ARTISTUL ȘI OGLINDA

De Leny Caler

Pentru Camil Petrescu, a fost intruchiparea perfectiunii feminine, actrita regasindu-se in Ela din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in Emilia sau chiar Doamna T din Patul lui Procust.
Pentru ea, Mihail Sebastian, indragostit nebuneste, a scris Jocul de-a vacanta.
Tudor Musatescu i-a dedicat toata opera dramatica de dupa ce s-au cunoscut.
Elly Roman a compus cantece de muzica usoara pentru vocea ei, pe care Leny le-a inregistrat la casa de discuri londoneza His Master’s Voice.
Tudor Arghezi, de obicei critic aspru al actorilor, i-a remarcat interpretarea si i-a
dedicat un poem in proza intr-un numar al revistei Bilete de papagal.
Autoexilata la Berlin spre sfarsitul vietii, actrita si-a scris memoriile, in care trateaza cu delicatete afacerile sentimentale, descriind doar o iubire: cea pentru sotul ei.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980865

Previzualizare carte

Inscripție

„Pune-n ghioc un zuluf de aur și are să-ți spuie baba o grămadă de lucruri dulci.

Vezi, că nu ești frumoasă ca o actriță, ca o cântăreață, ca o femeie. Ești o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale și cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă și azbest. Trebuie să fi venit de prin minerale și o să întrebăm dacă nu miroși a platină sau a chihlimbar.

Vezi, curată ca o scoică și iute ca o biciușcă ageră și zveltă, dumneata ești mai mult decât o actriță și personagiul dumitale ține dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui să joci ca într-o frescă de biserică. Dacă ai fi fost fata mea, te-aș fi închis într-o vitrină și aș fi pus lângă dumneata icoana ierodiaconului Ștefan și un ciubuc de lemn de cireș. Ți-aș fi dat să ronțăi mărgăritare și să te adăpi dintr-un flacon cu parfum de rășină. Și toată lumea ar fi crezut că te-ai născut din porțelan și ceară.

Așa, lumea bate din palme la teatru, pretinzând că faci parte din distribuție și din repertoriu. Fugi de-aci, Leny Caler! Dumneata ești un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate. Să nu ne spui nouă că ai fost la Conservator, că ai învățat roluri pe dinafară, că ai făcut repetiții. Minciunile astea spune-le Marioarei Ventura, care-i actriță, și lui Victor Ion Popa, care-i regizor.

O să avem nevoie de material când vom reconstrui Babilonul într-un turn de beton de peruzele, cu patru vânturi în preajma balconului circular, pentru vocea matale, și cu un clopot de hârtie tras de un fir de șofran, de mătasea căruia trebuie să se anine făptura dumitale de tină înflăcărată."

TUDOR ARGHEZI

(Bilete de papagal, nr. 473, duminică, 7 septembrie 1930)

Cuvânt-înainte

Când în primăvara lui 1976 am cunoscut-o, Leny Caler nu mai era de mult o vedetă a scenei. Spectacolele în care strălucise deveniseră o amintire tot mai palidă pentru generațiile de spectatori ce le aplaudaseră. De altfel, mare parte dintre ei pieriseră. Dacă voiai să știi ceva despre starul de ieri (remarcat de Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Nae Ionescu), trebuia să consulți ziarele timpului. Cât despre femeia care aprinsese imaginația atâtor bărbați – fusese dorită, răsfățată, iubită –, din ea rămăsese ceea ce vremea se îndurase. Accidentul cerebral ce-i lăsase inert un picior, despărțirea de publicul ei odată cu emigrarea în Israel, unde ratase șansa de a reînnoda firul unei cariere, încercarea, greșită din pornire, de a-și găsi un rost la Londra, exilul la Berlin, moartea soțului, lungul periplu de la un eșec la o înfrângere, de la o așteptare zadarnică la o nouă umilință, dependența de o soră care o îndrăgea și pe care o îndrăgea, statut în parte privilegiat (căci Olga Niklaus îi asigura traiul de fiecare zi), dar, în parte, împovărător pentru o ființă deprinsă să decidă de una singură, după inspirația unui temperament aventuros, alternanța între nădejdea nebună că va juca din nou și descurajarea cotidiană, toate acestea își spuseseră cuvântul. Și totuși se ținea dreaptă. Învățase germana, își agonisise câteva relații în mediul artistic, mergea la concerte și spectacole.

