Frați și surori. Cum ne influențează viața legăturile fraterne

De Kluger Jeffrey

Jeffrey Kluger a crescut într-o familie alături de alți trei frați băieți. De asemenea, mai are doi frați vitregi gemeni, dintr-o a doua căsnicie a tatălui său – o fată și un băiat.

Plecând de la experiența personală, autorul explorează, cu înțelegere și umor, lumea complexă a fraților din mai multe puncte de vedere: științific, psihologic, sociologic și memorialistic. El este de părere că nimeni nu ne afectează la fel de profund ca frații și surorile noastre – nici părinții, nici copiii, nici prietenii noștri. Din momentul în care ne naștem, frații sunt colaboratorii noștri și cei cu care conspirăm, modelele noastre și cei de la care avem cele mai multe lucruri de învățat. Ei ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să ne facem prieteni și cum să stăm departe de necazuri. Frații noștri sunt singurele persoane pe care le cunoaștem care se califică într-adevăr ca parteneri de viață.

Printre subiectele pe care autorul le examinează în această carte se numără: conflictele între frați și rezolvarea lor; ordinea nașterii și influența acesteia asupra evoluției ulterioare a fraților; consecințele pe care faptul de a fi favoritul unuia dintre părinți le are asupra celorlalți frați; urmările pe care divorțul părinților le are asupra copiilor, care fie trebuie să locuiască cu un singur părinte, fie sunt nevoiți să trăiască în cadrul unei familii noi, lărgite; conceptul de alloparenting (ajutorul dat de frații mai mari la creșterea fraților mai mici); drogurile, consumul de alcool și sarcina la adolescență; studiile care au ca subiect gemenii și copiii unici (dând ca exemplu politica națională a copilului unic din China); codificarea genetică a trăsăturilor comportamentale; tulburările emoționale și efectele lor asupra relațiilor fraterne; evoluția în timp a legăturilor fraterne și multe altele.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066861434

Previzualizare carte

1. GAŞCA FRAŢILOR – ŞI A SURORILOR

La vremea respectivă, ideea de a-l băga pe fratele meu mai mic, Bruce, în tabloul electric păruse una bună. Tehnic vorbind, nici nu era un tablou electric, ci mai degrabă un soi de şifonier, un obiect mai mare decât dulăpiorul de medicamente şi cu mult mai adânc, făcut din acelaşi lemn de pin noduros din anii ’50 care acoperea tot restul camerei noastre de joacă. Şi tot tehnic vorbind, fratele meu nu mai era un bebeluş. Avea patru ani, dar mie, care eram cu doi ani mai mare, tot mi se părea că nu depăşise acel stadiu.

În fine, Bruce era suficient de mic pentru a încăpea în dulapul plin cu siguranţe electrice, iar dacă se ghemuia, înăuntru rămânea exact atâta spaţiu cât să putem închide şi încuia uşa după el. În ce măsură încuiatul unui copil de patru ani într-un dulap plin cu siguranţe electrice de înaltă tensiune model vechi, care nu se deşurubau, fusese o idee înţeleaptă era o chestiune asupra căreia nu zăbovisem prea mult cu gândul. După cum vedeam eu lucrurile la momentul acela, Bruce era mai în siguranţă înăuntru decât afară.

Nu eram singurul care considera vârârea lui Bruce în panoul electric un plan inteligent. La fel gândeau şi ceilalţi doi fraţi mai mari ai mei; de fapt, Steve, fratele meu cel mai mare, venise cu ideea. Steve se pricepea să ia decizii rapide.

Steve avea puțin peste opt ani la acea vreme; eu aveam şase ani, iar Garry cinci. Intervalul dintre copii devenise tot mai scurt pe măsură ce părinţii noştri continuau să procreeze, până ce, la final, între Garry şi Bruce diferenţa s-a redus la 13 luni. Totuşi, cele 13 luni se dovediseră a fi importante. Garry era un copil neobişnuit de frumos, cu gene extravagant de lungi şi trăsături aproape absurd de perfecte. Găsise însă o modalitate de a compensa această înfăţişare elegantă printr-un soi de duritate de pisică maidaneză care venea în contradicţie cu frumuseţea lui – o duritate la care nu mă îndoiam câtuşi de puţin că avea să facă apel la nevoie. Bruce era complet diferit. La trei ani era deja atât de miop încât părinţii noştri trebuiseră să-i ia ochelari; erau nişte ochelari cu rame din baga care se potriveau cu tenul lui alb şi cu părul roşcat, dându-i un aer caraghios de savant. Avea încă pântecul proeminent, ca de bebeluş, şi deseori purta pantalonii legaţi mult deasupra mijlocului, ca un pensionar a cărui curea nu îi mai cuprinde burdihanul. La fel ca noi ceilalţi, avea o tunsoare semisoldăţească, linsă, aspect contrabalansat însă de un ciuf de bucle roşcate care îi cădeau pe frunte. Deşi nu eram decât un copil, eram capabil să recunosc farmecul atunci când îl vedeam, după cum puteam recunoaşte şi vulnerabilitatea, iar Bruce le avea pe ambele. Acesta era motivul pentru care el, mai mult decât oricare dintre noi, avea nevoie de protecţia conferită de tabloul electric.

