Cheia misterelor

De Amanda Quick

Sam Coppersmith nu este un detectiv particular obisnuit, dar este exact omul de care are nevoie Abby Radwell pentru a iesi din situatia teribil de ingrijoratoare in care a ajuns fara sa vrea. Ca anticar specializat in carti care depasesc granitele normalului, Abby s-a invartit intotdeauna intr-o lume obscura, avand de-a face cu personaje excentrice si dubioase. Insa acum a inceput sa primeasca amenintari anonime prin care secrete pe care le doreste ingropate pentru totdeauna in trecutul ei vor fi dezvaluite daca Abby nu va fi de acord sa gaseasca pentru santajist un volum de mare valoare, care a reaparut pe piata de curand.

Sam, expert in minerale rare si cristale cu energii paranormale, este foarte dornic sa accepte misiunea, mai ales ca are un interes personal. Volumul dorit de santajist este un vechi caiet de laborator pe care familia lui doreste de ani intregi sa-l scoata de pe piata – si implicit din mainile nebunilor pentru care poate deveni o adevarata arma.

Totusi, lucrurile se complica si mai mult cand simpla relatie profesionala dintre Abby si Sam se transforma intr-una deosebit de pasionala, iar miza intregii curse pentru gasirea caietului devine chiar supravietuirea. A lor si a iubirii pe care ajung sa o impartaseasca…

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 iun. 2017
• ISBN: 9786063318016

Previzualizare carte

capitolul 1

Nimic nu se compară cu drama unei scene pe patul de moarte când vine vorba să se scoată la iveală secretele ascunse ale unei familii. Când deschizi ușa, nu știi niciodată ce apare în acele clipe, se gândea asistenta. Conflicte de-o viață, iertare, regrete, resentimente păstrate mult timp, dragoste puternică sau ură nețărmurită, la final este brusc scos la iveală orice ar fi fost ținut ascuns timp de zeci de ani sau peste generații.

Când venise fiul bărbatului care era pe moarte, personalul din tura de noapte se adunase la oficiul asistentelor, bând cafele, mâncând snackuri de la automat și speculând asupra orientării sexuale a noului chirurg ortoped. Sentimentele din micul grup variau de la cinism la ușurare.

Toți priviseră pacienți murind singuri, fără nici un membru al familiei la căpătâi. Se întâmpla mai des decât și-ar fi închipuit majoritatea oamenilor. Toți cei care făceau acest gen de muncă înțelegeau că relațiile din familii erau adesea complicate, dezordonate și uneori de-a dreptul pline de venin. Adesea rudele aveau motive foarte bine întemeiate pentru care întorceau spatele unui membru al familiei aflat pe moarte. Și nu se putea trece peste faptul că pacientul din rezerva 322 era un caz pierdut, nu doar din cauza cancerului, ci și pentru că ani la rând dusese o viață dezordonată și se luptase cu probleme mari de dependență.

― Probabil că Knox nu a fost tocmai întruchiparea tatălui ideal, spuse infirmierul. Cu toate astea, ar cam fi timpul să apară cineva din familie.

Asistenta de vârstă mijlocie se uita cum vizitatorul dispărea prin intrarea întunecată a rezervei 322. Apoi verifică fișierul la calculator.

― S-a înregistrat ca fiind fiul lui Knox, dar în fișă nu este trecută nici o rudă, spuse ea.

Unul dintre infirmieri își îndesă un pumn de chipsuri de cartofi în gură.

― Putem deci să spunem că nu este o familie prea apropiată.

Lander Knox știa la ce se gândea grupul de la oficiul asistentelor. „În sfârșit apare și fiul rătăcitor." Acest gând îl amuză, dar fu atent să nu lase să i se vadă reacția. Înțelese că umorul nu era potrivit în acea situație.

Învățase de mult cum să se prefacă și să afișeze reacțiile emoționale potrivite pentru o gamă largă de situații. Talentul său actoricesc era demn de un Oscar. Devenise foarte bun în a pretinde că face parte din turma de oi. Se strecura ușor, ca un lup cum era, printre creaturile slabe, emotive, ușor de păcălit care îl înconjurau.