Locuia în centrul Berlinului, pe Kurfürsten Strasse 80, la etajul 13, într-un apartament de două camere. De la una dintre ferestre se vedea până în piața Wittenberg. În bibliotecă, o biografie Ingrid Bergman, Muntele magic, de Thomas Mann, Toba de tinichea, de Günter Grass, Bijuterii de familie, de Petru Dumitriu, Teatru, de Eugen Ionescu și multe alte volume ale căror titluri nu le mai țin minte. Oricum, nicio carte pe care s-o asociezi cu actrița ce-și cucerise faima într-un repertoriu îndatorat gustului epocii interpretând ingenue, poznașe ori fermecătoare rebele repede înduplecate. Judeca la reala ei măsură – așa cum aveam s-o constat –, o dramaturgie mizând pe comicul situațiilor și sclipiciul replicilor menite să trezească râsul sălii fără a o inoportuna cu vreun gând.

Desigur, ar fi fost absurd să-i ceri o sentință severă, întrucât de o astfel de literatură se legau primele ei biruințe. Pe de altă parte, izbutise să dăruiască personajelor mai mult spirit și sensibilitate decât aveau de-acasă. Le înzestrase cu fantezie și lirism. Un capital de însușiri confirmate în piesele de Shakespeare, Sheridan, Feydeau, G. B. Shaw. N-aș vrea să exagerez fie întinderea, fie profunzimea culturii ei adunată din întâmplare și din sugestiile actualității. Țin doar să observ că educația estetică pe care o primise de la Camil Petrescu, ceea ce auzise de la Mihail Sebastian, mult-puținul reținut din conversațiile cu scriitori importanți îi deschiseseră apetitul pentru operele de valoare. Bănuiesc că Ionescu în dramaturgie sau Günter Grass în roman îi impuneau prin prestigiul dobândit, iar din snobism simula, ori de câte ori li se pomenea numele, o încântare pe care scrisul lor nu i-o producea. În orice caz, limitele receptivității ei se vădeau în neputința de a percepe noile direcții ale pieselor și spectacolelor. Când nu le opunea un refuz de principiu, le aplauda din colegialitate. Problema o preocupa, acum acuzând greșita lor orientare, acum asumându-și „vina". Totuși, altele erau pentru Leny Caler grijile ceasului aceluia târziu din care nu dispăruse însă speranța – oricât ar părea de nesăbuită – că va juca din nou. Își considera soarta incredibilă, de o nedreptate strigătoare la cer, dar și ținând în rezervă o norocoasă răsturnare. Destul de ciudat pentru un om care primise lecții drastice în privința irevocabilului. Cert rămâne că admitea încheiate socotelile pe toate planurile, nu însă și al năzuinței de a reveni pe scenă. De aici dorința de a trăi. Tot atât de adevărat este că dispunea de resurse de energie și bravură puțin obișnuite.

A fost nevoie de vreme ca să pricep orgoliosul ei „vreau sau îndârjitul ei „pot. Altele m-au surprins la prima vizită pe care i-am făcut-o: firescul și simplitatea comportării. Nicio aluzie la steaua de odinioară sau la mizeriile biografiei. N-avea, desigur, de ce să fie invidiată, însă repudia compătimirea. Își vopsise părul – altădată de tonalitatea paiului, acum alb – în blond auriu și se îmbrăca în culori pastelate. O bătrânică întocmai altora, cu o înșelătoare aparență de bibelou fragil. Comenta mersul lucrurilor în nuanțe și distincții, cum șade bine unei intelectuale. N-ai fi bănuit că studiile ei se opriseră în pragul clasei a doua sau a treia de liceu, că se făcuse luntre și punte ca să-și realizeze vocația, uneori fără a se încurca în scrupule, că se adaptase deplin atmosferei de rivalitate, clevetire, intrigă din teatru, că-și negociase farmecul pentru un rol și nu se dăduse în lături de la scandaloase ispite; pe scurt, că era trecută prin ciur și prin dârmon. Ai fi jurat că-i numai ce vezi.

