Destinul unei Familii - Ediția în limba română (Romanian Language Edition)

De George Zaharie

Rănile au fost spălate şi tratate cu leacuri preparate din buruieni tămăduitoare. La scurt timp, gemetele s-au rărit, apoi au încetat şi rănitul a adormit. Stareţa era pricepută şi în treburi de acest fel. Chipul frumos al bolnavului, dar mai ales corpul său musculos şi bine clădit la un om atât de tânăr, le-au impresionat pe îngrijitoarele sale, care nu văzuseră, unele niciodată, iar altele de mult timp, un bărbat aproape dezbrăcat ...
***
...-Deci nu vreţi să plecaţi de pe proprietatea mea?! O să înfundaţi puşcăria, Billy şi Rhonn.
-Oho!! Ne cunoşti deci! Păi dacă ne cunoşti cum crezi că plecăm aşa cu mâna goală?! Şi, cu o mişcare fulgerătoare, Rhonn trase două gloanţe în pieptul lui Clermon. Acesta se clătină puţin şi începu să înainteze fără grabă. Cei doi rămaseră cu gura căscată de uimire. Nu ştiau ce să creadă. Revenindu-şi, Rhonn mai trase de două ori. Billy ochi şi el trăgând de trei ori în inima celui care, lovit de gloanţele lor, se clătina sub lovituri, dar nu cădea, continuând să se apropie. Erau îngroziţi. La gura minei, muncitorii erau şi ei uluiţi.
Cei doi au tras din nou... nimic. Clermon se opri din mers, ridică pistolul liniştit, trase de două ori aproape fără să ochească şi două trupuri căzură zvârcolindu-se. Din fruntea fiecăruia se prelingea o şuviţă roşie de sânge.

• Limbă: Română
• Editor: Bogdan-Gheorghe Zaharia
• Data lansării: 25 feb. 2021
• ISBN: 9781005202644

Previzualizare carte

1

La conacul din satul Săvuieşti era în vizită frumoasa şi zvăpăiata Adela, fiica avocatului Necşulescu invitată de prietena ei Ştefania, fiica boierului Savu. Tinere, in jur de 20 de ani, se bucurau de zilele pe care le vor petrece împreună. Aici, la Săvuieşti, verile nu erau prea călduroase şi fetele profitau de timpul frumos hoinărind pe moşia acoperită cu lanuri de grâu, dominată de dealuri domoale îmbrăcate cu vii, livezi şi păduri, străbătută de apele repezi şi limpezi ale râului Stei. Un colţ de ţară pe cât de bogat pentru gazdele Adelei, pe atât de sărac pentru cei ce-l munceau în acel an 1870.

Venind an de an, Adela cunoştea pe toată lumea, de la administrator până la lucrătorii de curte, între aceştia din urmă atrăgându-i atenţia unul Arvinte, prin statura lui înaltă, arătoasă, bărbătească.

-Ai crescut Arvinte de când nu te-am mai văzut!

-Crescut, domnişoară, răspunse acesta timid.

-Ţi-a mijit şi mustaţa. Poate îţi stă gândul la însurătoare. Ai pe cineva? întrebă Adela zâmbindu-i.

-Nu, domnişoară, n-am pe nimeni.

-Ar trebui să te mai uiţi şi după fete, Arvinte. Azi-mâine te-nsori şi nu te pricepi nici s-o strângi în braţe… Şi Adela plecă râzând ştrengăreşte, răvăşind în joacă cu mâna ei delicată claia de păr a argatului. Acesta rămase pe loc uitându-se in urma ei. Oare ce vrea domnişoara cu mine?.

Azi aşa, mâine aşa…Adela îl întâlnea mereu, îi vorbea, până când căpătând curaj începu şi el să-i răspundă cu vorbe închegate.

-Plec, Arvinte, vara s-a terminat, dimineaţă plec, îi spuse ea într-o zi găsindu-l adunând nişte vreascuri în păduricea din apropierea conacului.

-Ne-am obişnuit cu dumneavoastră, se auzi glasul timid al lui Arvinte.

-Hai, vino de mă sărută. Aici nu ne vede nimeni, zise ea privindu-l cu ochi provocatori.