Luase în calcul să zăbovească un moment pentru a fermeca personalul de la oficiul asistentelor. Ar fi fost simplu să le toarne o poveste inteligentă despre cum atunci când primise vestea că tatăl său era pe moarte, el se afla de partea cealaltă a lumii, într-o zonă de conflict. Ar fi putut să le spună că petrecuse trei zile pe drum, nedormit, încercând să se întoarcă înainte ca tatăl său să moară. Dar nu merita efortul. Avea de gând să stea doar câteva minute, suficient timp cât să se răzbune.

Umbrele se prelingeau în rezerva 322. Aparatele murmurau, sâsâiau și țiuiau ca un fel de cor grecesc tehnologic, prevestind inevitabilul. Quinn Knox avea ochii închiși. Era conectat la perfuzii. Respira anevoios, și pentru fiecare respirație își aduna de fiecare dată toate puterile. Înfățișarea lui era dincolo de epuizare. Conturul cearșafului trăda un trup chinuitor de slab. De ceva vreme cancerul îl tot măcina.

Lander se îndreptă spre pat și apucă bara de metal. Puține lucruri puteau să-i stârnească oarecare emoții, dar privindu-și tatăl care îl trădase, simți ceva cunoscut și puternic care clocotea înăuntru. Furie.

― Surpriză, sunt viu, șopti el. Dar pun pariu că ai știut tot timpul că nu am murit în acel accident cu barca. Doar ești clarvăzător. Dar sigur ai sperat să fiu mort, nu-i așa? Așadar, iată-mă. Nu stau prea mult. Am venit doar să te anunț că tu ai pierdut și eu am câștigat. Mă asculți, ticălosule?

Pleoapele lui Quinn tresăriră. O mână slăbită se mișcă ușor. Lander zâmbi. O satisfacție euforică se contopea cu vechea furie.

― Deci mă auzi, spuse el. Asta este foarte bine, pentru că vreau să intri în mormânt știind că eu am aflat totul, cum m-ai mințit, cum ai încercat să mă înșeli și să mă lași fără moștenire, totul. Sunt pe urmele acelui caiet de laborator. I-am luat urma până în Pacificul de Nord-Vest. Odată ce voi avea acel caiet, voi putea găsi și acea mină uitată.

Quinn scutură din pleoape, care se deschiseră pe jumătate. Ochii gri, stinși, sticliți de morfină și de fiorul morții care urma, priveau spre Lander.

― Nu, spuse Quinn, răgușit.

― Acum vreo doi ani am găsit cristalul pe care îl păstrai drept suvenir. Mai mult, am învățat cum să îl folosesc pentru a comite crima perfectă. Până acum am derulat o serie de experimente reușite. Foarte util cristalul ăla. Dar acum vreau să ajung la toată mina aia, plină de astfel de pietre, și tu nu mă poți opri.

― Nu, ascultă…

― Ești un om mort sau, oricum, vei fi foarte curând. Cred că la oficiul asistentelor au făcut și un pariu, dacă mai apuci dimineața sau nu.

― Caietul din laborator este codat psi. Respirația șuiera în pieptul lui Quinn. Dacă încerci să spargi codul, îți vei distruge simțurile. Poate chiar te vei sinucide.

― Am auzit zvonurile despre cod, spuse Lander. Dar încă nu ți-am spus partea cea mai grozavă. Deja am găsit un spărgător de coduri în Seattle. Este o liber-profesionistă pe piața gri de cărți furate. O voi folosi ca să îmi cumpere caietul și să spargă codul. Un fel de afacere cu dublu beneficiu.

Quinn îl fixa cu o expresie de groază întipărită pe chip. Lander zâmbi, mulțumit.

― Ție nu ți-e teamă de moarte, dar te înspăimântă faptul că o să pun mâna pe caietul ăla, nu-i așa? continuă el. Și chiar asta o să fac, bătrâne. O voi face. Sunt atât de aproape.

― Nu, șuieră Quinn. Nu înțelegi, cristalele sunt periculoase. Nu poți redeschide mina.

― Mina Phoenix e moștenirea mea. Nu aveai nici un drept să nu mi-o dai. Dar acum o voi găsi. Lucrez la planul meu de luni de zile. Acum totul este aranjat în Seattle. Aproape că îmi doresc să apuci să mă vezi cum redeschid mina aceea. Aproape.

Quinn își mișca agitat capul pe pernă.

― Nu știi ce faci!

― Te înșeli. Lander se îndepărtă de pat. Știu foarte bine ce fac. Revendic ceea ce îmi aparține.

― Te rog, ascultă...

― Adio, ticălos jalnic! Lander se pregătea să plece, dar se opri, zărind tuburile de perfuzii.