La întâia noastră întâlnire, ea mi-a înfățișat câteva dintre spectacolele berlineze care-i merseseră la inimă; eu – stagiunea bucureșteană. Îți sărea în ochi că ardea de curiozitate să cunoască titlurile pieselor, cum fuseseră regizate, creațiile actoricești. Dar, înainte de orice, o interesa itinerarul artistic al celor din leatul ei. Pasiunea, dorul cu care asculta veștile căpătaseră o concretețe palpabilă. Trăia în ceva mult, intens, fără margini. Brusc se petrecuse o transfigurare. Se afla în lumea reală și-și aprinsese încă o țigară, ea care nu fuma peste cinci pe zi, stingându-le în scrumiera de porțelan roz cu „ursul ucigaș, o minusculă statuetă de argint, anume destinată unor astfel de „asasinate, labele ursului strivind fără greș mucul.

Pe urmă am discutat despre stilul actorilor germani. Îi considera profesioniști redutabili, dar nu se împăca totdeauna cu o rigoare anulând invenția; răul cel mare îl constituiau, însă, inițiativele regizorale: montări ostentative, întorcând textele clasice cu capul în jos.

Își expunea părerile întemeiate implicit pe experiența meseriei cu o autoritate care o fericea pe ea cea dintâi, dar când am cunoscut-o mai bine, am realizat că fericirea asta nu putea dura decât cu condiția să creadă – bineînțeles, în taină, întrucât se temea de ridicol – în posibilitatea de a juca iarăși. O singură dată și mult mai târziu, prin 1980, mi-a semnalat, într-o scrisoare autoironică, propunerea unui regizor german de filme de a interpreta o refugiată din Est. „N-am luat-o în serios, mă îndoiesc că se va realiza, dar m-a amuzat ideea. Și am sărbătorit-o de una singură la restaurantul de peste drum cu un șalău à la roumaine și un pahar de vin sec. Băutura era grozavă. Tot m-am ales cu ceva."

Două seri după ce ne-am întâlnit prima oară, am invitat-o la Cei din Wupper, de Else Lasker-Schüler. O piesă scrisă în 1909, reprezentată abia în 1919, dar fără răsunet. În pânzele ei bate și vântul naturalismului, și cel al expresionismului timpuriu. Confruntarea dintre două clase, una în ascensiune, cealaltă în declin. Ciocnirea multor destine răsucite. Arivism, certuri, ură, deraieri, convertiri, sinucideri. De altminteri, acțiunea se desfășoară în zilele târgului anual, „la moși, un element simbolic fiind caruselul sugerând suișuri și coborâșuri în perpetua mișcare circulară. „Prea sumbru, prea încâlcit, prea patetic, a conchis Leny Caler. „O aglomerare de nenorociri. N-apuci să suferi pentru una, că alta îți cade în cap. O fi profundă neliniștea autoarei, dar viața a fugit din piesă. Cum s-o scoată la capăt bieții actori? Totuși, regizorul a descris bine un oraș german de la începutul veacului. Atât, însă, nu-i destul, fiindcă.... Nu mai prididea cu obiecțiile. N-am contrazis-o. În parte, avea dreptate. M-am mulțumit să-i comunic – telegrafic – câte ceva despre Else Lasker-Schüler. O ureche curioasă auzind că era fiica unui bancher – când pus pe veselie, când ajuns din urmă de spaime atavice. Privirea concentrată aflând că se formase în convingerea: „arta înseamnă absolutul, că o atrăseseră deopotrivă poezia, proza, dramaturgia și-i frecventase pe Martin Buber, Doblin, Thomas Mann, Wedekind, Gottfried Benn. Nicio tresărire, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că scriitoarea dusese, ca orice artist autentic, o existență boemă, dezordonată. Vădită mulțumire pentru prețuirea acordată operei, distinsă cu Premiul „Kleist. Faptul că, foarte curând după aceea, literatura Elsei Lasker-Schüler avea să fie acuzată de către naziști drept „frivolă și morbidă, iar ea silită să emigreze în Elveția, apoi în Palestina, că nu-și găsise nicăieri locul și era fugărită de simțământul izolării crescânde, întâmpinat cu aparentă impasibilitate. Și-a dat, însă, pe față îngândurarea când i-am spus că Gottfried Benn, în 1952, o readusese în atenția tuturor pe Else Lasker-Schüler. După o lungă tăcere, a murmurat: „De pe urma unui actor nu rămâne nimic".

