Cărări și Gânduri, Volumul 2

De Mihai Vlasie

După îndemnul unui cunoscut dicton, e bine să răsfoim, măcar din când în când, cărţile celor vechi. Am zăbovit, în Antologia poeziei latine, asupra versurilor despre virtute, dedicate lui Albinus, de Caius Lucilius (I 80-103 iHr.), şi am rămas oarecum melancolic, gândindu-mă la vremurile de demult, când virtutea era slăvită de oameni, şi la vremurile noastre, când aceasta a devenit un cuvânt de dicţionar. Cine mai pomeneşte azi cuvântul virtute? Poate doar în predici.
Lucilius nu prezintă virtutea ca pe o poruncă divină, ca pe un precept auster, anevoie de împlinit, ci ca pe un fapt firesc, din viaţa de toate zilele. Virtute e, Albinus, să ştii ce preţ să dai/ La fiecare lucru din tot ce-n faţă ai/ Virtute e, de asemeni, ca-n orice-mprejurarel Să vezi un lucru-n sine şi nu cum lumii pare. Ce poate fi mai simplu, mai firesc, decât să avem o privire limpede, clară, pătrunzătoare şi să nu ne luăm după gândirea comună! Mai departe, Lucilius spune că trebuie să ştii ce-i rău, ce-i bine, onest, ce-i stricător, Ce-i împotriva cinstei sau faptă de ruşine... şi că nu e rău să stărui în strânsul avuţiei, însă să ştii Cât preţ să pui pe lustrul bogăţiei. Mai greu e de împlinit virtutea din versurile următoare, mai ales în societatea în care trăim: Virtute-i şi prinosul de cinste ce-l îndrepţi/ Celor mai mari ca tine, mai vrednici şi mai drepţi, precum şi, dimpotrivă, Virtute-i şi-nfruntarea în obşte şi oriunde/ A celui care-n fapte perversitate ascunde, şi totodată Pe oamenii de bine să-i aperi eşti dator / Şi să-i ridici în slavă pentru purtarea lor.
Îmi este greu să comentez aceste versuri, gândindu-mă la noi, la contemporanii noştri - ca şi unele versuri ale acestei simple şi înţelepte poezii dedicate virtuţii: Virtutea, grija ţării s-o ai în locu -ntăi/ Gândind mai rar la tine şi adesea la ai tăi.

• Limbă: Română
• Editor: Mihai Vlasie
• Data lansării: 18 apr. 2022
• ISBN: 9781005906429