Mama nu ştia ce puneam noi la cale atunci când hotărâserăm să-l ascundem pe Bruce. Nici tata nu ştia – şi tocmai aici era clenciul. Fraţii mei şi cu mine nu eram nici pe departe nişte copii abuzaţi. N-am fost supuşi niciodată acelor bătăi crunte şi regulate care pot distruge minţile şi corpul şi care pot face praf toată copilăria. Eram însă bătuţi – şi încă suficient de des şi de tare pentru ca, până şi în momentele de acalmie, să fim conştienţi de prezenţa unui pericol îndepărtat care plana furios asupra noastră. Pericol reprezentat mai ales de tatăl nostru.

Deştept, simpatic şi impetuous cum era, tatăl meu se căsătorise la numai 22 de ani, iar la 24 avea deja primul fiu. Mie mi se părea un bărbat înalt, cu toate că nu era deloc aşa, din moment ce nu avea decât un metru şaptezeci. Purta ochelari cu rame negre, părea să aibă permanent o umbră de barbă şi fuma ţigări L&M – o mulţime, o mulţime de L&M-uri, care aveau să-l şi omoare la numai 67 de ani, cu toate că la momentul acela, copil fiind, nu aveam cum să bănuiesc aşa ceva. Cu mult înainte ca ţigările să-i ia viaţa, i-au luat glasul – încă de tânăr vorbea răguşit. Atunci când ceva i se părea amuzant, ceea ce i se întâmpla destul de des, răguşeala făcea ca râsul să-i capete un ton deosebit de fericit, venind de undeva din adânc, din gâtlej. Atunci când era supărat şi striga – ceea ce se întâmpla, de asemenea, destul de des –, răguşeala se transforma în urlet.

Nu înţelegeam de ce tata era atât de temperamental, şi nici acum nu ştiu. Presupun că, cel puţin parţial, felul lui de a fi se datora frustrării. Fiu al unui om de afaceri înstărit din Manhattan, care făcuse avere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tata urmase Universitatea Pennsylvania, subînţelegându-se că la terminarea ei avea să se ocupe de diversele interese de afaceri ale tatălui său. Cu puţin înainte de absolvire, bunicul meu îşi lichidase însă afacerile, îşi depusese banii câştigaţi în conturile personale şi anunţase că îşi va petrece restul vieţii investindu-i şi reinvestindu-i.

Planul de rezervă la care a recurs tata a fost, în mod cert, mult mai lipsit de strălucire: s-a însurat, s-a mutat în Baltimore, oraşul natal al mamei, şi a deschis o afacere bazată pe vânzarea angro de jucării. Fraţii mei şi cu mine – care eram adesea fericiţii beneficiari ai surplusului de marfă din depozitele sale – nici nu ne puteam închipui meserie mai frumoasă şi, în chip firesc, presupuneam că tata era încântat să o practice. Deşi probabil că doar o suporta cu stoicism.

O săptămână de astfel de furie fierbând la foc mic trebuia să izbucnească la un moment dat, iar asta se întâmpla de obicei în weekend. Oricum şi-ar fi imaginat tata că aveau să fie dimineţile lui de sâmbătă şi duminică după naşterea unui al patrulea fiu plin de energie, nu pot să cred că şi le închipuise ca fiind liniştite. Fraţii mei şi cu mine ne jucam zgomotos, ne băteam mereu şi spărgeam tot felul de lucruri prin casă. Săream pe paturi până le descleiam. Doi câte doi, ne căţăram în sertarele comodei pentru a ne juca de-a „înfăşuratul şi căzutul", care, după cum o sugerează şi numele, presupunea înfăşuratul într-o pătură comună şi căzutul – cu mare larmă – pe podea. Acum nu-mi mai dau seama ce ne atrăgea la jocul acela, dar adevărul este că în copilărie ne dădeam în vânt după el.