Mi-a amintit fraza asta în 1977, înmânându-mi memoriile ei. Tocmai îl evocase, cu afecțiune, pe Camil Petrescu. Îl menționase și pe Mihail Sebastian, dar trecând oarecum repede la alt subiect. Ce și cât aflase despre Jurnalul autorului Jocul de-a vacanța? În orice caz, socotea episodul îngropat în furtunoasa ei preistorie. Întocmai marilor oameni de stat, își ceruse sincere scuze, dar „pur și simplu nu m-a atras ca bărbat". Ca să n-o lungesc, era dispusă să-l ierte pentru remușcările pe care, uneori, i le pricinuia. În privința manuscrisului, nu-și făcea iluzii. Să-l păstrez. Poate, totuși, se va edita. N-ai cum să știi.

La întoarcerea în țară, am reușit să public două fragmente (în Caietul Teatrului Național și în Almanahul Flacăra). N-am avut deloc sentimentul că-i fac un hatâr lui Leny Caler. Sunt, însă, dator să mărturisesc c-am luat în mână cartea cu neîncredere. Amintirile unui comediant: se cunoaște rețeta. Așadar, irezistibila chemare a teatrului, situații-limită pe scenă, pățanii amuzante din viermuiala culiselor. Iar în „fuga condeiului, reglări de conturi copleșite de reverențe în fața personalităților culturii ce-au sprijinit o ascensiune. Lor astrul le rămâne etern îndatorat. Dar lectura manuscrisului a constituit o surpriză. Deși cartea are aceleași componente, se ridică o treaptă mai sus. Mai întâi, fiindcă Leny Caler scrie simplu și direct. Nu caută efecte și nu pozează. Este povestea unei fete dintr-o căsnicie cu patru copii. Părinții, care se ceartă, se împacă și se despart, o vor abandona în mai multe rânduri și o vor căuta o dată sau de două ori. Lihnită de afecțiune și lacomă de admirație, vagabondează prin vecini, încropindu-și un repertoriu menit să seducă și să impresioneze. Nu prin lacrimă, ci prin umor. Micuța cabotină are lipici și nu doar întâmplarea o va purta, la numai doisprezece ani, într-o trupă de actori. Spectacole de doi bani prin târguri. După un scurt popas printre ai ei, pribegește în căutarea unui acoperiș. Se adăpostește într-un orfelinat, se aciuează în casa unui preot de țară, apoi în cea a unei rude din București, ucenicește de una singură dactilografia, se angajează funcționară la o bancă, urmează cursurile Conservatorului, debutul, afirmarea, căderile, succesele, în fine – gloria. În volum, cronologia nu-i – în mod deliberat – citeață. Impresie de hazard și răvășit. Niciun cuvânt despre disputele dintre părinți ori solidaritățile și geloziile dintre frați. Cuvintele strict necesare despre oamenii de treabă și făpturile meschine. Tabloul unei perioade îndepărtate, scuturată de amărăciune, pe care n-o tulbură regretele și n-o otrăvesc resentimentele, împăcare, umor, voie bună. Timbrul vocii se modifică îndată ce evocă figurile ilustre ale teatrului și ale literaturii lângă care s-a aflat. Simți respectul, simți mândria. Ele nu anulează, însă, observația personală, chiar dacă mai puternică decât orice rămâne satisfacția de a fi aparținut acestei lumi fascinante. Iată de ce, fără a omite momentele de răscruce (cum ar fi atacul unui grup de huligani care i-au strigat în timpul unui spectacol „Afară cu jidanca de la Național sau bombardamentul de la 4 aprilie, când locuința i-a fost transformată în moloz), nu le acordă o importanță decisivă. Le consemnează din perspectiva a ceea ce a trăit ulterior. Și, totodată, cu grija de a nu-și indispune cititorul pe care speră să-l fi reținut prin savoarea anecdotică a numeroase pagini.

Desigur, o confesiune pudică și publică. Autoarea tace multe. Și-a luat toate precauțiile de respectabilitate. Dar e de o desăvârșită sinceritate când vorbește de stupoarea și revolta în fața împrejurărilor ce-au alungat-o de pe scenă. Nu tăinuiește că sub presiunea lor, tot mai greu de îndurat, e scrisă cartea menită s-o readucă la rampă.

Din 1976 până în 1990, m-am revăzut adesea cu Leny Caler. Își păstrase iluzia că ultima ei identitate e mincinoasă și vremelnică. Nu era cu putință să fie un nimeni acolo unde ajunsese și complet ignorată acolo de unde plecase. Dar mai era vreme pentru miracolul jinduit?

Doi ani mai târziu, am primit un ferpar pe carton chamois, cu un subțire, discret chenar de doliu:

„Leny Caler-Froda a murit.

