Floare De Castan

De Tatiana Ancuta

In peisajul prozei actuale, descoperim tot mai multe carti cu tematica ezoterica, aflate la granita dintre literatura si stiinta, dintre psihanaliza si magie, dintre realitate si realism magic, in care jocul imaginatiei este pregnant si fascinant, intrucat omul ca fiinta individuala, prin specificul si unicitatea lui, este un mecanism complex, penduland intre constient si subconstient, realitati psihologice care se dovedesc a fi insondabile, dar cu atat mai mult starnesc curiozitate de cunoastere.

Romanul Floarea de castan este o carte despre mysterium disimulat, transpusa intr-un limbaj colocvial, dar cu disponibilitati de a dezvalui adevarurile ascunse in adancuri de memorie.

Demersul prozaistic este interesant, captiveaza cititorul, cu atat mai mult cu cat autoarea este persuasiva, incercand sa contopeasca planurile temporale, lasand sa se inteleaga ca suntem reiterari ale aceluiasi destin, ca omul este o parte a universului si intra parca in aceleasi vartejuri ancestrale, in acelasi inceput si sfarsit de lume. De aceea, insolitul roman ascunde in subsidiar o intelepciune arheala, intrucat autoarea ne trimite inspre spatiul unei referinte oculte, invitandu-ne sa recunoastem mersul lui Dumnzeu catre oameni si al omului spre indumnezeire. Amintim in acest sens insemnele religioase din roman, cruce, rugaciune, clopot, mormant, prezenta lui Dumnezeu in situatii-limita, sfatul stramosilor care apar si ei sub spectrul energetic, reeditand cutume, traditii, ritualuri.

In acest context, am putea gasi similitudini cu viziunea lui Mircea Eliade din pespectiva caruia “omul nu poate fi separat de sat, de esenta sa mistica”.

Romanul incepe fara determinari temporale si spatiale. Ne aflam intr-un sat fara nume, cu cincisute de ani in urma, fara detalii exacte, care nici n-ar avea relevanta, daca ne gandim la intentiile artistice ale autoarei. Aici are loc o lupta intre doi comandanti, pornind de la o intriga erotica, lupta care ia amploare, antrenand sate intregi pe spatii intinse, transformandu-se intr-un razboi de proportii, cu mari distrugeri si de o parte si de alta. Astfel ajungem sa cunoastem trei luptatori raniti grav, aproape de a-si da duhul, iar unul dintre ei poarta la gat un medalion din lemn pe care era incrustata o floare de castan. Cel ramas in viata, ii ia talismanul cu gandul de a i-l inmana iubitei tanarului, dupa care ii ingroapa crestineste, punandu-le la cap cate o cruce. Fata care se afla pe un camp culegand flori de leac, afla de moartea iubitului, intra intr-o mutenie totala, dar cand da semne ca si-ar reveni, parintii aud de la ea o singura fraza prin care isi anunta iubitul ca va ajunge la el in moarte.

Povestea este adusa in actualitate, cam in acelasi context, al unei misiuni miliare, cand ofiterul Andrei se afla intr-o misiune speciala de distrugere a unui adapost terorist situat pe un virf de munte, cu care ocazie descopera, intr-o camera sigilata, trupul mumificat al unei fete, pe un pat, cu un caiet de insemnari, cu un talisman de lemn cu aceeasi floare de castan si o alta floare de castan vestejita. Toate acestea il impresioneaza atat de mult pe Andrei, incat are sentimentul ca a mai vazut-o si ca e responsabil de moartea ei. Are chiar un moment de halucinatie, cand vede o fata in fata lui, oferindu-i medalionul si floarea de castan, apoi dispare. In timpul luptei este ferit de gloante tocmai pentru ca purta la gat talismanul primit de la fata care pentru o secunda o vede in inchipuire, oferindu-i acest medalion(...)

• Limbă: Română
• Editor: Tatiana Ancuta
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060717348

Previzualizare carte

Floarea de castan

logotip1

Copyright

Floarea de castan

COPYRIGHT 2022 TATIANA ANCUȚA

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-734-8

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii FLOAREA DE CASTAN, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Floarea de castan

Copyright

Reiterarea destinului în romanul Floarea de castan

Undeva, cu 500 de ani în urmă

După câteva sute de ani

În zilele noastre

La mii de kilometri depărtare

Misiunea

Andrei

Astrologul

Anda

După două luni

Accidentul

Cumpăna vieții și a morții

Întâlnirile cu trecutul

Revenirea

Apropierea

Karma

Astrograma

Ne vom fi întâlnit într-un alt timp?