De uimire Arvinte nu îndrăznea nici să se mişte. O privea şi el dar stânjenit, când lăsând ochii în jos, când privind-o speriat.

-Hai ! Ori nu ştii?

-Ba ştiu, dar mi-e ruşine cu dumneavoastră.

-Lasă ruşinea! zise Adela zâmbind, întinzându-se pe iarba şi trăgându-l aproape cu brutalitate lângă ea. Începu să-l îmbraţişeze, îi descheie cămaşa, îşi descheie bluza lipindu-se cu sânii goi de pieptul lui fierbinte. Simţea cum o căldură plăcută începea să-i cuprindă tot corpul. Arvinte era, totuşi, cam timid (cu aşa o domnişoară). Hai Arvinte…ce mai stai…ori nu te pricepi?. Ba mă pricep si Arvinte hotărât îi ridică fustiţa plimbându-şi mâinile pe pielea fierbinte a pântecului…Aşa Arvinte!...Aşa… se auzea vocea ei intretăiata de plăcere… ,,Îngroapă-ţi faţa acolo, adânc… şi mai jos, şi mai sus…aşa…aşa…sărută mai apăsat… săruta-mi sânii, cuprinde-le sfârcurile cu buzele, cu gura, mângâie-i uşor, cuprinde-i in căuşul palmelor…mai săruta sânii…Ah Arvinte…ce bine e…strânge-mă mai apăsat, plimbă-ţi mâinile si mângâie pulpele picioarelor… aşa…aşa. Arvinte se îmfierbânta-se ,,de tot cum se zice, îi scoase chiloţeii si, sub copacii înconjurători trupurile li se uniră si începu dansul dragostei în ritmuri dictate de jocul trupurilor. Adela simţea din plin plăcerea, îl strângea cu braţele ce nu se mai deslipeau de pe trupul încordat al bărbatului. Gemetele sale contrastau cu plăcerea ce i se putea vedea pe faţă. Arvinte nedumerit de aceste gemete tot mai dese ce lăsau impresia de durere, se orpi… ,,Nu te opri Arvinte! Nu te opri!… si Arvinte nu s-a mai oprit decât după ce domnişoara Adela, obosită, cu respiraţia întretăiată, extenuată de plăcere, şi-a întins braţele în iarbă pe lângă corp privind liniştită spre cerul senin. Apoi plecând, îi spuse argatului zâmbind : ,,Aşa Arvinte, ne vedem poate la anul…că lecţia ai invăţat-o.

În această seară, în camera Adelei, a intrat ciocănind uşor la uşă, fratele Ştefaniei, mai mare cu vreo cinci-şase ani decât ea.

-Vreau doar să iau ceva din dulapul mare, zise el zâmbind, văzând figura întrebătoare a fetei… Mă ierţi că te-am înterupt de la lectură… Apoi, deschizând un sertar scoase o casetă voluminoasă în care era un set complet de tacâmuri.

-Frumoase…foarte frumoase! exclamă Adela cu admiraţie.

-Le are mama ca amintire din Italia, sunt de argint, spuse băiatul.

-Amintire de preţ. Ce faci cu ele, le vinzi?

-Nu, le pun doar ca amanet la oraş până fac rost de bani… Dar te rog, nimănui nici un cuvânt, nici Ştefaniei. Bine…?

-Bine! acceptă Adela. Văd ca sunt şi rezerve acolo. Ai putea să-mi dai şi mie un cuţitaş, din acelea mici. Fiind în plus nu micşorează valoarea, şi nu cred că se observă.

-Fie, îţi dau un cuţitaş. Poate mama a şi uitat… Poftim, ia-l, cu condiţia să nu spui că-l ai de la mine şi să nu-l arăţi in casă la noi.

-Îţi promit. De altfel o să-l dau şi eu ca amintire, spuse Adela zâmbind la ideea năstruşnică ce-i venise in minte.

După o săptamână, mare zarvă la conac: cucoana boierului nu găsea tacâmurile de argint. S-a căutat peste tot. In lada lui Arvinte au dat peste un cuţitas, din cele mici, învelit într-o hârtie pe care scria: Amintire din pădure. Numai pentru tine. A. . Arvinte care nu umblase de mult în lada în care îşi ţinea lucrurile, fu surprins.

