Autoblamarea: Învață să fii bun cu tine

De Julia Bueno

Critica de sine este un subiect veșnic actual și reprezintă deseori una dintre principalele probleme care îi aduc pe oameni în psihoterapie, deși de puține ori ea este identificată ca atare. Pentru majoritatea clienților ea reprezintă o a doua natură, o obișnuință de care nu sunt conștienți și care se află în spatele trăirilor dificile, mai familiare, cum sunt, de exemplu, anxietatea, depresia, dificultățile legate de relațiile intime, dependențele, tulburările de comportament alimentar, durerea copleșitoare și – adesea sub cea mai agresivă formă a sa – autovătămarea și ideile suicidale. În carte sunt istorisite poveștile de viață a opt clienți, exemple concludente pentru cele mai frecvente motive de autoînvinuire – părinții extrem de severi, bullyingul suferit în copilărie; perfecționismul despotic din cultura noastră occidentală contemporană; perpetuele stereotipuri și prejudecăți legate de gen, rasă și sexualitate; insistenta promovare a natalității de către societatea noastră și devastatoarea natură a suferinței legate de dificultățile procreării; dar și efectele nefaste ale unui tip de gândire religioasă fundamentalistă. Acestea scot în evidență modul în care repetatele critici venite din exterior tind să se ne afecteze pe nesimțite sentimentul propriei valori.

Julia Bueno practică consiliere și psihoterapie integrativă de mulți ani. Este specializată în psihoterapia persoanelor ce se confruntă cu probleme legate de infertilitate și pierdere de sarcină.




În următoarele ședințe, am aflat de la Charlotte că tatăl ei o învinuise pentru mult mai multe lucruri decât deteriorarea unei cărți prețioase. Ea se putea aștepta oricând să fie considerată drept cauza proastei dispoziții a tatălui – sigur, era o posibilitate mai mică decât în cazul mamei sau al fratelui său, dar amenințarea plana permanent asupra celor trei. Deși factorii declanșatori ai mâniei părintelui ei o luau de multe ori prin surprindere pe Charlotte, unul dintre motivele predictibile ale acestei furii era acuzația că nu-i acorda tatălui său suficientă atenție în rarele ocazii în care acesta se afla în preajma ei, sau că nu-i acorda o atenție „de calitate".
Julia Bueno


– De când mă știu, mi s-a spus că nu există decât o cale de-a ajunge în rai și, dacă n o urmezi, ești pierdut. Eram o fetiță tare serioasă și credeam tot ce mi se spunea. Am mers la o școală parohială a Bisericii Anglicane, care era totuși o idee mai liberală decât bisericuța noastră, și obișnuiam să mă rog pentru colegele mele care nu-l luau în serios pe Dumnezeu în aceeași măsură ca mine. Eram foarte îngrijorată de soarta lor.
– Pare să fi fost o mare povară pentru o copilă.
– Da, era pur și simplu oribil. Îmi amintesc că eram convinsă că vor merge în iad dacă nu vedeau, ca mine, Lumina. Credeam că eu sunt cea normală, nu ceilalți. Nu aveam voie să mi serbez aniversările ori să invit acasă copii cu care să mă joc, nu primeam jucării drept cadou, nici măcar o coardă de sărit. N-am știut nici ce-i aia băutură carbogazoasă sau ciocolată neagră ‒ până nu m-am măritat! Nu aveam voie să gătesc decât cele mai simple mâncăruri.
Julia Bueno



Cuprins

Nota autoarei
Introducere

1. Amprentele vieții timpurii
2. „Răutăcioșii"
3. Dezlegată
4. Fii bărbat!
5. Când te percepi ca fiind „altfel"
6. Nu unu, ci doi sau mai mulți
7. Nemărginita bunătate

Pentru aprofundarea subiectului
Mulțumiri
Despre autoare
Referințe bibliografice.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 dec. 2023
• ISBN: 9786064020826

Previzualizare carte

Autoblamarea-Julia-Bueno.jpg

Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactArE

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă

Andrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Crenguța Rontea

Corectură

Lorina Chițan

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Everyone’s a critic. How we can learn to be kind to ourselves