– 1904-1992 –

În numele familiei,

Olga Niklaus.

Înmormântarea a avut loc

într-un cerc restrâns.

Ne dispensăm de condoleanțe

și manifestări de compasiune."

B. ELVIN

Scene din teatru

(Spectacolul amintirilor)

Am scris aceste pagini fără să-mi fac vreun plan, fără să mă gândesc că ar putea fi citite de oameni străini de viața mea.

Departe de locurile, de oamenii, de atmosfera care au constituit existența mea, m-am simțit pierdută, fără scop, fără bucurie, în lumea străină în care m-am trezit. Într-adevăr, pot spune că m-am trezit, fiindcă toată plecarea mea a fost o amețeală, o beție. Nimeni nu știe precis ce se petrece cu el însuși, nimeni nu-și cunoaște perfect reacțiile în fața unor situații noi, neobișnuite. Mă credeam ușor adaptabilă la orice fel de împrejurări, medii, oameni, mă credeam liberă de trecutul meu. Am ignorat, am uitat, nu m-am gândit că nu mai sunt tânără. Mi se părea că mai pot realiza tot ce-am adunat în mine ani de-a rândul ca dorințe, vise, planuri, necesități. Dorința de a mă face complet sănătoasă, visând că altundeva se pot întâmpla minuni, dorința stăvilită de atâția ani de inactivitate, de a juca, de a fi iar pe o scenă, aceste dorințe au fost mai puternice decât rațiunea.

Minuni nu s-au realizat. Dar în paginile care urmează mi-am perindat prin minte, cu emoție, trecutul și am avut satisfacția omului care vede că n-a trăit degeaba.

Debuturi

Când am deschis ușa Școlii de Artă Dramatică, în acea splendidă zi de septembrie, inima îmi bătea violent. Aveam să dau ochii cu un mare actor, Mihăilescu. Auzisem că este un profesor foarte bun, dar pe cât de bun, pe atât de sever. Cursul începuse, iar eu am rămas în ușă, neîndrăznind să înaintez. Capetele elevilor întoarse spre mine, privirile lor ațintite asupra mea m-au intimidat atât de mult, încât am rămas pironită în ușă, neștiind ce să fac. Deodată, o voce autoritară, dar lipsită de asprime, venită din prima bancă, mi-a spus: „Hai, domnișoară, apropie-te, curaj!. Invitația, oarecum ironică, a profesorului m-a trezit. Am înaintat în mijlocul clasei, urmărită de privirile curioase ale elevilor. Mă aflam deodată în fața viitorului meu profesor. Mihăilescu era un bărbat mic de statură, subțire, îmbrăcat foarte elegant. Nu era nici tânăr, nici bătrân și nici prea frumos. Avea o față brăzdată de riduri adânci, peste frunte îi cădea o șuviță de păr, pe care o netezea mereu cu palma, înfățișarea lui destul de serioasă, aproape severă, era îndulcită de un zâmbet, în acel moment în care mă privea. M-am așezat în bancă, îmbujorată de emoție. Mă simțeam stingherită de faptul că întârziasem. Cum mi s-a putut întâmpla acest lucru, mie, care socoteam că pot fi dată drept exemplu de punctualitate? Mi se spusese greșit ora începerii cursului. Și, în afară de asta, eram și ușor dezamăgită. Altfel îmi imaginasem clasa, nu ca această odaie atât de mică, cu bănci de lemn și cu o scenă minusculă. Și pe profesor, pe care nu-l văzusem niciodată pe scenă, mi-l imaginasem cu totul altfel. N-am avut timp să mă gândesc cât de greșită a fost fantezia mea, fiindcă Mihăilescu mi-a pus întrebarea pe care o așteptam: „Ce-ai pregătit, domnișoară? Ce poți să-mi spui? Treci pe scenă și începe. Pregătisem o – renumită în acea vreme – dramatică poezie de Vlahuță, La icoană. Când să încep, Mihăilescu mi-a spus: „Mai întâi, intră dumneata prin ușa din dreapta, traversează scena, apoi intră prin fundul scenei și așază-te în față pe un scaun. Mirată și, în sinea mea, oarecum jignită, îmi spuneam: „Auzi, să mă pună să umblu, în loc să asculte minunata poezie pe care zile de-a rândul am repetat-o, am exersat-o!. De unde să fi luat curajul să-i spun că a face câțiva pași pe scenă mi se părea o jucărie, mie, care din fragedă copilărie jucasem doar „teatru".