Nu ştia să fi avut aşa ceva, dar, citind hârtia, îşi dădea seama de la cine provenea. Când mi l-o fi pus? se intreba el neliniştit.

-Deci aşa, Arvinte, zise cucoana înfuriată, furi din lucrurile mele să le dai amintire?!

-Nu fur cucoană! Nu ştiam că am aşa ceva in ladă.

-Nu ştiai ?! Ei lasă că-ţi arăt eu ! Să scoţi imediat şi celelalte tacâmuri, altfel e vai de tine !

-Nu ştiu nimic cucoană.

Dacă Arvinte ar fi spus de la cine este cuţitaşul, ar fi scăpat. Aşa însă, nevoind să ,,ruşineze" fata, a tăcut, fiind bătut la piele cu o curea, în curte sub privirile îngrozite ale argaţilor. Apoi, mai mult mort decât viu, a fost aruncat intr-o căruţă.

-Îl duceţi afară din sat şi-l lăsaţi pe drumeagul de piatră până nu se întoarce boierul de la oraş. Dacă-l găseşte cineva, norocul lui, dacă nu…pedeapsa hoţilor! Şi căruţa porni cu Arvinte.

La câteva ore bune de mers, lăsând în urmă hotarul conacului, se ridica, într-o poieniţă luminoasă, un schit de maici. Loc plăcut, liniştit, însorit, se învecina peste vreo 3-4 dealuri împădurite cu satul Orlea, unde se afla moşia boierului Orlescu, al cărui preot, cu părul albit de ani, slujea şi la biserica schitului. Zece călugăriţe – toate tinere, între 18 şi 25 de ani – şi o stareţă , singura mai în vârstă, duceau aici o viaţă tihnită ; vedeau de gospodărie, aveau o mică livada cu pomi, câţiva butuci de viţă de vie, un mic lan de grâu, câteva vaci de lapte care păşteau în poiană, găini şi tot ce mai trebuia la o ,,casă de acest fel. Schitul propriu-zis – cuprinzând capela, chiliile maicilor, ,,biroul stareţei, sala mare de primiri, bucătăria şi celelalte – era înconjurat de un zid înalt de peste doi metri, paza împotriva nepoftiţilor fiind asigurată de un câine în curte şi un altul afară. Pază inutilă căci aici nu se întâmpla nimic deosebit. Mulţumită stareţei, care înţelegea să conducă fără pedepse, printr-o convieţuire plăcută, liniştită, viaţa se scurgea pe nesimţite.

Regulamentul interzicea intrarea bărbaţilor în schit, dar nu şi angajarea lor pentru muncile din afară, mai grele, ca tăiatul şi spartul lemnelor de foc, aratul, cositul şi altele. La anumite sărbători când în cel mai apropiat oraş aveau loc târguri, stareţa trimitea din produsele schitului pentru vânzare sau schimb, cu grijă aşezate într-o căruţă, mânată de regulă de două maici. Într-o astfel de zi, la întoarcere, călugăriţele văzură in şanţul drumului un tânăr, plin de sânge şi care părea mort. Era nenorocitul de Arvinte. Opriră, şi fiindcă ,,mai sulfa" cum spuse una dintre ele îl culcară uşor pe fânul din spate…Mişcarea îl făcu să geamă. La poarta schitului chemară stareţa.