Mihai Vlasie

Vlasie Mihai este prozator și eseist , s-a născut pe 24.12.1938 în comuna Fârțănești ,județul Galați , a decedat la data de 31.10.2021 în București .Fiul Alexandrinei Vlasie ,născută Cristea și a lui Atanasie Vlasie ,ambi învățători în comuna Fărțănești .Atanasie Vlasie a predat în perioada 1927-1941 ca învățător , ocupând și funcția de director al scolii ,fiind primul învățător ridicat din comuna Fărțănești.A sprijinit material scoala din Fârțănesti ,acoperind-o cu tabla si plătind din banii proprii pentru întreținerea scolii ,pentru a putea functiona . A decedat pe data de 11.02.1944 , în urma unui TBC pe care l-a contactat în armata ,luptând împreună cu unitatea lui de Vânători de munte în timpul celui de-al doilea război mondial.Alexandrina Vlasie a predat în perioada 1932-1957 în comuna Fârțănești , în anii 1950 a fost trecută la chiaburi de catre comuniști și dată afară din învățământ , lasată fără pamânt agricol de subzistență și salariul de învățătoare , cu 3 trei copii în întreținere Rodica ,Veronica și Mihai . Totodată abuziv a fost lasată fără casă deoarece comunistii au tranformat-o ,fără consimțământul ei, în centru de nașteri pentru comună si satele din împrejurimi.Mihai Vlasie urmează cursurile primare în Fârțănești și la Târgul Bujor între anii 1945-1952 , apoi fiind considerat copil de chiabur este acceptat doar la Scoala de Cântăreți Bisericești din Buzău ,care se tranformă în Seminar Teologic și pe care o termină în 1957. Urmează cursurile Institutul Teologic din București între anii 1957-1961.Lucrează ca profesor suplinitor în comuna Cuca ,județul Galați în perioada 1961-1968 ,în perioada 1963-1967 recuperează și clasele de liceu la cursuri de fară frecvență.În anul 1972 obtine diploma Facultăți de Filozofie a Universități din București. Este angajat la redactia cotidianului România Liberă pâna în 1974. Din 1975 lucreaza ca și consilier în Secretariatul de Stat pentru Culte până în anul 2001.Pe plan literar debutează la Luceafărul ,la recomandarea lui Eugen Barbu , cu schița S-a prăbușit aeroplanul , totodata scrie și în Săptămâna , în suplimentul literar al Scânteii țineretului , în suplimentul Aldine al România liberă , etc.Volumul de debut al lui Mihai Vlasie publicat în anul 1986 ,(retiparit în 1998 și în anul 2022 în formă ebook ),este Smochinul neroditor , este o povestire autobiografică ,umoristică ,a vietii de seminarist într-o perioada grea ,comunistă.Gândurile lui Mihai Vlasie ,publicate în Cărări și gânduri volumul 1 și 2 publicate în anul 2000 ,respectiv 2003 ,republicate în anul 2022 în forma ebook ,sunt scurte reflectii moralizatoare asupra unor autori și texte de filozofie ,literatură,religie sau asupra unor fapte ,întâmplări de zi cu zi ce se adresează deopotrivă minții și sufletului și sunt scrise într-o dulce limbă romănească.În 1995 Mihai Vlasie publică romanul Azazel ,republicat 2022 in format ebook .A publicat în 1992 și reeditat actualizat în 1995,și 2004 Drumul spre Mânăstiri .Ghidul asezămintelor monahale ortodoxe din Romania, How to Get to the Monasteries of Romania în anul 2003 ghiduri care conțin informații istorice,culturale,turistice despre 500 de mânăstiri și schituri din România .Chipuri si privelisti ,a fost publicata în Cărări și gânduri volumul 2 în anul 2003 ,a fost reeditata ca ebook în anul 2022 ,este o carte autobiografica în care povesteste despre satul copilariei lui Fărțănesti ,despre locuitori ,obiceiuri , fiind comparat cu Ion Creangă.Repere biografice :Eugen Barbu ,Un prozator ,SPM ,1986, 25;Alexandru Condeescu, Arta Evadarii, LCF, 1986 ,32;Adrian Popescu, Smochinul Neroditor , ST ,1987, 7;Dan Banica Anastasian ,Azazel, DEP, 1996, 93;Ioan Buduca , Buna ziua mai drace , Cuvântul, 1996 ,227.

Previzualizare carte

CĂRĂRI ŞI GÂNDURI

Volumul 2

Mihai Vlasie

Publicat de Florin Crăciun, Columbia Burlov și Alexandrina Buletin

© 2022 Columbia Burlov

Mihai Vlasie, in memoriam (24.12.1938 - 31.10.2020)

Din Lucilius, despre virtute

După îndemnul unui cunoscut dicton, e bine să răsfoim, măcar din când în când, cărţile celor

vechi. Am zăbovit, în Antologia poeziei latine, asupra versurilor despre virtute, dedicate lui Albinus, de Caius Lucilius (I 80-103 iHr.), şi am rămas oarecum melancolic, gândindu-mă la vremurile de demult, când virtutea era slăvită de oameni, şi la vremurile noastre, când aceasta a devenit un cuvânt de dicţionar. Cine mai pomeneşte azi cuvântul virtute? Poate doar în predici.