Autor: Julia Bueno

Copyright © Julia Bueno 2022

Copyright © Editura Trei, 2023

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone];

Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1999-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-2082-6

Lui Jude și Johan,

criticii mei favoriți

Nota autoarei

Cei opt clienți despre care am scris în această carte nu sunt persoane reale, ci sunt niște personaje fictive, alcătuite, precum un mozaic, din fragmentele unor povești de viață aflate din nenumăratele conversații purtate de mine de-a lungul anilor atât cu clienții în cabinetul meu de psihoterapie, cât și cu colegii de breaslă ori cu prietenii mei. Cu toate că le împărtășesc cititorilor anumite lucruri extrem de personale referitoare la mine însămi, nu le dezvălui însă nicio informație care ar putea încălca confidențialitatea datorată clienților mei și nu ofer vreun detaliu în urma căruia vreunul dintre clienții mei s-ar putea identifica pe sine. Acestea fiind spuse, oricare dintre cititori se va putea recunoaște în anumite aspecte ale acestor cazuri pur și simplu datorită omniprezenței problemelor dezbătute.

„Dacă ai fost mereu criticat, încă dinainte să te știi, ți-e practic imposibil să te localizezi în timpul sau spațiul de până la apariția criticilor — cu alte cuvinte, să crezi în existența ta. Criticile sunt mai adevărate decât tine: par, de fapt, să te fi creat."

Rachel Cusk

, Locul secund¹

Introducere

E numai și numai vina mea. Toate astea sunt din vina mea. Știam că eram pe cale să-mi pierd mințile din pricina acestei voci care nu-mi dădea pace, „e vina ta" îmi tot zicea vocea venită dintr-un colț inexistent al minții mele.

Dra Armitage, în

penelope mortimer

, The Pumpkin Eater²

Cu mulți ani în urmă, într-o dimineață de ianuarie deosebit de geroasă, am tras draperiile și am scrutat strada înghețată de la fereastra dormitorului meu aflat la etajul întâi. M-a apucat groaza să nu se defecteze cumva noua noastră centrală, proaspăt instalată, și să nu se îmbolnăvească grav bieții mei copilași, pe care n-aș fi putut să-i apăr de frigul cumplit din casă. Am observat apoi cum vecinul de alături ieșea din casă, lăsând în urma lui o dâră de respirație alb-fumurie, și mi-am reproșat de îndată că neglijasem să-l avertizez de pericolul care-l pândea în drum spre serviciu. Din pricina neglijenței mele era posibil să alunece pe caldarâmul înghețat bocnă și să se lovească la cap, lăsându-și văduvă nevasta însărcinată.

Chinuindu-mă să-mi abat gândurile de la posibilele dezastre întrezărite, am remarcat un bărbat care stătea într-o mașină parcată vizavi de casa mea. Cu blocnotesul sprijinit de volan, cu capacul pixului între buze, părea că scrie de zor ceva. Am rămas înmărmurită: eram convinsă că fusese trimis să mă spioneze și că întocmea un raport sever referitor la delictele comise de mine.

În acea dimineață, mintea mea anxioasă era hotărâtă să mă pedepsească pentru posibilele mele vini. Prezența bărbatului din mașină reprezenta un semnal de alarmă cu privire la gravitatea acțiunilor și a neglijenței mele. Era clar că făcusem vreun lucru — sau poate mai multe — extrem de cumplit, încât autoritățile să îl trimită pe acel om să mă supravegheze. Uitasem poate să trimit vreo declarație fiscală referitoare la activitatea mea profesională din anul precedent. Sau poate reclamase cineva la Direcția de protecție a copilului faptul că eram o mamă iresponsabilă.