Rănile au fost spălate şi tratate cu leacuri preparate din buruieni tămăduitoare. La scurt timp gemetele s-au rărit, apoi au încetat şi Arvinte a adormit. Stareţa era pricepută şi în treburi de acest fel. Chipul frumos al bolnavului, dar mai ales corpul său musculos şi bine clădit la un om atât de tânăr, le-au impresionat pe ingrijitoarele sale care nu văzusera, unele niciodată, iar altele de mult timp, un bărbat aproape dezbrăcat, fără să mai vorbim de senzaţia avută la contactul cu pielea lui fierbinte, când l-au oblojit şi i-au schimbat pansamentele, când l-au ridicat şi l-au intors în pat. Atât stareţa cât si ajutoarele ei simţeau un fel de căldură în tot corpul, şi pe măsură ce-l priveau l-ar fi privit mereu… Tinerele maici roşeau când îl schimbau, ori îl spălau si apoi îi legau rănile. În chilia în care a fost dus se aflau tot timpul lângă el câte o maică ori două, cu rândul, astfel că în prima zi chiar toate cele zece călugăriţe îl văzuseră , îl îngrijiseră şi chiar îl mângâiaseră. Bietul argat numai cu prezenţa lui a întors pe dos tot schitul, şi a pus la lucru imaginaţia maicilor. Pentru şaşe dintre ele ,,bărbatul" nu era ceva necunoscut, iar stareţa – o călugariţa de 40 de ani , cu înfăţişare atrăgătoare, cu ochii mari ce-i exprimau blândeţea, inteligenţa, buzele frumos arcuite, pielea albă, catifelată, îngrijită, vocea poruncitoare fără să supere, cu o cruce atârnându-i la gât până la mijloc – se pare că fusese căsătorită.

Au trecut destule zile până când Arvinte s-a putut ridica din pat. Văzându-se într-o chiliie de maici, s-a cam fâstâcit la început. Nu ştia ce să vorbească…I-a venit în minte să mulţumească pentru îngrijire şi a făcut-o atât de caraghios încât pe tânăra maică Teofina, care se afla lângă patul lui a bufnit-o râsul.

In camera sa de lucru, stareţa îl privea acum pe Arvinte. Bărbat în toată puterea cuvântului. Ar fi bun de ajutor la noi,gândea ea, în timp ce acesta aştepta ca ea să vorbească.

-Arvinte, fiindcă nu ne aude nimeni, spune cu ce ai păcătuit de te-au bătut aşa?

-Pot să jur, dacă vreţi, cu mâna pe cruce… n-am făcut nimic rău. Dar mai e cineva la mijloc si nu ştiu dacă e bine să se afle.

-Tot ce-mi spui rămâne îngropat aici, ca la spovedanie.

-Fie, maică stareţă, atunci vă spun.

Şi Arvinte, în cuvinte mai mult întretăiate povesti cum a ajuns să fie bătut şi aruncat în şanţ.

-Puteţi verifica şi o să vedeţi că n-am minţit. Dar n-aş vrea ca la conac să se mai ştie ceva de urma mea. Să mă lase în plata Domnului. Sunt răi maică stareţă, sunt răi. Boieri care te omoara pentru un cuţitaş. E-adevarat că acolo am crescut, la ei, unii spun că acolo m-am şi născut…eu nu ştiu nici câţi ani am, unii spun că 20 alţii mai mult... nu ştiu nici cine m-a adus pe lume. Ei ziceau că sunt orfan, crescut de milă Nici nume n-am, Arvinte. Atât. Aşa că, ori muncesc acolo ori în altă parte, e tot una. Găsesc eu de lucru, fiindcă asta am învăţat de mic, să muncesc la câmp. Făceam şi corvezile de curte la conac, unde dormeam acolo, cu argaţii într-o odaie mare, toţi la un loc.

-Bine Arvinte. Cred că ai spus adevărul… şi mă gândesc că, dacă vrei poţi rămâne la noi pentru muncile din afara schitului, cu plată, aşa cum ne-om înţelege. Deocamdată, pentru vara aceasta, apoi vom mai vedea, căci lucru este destul.

-Vreau maică stareţă. O să vedeţi că sunt un lucrător bun. Îmi pare rău doar că nu mai are cine să mă-nveţe carte. Acolo, cu domnişoara începusem să scriu şi să citesc.

-Dacă vrei, te ajutăm si noi, aici.

-Aş vrea, atâta cât să ştiu citi şi scrie, că pentru mine e destul.

Aşa s-a făcut că Arvinte a rămas să muncească la schit. Şi-a aranjat la început un culcuş, apoi un pat din câteva scânduri, în baraca din afara schitului în care se păstrau uneltele. Priceput în ale câmpului se dovedi cu timpul harnic şi de folos; maica stareţă s-a convins că se putea lăsa în nădejdea lui, ajutat din când în când şi de câteva maici. Hrana bună şi munca în aer liber l-au înzdrăvenit complet, încât arăta din nou flăcăul chipeş, sănătos bine dezvoltat. Cu faţa întrebătoare, chipul prelung, liniştit, luminat de ochii mari, negri, ce aveau o strălucire neobişnuită, era Arvinte cel de dinainte.