― Știi, e tentant să îți pun acum o pernă pe față și să te ucid chiar acum. Dar vreau să îți mai las ceva timp să te gândești la cum ai dat greș și nu ai reușit să iei ce îmi aparține. Vreau să suferi un pic mai mult, tată.

Lander făcu stânga-mprejur și ieși repede din rezervă. Dacă ar mai fi stat fie încă și un minut, ar fi cedat furiei și pornirii de a-l deconecta pe bătrân de la aparatele care îl țineau în viață.

Odată ajuns în hol, se îndreptă repede spre lifturi. Simțea în ceafă privirile sfredelitoare ale personalului medical. „Dă-i dracu’." Oricum nu avea să îi revadă vreodată.

În rezerva 322, mintea lui Quinn se limpezise puțin cât își aduna ce mai rămăsese din vechiul său dar. Efortul declanșase o mică zvâcnire de adrenalină în sângele său, anulând efectele medicamentelor. După trei încercări neîndemânatice, reuși să apese butonul de apel. Apăru asistentul. Quinn își aminti cu greu numele lui, căutând în memoria din ce în ce mai încețoșată.

― Nathan, șopti el.

― Aveți dureri, domnule Knox? Nathan se apropie de pat. Pot să vă mai fac o injecție.

― Lasă nenorocitele de medicamente. Ajută-mă să dau un telefon.

― Bine. Pot să formez eu dacă vreți.

― Numărul este în portofelul meu. Îl aveam cu mine când am ajuns aici.

― Nu trebuia să aduceți cu dumneavoastră obiecte de valoare la spital, spuse Nathan.

― În portofelul meu nu e nimic de valoare în afară de numărul acela de telefon. Adu-mi-l.

Nathan deschise dulapul, scormoni printre obiectele personale dezordonate și găsi portofelul vechi și uzat. Îl aduse înapoi la pat și îl deschise.

― Formează numărul de pe acea carte de vizită veche, spuse Quinn. Elias Coppersmith. Grăbește-te, omule, nu mai am mult timp.

Nathan formă numărul. Un bărbat ridică receptorul. Vocea avea un ușor accent vestic, genul de voce asociată cu cowboy-ii și piloții. „Vocea fonfăită a lui Chuck Yeager", se gândi Nathan. Vocea avea și o notă de autoritate.

― Coppersmith.

― Sun de la spitalul Oakmont, spuse Nathan. Un pacient pe nume Quinn Knox dorește să vorbească cu dumneavoastră, domnule Coppersmith. Spune că este foarte urgent.

― Quinn? Dă-mi-l la telefon.

Nathan îl ajută pe Quinn să apuce telefonul și să îl pună la ureche. Quinn își adună ultimele puteri. Simți o ultimă zvâcnire de energie.

― Elias? murmură el. Tu ești?

― Ia uite, mă bucur să te aud, Quinn. Au trecut cel puțin 20-25 de ani. Nu știam că ai numărul meu de telefon.

― Te-am urmărit, spuse Quinn.

― Mă bucur să aud asta, dar ar fi trebuit să păstrăm legătura. Ai o voce groaznică. Ce naiba cauți la spital?

― Mor, se răsti Quinn. Ce dracu’ crezi că fac? Taci și ascultă, pentru că nu am mult timp. Mai am câteva ore, poate minute. Cred că cineva a găsit caietul lui Ray Willis.

― Vorbești serios?

― Tocmai ți-am spus, sunt pe moarte. Se pare că oamenii încep să vorbească foarte serios când li se întâmplă un rahat de genul ăsta.

― Quinn, unde este spitalul?

― Florida.

― Mă sui într-un avion privat într-o oră. Voi fi acolo până dimineață.

― Las-o baltă, i-o tăie Quinn. Nu voi rezista atât. Uite ce știu. Umblă niște zvonuri pe piața de cărți furate că acel caiet a apărut undeva aproape de tine.

― Sedona?

― Ultima oară auzisem că ți-ai cumpărat o insulă întreagă acolo în San Juans.

― Încă am insula, dar eu și Willow mergem acolo doar primăvara și vara, în escapade. Am mutat sediul principal al companiei aici în Arizona, acum mulți ani. A mai rămas o divizie în Seattle, laboratorul de cercetare și dezvoltare. Fiul meu cel mare, Sam, este singurul care locuiește pe insulă tot anul.