Lucilius nu prezintă virtutea ca pe o poruncă divină, ca pe un precept auster, anevoie de împlinit, ci ca pe un fapt firesc, din viaţa de toate zilele. Virtute e, Albinus, să ştii ce preţ să dai/ La fiecare lucru din tot ce-n faţă ai/ Virtute e, de asemeni, ca-n orice-mprejurarel Să vezi un lucru-n sine şi nu cum lumii pare. Ce poate fi mai simplu, mai firesc, decât să avem o privire limpede, clară, pătrunzătoare şi să nu ne luăm după gândirea comună! Mai departe, Lucilius spune că trebuie să ştii ce-i rău, ce-i bine, onest, ce-i stricător, Ce-i împotriva cinstei sau faptă de ruşine... şi că nu e rău să stărui în strânsul avuţiei, însă să ştii Cât preţ să pui pe lustrul bogăţiei. Mai greu e de împlinit virtutea din versurile următoare, mai ales în societatea în care trăim: Virtute-i şi prinosul de cinste ce-l îndrepţi/ Celor mai mari ca tine, mai vrednici şi mai drepţi, precum şi, dimpotrivă, Virtute-i şi-nfruntarea în obşte şi oriunde/ A celui care-n fapte perversitate ascunde, şi totodată Pe oamenii de bine să-i aperi eşti dator / Şi să-i ridici în slavă pentru purtarea lor.

Îmi este greu să comentez aceste versuri, gândindu-mă la noi, la contemporanii noştri - ca şi unele versuri ale acestei simple şi înţelepte poezii dedicate virtuţii: Virtutea, grija ţării s-o ai în locu -ntăi/ Gândind mai rar la tine şi adesea la ai tăi.

Omul - ca un vas curat

Am întâlnit această comparaţie la Horaţiu: omul trebuie să se îngrijească a avea şi trupul şi sufletul, întreaga lui fiinţă, ca un vas curat, altfel, cum spune poetul latin, Când vasul nu-i curat, tot ce pui în el se oţeţeşte - Sincerum est nisi vas, quodcumque infundis, acescit.

Şi Apostolul Pavel foloseşte această comparaţie (omul să fie vas ales, de cinste), îndeosebi în epistola II Timotei, cap. 2, v. 20-21: ,,... unele (vase) sunt spre cinste, iar altele spre necinste. Deci, de se va curăţi cineva pe sine ( ... ), va fi vas de cinste, sfinţit, de bună treabă ( ... ), gătit spre orice lucru bun".

În adevăr, în mulţi dintre noi frumuseţile din jur, sentimentele alese ale semenilor, valori ale credinţei, ale artei, literaturii, ale culturii în general se preschimbă în urâciune atunci când fiinţa noastră nu este curată, ci stăpânită, întinată de porniri joase, de instincte barbare, care veştejesc frumuseţi ce ar trebui să ne înnobileze.

La una din Seratele muzicale (în urmă cu nu mai ştiu câţi ani), l-am auzit pe Iosif Sava spunând aceste cuvinte triste: ,,Am cunoscut oameni plini de Bach, de Beethoven ... dar ce suflete negre aveau, domnule! Aşa este. Când fiinţa noastră nu e „vas curat - şi muzica lui Bach... a lui Beethoven ... se oţeţeşte în noi!

Cu vioara sub braţ

La o emisiune tv, un tânăr din Piteşti, care dorea să ajungă fizician, a reprodus aceste cuvinte ale lui' Einstein: Vreau să descopăr gândurile lui Dumnezeu. ( Sper că sunt exacte, n-am cum să le verific.)

Oricare dintre noi ar spune aceste cuvinte, ele ar părea ridicole sau ofensatoare la adresa divinităţii; pot fi însă crezute, normale, spuse de un fizician ca Einstein.

Şi mă gândeam: Nu e o impietate, cred că Dumnezeu nu se simte jignit când un om vrea prin munca sa, prin inteligenţa şi cercetările sale să-i afle gândurile.

Nu ştiu despre Einstein decât că a fost un reputat fizician. L-am văzut însă într-un film documentar, prin anii '80, la televizor, coborând dintr-un vapor, nu mai ştiu în ce ţară şi-n ce an, cu o vioară sub braţ (de care zicea că nu se desparte niciodată în călătoriile sale), cu părul alb, vâlvoi, mic de statură şi deloc frumos - şi atunci mi-am amintit de cuvintele unui scriitor cunoscut, pe care le transcriu din memorie: ,,Eu cred că Dumnezeu este urât... Uitaţi-vă la Socrate, la Esop, la Kant, la Beethoven, la Paganini, la Einstein... ".