Patru ani au trecut pe nesimţite, Arvinte fiind acum de-al casei. Duminica şi în celelalte sărbători asista şi el la slujbă, în capela schitului, făcută de un preot ce abia se ţinea pe picioare din cauza bătrâneţii. Venea cu şareta tocmai de peste dealuri, de la Orlea. Arvinte îl ajuta să –şi pună şi să-şi scoată odăjdiile, îi aprindea şi-i dădea cădelniţa, învăţase totul, ca un actor desăvârsit, chiar şi cântările sfinte. Ar fi putut foarte bine să facă şi slujba în locul lui. De altfel, la lecţiile de citire şi de scriere stareţa folosea Biblia şi alte cărţi bisericeşti, încât Arvinte aproape că le ştia pe de rost.

Maicile se obişnuiseră cu el iar când munceau împreună la câmp se mai şi hârjoneau. Râzând, mâinile li se atingeau… Aceste tinere, în haine cernite, nu puteau uita trupul lui gol şi musculos întins pe cearceaful alb, cuprins de fierbinţeala rănilor, pe care îl mângâiaseră cuprinse, şi ele, de o altfel de fierbinţeală…

Dacă înăuntrul schitului umblau cu ochii plecaţi, cu mâinile ascunse în mânecile largi ale sutanei, în afară, la câmp, ochii râdeau, glumele prindeau glas, de cele mai multe ori în legătură cu argatul… Priviri… râsete… strângeri de mână… până când, într-una din seri, printr-o deshizătură secretă făcută în zid, maica Teofina, o blondă durdulie, plăcută, cu tâmplele puţin adâncite şi gura îmbietoare – l-a luat în chilia ei… A fost o întâlnire pe care Arvinte nu o va uita niciodată (ca şi pe aceea cu domnişoara Adela): numai dragoste, numai trupuri fierbinţi, mângâieri şi sărutări pătimaşe de parcă frumoasa Teofina vroia să se despăgubească pentru tot ce nu avusese în anii de când îmbrăcase sutana…Şi , întâlnirile se repetau destul de des.

Toate mergeau bine – şi muncile gospodăreşti şi cele sfinte, şi mai nou şi cele de iubire, dar, într-o zi maica Teofina s-a trezit că este însărcinată. La început nu credea că ar putea fi aşa. Apoi au năpădit-o gândurile… era o păcătoasă. Ea singură ştiuse dar acum va afla toata lumea. Se tot gândea…nu ştia ce să facă…până când, un leşin în capelă, în timpul slujbei a lămurit totul. Stareţa şi-a dat seama, surprinsă, de situaţie. Nu se aştepta ca în schit să se întâmple aşa ceva; s-a cam speriat şi se-ntreba cum să procedeze. ,,În orice caz, gândea, necăjită, dacă se afla s-a terminat si cu schitul". Putea să o alunge, ca să scape de toate necazurile, însa nu se îndura. Totuşi trebuia îndepărtată de schit.

-Maică stareţă, mă omor! zicea Teofina disperată, plângând, lăsându-se în genunchi la picioarele stareţei. Mă omor…

-Dacă te omori tot nu rezolvi nimic. Ruşinea rămâne pe faţa schitului, pe faţa celorlalte maici nepătate cu fapte ca ale tale. Ar trebui să te dezbrac de haina bisericească şi sa te gonesc! Tu ce ai de gând? Ce o să faci?

-Nu ştiu… răspunse Teofina, privind-o speriată cu lacrimile curgându-i pe obraji.

-Arvinte ştie? întrebă stareţa cu glasul mai blând şi cu milă în ochi.

-Nu. Numai dumneavoastră.

-Nici să nu-i spui. Uite cum m-am gândit : o să te trimit într-un sat mai departe de noi unde cunosc pe cineva. Stai acolo până naşti, apoi aduci copilul, îl laşi la poarta schitului fără să te vadă cineva, iar mai târziu, tu intri zicând că te-ai întors din misiunea unde te-am trimis. Noi o să-l găsim şi-l dăm tot în grija ta să-l creşti fiindcă destinul a vrut să veniţi amândoi în aceeaşi zi. Va creşte aici, iubit de noi toate. Va fi copilul schitului, lăsat prin voinţa lui Dumnezeu la poarta casei noastre…Ce zici? Eu cred că nu ai de ales.