De cele mai multe ori ne petreceam dimineţile de weekend în camera de joacă de la parter, o alegere nimerită dacă nu s-ar fi aflat chiar sub dormitorul părinţilor. Mama avea un somn greu – mulţumită, probabil, medicamentelor luate pe reţetă, obicei care la vremea aceea nu era decât la început şi despre care noi nu ştiam nimic, deşi cu timpul aveam să ajungem să-l cunoaştem mult prea bine – şi nu părea deranjată de zarva care venea de jos. Tata, în schimb, dormea iepureşte – şi îşi ieşea repede din sărite. Şi atunci devenea înfricoşător.

Primul semn că aveam să dăm de bucluc îl reprezenta tropăitul picioarelor lui la etaj. Cu toate că zgomotul se auzea direct de deasupra capetelor noastre, singurul mod în care tata putea ajunge la noi era prin străbaterea unui hol, imediat la ieşirea din dormitor, apoi prin coborârea scării până în camera de zi, traversarea bucătăriei şi coborârea încă unei jumătăți de palier, spre nivelul la care se situa camera de joacă. Unui adult mergând cu pas normal asta i-ar fi luat probabil circa un minut – dar mai puţin unuia care păşea furios. Nouă însă ni se părea că totul dura mult mai mult.

Atunci când tata ajungea în camera de joacă şi ne găsea pe toţi încremeniţi aproximativ în aceleaşi locuri în care ne aflam atunci când îi auziserăm prima oară paşii, nu exista nimic premeditat sau sistematic în modul în care ne bătea. Se avânta spre primul care îi cădea în mână, aplicându-i lovituri mai degrabă la nimereală decât plănuite cu grijă. Din câte îmi dau seama, nu ne pocnea neapărat peste feţe, dar nici nu-mi amintesc să se fi străduit să le cruţe. Ceea ce îmi aduc aminte însă este că odată m-a prins şi m-a tras în sus de bluza de pijama, strângând o bucată de pânză în pumn, chiar sub bărbia mea, iar mie, vag conştient că văzusem mişcarea aceea de nenumărate ori în filmele de desene animate, mi se păruse că pe ecran nu implica cine ştie ce efort. În realitate, era o mişcare complicată şi extrem de înfricoşătoare. Îmi mai amintesc că altă dată am ridicat mâna ca să mă apăr şi lovitura tatei a aterizat drept pe noul meu ceas de mână, pe care mi-l dăruise nu cu mult timp înainte. Mi s-a părut ironic că tata fusese cel care spărsese un cadou făcut chiar de el, însă până la urmă ceasul meu marca Timex a încasat pedeapsa.

Bătăile nu durau niciodată prea mult şi după aceea ne potoleam garantat. Însă amintirea episodului şi teama de următorul ne lăsa de fiecare dată zdruncinaţi, şi încă în asemenea măsură încât am hotărât – sau mai bine zis Steve a hotărât – că aveam cu toţii nevoie de un plan. De acum încolo, în cele 45 de secunde sau aşa ceva cât îi lua tatei ca să ajungă la noi în dimineţile de weekend, noi aveam să ne ascundem cu toţii, fiecare în alt colţişor al camerei de joacă. Garry urma să intre în cutia cu jucării din nişa de lângă fereastră şi să închidă după el capacul, iar Steve să se pitească sub canapea. Eu aveam să mă arunc în dulap şi să mă caţăr pe un raft fixat cam la jumătatea înălţimii peretelui. Iar lui Bruce îi rămăsese tabloul electric. La început, când îi expuseserăm planul, Bruce se împotrivise, dar noi l-am încurajat.

„Este o capsulă a timpului!, i-am spus. „Exact ca cea a lui Alan Shepard! Nu cu multă vreme în urmă îl urmăriserăm cu toţii cu sufletul la gură la televizor pe Alan Shepard în zborul său spaţial din cadrul programului Mercury. La auzul comparaţiei, Bruce acceptase de bunăvoie.

Din când în când, ne antrenam la exerciţiul acela de dispersare pentru a ne îmbunătăţi timpul de reacţie şi abilităţile de furişare. Nu-mi amintesc cum a funcţionat planul nostru atunci când l-am pus prima oară în practică în condiţii de urgenţă, într-o dimineaţă de duminică, însă bănuiesc că orice amintiri aş fi păstrat, ar fi influenţate de dorinţa noastră ca planul să nu dea greş. În amintirea mea – şi în mod cert şi în cea a fraţilor mei, ca şi în relatările mele ulterioare –, tata şi-ar fi făcut apariţia în camera de joacă, s-ar fi uitat derutat în jur, ne-ar fi strigat şi s-ar fi enervat, devenind tot mai frustrat văzând că nu-i răspundem. Noi, desigur, am fi păstrat tăcerea până ce, păcălit, tata s-ar fi răsucit pe călcâie şi ar fi ieşit din cameră, bombănind şi scărpinându-se în cap. Iar în relatările noastre povestea aceasta se repeta weekend după weekend.