― Mai aveai un fiu și o fetiță.

― Judson și Emma. S-au făcut mari acum. Judson și Sam au propria firmă de consultanță. Iar Emma este... Emma. Locuiește în Portland, Oregon. Willow spune că încă se descoperă pe sine. Eu zic că a venit vremea să se apuce de ceva serios în viață, dar asta e altă poveste

― Deci ești în Sedona. Quinn încercă să zâmbească. Surâsul se transformă într-o tuse dureroasă, horcăitoare, sufocantă. Mereu ți-a plăcut deșertul.

― Quinn, spune-mi despre caiet.

― Nu am prea multe să îți spun. Dar trebuie să știi ceva. Fiul meu vrea să îl obțină.

― Auzisem că fiul tău a murit acum câțiva ani. Un accident cu barca.

― Urăsc să spun asta, dar probabil ar fi fost mai bine dacă era adevărat. Dar este în viață, Elias. A venit să mă vadă în seara asta. Spune că l-am deposedat de moștenire. Are darul meu, Elias, dar are mult mai multe decât am avut eu vreodată. Și e bolnav la cap. Bolnav și diabolic. Ai grijă. Asta este tot ce pot să îți spun. Acum trebuie să închid.

― Quinn, așteaptă! Pentru numele lui Dumnezeu, omule, nu închide!

― Ai fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, Elias. Mereu te-am considerat ca un frate. M-am străduit ca toți anii ăștia să păstrez secretul nostru, dar am făcut greșeala de a păstra unul dintre cristale. Și acum este la Lander. Te-am dezamăgit.

― Nu, Quinn, spuse Elias. Ascultă-mă, nu m-ai dezamăgit. Mi-ai apărat spatele acum 40 de ani când Willis a încercat să ne omoare pe amândoi. Și acum mi-ai transmis avertizarea de care am nevoie ca să gestionez situația asta. De aici preiau eu.

― La fel ca data trecută, nu?

― La fel ca data trecută, spuse Elias.

― Adio, frate.

― Adio, fratele meu.

Telefonul căzu din mâna lui Quinn. Îl cuprinse o stranie senzație de calm. Făcuse tot ce îi stătuse în putere pentru a proteja secretul pe care el și Elias juraseră în urmă cu patruzeci de ani. De acum totul depindea de Elias.

În ciuda întunericului care se așternea, Quinn își dădu seama că se simțea împăcat, poate pentru prima oară în viața lui. Acum putea să părăsească această lume. Închise ochii.

capitolul 2

Un om nebun și o armă nu au fost niciodată o combinație fericită. Un om nebun cu un talent paranormal și o armă înseamnă un început de zi foarte prost.

Abby Radwell privea scena înfricoșătoare care se petrecea în bibliotecă din penumbra ușii. Intrusul care ținea pistolul ațintit spre Hannah Vaughn și menajera ei nu putea să fi avut mai mult de 21 sau 22 de ani. Ochii îi străluceau aprinși. Avea părul lung, încâlcit și despletit. Jeanșii și tricoul arătau de parcă nu ar mai fi fost spălați de foarte multă vreme. Cu fiecare secundă devenea mai agitat.

Intrusul ridică tonul.

― Cucoană, eu nu mă joc. Flutură haotic pistolul. Știu că Cheia e undeva în camera asta. Trebuie să mi-o dai, iar ea trebuie să o descuie.

― Ești liber să iei Cheia, spuse Hannah, reușind cumva să își păstreze un ton calm, liniștitor. Dar nu pot să o descui pentru tine. Nu știu cum să fac asta.

― Ea trebuie să o descuie, spuse intrusul.

― Despre cine vorbești? întrebă Hannah. Cu siguranță nu vorbești despre menajera mea. Doamna Jensen nu știe nimic despre descuierea cărților criptate.

― Nu menajera, spuse intrusul. Își șterse sudoarea de pe frunte cu spatele mânecii de la cămașă. Femeia care lucrează pentru tine aici în biblioteca asta, ea știe cum să descuie cărți interzise.

― Nu înțeleg, spuse Hannah. În casa asta suntem doar eu și doamna Jensen. Te rog mult, ia volumul meu din Cheia și pleacă înainte ca situația asta să scape de sub control.

„Hannah se descurcă de minune să mintă", se gândea Abby. Dar situația deja scăpase de sub control.