-Vă mulţumesc maică stareţă pentru bunătatea dumneavoastră, zise Teofina sărutându-i mâinile.

-Bine…bine…lasă asta şi pregăteşte-te de drum. Pleci cât mai de dimineaţă ca să ajungi până seara…Dar bagă de seamă, dacă se află, adică nu păstrezi secretul, te gonesc fără milă.

Stareţa se gândea la măsurile care ar trebui luate ca să prevină transformarea schitului în loc de plăceri lumeşti. Soluţia ar fi îndepărtarea lui Arvinte. Flăcăul se mai dezgheţase, scria şi citea destul de bine iar cărţile bisericeşti, rugăciunile şi chiar slujba, le ştia aproape pe de rost. E adevărat că era de folos şi schitului, harnic la muncile câmpului sau la orice altă treabă ce avea de făcut. Totuşi stareţa s-ar fi lipsit de el dacă nu intervenea întâmplarea din Duminica Mare. Era o sărbătoare când veneau credincioşi de prin satele vecine să asculte slujba pe care o făcea preotul cel bătrân de peste dealuri. Totul era pregătit în capelă: lumânările şi cădelniţa aprinse, cărţile sfinte deschise, oamenii, obosiţi de drum, aşezaţi în bănci...Dar preotul nu mai apărea. În biserică începea să se simtă un fel de nerăbdare. Arvinte care fusese trimis în deal în recunoaştere se-ntorsese singur căci preotul nu se zărea.

-Ce ne facem Arvinte? întrebă stareţa.

-Maică stareţă, dacă sfinţia sa n-a venit până acum, nu mai vine. E bătrân şi bolnav.

-Trebuia să ne anunţe.

-Maică stareţă, lăsaţi-mă să ţin eu slujba.

-Aoleo, Arvinte!! se sperie stareţa.

-Mă-mbrac, îmi pun odăjdiile, slujba o ştiu destul de bine, oamenii nu mă cunosc şi vor crede că aţi adus alt preot. Dacă se-ntâmplă ceva neprevăzut voi spune că dumneavoastră n-aţi ştiut nimic… Şi Arvinte plecă fără să mai aştepte răspunsul stareţei.

La scurt timp după aceasta, în altarul bisericii apăru preotul. Avea voce plăcută, cânta frumos. Lumea era absorbită de noutatea slujbei. La sfârşit, preotul a ţinut şi o predică brodată în jurul pildei din Biblie: mai uşor intră cămila prin urechile acului decât bogatul în rai, care, rostită în cuvinte simple a plăcut, oamenii plecând mulţumiţi spre casele lor. În capelă au rămas parcă înlemnite, maicile şi stareţa. Nu le venea să creadă ceea ce ochii au văzut şi urechile au auzit. Arvinte, preotul, a reuşit !

Deodată, în curtea schitului, se auziră nişte gemete de durere ale unui băiat de vreo 15-16 ani. Se aşezase pe o bancă şi gemea.

-Ce e băiete? îl intrebă Arvinte.

-Sunt obosit, mă doare rău spatele şi capul.

-Să-ţi fac o frecţie, te odihneşti puţin şi poate îţi trece.

-Nu-i trece părinte, zise o femeie, mama băiatului. Îl ţine de un an, mereu aşa.

-Să-ncercăm totuşi, spuse Arvinte. Întinde-te pe burtă, eu te frec uşor, mai mult te mângâi, nu te doare deloc, nici nu simţi, e un masaj plăcut care poate să ţi-l facă şi ai tăi...

-Am încercat şi noi părinte…degeaba.

-Ba nu, uite mamă, nu mă mai doare, şi oboseala mi-a dispărut, zise băiatul ridicându-se sprinten. Capul însă mă ţine.

-Ia să facem un masaj uşor şi la frunte…Aşa…

-Gata, mi-a trecut de tot…şi băiatul începu să râdă.