Reiterarea destinului în romanul Floarea de castan

În peisajul prozei actuale, descoperim tot mai multe cărţi cu tematică ezoterică, aflate la graniţa dintre literatură şi ştiinţă, dintre psihanaliză şi magie, dintre realitate şi realism magic, în care jocul imaginaţiei este pregnant şi fascinant, întrucât omul ca fiinţă individuală, prin specificul şi unicitatea lui, este un mecanism complex, pendulând între conştient şi subconştient, realităţi psihologice care se dovedesc a fi insondabile, dar cu atât mai mult stârnesc curiozitate de cunoaştere.

Romanul Floarea de castan este o carte despre  mysterium disimulat, transpusă într-un limbaj colocvial, dar cu disponibilităţi de a dezvălui adevărurile ascunse în adâncuri de memorie.

Demersul prozaistic este interesant, captivează cititorul, cu atât mai mult cu cât autoarea este persuasivă, încercând să contopească planurile temporale, lăsând să se înţeleagă că suntem reiterări ale aceluiaşi destin, că omul este o parte a universului şi intră parcă în aceleaşi vârtejuri ancestrale, în acelaşi început şi sfârşit de lume.  De aceea, însolitul roman ascunde în subsidiar o înţelepciune arheală, întrucât autoarea ne trimite înspre spaţiul unei referinţe oculte, invitându-ne să recunoaştem mersul lui Dumnzeu către oameni şi al omului spre îndumnezeire. Amintim în acest sens însemnele religioase din roman, cruce, rugăciune, clopot, mormânt, prezenţa lui Dumnezeu în situaţii-limită, sfatul strămoşilor care apar şi ei sub spectrul energetic, reeditând cutume, tradiţii, ritualuri.

În acest context, am putea găsi similitudini cu viziunea lui Mircea Eliade din pespectiva căruia "omul nu poate fi separat de sat, de esenţa sa mistică".

Romanul începe fără determinări temporale şi spaţiale. Ne aflăm într-un sat fără nume, cu cincisute de ani în urmă, fără detalii exacte, care nici n-ar avea relevanţă, dacă ne gândim la intenţiile artistice ale autoarei. Aici are loc o luptă între doi comandanţi, pornind de la o intrigă erotică, luptă care ia amploare, antrenând sate întregi pe spaţii intinse, transformându-se într-un război de proporţii, cu mari distrugeri şi de o parte şi de alta. Astfel ajungem să cunoaştem trei luptători răniţi grav, aproape de a-şi da duhul, iar unul dintre ei poartă la gât un medalion din lemn pe care era încrustată o floare de castan. Cel rămas în viaţă, îi ia talismanul cu gândul de a i-l înmâna iubitei tânărului, după care îi îngroapă creştineşte, punându-le la cap câte o cruce. Fata care se afla pe un câmp culegând flori de leac, află de moartea iubitului, intră într-o muţenie totală, dar când dă semne că şi-ar reveni, părinţii aud de la ea o singură frază prin care îşi anunţa iubitul că va ajunge la el în moarte.

Povestea este adusă în actualitate, cam în acelaşi context, al unei misiuni miliare, când ofiţerul Andrei se află într-o misiune specială de distrugere a unui adăpost terorist situat pe un vîrf de munte, cu care ocazie descoperă, într-o camera sigilată, trupul mumificat al unei fete, pe un pat, cu un caiet de însemnări, cu un talisman de lemn cu aceeaşi floare de castan şi o altă floare de castan veştejită. Toate acestea îl impresionează atât de mult pe Andrei, încât are sentimentul că a mai văzut-o şi că e responsabil de moartea ei. Are chiar un moment de halucinaţie, când vede o fată în faţa lui, oferindu-i medalionul şi floarea de castan, apoi dispare. În timpul luptei este ferit de gloanţe tocmai pentru că purta la gât talismanul primit de la fata care pentru o secundă o vede în închipuire, oferindu-i acest medalion. Este totuşi rănit uşor, ajunge în spital, îi dezvăluie doctorului vinovăţia de care este stăpânit, se trezeşte vorbind singur, motiv pentru care este trimis la un medic psihiatru cu numele Toma. Acesta îl supune unui test şi îi dă o explicaţie pe care cu greu o acceptă: „să încerci să-ţi vezi existenţele anterioare," îi sugerează doctorul Toma. Mai departe dr Toma continuă: "Intuiesc că explicaţia o vom găsi în memoria dinainte de a fi „Dr Toma îl supune la câteva şedinţe de hipnoză, explicându-i că prin aceste şedinţe va percepe trăirile din propriul trecut. La ultima şedinţă, Andrei are revelaţia unui trecut îndepărtat de unde a început totul, memoria care nu moare, subconştientul care aduce la suprafaţă amintirea, fie chiar amintirea durerii: „durerea nu vine din subconştient sub forma unei închipuiri, ea îşi are rădăcinile într-o zonă mult mai ascunsă a creierului tău". Este trimis la astrologul Radu care îl va convinge că aceste dureri fac parte din karmă, inoculându-i ideea că a trăit cu mult mai înainte şi că acum trebuie să-şi împlinească iubirea pe care n-a trăit-o în trecut.