Mă îndoiesc că lucrurile s-au petrecut chiar aşa, ca într-un sitcom. Presupun mai degrabă că tata şi-a dat iute seama de ceea ce puseserăm la cale ori că noi ne-am dat repede de gol, după care probabil că a urmat bătaia. Poate că nici n-am încercat decât de câteva ori figura – şi, din fericire, de fiecare dată l-am recuperat pe Bruce viu şi nevătămat din tabloul electric. Abia după mai mulţi ani m-am înspăimântat un pic, retroactiv, la gândul pericolului mortal la care îl supuseserăm pe fratele meu mai mic în dimineţile acelea când îl înghesuiam atât de aproape de siguranţele electrice.

Dar dacă amintirile acelor episoade rămân înceţoşate, fraţii mei şi cu mine am preluat totuşi ceva din ele, ceva cât se poate de limpede, de dur şi de bun: recunoştinţa profundă şi primordială pentru legătura dătătoare – şi salvatoare – de viaţă care ne unise. Noi patru am ajuns să înţelegem, adânc în sufletele noastre, că formam un întreg – un întreg zgomotos, supărător, arţăgos, loial, iubitor şi de durată. În felul acesta ne simţeam mult, mult mai puternici decât ca indivizi luaţi separat. Şi ştiam că ori de câte ori ar fi fost nevoie puteam apela la această forţă. O ştim şi acum, după câteva decenii.

Universul relaţiilor umane este incredibil de variat. Soţiile au soţii lor; copiii au părinţi; iubiţii au parteneri de viaţă; prietenii se au unii pe alţii. Există veri şi mătuşi şi unchi şi bunici, colegi de şcoală şi de serviciu, rivali şi oameni aflaţi pe picior de egalitate cu tine. Fiecare dintre aceste relaţii se consumă conform propriului set de reguli şi ritualuri, la fel de unice şi de elaborate. Şi totuşi, în ciuda acestei diversităţi şi complexităţi, nici o relaţie nu se compară ca profunzime şi longevitate cu aceea dintre fraţi. O ştiţi şi voi dacă aveţi fraţi sau surori. O ştiţi dacă aveţi mai mulţi copii. O ştiţi chiar dacă nu aţi făcut altceva decât să urmăriţi interacţiunile dintre fraţi.

Din clipa în care ne naştem, fraţii şi surorile noastre ne sunt colaboratori şi complici, modele de urmat în viaţă sau de evitat. Sunt cei cu care ne certăm, protectorii noştri, cei care ne împing înainte sau care ne chinuie, tovarăşii noştri de joacă, sfătuitorii, sursele de invidie şi motivele noastre de mândrie. Ei sunt cei care ne ajută să învăţăm cum să ne rezolvăm conflictele şi cum să nu le rezolvăm; cum să stabilim relaţii de prietenie şi cum să ne înstrăinăm de amici. Surorile îşi învaţă fraţii despre misterul feminin; fraţii îşi învaţă surorile despre enigmele sufletului masculin. Fraţii mai mari învaţă cum să se îngrijească de cei din jur asumându-şi rolul de mentor pentru fraţii mai mici; fraţii mai mici învaţă să fie înţelepţi luând aminte la fraţii mai mari. Soţii şi soţiile, precum şi copiii intră mai târziu în vieţile noastre; părinţii ne părăsesc prea devreme. „Fraţii şi surorile, susţine sociologul Katherine Conger de la Universitatea California, din Davis, specialistă în relaţii familiale, „ne întovărăşesc pe tot parcursul călătoriei.