Nu știu, sunt oare propriile mele amintiri sau, cum se întâmplă adeseori, mi-am format imagini despre mine însămi din spusele mamei sau din poveștile Mamei Lina... Aruncând o privire mult înapoi în viața mea, mă văd o fetiță mică, cu părul aproape alb de blond ce era, vioaie, veselă, neastâmpărată, cu spirit de aventură și gusturi deosebite de ale celorlalți copii. Nu mi-a plăcut să mă joc, ca orice copil, cu jucării. Eu doream să mă „produc, să atrag atenția celorlalți asupra mea. Familia, deși mă iubea, nu mai era publicul meu preferat, prea îmi cunoștea „repertoriul. De aceea dispăream de acasă, fără urmă, câte o zi, două, spre disperarea mamei, care, îngrijorată de soarta mea, mă căuta peste tot. Mai întâi, mă căuta în ascunzișurile mele obișnuite: în pivniță, după butoaiele goale, în pod, acoperită de fân, sau în șopronul din fundul curții. Când nu mă găsea în acele locuri, mă căuta prin casele cunoscute. Mă descoperea, în sfârșit, la vreun vecin, departe de casa noastră, unde mă simțeam mai în largul meu, fiindcă la vecini nu mă certa nimeni și, mai ales, eu eram punctul de atracție. Cu verva, cu fantezia stimulate de admirația, de râsetele, dar mai ales de aplauzele vecinilor, cocoțată pe o masă, cântam, inventam scene în care maimuțăream oamenii mari, până venea mama, împreună cu Mama Lina, și mă lua pe sus, aducându-mă acasă, cu toate țipetele și protestele mele. Mama Lina... Trebuie să fi fost foarte mică atunci când a intrat în viața noastră Mama Lina, fiindcă am luat cunoștință de prezența ei fizică, încetul cu încetul. Prima curiozitate pe care am descoperit-o la ea a fost un neg mare cât o cireașă de pe obrazul ei, cu care mă jucam trăgând de el, până primeam câte o palmă peste mână. Mama Lina era mică de statură, grasă, toată moale și rotundă, dar voinică, judecând după puterea cu care mă lua în brațele ei vânjoase, când mă lua în cârcă plimbându-mă prin toată curtea, ceea ce mă făcea să chiui de plăcere. Nu știu ce vârstă să fi avut, nu știu cum se pripășise pe la noi în casă. Mai târziu, am aflat că era de la țară, dintr-un sat apropiat, că nu avea rude sau familie. Ne iubea cu pasiune pe toți, era ca o a doua mamă. Era mucalită și inventa tot felul de jocuri, numai ca să ne facă să râdem. Era tare grasă, cu burtă mare, rotundă, care se scutura la fiece mișcare, era mâncăcioasă și pofticioasă. Când nu era cu noi, era în bucătărie, unde gătea și gusta din toate oalele. Mi-aduc aminte de cratița plină cu mâncarea ei preferată, iahnie de fasole, foarte gustos preparată, cu care ne îndopa seara înainte de culcare. Mama nu cunoștea acest fel de a ne hrăni, care numai sănătos nu era, dar nouă ne plăcea și ne pria. De altfel, mama, care era ocupată mult – avea un post de infirmieră la un spital –, ne lăsa liniștită în grija ei. Ne adora pe noi toți, copiii, dar eu eram preferata ei, gata întotdeauna să mă pretez la poznele și glumele pe care le inventa pentru mine și care mă făceau să mă tăvălesc de râs. Nu mă dezlipeam de ea, oriunde se ducea, mă țineam de fusta ei și nu-i dădeam drumul până nu ajungeam la băcănii, unde avea cumpărături de făcut și unde primeam dulciurile care-mi plăceau. Nu mă lăsam până nu-mi cumpăra roșcove, un fel de fruct uscat de prin alte țări, care era dulce, cu sâmburi tari, negri, pe care-l ronțăiam cu deliciu, dar și pistilul acrișor, un fel de foaie făcută din pastă de caise uscată.

Cu ea am cunoscut datinile sărbătorilor de Crăciun și Paște, mă ducea la biserică ori de câte ori se ducea ea și priveam impresionată la tot ceea ce vedeam. Aceste sărbători erau legate și de bunătățile pe care le prepara Mama Una – ouăle roșii, cozonacul de Paște – și tot ea a împodobit la noi acasă primul pom de Crăciun, primul pe care-l vedeam în viața mea, fără să-i înțeleg atunci semnificația.