Pe când întorceam pe toate fețele multiplele păcate de care era posibil să mă fi făcut vinovată, am simțit cum toată energia mi se scurge din trup și am fost nevoită să mă așez pe marginea patului ca să-mi recapăt forțele și să-mi vin în fire. Faptul că mă criticam pentru anumite greșeli, închipuite sau nu, nu era ceva nou — era de altfel un obicei care îmi provoca frecvente accese de anxietate —, dar, în mod deosebit, acest e­pisod îmi arătase cât de vicios putea fi atacul acestui critic de sine*. Ca parte intrinsecă din mine, el reușise să mă convingă într-un mod obiectiv, cu dovezi „oficiale", că eram cu adevărat o persoană îngrozitoare.

Nu era de mirare că mă simțeam slăbită din punct de vedere fizic. O astfel de autocritică necruțătoare poate provoca multora dintre noi stări de anxietate copleșitoare, ba chiar de reală paranoia, și ne poate afecta lumea interioară în varii feluri care sunt nefaste sau de-a dreptul dezastruoase pentru calitatea vieții noastre. Este o obișnuință mentală de care nu suntem prea des conștienți, dar presupun că, din moment ce ați deschis această carte, fie sunteți siguri de existența criticului de sine, fie cel puțin o bănuiți. Este posibil să fi observat și cum anumite persoane din cercul vostru de apropiați se critică adesea fără motiv și vă doriți ca lucrul acesta să înceteze. Astfel de persoane dispuse să se blameze din te miri ce se găsesc la tot pasul; în fapt, o mare parte din cei douăzeci de ani de practicare a meseriei de psihoterapeut le-am dedicat-o lor.

Chestiunea autocriticii (autoblamării) este prezentă ca un fir roșu în aproape toate problemele care îi aduc pe oameni la cabinetul meu. Însă majoritatea clienților mei nu vorbesc inițial despre această obișnuință, întrucât nici nu sunt conștienți de ea — autocritica tinde să se ascundă în spatele multor trăiri dificile, mai familiare, cum sunt, de exemplu, anxietatea (cum se întâmpla în cazul meu), depresia (unde autocritica prosperă, probabil, în modul cel mai vizibil), dificultățile legate de relațiile intime și de relaționare în general, dependențele, tulburările de comportament alimentar, durerea copleșitoare și — adesea sub cea mai agresivă formă a sa — autovătămarea și ideile suicidare. Chiar dacă nu vă confruntați cu niciuna dintre aceste probleme de sănătate mentală, părerea mea este că ați putea fi totuși mai îngăduitori față de voi înșivă. Îmi doresc ca această carte să vă motiveze să faceți acest lucru.

În carte sunt istorisite poveștile de viață a opt clienți, exemple concludente pentru unele dintre principalele motive pentru care ne pierdem capacitatea de a manifesta respect, bunăvoință, dragoste și compasiune față de sine. Nu cred că vreun bebeluș vine pe lume îngrijorat că plânsetul său prea ascuțit ar putea fi enervant pentru cei din jur sau că pampersul l-ar putea face să pară prea masiv. Dar, cu timpul, asaltați de o mulțime de influențe sociale, culturale și relaționale, învățăm să ne reproșăm tot felul de lucruri, adesea în mod inconștient. Vreau să vă gândiți mai bine în ce măsură aceste lucruri sunt valabile și pentru voi, deoarece acesta reprezintă primul pas în a învăța să ne comportăm altfel și să ne îmbunătățim sănătatea mentală. Trebuie să ajungem să putem detecta situațiile în care critica de sine este disproporționată sau excesiv de aspră înainte de a învăța cum să exersăm o gândire moderată, mai benefică, și să ne clădim o lume inte­rioară mai plină de afecțiune. Am putea învăța chiar și cum să ne apreciem mai mult pe noi înșine. Iar în încheierea cărții, vă recomand să aprofundați subiectul prin intermediul unor lecturi suplimentare și să reflectați mai mult asupra acestei promițătoare căi care vi se așterne în față.