Într-un fel, legătura fraternă nu ar trebui să fie atât de profundă pe cât este, chiar şi pentru simplul fapt că fraţii şi surorile sunt rudele cele mai banale. Ai o singură mamă; ai un singur tată; dacă faci o alegere bună, vei avea un singur soţ sau o singură soţie toată viaţa. Fraţii şi surorile nu pot emite însă astfel de pretenţii la unicitate. Ei sunt substituibili – un soi de bun dobândit genetic. Părinţii îşi deschid prăvălia şi apoi se pun pe treabă, producând câți copii doresc, până ce ajung la concluzia că rafturile magazinului sunt pline. Numărul exact de urmași este limitat doar de calitatea spermatozoizilor şi a ovulelor şi de raţiuni de ordin economic. Atâta timp cât mami şi cu tati sunt capabili să procreeze şi să întreţină financiar mai mulţi copii, nu au decât să o facă. Chiar şi atunci când familiile sunt excesiv – chiar regal – de speciale, există un soi de calitate a liniei de producţie care se manifestă la copii. Nu degeaba prinţilor britanici William şi Harry li se spune „moştenitorul şi rezerva". Şi nu degeaba ori de câte ori un bărbat din familia Kennedy murea, părinţii săi – şi mai târziu întreaga naţiune – se întorceau spre următorul în linie descendentă pentru a umple golul, ca şi cum nu ar fi fost decât un simplu înlocuitor, tocmai bun pentru a prelua rolul.

Pentru oamenii de ştiinţă care studiază copilăria şi dezvoltarea umană, această calitate de produs în masă a însemnat întotdeauna un fel de retrogradare a fraţilor şi a surorilor la un statut inferior. Un grup zgomotos de oameni, comparativ egali cu tine, care exercită prea puţină sau nici o autoritate asupra ta nu poate deţine aceeaşi putere de a-ţi modela devenirea precum părinţii sau şcoala ori – într-o manieră încă şi mai decisivă – genele cu care te-ai născut. Şi chiar dacă studierea legăturilor fraterne ar putea aduce date utile, încercarea de a le scoate la iveală n-ar fi decât o pierdere de vreme.

„Sunt atâtea variabile cu care trebuie să jonglezi, declară Laurie Kramer, profesor de studii aplicate în domeniul familiei la Universitatea Illinois, din Urbana-Champaign. „Există diferenţe de vârstă, diferenţe de sex, diferenţe legate de numărul de copii; există chestiunea veniturilor, a geografiei, a culturii şi a educaţiei. Complexitatea aceasta ne face mult prea adesea să renunţăm.

Dar dacă oamenii de ştiinţă nu s-au arătat niciodată foarte interesaţi de studierea legăturilor fraterne, restul societăţii omeneşti pare să fi înţeles dintotdeauna că aceste relaţii au ceva special – cel puţin dacă ar fi să ne luăm după ponderea pe care o deţin în limbaj şi în artă. Nu întâmplător Dostoievski a scris un roman despre fraţii Karamazov. Nu întâmplător cântecul care a descris cel mai bine perioada Marii Crize din anii 1929–1933 s-a intitulat „Frate, nu ai un bănuţ şi pentru mine?" În secolul XX, femeile şi-au găsit forţa nu prin solidaritate sau unitate, ci considerându-se surori. Soldaţii intră în bătălie nu doar ca membri ai aceluiaşi detaşament sau camarazi de pluton, ci ca fraţi. Cei mai de seamă oameni ai Americii au făcut parte din frăţii; Războiul Civil din America este privit drept un act de fratricid naţional.

Chiar şi acum, cu atât de numeroase şi regretabile dezmembrări ale familiilor, puterea legăturilor fraterne continuă să ne uimească. Relaţiile acestea pot fi marcate de un sentiment de demnitate: gândiţi-vă la Cooper Manning, la visurile lui de a juca fotbal spulberate în liceu din cauza stenozei spinale, stând pe tuşă şi ovaţionându-şi, cu o bucurie aparent autentică, fraţii mai mici, Peyton şi Eli, care jucau pentru a câştiga Super Bowlul. Pot fi marcate şi de un sentiment de irascibilitate: gândiţi-vă la Neil Bush, fratele unui preşedinte şi al unui guvernator, supravieţuitor atât al unui scandal financiar-bancar, cât şi al unui divorţ urât, şi care comenta la un moment dat: „M-am săturat să fiu comparat cu fraţii mei". La fel, pot fi marcate şi de măreţie: inventivitatea fraţilor Wright a fost mai mare decât cea a fiecăruia dintre ei luat în parte; fraţii Marx erau mai amuzanţi împreună decât separat. Oare frații Gershwin, cu armonizarea lor perfectă între muzică şi versuri, ar fi avut acelaşi succes dacă pe unul dintre ei îl chema Jones? Surorile Williams ar fi devenit sportivele desăvârşite care sunt dacă Venus nu ar fi încurajat-o pe Serena şi Serena nu ar fi încurajat-o pe Venus?