Mergând pe firul epic, Andrei o va cunoaşte într-un restaurant pe Anda,  într-o situaţie limită, rămasă fără job, pierde casa prin neplata ratelor, se desparte de iubitul ei, pentru că-l găseşte în pat cu cea mai bună prietenă a ei. În restaurant bea pahar după pahar până se îmbată. Îl descoperă pe Andrei la o masă, îl priveşte insistent timp de zece minute, având impresia că-l cunoaşte. Andrei se îndreaptă spre masa ei  ca s-o întrebe dacă se cunosc. Anda iese beată din restaurant, se urcă la volan, Andrei o urmăreşte şi cu greu barează un accident care ar fi putut fi fatal pentru ea. Anda se izbeşte totuşi de un pom şi ajunge în comă la spital. Medicii îi dau puţine şanse de supravieţuire, dar îl sfătuiesc pe Andrei să-i vorbească mereu cât stă la capătâiul ei

Anda îşi revine şi între ei se înfiripă o idilă. Medicul Toma îi trimite pe amândoi la astrolog, moment în care aceștia află că sunt suflete pereche.

Anda Anda intenționează să urmeze cursuri de astrologie dintr-o nevoie de cunoaştere.

Romanul are un singur nucleu epic care se dezvoltă concentric prin imaginea fetiţei din trecutul îndepărtat care nu e decât mesagerul iubirii.

Este sau nu este credibilă acestă poveste, aflată al graniţa dintre ştiinţă şi literatură, dintre realitate şi ezoteric, dintre hipnoză şi revelaţie, descoperind că memoria este un mister, că acolo se întipăresc amintirile trăite într-o altă viaţă.

Autoarea Tatiana Ancuţa scrie o carte interesantă prin insolitul ei, construită pe ideea că omul şi tot ce mişcă în univers păstrează memoria ca pe un dat preexistent, aprioric. Dar în subsidiar, autoarea pare a ne sugera că omul trăieşte întru mister şi revelare ca să amintim în treacăt celebra sintagmă a poetului Blaga.

Romanul Floarea de castan, o sintagmă care în simbolistica orientală semnifică îngerul păzitor, este scris sub semnul imposibilităţii cunoaşterii adâncimilor structurii umane în care conştientul şi subconştientul sunt ape greu de atins, că graniţa dintre o dimensiune sau alta este fragilă, pentru că însăşi fiinţa umană trăieşte sub zodia efemerului, reeditând destinul în mod miraculos, cum sunt viaţa şi moartea, pe aceleaşi coordonate ale naşterii şi re-naşterii.

—Elena Netcu, recenzent literar

castana-

Undeva, cu 500 de ani în urmă

Dealurile se întindeau cât vedeai cu ochii. Micile petice de câmpii, presărate ici-colo, suportau cu stoicism sulițele grele aruncate de un soare nemilos, ce nu se hotăra să apună.

Nu cu mult timp în urmă, verzi sau aurii, împrăștiind în jur miresmele unei veri bogate, purtate de unduirile holdelor și ale florilor sub mângâierea vântului, bietele câmpii erau acum doar petice negre și uscate. Nu mai era nici urmă de vegetație, doar smârcuri de iarbă terfelită și uscată.

La marginea unei astfel de câmpii, chiar la poalele unui deal, o căsuță mică de lemn se mai ținea ca prin minune în cei doi pereți rămași cât de cât întregi, reușind astfel să ofere un adăpost celor două trupuri întinse pe paiele de pe dușumea. Trupuri pe care se distingeau cu ușurință urme însângerate de săbii și săgeți, unele mai de suprafață, altele atât de profunde, încât cu greu îți imaginai că, doar cu câteva zile în urmă, cei doi fuseseră niște tineri frumoși, sănătoși, luptând, cu entuziasmul caracteristic vârstei, în apărarea onoarei.

„A cui onoare?" se întreba al treilea ocupant al căsuței.

Aflat într-o stare fizică mai bună decât camarazii și totodată prietenii săi, acesta putuse să-i care de pe câmpul unde fuseseră răpuși de sulițele adversarilor și abandonați sulițelor soarelui, la adăpost, să-i îngrijească pe cât s-a priceput și mai ales să încerce să le aline, prin vorbe calde, suferințele prin care treceau.

Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, își dădu seama că seara care se apropia nu îi va mai prinde în viață pe cei doi, astfel că, spunând o rugăciune, le făcu semnul crucii pe frunți și apoi deasupra trupurilor sfârtecate, așa cum văzuse de atâtea ori în casa și în satul lui.

Seara veni, urmată de o noapte lungă, izgonită în cele din urmă de o altă dimineață în care cerul se arătă în toată frumusețea lui, lipsit de orice norișor. Era deja spre prânz când tânărul supraviețuitor termină de săpat gropile în care îi depuse pe cei doi prieteni. Din crenguțele unui copac aflat în apropiere, improviză o cruce pentru unul dintre morminte. Pentru cel de-al doilea, epuizat, mai mult se târî până găsi copacul de unde putea lua crengile potrivite pentru cruce. Era același copac a cărui floare se distingea în medalionul pe care tânărul căruia îi pregătea crucea îl purtase la gât și pe care acum îl luase supraviețuitorul, cu misiunea de a i-l da iubitei prietenului său.

Înfigând crucea în pământ, strânse în mâini medalionul și își aminti povestirea prietenului său despre orele pe care acesta le petrecuse sub un copac asemănător, având alături fata pe care o iubea. Sub copac, cei doi iubiți își juraseră credință veșnică și pecetluiseră jurământul scrijelind pe o așchie de lemn floarea copacului la umbra căruia își împărtășiseră dragostea. Micuța așchie, devenită bijuterie prin încărcătura sentimentală pe care o avea, fusese purtată de fată până în momentul plecării băiatului la bătălie. În ziua plecării, fata își scoase bijuteria, o sărută și o puse la gâtul băiatului, cu speranța că îl va feri de orice pericol și i-l va aduce teafăr înapoi:

—Acolo unde se va lipi floarea, nu te va atinge niciun rău.

Și, într-adevăr, băiatul nu muri de la rana oribilă de la gât, micuțul talisman făcându-și datoria, dar se alesese cu o gaură în urma loviturii pe care o parase.

Muri însă din cauza rănii căpătate în spate, atunci când o suliță i se înfipsese adânc în corp.

Acum, neprețuita bijuterie redevenise o așchie de lemn pe care ultimul rămas în viață din grupul tinerilor plecați cu entuziasm la luptă o purta împăturită într-o bucată din cămașa tânărului mort, pe drumul de întoarcere spre casă.

castana-

Fata, mângâiată de razele soarelui, culegea, dintre ierburile risipite cu dărnicie pe pajiștea dintre dealuri, pe acelea pe care le știa ca fiind tămăduitoare, așezându-le apoi cu grijă în coșul pe care îl purta agățat de braț. Era singură pe toată pajiștea, singură în liniștea spartă din când în când de sunetele ascuțite ale păsărilor, care se îndreptau spre destinații numai de ele știute, sau de altele, mai grave, ale vietăților din pădurile îndepărtate.

Alegea cu grijă ierburile, știind că vor fi folosite pentru prepararea alifiilor ce vor alina multe dintre suferințele oamenilor din micuța localitate de la poalele muntelui. Se gândea la rănile obișnuite care apăreau în urma muncii grele pentru asigurarea traiului de zi cu zi. Dar cel mai mult se gândea la cât de binefăcătoare se dovediseră ierburile și alifiile în tratarea rănilor celor care se întorseseră din încercarea cruntă la care fuseseră supuși cu ceva timp în urmă, încercare pe care nu o voiseră, dar trebuiseră să o îndeplinească. Era vorba de războiul iscat între conducătorii celor două țări învecinate, un război departe de înțelegerea lor, departe de preocupările lor zilnice. Nu era o luptă cu mize teritoriale, niciuna dintre părți nu își apăra vatra și nici nu ieșise cu mic cu mare pentru pământul strămoșesc. Era o încleștare pentru răzbunarea imaginii terfelite a doi tineri din state învecinate. Nu fusese prima oară în istorie când doi flăcăi se încăieraseră pentru inima unei fete. Și poate că întâmplarea ar fi rămas la nivelul de încăierare, dacă rivalii nu ar fi fost fiii conducătorilor celor două țări. Nu doar poziția lor socială alimentase patima luptei, cât faptul că, în final, muriră amândoi, unul chiar în timpul luptei, celălalt, în urma rănilor. Și, chiar dacă în fața pierderii suferite, durerile părinților ambilor tineri erau egale, făcând inutilă dorința de răzbunare, nu același lucru se putea spune despre tinerii din anturajul celor doi răpuși unul de mâna celuilalt. Fusese de ajuns ca un prieten al unuia dintre tineri să emită ideea unei răzbunări, ca