Fiecare povestire explorează unul sau două d­intre cele mai frecvente motive de autocritică — mai există, desigur, multe altele, însă ele nu pot fi acoperite într-o singură carte. Nu am intenționat să-i ponegresc pe părinți, însă ei tind să constituie unul dintre subiectele curente de conversație în cabinetul meu și, prin urmare, sunt pomeniți frecvent în aceste povestiri. Este un lucru bine stabilit — nu doar de Freud și de alți renumiți psihanaliști care i-au urmat, ci și de cercetările tot mai numeroase din domeniul psihologiei dezvoltării — faptul că părinții au o influență hotărâtoare asupra modului în care ne privim pe noi înșine. În ciuda oricăror cusururi pe care le-ar putea avea anumiți părinți, eu consider totuși că ei își dau toată silința — la urma urmei, uneori, ei înșiși se luptă cu propriii critici de sine.

Nu m-am concentrat însă exclusiv asupra influenței părinților. Sunt prezente și teme legate de bullyingul suferit în copilărie; de despoticul perfecționism care decurge din cultura noastră occidentală contemporană; de perpetuele stereotipuri și prejudecăți legate de gen, rasă și sexualitate; de insistenta promovare a natalității de către societatea noastră și de devastatoarea natură a suferinței legate de dificultățile procreării; dar și de efectele nefaste ale unui tip de gândire religioasă fundamentalistă. Acestea scot în evidență modul în care repetatele critici venite din exterior tind să se ne afecteze pe nesimțite sentimentul propriei valori.

Povestirile mele arată și unele mecanisme prin care autocritica excesivă de sine determină adoptarea anumitor comportamente nocive; ea ne face, de exemplu, să dorim să mulțumim mereu pe toată lumea, să dăm dovadă de o excesivă generozitate în detrimentul pro­priilor noastre interese, să ne ascundem în spatele unei atitudini arogante, să ne epuizăm în lupta pentru atingerea perfecțiunii ori să evităm anumite oportunități și relații care ne-ar fi benefice. Nu întâmplător, dintre cei opt clienți, trei sunt bărbați și cinci femei, întrucât numărul femeilor care apelează la psihoterapie este semnificativ mai mare decât cel al bărbaților. Cercetările sugerează că femeile sunt mai predispuse să se critice în mod exagerat și mai înclinate să se urască pe sine și să tolereze timp îndelungat vulnerabilitățile dobândite în urma criticii de sine, astfel încât ele apelează mai des la terapia prin vorbire. Din proprie experiență, pot însă spune că nu sunt convinsă că bărbații sunt mai puțin afectați de critica de sine, doar că maschează mai bine acest lucru.

E important să spunem că autocritica nu este un comportament exclusiv învățat, ci unul preconfigurat genetic, drept mecanism de apărare împotriva temerilor noastre, reale sau nu. Dar nici nu putem certifica faptul că vocea criticului de sine este un efect obligatoriu al factorilor evidențiați mai sus. Fiecare dintre noi are propria sa rezervă de reziliență intrinsecă și dobândită, este conectat la diverse sisteme eficiente de susținere, înfruntă experiențe diferite privind sănătatea sau boala, și, conform propriului ADN, reacționează la comportamentul celorlalți și la mediul înconjurător în moduri particulare. Mai sunt încă multe de aflat despre motivul pentru care — în opinia autoarei și psihologei Tara Brach — atât de mulți dintre noi suntem captivi într-o „transă a devalorizării de sine". Și mai sunt multe de învățat despre ceea ce putem face, la nivel de societate și de individ, pentru a împiedica, din capul locului, apariția acestei atitudini hipnotice legate de devalorizarea de sine³.

Nu este întotdeauna simplu să identifici acest critic de sine, dar sper ca exemplele mele să vă ajute să înțelegeți dacă și în ce fel acesta a preluat controlul și asupra voastră. După cum îl definea cu umor unul dintre clienții mei, expert în desconsiderarea de sine, criticul de sine este „precum tapetul din dormitor — îl vezi mereu, dar ți-e imposibil să-l descrii în detaliu. Știu că acest critic de sine operează la cote maxime atunci când aud o persoană recunoscând că nu se place pe sine și că se urăște sau atunci când se învinovățește pe nedrept. Tot despre criticul de sine e vorba și când cineva îmi povestește cât de tare suferă din pricina lipsei de încredere în forțele proprii, a stimei de sine scăzute și a lipsei respectului de sine. Multe alte cuvinte sunt folosite pentru a ne descrie conflictul interior, cu toate că, din punctul meu de vedere, exprimări precum „nu sunt îndeajuns de bun sau „sunt un ratat" sunt indicii mai mult decât suficiente.