Cei mai mulţi dintre noi păstrăm relația cu frații și surorile noastre la un nivel mult mai discret şi mai puţin spectaculos, însă relația rămâne la fel de puternică. O casă plină de copii este ca un parlament plin de personalităţi aflate în permanentă mişcare – şi adesea în conflict. Se încheie alianţe şi au loc certuri, există loialităţi şi trădări. Momentele de dispreţ nu sunt niciodată date uitării şi se schimbă favoruri. Războaie izbucnesc zilnic în camera de joacă, războaie care necesită negocierea unor compromisuri şi semnarea unor tratate de pace care rămân în vigoare numai până la declanşarea unor noi ostilităţi, ceea ce se întâmplă în mod frecvent în mai puţin de o oră. „A te înţelege bine cu un frate sau cu o soră poate fi o experienţă complicată", afirmă Kramer fără nici o exagerare.

Dar poate fi, în egală măsură, şi una instructivă: la urma urmei, maturitatea este definită prin relaţiile de egalitate cu semenii – la locul de muncă, în căsnicie, în comunitatea locală. Fraţi fiind, ne batem, ne îmbufnăm şi spumegăm de furie, dar noaptea revenim în paturile identice din camera noastră comună. Şi pacea se instaurează atunci când unul dintre fraţi îi oferă celuilalt o jucărie, îi împărtăşeşte un gând sau îi aruncă o pernă în cap într-o pretinsă provocare menită să elibereze tensiunea care pluteşte în aer printr-o joacă zgomotoasă sau printr-un hohot de râs. Undeva aici îşi face apariţia antrenamentul timpuriu pentru acea glumă pe e-mail care va rupe tăcerea în birou sau pentru semnalul de împăcare pe care soţul îl transmite întrebându-şi soţia unde ar vrea să meargă în vacanţa care se apropie.

Şi toată această complexitate nu ia naştere decât din războaiele civile dintre fraţi. Mai este şi rivalitatea permanentă pentru preţioasa iubire şi atenţie parentală, fiecare copil încercând practic încă de la naştere să se formeze astfel încât să atragă privirea mamei şi a tatălui: Eu sunt cel deştept! Eu sunt cel simpatic! Eu sunt cel sportiv! Eu sunt cel drăguţ! Dacă o nişă este umplută, copilul se mută într-o alta. Părinţii sfârşesc invariabil prin a ceda favoritismelor, iar copiii învaţă cu şiretenie cum să îşi ducă părinţii de nas – trimiţându-l pe adoratul fiu mai mare să-i ceară mamei un hatâr, trimiţând-o pe adorabila soră mai mică să se dea pe lângă tata. Mama şi tata sunt şi ei implicaţi în toate aceste manevre şi totuşi, cumva, deasupra lor, prea ocupaţi cu facturile, cu mesele şi cu aranjamentele de a aduce copiii vecinilor acasă pentru a se juca cu copiii lor, ca să-și mai amintească, din propria copilărie, că aceste drame cotidiene înseamnă de fapt a fi copil. Pentru copii, în schimb, ele sunt totul.

„În majoritatea familiilor, spune psihologul Daniel Shaw de la Universitatea Pittsburgh, „părinţii joacă rolul medicilor atotputernici care efectuează vizita medicală de dimineaţă în spitale. Fraţii sunt un fel de asistente medicale de salon, prezente tot timpul.

Modul în care se desfășoară viața în aceste saloane poate fi influenţat de nenumăraţi alţi factori şi îi poate afecta pe fraţi şi pe surori în nenumărate alte moduri. Există ordinea naşterilor, cu noţiunea adânc înrădăcinată a copilului cel mai mare inteligent şi studios, a celui mijlociu uşor pierdut în ceaţă şi a mezinului rebel. Oare ceea ce eşti şi ceea ce vei deveni este cu adevărat determinat de ordinea capricioasă a ieşirii tale din uter? Există apoi divorţul – momentul în care căminul în care ai crescut se face dintr-o dată fărâme şi familia devine un lucru bipolar, cu mama locuind într-o casă şi tata într-alta, şi cu copiii atraşi ca nişte pilitură metalică de către doi magneţi emoţionali. Există şi varianta familiei reconstituite, în care membrii a două familii destrămate, cu două grupuri de copii, încearcă să se îmbine într-un întreg coerent sub acelaşi acoperiş. Oare legăturile de sânge sunt argumentul decisiv în faţa creării unei noi legături de rudenie, neîntemeiate pe originea comună, sau pot copiii crescuţi împreună să devină realmente fraţi şi surori fără a avea un ADN comun?

