

Este relevant pentru această discuție cadrul de dezvoltare prezentat de Thomas Ogden (1989), care implică interacțiunea dialectică a trei modalități diferite de generare a experienței. Două dintre aceste modalități, cea schizo-paranoidă și cea depresivă, derivă dintr-o extindere a operei lui Melanie Klein. Cea de-a treia, modalitatea autist-contiguă, reflectă sinteza întreprinsă de Ogden și extinderea de către acesta a ideilor lui Esther Bick (1968), Donald Meltzer (1975) și Frances Tustin (1980). Din perspectiva dezvoltării, modalitatea autist-contiguă este cea mai primitivă dintre cele trei și implică dezvoltarea unui sentiment timpuriu al limitei între sine și celălalt, bazat pe ritmul senzațiilor de la suprafața pielii. Așa cum a descris Ogden (1989) modalitatea de experiență autist-contiguă:

Este mai degrabă o relație de formă cu simțământul de îm­prejmuire, de acordare cu simțământul de ritm, de tărie cu simțământul de ascuțime. Succesiunile, simetriile, periodicitatea, „modelarea" piele-la-piele sunt toate exemple de contiguități care sunt ingrediente din care apar începuturile experienței de sine rudimentare. (p. 30)

Dacă se întrerupe continuitatea experienței în această modalitate, individul poate dezvolta anxietăți cu privire la faptul că i s-ar putea scurge în afară conținuturile interne, el rămânând o entitate amorfă, lipsită de margini sau de suprafață.

În modalitatea schizo-paranoidă, deși a fost stabilită o delimitare senzorială între sine și obiect, relaționarea obiectală ia în principal forma identificării proiective. Anumite aspecte ale individului, precum și stări afective, sunt clivate și expulzate într-o altă persoană. Acest lucru îi permite celui care proiectează să mențină în siguranță un aspect al sinelui aflat în pericol, în același timp controlând omnipotent un obiect. Autorul proiecției îi induce inconștient stări afective destinatarului, congruente cu afectele proiectate ori cu constelațiile sinelui și obiectului. Întrucât în modalitatea schizo-paranoidă nu a fost încă pe deplin dezvoltat un sentiment subiectiv al stării de „eu, identificarea proiectivă constituie o comunicare directă de la cel care proiectează la destinatar, lipsită de beneficiile interpretării de către un subiect mediator. În această modalitate, limitele dintre sine și obiect sunt îndeajuns de permeabile încât destinatarul să se poată simți constrâns sau „hărțuit să reacționeze ca și cum ar face parte din lumea internă a autorului proiecției. Mai mult decât atât, simbolul și ceea ce este simbolizat sunt echivalente emoțional, așadar percepțiile sunt privite ca lucruri propriu-zise, așa cum se observă adesea în cazul transferurilor delirante în care s-a pierdut aspectul „ca și cum".

Subiectivitatea deplină în raport cu un subiect care mediază între simbol și ceea ce este simbolizat se dezvoltă în cadrul modalității depresive a experienței. Limitele dintre sine și celălalt sunt mai ferm stabilite, astfel încât individul se trăiește pe el însuși drept o persoană capabilă de a-și gândi propriile gânduri și de a-și simți propriile sentimente. Această modalitate îi permite, de asemenea, individului să trăiască și să empatizeze cu subiectivitatea altuia. În vreme ce în modalitatea schizo-paranoidă atât sinele, cât și celălalt sunt trăite ca obiecte, în această modalitate sinele și celălalt pot fi trăite ca subiecți.

Deși aceste trei modalități de experiență au fost separate pentru a fi descrise caracteristicile specifice fiecăreia dintre ele, Ogden (1989) a evidențiat faptul că toate trei sunt operaționale în grade diferite în fiecare fațetă a experienței umane. De la perioadă la perioadă, poate predomina o modalitate sau alta: psihopatologia este privită de Ogden drept forme de colaps al bogăției experienței generate de cele trei modalități diferite, într-o unică modalitate predominantă. În mod similar, trecerile de la o modalitate la alta în cazul analistului, al pacientului sau al amândurora pot influența permeabilitatea limitelor analitice.