Virulența criticului de sine poate fi mai ușor depistată de către acei indivizi care aud în minte variante ale propriilor voci învinuindu-i cu asprime. Astfel de voci se pot folosi de anumite cuvinte preferate pentru a trece la atac după ce, pasămite, ai eșuat sau ai făcut o greșeală, iar acele cuvinte pot fi spuse cu voce tare: „idiotule, „cretinule sau altele, mult mai înjositoare. Dacă auzi vocea unei alte persoane care te ceartă cu asprime (în loc de o variantă a propriei tale voci), atunci nu este vorba, teoretic, de un critic de sine, ci aș spune mai degrabă că este vorba de un critic interior, cu toate că distincția se estompează rapid când vocea unei alte persoane se contopește cu a ta. Evident, vocea fostului meu șef care țipa la mine nu-mi aparținea, dar au mai fost alte voci răutăcioase pe care, cu timpul, le-am asimilat propriei mele voci.

Doresc ca cititorii să învețe mai multe despre acest critic de sine care se servește de diverse subterfugii. Există multe feluri în care spunem și credem despre noi lucruri neadevărate, multe feluri în care ne depreciem, ne diminuăm, ne disprețuim, ne discredităm, ne jignim sau chiar ne învinovățim într-un mod vicios: criticul de sine dă dovadă și de creativitate, de putere de convingere, el obișnuiește să recurgă la varii tertipuri. Putem ajunge să criticăm violent anumite aspecte legate de noi — precum înfățișarea noastră sau prestația la locul de muncă — sau, un lucru și mai distructiv, putem învălui fiecare aspect legat de noi înșine cu un strat de judecăți depreciative, îngreunând și mai mult travaliul psihic de a-l înlătura.

În ultimă instanță, autocritica reflectă calitatea rela­ției pe care o avem cu noi înșine. Există, desigur, și împrejurări în care e nevoie să ne mai ajustăm comportamentul, dar, în loc de o autocritică severă, pentru o mai bună sănătate emoțională și mentală este mai benefică o autocorectare făcută cu blândețe. Merit fără îndoială să mă dojenesc atunci când sunt uneori prea sarcastică sau, după cum ar putea depune mărturie familia mea, când îmi pierd prea ușor cumpătul. Dacă însă lucrurile merg bine, îmi dau singură seama că am sărit calul sau recunosc când mi se atrage atenția, îmi cer scuze și trec peste incident simțindu-mă cât se poate de bine în pielea mea, cu intenția fermă, desigur, de a nu mai comite vreodată aceeași greșeală. Greșelile ne fac însă mai umani. Critica severă de sine în legătură cu greșeli reale sau imaginare ne poate compromite, ba chiar distruge viața.

Scriind această carte mi-am dat seama că subiectul autoblamării este unul veșnic actual. În ultimii douăzeci de ani, de când lucrez ca psihoterapeut, am observat în rândul clienților mei o creștere a nivelului de autoînvinuire și, în consecință, o scădere a celui al valorizării de sine.

O pleiadă de catastrofe — criza climatică, moștenirea prost gestionată a Brexitului sau a președinției lui Trump, pandemia globală — au contribuit la o mai acută conștientizare a nemulțumirii de sine și față de felul în care ne conducem viața. Mulți dintre cei cu care am stat de vorbă și-au dat seama că strădaniile lor de a atinge idealuri ambițioase fuseseră sortite eșecului, ajungând prin urmare să aibă o imagine de sine negativă.

Iată o anecdotă care a circulat în anumite cercuri de meditație budistă, pe care am auzit-o cu ani în urmă într-un centru de dezvoltare spirituală. Cred că ea dovedește cât de adânc înrădăcinată este autocritica în cultura noastră — dar și faptul că nu este nevoie să fie astfel. Sharon Salzberg, o eminentă autoare americană, profesoară de meditație budistă, a scris despre vizita ei în India, cu ocazia participării la o conferință, în 1990. În timpul unei conversații cu Dalai Lama, l-a întrebat pe acesta:

— Sfinția Voastră, ce credeți despre ura de sine?