Chiar dacă reuşiţi să descifraţi toate aceste variabile, există multe altele care vă aşteaptă. Ce ziceţi de comportamentul riscant – de felul în care fumatul, abuzul de droguri, alcoolul, sarcina la adolescenţă, chiar şi criminalitatea pot trece de la fraţii mai mari la cei mici ca hainele care nu-i mai încap? Dar despre legătura unică dintre gemeni, tripleţi şi aşa mai departe, sau despre puternica influenţă a culturii care face ca fraţii asiatici să difere atât de mult de fraţii din America, iar cei din America, la rândul lor, să difere de cei din Africa şi Europa? Iar cea mai enigmatică dintre variabile este misterul copilului unic – cel care se bucură de toată dragostea a doi părinţi şi jinduieşte totuşi permanent după un frate. Este camera de joacă a unui copil unic locul cel mai singuratic de pe pământ sau există şi recompense tainice pe care numai un copil unic le poate şti?

Şi totuşi, studiile familiale au lăsat la o parte, decenii la rând, aceste întrebări, concentrându-se cu precădere asupra relaţiilor soţ–soţie şi părinţi–copii. Rezultatele acestei munci au ridicat însă tot atâtea semne de întrebare pe cât au dat răspunsuri. Cumva, o materie întunecată, temperamentală a exercitat în aceste studii un fel de atracţie gravitaţională invizibilă. Iar acea forţă, au ajuns cercetătorii într-un final să accepte, nu putea fi decât legătura fraternă.

Odată cu această revelaţie, digul s-a spart în sfârşit. În ultimii circa 15 ani, psihologi, sociologi, antropologi, chiar şi biologi şi zoologi au început să studieze relaţiile dintre fraţi şi surori mai mult ca oricând – descâlcind iţele genetice, sociologice şi psihologice ale legăturilor fraterne. Îi filmează pe fraţi şi surori interacţionând şi analizează apoi filmele secvenţă cu secvenţă, ca nişte antrenori care vor să cunoască jocul adversarilor. Le trasează arborii genealogici pentru a vedea în ce mod software-ul lor biologic comun, care îi face pe fraţi să fie ceea ce sunt, îi apropie sau – dimpotrivă – îi desparte. Se aventurează pe teren pentru a-i urmări pe fraţi acasă – în familii unite, în familii uniparentale, în familii cu părinţi tineri, cu părinţi vârstnici, cu bunici sau cu alte rude jucând rolul părinţilor. În 2005, Journal of Family Psychology, una dintre cele mai prestigioase publicaţii din domeniu, a dedicat un întreg număr legăturilor fraterne, iar onoarea de a apărea în paginile sale a fost pentru mine de-a dreptul copleşitoare.

„[Cercetările asupra legăturilor fraterne] au constituit până de curând una dintre ariile cele mai neglijate, declară Kimberly Updegraff, profesor de dezvoltare familială şi umană la Universitatea de Stat din Arizona. „Însă în timp problema s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă şi din ce în ce mai mulţi oameni s-au dedicat acestor studii, ajungând la rezultate consistente cu privire la importanţa modului în care fraţii şi surorile se influenţează reciproc.

„Legăturile fraterne, adaugă simplu Katherine Conger, „sunt teritoriul cel mai puţin explorat al relaţiilor familiale.

Această carte s-a născut din două articole de fond pe care le-am publicat în revista Time în 2006 şi 2007 în încercarea de a aduce puţină lumină în acest domeniu aflat la începuturi. Primul dintre articole viza legăturile fraterne în general, cel de-al doilea concentrându-se asupra importanţei ordinii naşterii. Interesul meu însă a apărut dintr-un motiv mult mai important. Într-un fel, propria mea viaţă nu a fost decât o călătorie de decenii prin experienţa de a avea fraţi şi surori. Am fraţi de sânge şi fraţi vitregi, iar într-o perioadă am locuit împreună cu fraţi şi surori din alte căsătorii. Familia mea a trecut prin divorţuri şi recăsătoriri, iar mai târziu am avut parte şi de un cămin recompus din două familii – care s-a năruit şi el. Fraţii mei şi cu mine am dus bătălii pentru ordinea naşterii şi ne-am luptat cu rivalii pentru a obţine atenţia parentală care defineşte atât de multe relaţii fraterne. Am trăit într-un mediu încărcat de testosteron şi într-o casă totalmente masculină, apoi am urmărit cum lucrurile au explodat odată cu apariţia în ecuaţie a surorilor. Ne-am unit când dependenţa de droguri a ameninţat să ne distrugă familia; am învăţat să acceptăm – şi mai apoi să sărbătorim – un anunţ care cu decenii în urmă ar fi putut fi traumatic: acela că unuia dintre membrii găștii noastre de băieţi îi plăceau băieții. Şi, mai important ca orice, eu, la fel ca fraţii mei, îmi cresc acum propriii copii – două fete de şcoală primară –, observând şi arbitrând aceleaşi jocuri de şah între fraţi cu care mi-am petrecut toată viaţa.