Limitele analitice asigură faptul că analistul poate conține și procesa emoții fără a le da curs într-o manieră inadecvată. Așadar, limitele analitice pot fi considerate a fi structurile încorporate în cadru, care verifică, controlează și în cele din urmă „actualizează" afectele primitive comunicate prin intermediul identificării proiective, aducându-le într-un teritoriu verbal, simbolic, derivat dintr-un stadiu de dezvoltare caracterizat de relații de obiect mai mature. Limitele analitice trebuie să fie rezonabil de ferme pentru a le permite acestor comunicări primitive să treacă de la analist la pacient, precum și de la pacient la analist.

Această discuție cu privire la reacția analistului ne conduce direct la o examinare a ceea ce este cunoscut ca rolul profesional sau analitic (Almond, 1995; Casement, 1990; Gutheil și Gabbard, 1993). Caracteristicile structurale ale cadrului, precum amenajarea cabinetului, tariful, durata ședinței, abstinența de la contactul fizic, evitarea oferirii de cadouri și poziționarea pacientului pe divan și a analistului în spatele divanului sunt importante prin ele însele, dar toate contribuie la definirea specificității rolului analitic. Așa cum a sugerat Richard Almond (1994), rolul analitic îi permite analistului să fie implicat subiectiv sau personal, în același timp menținând un anumit nivel de obiectivitate ca participant într-o relație profesională. Casement (1990) a subliniat că rolul analistului nu este de a gratifica cererile libidinale (precum dorința de a fi iubit, satisfăcut sexual sau îngrijit în modul în care un părinte îngrijește un copil), ci de a răspunde la nevoile de creștere (precum nevoia de înțelegere empatică, afecțiune și solicitudine) și, în mod constant, de a da sens experienței din trecut a pacientului. Aceste elemente sunt adesea invocate pentru a descrie noțiunea de mediu susținător introdusă de Winnicott (1963/2004). Această distincție poate fi conceptualizată și ca diferența dintre resursele puse la dispoziție de mediu și gratificările instinctuale (Grotstein, 1994; Lindon, 1994).

James Grotstein (1994) a remarcat că regula psihanalitică a abstinenței a devenit automatizată și ritualizată, astfel că și-a pierdut o mare parte din semnificație. Acesta a sugerat că abstinența trebuie redefinită în contextul a ceea ce analistul trebuie să-i ofere pacientului pentru ca procesul să fie viabil. Autorul a observat că acea „condiție sine qua non a analizei este furnizarea regulii abstinenței, precum și a cadrului securizant al situației analitice, astfel încât să se obțină un mediu susținător propice conținerii/transformării/metamorfozei". (p. 600)

Stephen Mitchell (1993) a asemănat distincția făcută de Winnicott (1963/1965) și Casement (1990) cu diferența dintre dorințe și nevoi. Acesta a avertizat însă că a determina când este vorba de unele și când de altele constituie adesea un demers extrem de complex și implică un număr inevitabil de încercări și erori. Autorul împărtășește perspectiva la care ader și eu, conform căreia cadrul analitic trebuie să fie flexibil, evidențiind faptul că un cadru adecvat poate varia de la pacient la pacient. Chiar și elementele de bază ale cadrului pot avea semnificații complet diferite pentru analizanzi diferiți. Acesta a citat exemplul unei paciente căreia a sta întinsă pe divan îi amintea de supunerea masochistă față de o mamă dominatoare, care insista ca pacienta să rămână în completă tăcere și nemișcare după ce se băgau la culcare pentru a nu o deranja pe mamă. În acest caz, ridicatul de pe divan și plimbatul prin cabinet a devenit o parte necesară a cadrului analitic.

Conform lui Mitchell (1993), atitudinea analistului față de solicitările sau cererile pacientului este mult mai importantă decât conținutul direct al răspunsului analistului. Acesta a semnalat, de asemenea, faptul că acest cadru analitic este construit împreună de către analist și pacient, fiecare dintre ei putând să perceapă