— Ce este asta? a întrebat el, nedumerit.

Unui om deosebit de înțelept îi venea greu să conceapă ideea că o ființă umană ar putea avea gânduri atât de îngrozitoare față de sine. Când Sharon i-a povestit cât de profund o afectase tendința sa către autocritică pe când era mai tânără, Dalai Lama a întrebat-o:

— Dar cum a fost posibil să te gândești la tine în felul ăsta?

Poate că încerca s-o provoace în mod intenționat, întrucât era conștient de prevalența urii de sine în cultura în sânul căreia el fusese nevoit să trăiască, dar, după treizeci de ani de trăit în Occident, nedumerirea lui Dalai Lama este cu atât mai relevantă.

În cartea sa Selfie: Cum am devenit atât de obsedați de sine și ce efect are acest lucru asupra noastră?, Will Storr analizează, folosind un limbaj accesibil, motivele pentru care nu ne mai simțim bine în pielea noastră. El reflectează la necontenitele noastre încercări de a găsi sensul vieții într-o lume atomizată de economia neoliberală. Storr demonstrează cu ajutorul diagramelor felul în care au fost eliminate anumite programe susținute financiar de serviciile publice de asistență so­cială, statul concentrându-se în schimb asupra liberalizării acestora și asupra pieței libere. Am ajuns astfel să intrăm în conflict cu noi înșine și ne-am îndepărtat unii de alții. Obsesia de sine pe care Storr o studiază este epuizantă, se bazează pe autoamăgire, pe încercarea de a reuși cu orice preț, lucru care alimentează în final nemulțumirea de sine. Suntem încurajați să fim mereu victorioși, performanți, să răzbatem și să câștigăm, în principal prin intermediul consumului. Și întrucât ne-am pierdut sentimentul de apro­piere umană, suntem forțați să depindem numai de noi, să ne luptăm singuri pentru a ne demonstra valoarea.

Storr descrie idealul la care suntem încurajați să aspirăm, cel al „cetățeanului «global», extrovertit, zvelt, frumos, individualist, optimist, harnic, care posedă conștiință socială, dar și o înaltă stimă de sine, cu fler antreprenorial și posesor al unui dispozitiv performant pentru a-și face selfie-uri⁴. Aș adăuga la această listă și alte calități: prosper, cu multe călătorii la activ, cu o alimentație echilibrată, cu o atitudine veșnic tinerească, cu simțul maternității/paternității și cu o conștiință ecologică. Aceste modele de perfecțiune sunt omniprezente și „normalizate în lumile noastre virtuale și pe platformele de social media, care distorsionează în mod periculos realitatea.

Presiunea pe care o resimțim pentru a ne demonstra valoarea ne face să fim mai predispuși către discriminări revoltătoare. În calitate de femeie albă hetero­sexuală, aparținând unei categorii sociale privilegiate, tipul de ură cu care m-am confruntat în modul cel mai personal — și mai degradant — este misoginismul. Totodată, îmi ascult cu durere clienții, victime ale prejudecăților, când îmi relatează experiențele trăite de ei ca persoane de culoare, ca persoane cu anumite dizabilități sau particularități neurologice, ca homosexuali sau ca indivizi transgen. Vorbesc și cu oameni care sunt desconsiderați din pricina religiei sau clasei so­ciale căreia aparțin. E dificil să te simți bine în pielea ta atunci când ți se tot repetă că nu ești bun, sau, și mai rău, când ești tratat cu dispreț.

Pe parcursul luptei noastre solitare pentru atingerea unui ideal imposibil, nu mă pot împiedica să nu observ și strădaniile noastre potențial distructive de a corespunde unor anumite criterii de sănătate mentală și emoțională: industria stării de bine fizice și mentale a creat încă o unealtă pentru a ne ademeni. Sunt de acord cu libertatea alegerii oricărui stil de viață dorit,