Mama Lina avea, însă, un mare cusur. Îi plăcea să „tragă la măsea, cum recunoștea pocăită, când mama o certa. Nu bea decât duminicile, când avea liber. Pleca de acasă de dimineață, gătită cu cojocul ei țărănesc cu cusături, cu un tulpan frumos înflorat pe cap, și dispărea fără urmă, nu se știa unde. Nu se întorcea decât seara, tolănită într-o birjă, cântând cât o ținea gura sau începea să ne înjure, să ne blesteme și să ne ocărască. Trebuie să mărturisesc că de câte ori era în starea asta, Mama Lina făcea cu noi „ură de rasă. A doua zi însă, și toată săptămâna până la duminica următoare, își uita complet hachițele rasiale și ne iubea ca pe copiii ei. Birjarul o urnea cu greu din birjă, o depunea în curte, iar părinții și vecinii o duceau anevoie până în casă, agățată de gâtul lor, fiindcă picioarele n-o mai duceau. Mama, necăjită de această patimă a ei, ar fi vrut s-o concedieze, dar noi, copiii, nu voiam să ne despărțim de ea în ruptul capului și o rugam pe mama s-o ierte. Mama Lina, după ce zăcea o noapte și o zi, revenită la normal, era rușinată de ceea ce făcuse, nu știa cum s-o mai îmbuneze pe mama și se jura că nu mai pune în viața ei pic de țuică în gură, dar... duminica următoare povestea se repeta... Mama Lina ne-a crescut până ne-am făcut mari de dus la școală, după asta s-a întors în satul ei, de unde n-a mai revenit, iar noi am crescut și, cu timpul, am uitat-o.

În imaginile iscate de amintirile mele de copilărie, prezența ei în viața mea mai păstrează contururi încă vii, neșterse... și Mama Lina era un public bun pentru „manifestările mele artistice" de atunci.

Mai târziu chiar, în școală, în cursul primar, mă făcusem cunoscută pentru felul cum recitam sau pentru cât de repede prindeam și învățam o melodie. La serbările de sfârșit de an școlar, spre bucuria mea, eu eram aleasă să recit poezii sau să cânt, ceea ce făceam cu mare plăcere și convingere. La învățătură nu prea străluceam, în schimb, la aceste serbări, aplauzele și succesul mă făceau să tremur de plăcere...

De asta, ceea ce îmi cerea Mihăilescu – să mă plimb și să traversez scena – mi s-a părut un lucru neînsemnat, un fleac. Nu-mi puteam închipui cum ceva atât de simplu putea fi atât de greu de realizat. Dar... în fața profesorului care mă privea cu atenție, în fața atâtor elevi necunoscuți, acei câțiva pași pe minuscula scenă mi-au dat mai multă emoție decât toate încercările mele „teatrale de până atunci. Am fost atât de înțepenită, atât de stângace, încât aveam impresia că nici nu mai știu să merg. Mi s-a părut o eternitate timpul cât a durat acel simplu exercițiu. După ce l-am făcut și am putut, în sfârșit, să răsuflu ușurată, Mihăilescu a cerut să recit poezia pregătită. Asta așteptam. Îmi spuneam: „La exercițiu n-am fost eu perfectă, dar când voi începe să recit, îl dau gata pe Mihăilescu, cu toată severitatea lui!. Contam pe efectele dramatice, pe tonurile sfâșietoare pe care le puneam în această poezie. Interpretam, mai ales, deosebit de convingător, un vers din poezie – cel puțin, așa mi se părea mie: „O, desigur, n-ai fost mamă, și de porți un prunc la sân, e-o minciună!. La ultimul cuvânt, „e-o minciună, scoteam din adâncul pieptului un strigăt de tragediană, de efectul căruia eram sigură... La jumătatea poeziei însă – nici nu ajunsesem la punctul culminant al ei și al interpretării mele –, Mihăilescu m-a întrerupt și, deloc impresionat de felul cum „jucasem", mi-a spus: „Bine, bine, ajunge. Ia acum, dumneata, și învață rolul Mița Baston din piesa D-ale carnavalului, de Caragiale!". Am rămas trăsnită, rănită până în adâncul sufletului și orgoliului meu de acest neașteptat și jignitor rezultat. N-am avut putere să protestez