-Bravo, foarte bine…dar m-a apucat pe mine acum un fel de sfârşeală de parcă oboseala ta a trecut la mine. Mă odihnesc şi o să-mi treacă, zise Arvinte aşezându-se pe bancă…O să-mi treacă…

Mirându-se ca de minune, oamenii îi sărutau mâna şi hainele preoţesti. Maicile şi stareţa îl priveau şi ele nedumerite. După un timp Arvinte îşi reveni, dezbrăcă sutana cu odăjdiile şi se duse la stareţă. Aceasta se plimba prin cameră cu un prosop ud legat la frunte.

-De când te-am văzut în biserică, începând slujba, m-a apucat o durere de cap şi nu mă mai lasă.

-Să vă fac un masaj uşor, ca băiatului din curte, zise Arvinte şi luându-i prosopul îi mângâia uşor fruntea.

Surprinsă de atâta îndrăzneală, voi să reacţioneze, dar mâinile acestuia plimbate pe fruntea ei îi luau durerea de parcă n-a avut-o nicicând. Se lăsă în voia masajului care coborând pe ceafă şi pe spate, îi dădea puteri noi, îi indepărta oboseala ce o simţise în corp. Era uluită şi-l privea pe Arvinte fără să ştie ce să creadă. Acesta, după masajul făcut, se aşezase pe un scaun şi părea extenuat.

-O să-mi treacă…Aşa am păţit şi în curte, cu băiatul.

În sfârşit stareţa îşi reveni, şi adresându-se argatului, parcă de astă-dată cu oarecare respect, zise:

-Uite că mi s-a limpezit capul. Cum ai făcut Arvinte? Pe băiat tot aşa l-ai vindecat?

-Nu ştiu maică stareţă. Un simplu masaj, cu mâinile plimbate pe partea dureroasă.

-O fi vreo minune, zise una din maici.

-Minune ar fi să nu dăm de bucluc cu slujba… cu toate că te-ai descurcat foarte bine, poate mai bine şi mai atragător decât preotul cel bătrân, replică stareţa.

-Ştiu totul chiar şi fără să citesc, iar dacă am şi cartea în faţă nu se poate să greşesc, spuse Arvinte stăpân pe el.

-Văd că îţi place. Ai vrea să te preoţeşti?

-Aş vrea, zise repede Arvinte, dar să slujesc numai aici în capelă.

-Aici şi în altă parte, vom vedea, îi spuse stareţa.

A doua zi, stareţa l-a trimis la episcopul din oraş cu o scrisoare în care arăta şi susţinea dorinţa lui Arvinte de a fi hirotonisit, fără a uita să descrie priceperea şi în cunoaşterea cărţilor sfinte, ucenicia făcută alături de preotul capelei, ceea ce, era de părere stareţa, ar putea reduce stagiul cerut pentru intrarea in rândul preoţilor şi înlocui, eventual, şcoala de teologie.

Procedând în felul acesta, spera să îl şi îndepărteze de maici. Să se reintre în normalul schitului. Nu este însă mai puţin adevărat că era convinsă de înclinaţia acestuia pentru slujirea celor sfinte.

După plecarea lui Arvinte, lucrurile la schit au intrat, într-adevăr, pe făgaşul lor.

Monotonia zilelor a fost curmată însă când maicile au găsit în poarta schitului un coş cu trei copilaşi nou-născuţi. Probabil sunt ai Teofinei, îşi spunea stareţa. Era mirată, nu se aştepta la mai mult de unul… Spre înserat, s-a întors şi maica Teofina din misiune, parcă mai frumoasă, mai împlinită. Maicile o priveau curioase. Stareţa i-a dat copiii spunându-i: ,,să-i creşti, să-i îngrijeşti, să le fii ca o mamă".

Copilaşii, o fetiţă şi doi băieţi, gemeni, Ioana, Pavel şi Petru, aveau acum zece mame, nu una. Maicile îi îngrijeau, se jucau cu ei, se alarmau când plângeau, se bucurau când zâmbeau, iar pe Teofina o scuteau de toate muncile.

După câteva luni a apărut la schit şi Arvinte, slăbit, îngălbenit.