Mie, acest fizician, care a descoperit unul din gândurile lui Dumnezeu, Teoria relativităţii, mi-a rămas în imagine cu o vioară sub braţ.

Tolstoi in România

Am citit însemnările lui Tolstoi din Jurnal, vol. I, din anul 1854, când Lev Nikolaevici a stat în ţara noastră din primăvară până-n toamnă, ca ofiţer al armatei ruse dunărene, în luptă cu turcii. În Jurnal, Tolstoi notează, pe zile, unde a fost, ce cărţi a citit etc., în localităţi ca: Bucureşti, Giurgiu, Focşani, Vaslui, Odobeşti, Râmnicu Sărat, Buzău... (Cum, Lev Nikolaevici, aţi fost şi la Buzău? Păi acolo am absolvit eu Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti, exact cu un secol după trecerea Dumneavoastră, în 1954. Am evocat Şcoala şi oraşul în cartea mea de proză Smochinul neroditor, Ed Cartea Românească, 1986 ).

Am citit, cu zâmbet, că lui Lev Nikolaevici i-au plăcut fetele noastre. Iată ce notează, în Jurnal, la 1 august 1854, la Focşani: ,,M-am sculat târziu şi toată dimineaţa l-am citit pe Schiller, dar fără plăcere şi fără poftă După masă, deşi am fost dispus să lucrez, am scris din cauza lenei extrem de puţin. Toată seara am petrecut-o tălălăind după fete. Iar pe 2 august 1854, notează: ,,Dimineaţă am scris puţin... , după masă a dormit, iar seara „m-am dus la Zamfira, cu succes. Cine o fi fost focşăneanca Zamfira la care Tolstoi a fost ,,cu succes?

Scriu aceste rânduri pentru însemnarea din Jurnal din 11 iulie (în 30 iunie 1854, Tolstoi a făcut o operaţie la Bucureşti): ,,În convorbirea avută astăzi cu doctorul, mi-a dispărut impresia proastă şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor, părere generată de toată armata (rusă - n.m.) şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă (s.n.).

Însemnarea aceasta a Dumneavoastră, Lev Nikolaevici, m-a lăsat pe gânduri: Oare cum e soarta „valahilor" de azi?!

Dragostea dintre bărbat şi femeie

Cred că numai dragostea dintre bărbat şi femeie poate da frumuseţe omului. Azi sunt îndrăgostit . E-un curcubeu deasupra sufletului meu ( ... )/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt - scrie într-o poezie Nicolae Labiş. I-am condamnat întotdeauna pe zei că împlinirea acestei frumuseţi se face, în cele din urmă, prin organele de dejecţie. Înşişi zeii au săvârşit acest fapt cu pământenii. Zeiţa Calipso l-a sechestrat pe Ulise pentru amor: seara, nimfele pregăteau cina, apoi aşternutul Homer nu spune, dar cred că şi Calipso făcea amor cu Ulise ca fetele noastre.

Am rămas surprins când am citit în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase" (vol. III) de Mircea Eliade aceste rânduri despre religia tibetanilor: La început, oamenii se înmulţeau astfel: lumina care emana din trupul bărbatului pătrundea, ilumina şi fecunda matricea femeii. Instinctul sexual se satisfăcea numai prin văz. Doamne, ce frumos ! Eliade scrie însă despre decăderea acestei frumuseţi şi din religia tibetanilor: Dar oamenii au degenerat şi-au început să-şi atingă mâinile, iar în cele din urmă au descoperit împreunarea sexuală. Ce păcat ! Cel puţin astăzi, dragostea dintre bărbat şi femeie este mai mult rut; nu mai are şi sublimul din versurile citate mai sus, ale lui Labiş.

Din Omar Khayyam

Citesc cu desfătare din Catrenele lui Omar Khayyam (cca 1040-1123, poet, om de ştiinţă şi filosof persan), dar uneori şi cu tristeţe, unele rubaiate fiind potrivite şi cu urâţenia noastră de suflet de azi: Să-ţi faci puţini prieteni Din tine să nu ieşi,/ Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge./ Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o