Dacă interesul meu personal este parţial vinovat pentru fascinaţia pe care o resimt în faţa legăturilor fraterne, nu sunt nici pe departe singurul. Caracterul aproape universal al experienţei fraterne este cel care explică forţa cu care această relaţie afectează orice familie. Mai mult, efectul se prelungeşte până în ultimii ani ai vieții. Cum speranţa de viaţă a americanilor este astăzi mai mare ca oricând, tot mai mulţi dintre noi ne vom trezi la bătrâneţe că am supravieţuit prietenilor, părinţilor şi chiar partenerilor noştri de viaţă, în timp ce copiii şi nepoţii s-au împrăştiat care încotro. Iar la finalul acestui dans, mulţi dintre noi nu vom rămâne decât cu partenerii cu care l-am început: fraţii şi surorile, care au stat cel mai mult alături de noi, care ne-au iubit cel mai tare şi care, de departe, ne cunosc cel mai bine.

2. ECHIPA SE ADUNĂ

Legăturile fraterne într-o familie în extindere

Credeţi că aţi avut o copilărie dificilă? Ar fi putut fi şi mai rău, dacă aţi fi fost egrete. Egretele nu sunt cele mai inteligente creaturi de pe pământ. Chiar şi pe scara generoasă a lumii păsărilor, locul lor ar fi undeva pe la coada clasei. Cât de la coadă mai exact? „Gândiţi-vă la IQ-ul unui canal de scurgere, spune Douglas Mock, profesor de zoologie la Universitatea din Oklahoma. „Pe acolo s-ar situa şi egretele.

Fapt care nu înseamnă că specia este lipsită de o anume viclenie – mai ales atunci când vine vorba de mama unor pui. Ca toate animalele ajunse la vârsta procreării, mamele egrete îşi petrec majoritatea timpului şi îşi consumă cea mai mare parte a energiei într-un soi de joc de marketing de-a reproducerea. Au un produs biologic de vândut şi de distribuit şi acel produs îl constituie genele lor. Dansurile de împerechere şi ritualurile implicate în procesul de curtare se reduc la găsirea celui mai potrivit partener dispus să cumpere marfa care i se oferă. După ce femela traversează cu succes această etapă – când cuibul este construit, împerecherea a avut loc şi ouăle au fost depuse –, ea trebuie în continuare să-şi protejeze investiţia, fapt care presupune strategii complexe.

Egretele nu depun un număr fix de ouă, însă patru este situaţia cel mai frecvent întâlnită. Nici măcar mama nu poate spune mare lucru despre puiul din fiecare ou doar uitându-se la găoace. Nu are cum să ştie dacă un ou conţine un pui firav, care probabil că nu va supravieţui sezonului, în timp ce din altul poate ieşi un voinicel care va creşte rapid şi bine şi va lăsa multe dintre genele familiei moştenire generaţiilor viitoare. Nu are însă de ce să-şi facă griji, încercând să întrevadă care dintre pui va fi mai puternic şi mai bine adaptat; are, de fapt, capacitatea de a controla procesul.

Când cuibul este plin de ouă, mama egretă alege modul în care le cloceşte. Toate ouăle primesc suficientă căldură şi sunt răsucite de suficiente ori pentru a rămâne în viaţă, dar mama va favoriza un pic un anumit ou, acordându-i mai multă grijă şi atenţie. Din acest motiv, puiul va ecloza cu o zi înaintea celorlalţi. Apoi mama va cocoloşi în acelaşi mod următorul ou, apoi pe următorul şi pe următorul, făcând ca puii să apară pe lume secvenţial – la aproximativ douăzeci şi patru de ore distanţă unul de altul. Pare a fi o strategie rezonabilă pentru o mamă epuizată, o strategie care ar cruţa-o de corvoada de a îngriji simultan patru pui chiar din prima sa zi de viaţă ca părinte, însă care poate da naştere unor lucruri cu adevărat oribile în cuib.

Apariţia pe lume înaintea celorlalţi pui îi dă primului sosit – pe care Mock îl numeşte Puiul A – un start mai bun la uscatul pielii, deschiderea ochilor şi păstrarea corpului în echilibru, ca să nu mai vorbim de o zi întreagă în care va beneficia de hrană în lipsa oricăror competitori. În momentul în care Puiul B iese din găoace, Puiul A îşi exploatează atuurile şi începe să-l ciocănească pe noul