-Ce e cu tine băiete, eşti bolnav? îl întrebă stareţa văzându-l atât de schimbat.

-Nu maică stareţă, cred că sunt sănătos. Dar nu mi-a priit acolo, toată ziua în chiliile lor… Eu eram obişnuit afară, în aer, la soare. Acum însă, o să mă fac la loc. V-a trimis Sfinţia Sa scrisoarea asta. Mi-a spus că nu mă poate face preot fiindcă nu am niciun fel de şcoală chiar dacă ştiu să scriu şi să citesc. Spunea că trebuie să stau pe lângă un preot cam un an, doi, aşa ca un ucenic, şi abia după aceea o să vadă. El crede că voi reuşi căci cunosc destul de multe din cărţile sfinte. După un an să vin iar la dânsul şi-mi va spune dacă să mai stau un an.

-Bine Arvinte, zise stareţa care citise şi scrisoarea. Ce spui tu aşa scrie şi aici. Ai să reuşeşti, sunt sigură. Te duci şi stai în sat, la preot şi la sărbători o să veniţi aici amândoi să faceţi slujba.

-Ziceam…dacă vreţi…să mai rămân un timp la schit.

-Nu Arvinte, zise repede stareţa, nu e bine. Fă-ţi o legătură cu lucrurile tale şi du-te. Şi, ascultă-mă bine, mai spuse stareţa privindu-l în ochi, să nu vorbeşti cu nimeni despre cum ne-am dus viaţa noi, aici…Ai înţeles?

-Da maică stareţă. Nu vorbesc.

-Aşa Arvinte. Acum vino să-ţi arăt ce ne-a trimis Dumnezeu de parcă am fi altceva nu schit, şi stareţa îl duse la chilia Teofinei unde Arvinte văzu trei copilaşi frumoşi, jucându-se pe nişte covoare groase de lână aşezate jos.

-I-am găsit lăsaţi într-un coş la poarta noastră şi i-am dat Teofinei să-i crească. O ţin la bucătărie, să mai poată vedea şi de ei.

Copiii n-au făcut vreo impresie deosebită asupra lui Arvinte.

-Sunt frumoşi şi bine dezvoltaţi. Înseamnă că maica Teofina se-ngrijeşte de ei. Mă bucur că-i îndrăgeşte, zise el.

-Da, este cu adevărat mama lor. Acum gata Arvinte! Vino să-ţi iei lucrurile şi să te conduc până la poarta schitului. Maicile sunt plecate toate…Să trecem pe la bucătărie să-ţi dea Teofina un codru de pâine, să ai pe drum.

Aici, tânăra călugăriţă tresări atât de tare când îl văzu încât scăpă farfuria din mână. Stareţa zâmbi.

-Teofina, dă-i lui Arvinte ceva de-ale gurii!...Pleacă în sat şi ajunge abia seara. O să vină să facă slujba, împreună cu preotul, la sărbători. Haide, grăbeşte-te, ce-ai rămas aşa, cu ochii la el? Peste un an va fi şi el preot, aşa cum şi-a dorit…Drum bun, Arvinte! Teofina, condu-l până la poartă!

La despărţire, Teofina îl ţinea de mână… Tatăl copiilor ei… I-ar fi spus, îi era însă teamă de stareţă. Inima i se zbătea, îi venea să plângă.

-Am văzut copiii – spuse Arvinte. Sunt frumoşi. Mă bucur că vezi tu de ei, ca o adevărată mamă, cum spune maica stareţă. O să am şi eu grijă de ei când voi fi preot, să ajungă oameni de nădejde.

Maica Teofina începu să plângă cu capul rezemat de pieptul lui.

-Da, Arvinte, să ai şi tu grijă de copii. Sunt ai schitului, deci şi ai tăi şi ai mei.

Arvinte nu s-a mirat de spusele ei. S-au despărţit, el cu un oftat şi mărind pasul, iar Teofina cu lacrimi în ochi privindu-l cum se depărtează.

2

Satul Orlea în care mergea Arvinte nu era prea mare. Oameni săraci, necăjiţi, ce trudeau pe moşia boierului. Culmile deluroase acoperite şi aici cu păduri frumoase, răcoroase, străjuiau parcă