Hannah Vaughn avea 82 de ani și se deplasa într-un cărucior cu rotile. Era neajutorată în fața intrusului înarmat. Făcea tot ce știa mai bine pentru a dezamorsa tensiunea uriașă din cameră, dar tacticile ei nu aveau să funcționeze. Doamna Jensen era palidă și tremura. Arăta de parcă urma să leșine.

Abby avea toate simțurile activate. Intuiția îi spunea tot mai intens să fugă jos pe scări și să iasă în stradă. Intrusul nu era conștient încă de prezența ei. Putea să sune la numărul de urgență odată ce s-ar fi aflat afară, în siguranță. Dar până ar veni poliția, ar fi prea târziu pentru Hannah și doamna Jensen. Abby rosti încet din ușă:

― Îți aduc eu Cheia.

― Ce? Intrusul se roti spre ea, căscând ochii de uimire. Tu cine ești?

― Mă numesc Abby. Pe mine mă cauți, eu sunt cea care poate debloca Cheia.

― Hm. Intrusul clipi de câteva ori și scutură din cap ca și cum ar fi vrut să se lămurească. Tremura, dar reuși să se stabilizeze întru câtva. Apucă arma cu ambele mâini, țintind spre ea. Ești sigură că tu ești persoana potrivită?

― Da. Cum te numești?

― Grady. Răspunsul veni automat.

― În regulă, domnule Grady...

― Nu, numele meu este Grady Hastings. Grady păru confuz preț de câteva secunde. Își șterse din nou fruntea. Asta e tot ce trebuie să știi. Ia cartea. Grăbește-te! Nu mă simt prea bine.

― Cartea pe care o dorești e criptată?

― Da, da. Agitația intensifica febra din ochii lui Grady. Cheia puterii latente a pietrelor. Mi-au spus că tu o poți debloca.

― E la secțiunea despre cristale, sus, pe balcon, spuse Abby.

― Ia-o! Grăbește-te!

― Bine. Intră în cameră și se îndreptă spre mica scară în spirală care dădea în balconul ce înconjura biblioteca. Cum de ai știut că era în colecția doamnei Vaughn?

― Mi-au spus vocile. La fel cum mi-au spus că am nevoie de tine pentru a sparge codul. Vezi tu, trebuie să am cartea aia. Este esențială pentru cercetarea mea.

― Faci o cercetare în legătură cu cristalele? întrebă Abby.

― Da, da. Și sunt atât de aproape de răspunsuri, atât de aproape. Trebuie neapărat să am cartea.

― Bine, spuse Abby.

Doamna Jensen scânci ușor. Hannah deveni foarte tăcută. O privi pe Abby cu o căutătură ascuțită, plină de înțeles. Anxietatea ei era o forță palpabilă în încăpere.

― Bine, spuse Grady. E bine. Bine atunci. Părea că își recapătă controlul. Dar vin cu tine. Fără tertipuri. Trebuie să spargi codul. Cheia nu mi-e de nici un folos dacă nu o descui. Vezi tu, asta mi-au spus vocile din cristal.

― Înțeleg, rosti Abby liniștitor.

Începu să urce pe scara în spirală.

Grady aruncă o privire rapidă și nesigură spre Hannah și doamna Jensen și păru mulțumit că nici una din ele nu îi provocau necazuri. O urmă pe Abby sus pe scară. Abby observă că el respira anevoios, chinuit. Era ca și cum depunea un efort enorm doar ca să țină arma ațintită spre ea.

― Ți-e rău, spuse Abby. Poate ar fi mai bine să pleci acum și să te duci la Urgență.

― Nu. Nu pot să plec fără carte.

― Ce fel de cercetare cu cristale faci? întrebă ea.

― Știi ceva despre energia latentă din roci?

― Nu prea multe, dar sună interesant.

― Atât de multă putere, spuse Grady. Ne așteaptă să ne dăm seama cum o putem accesa. Aproape am reușit. Trebuie să am cartea aia.

Abby ajunse la capătul scării în spirală și înaintă de-a lungul balconului până la rafturile care găzduiau colecția aleasă a lui Hannah de volume despre proprietățile paranormale ale cristalelor. Multe dintre acele cărți erau pline cu obișnuitele superstiții și absurdități oculte. Hannah spunea că avea acea colecție de volume în scopuri istorice. Însă câteva dintre titluri conțineau scrierile cercetătorilor, atât antici, cât și moderni, care scriseseră lucrări serioase despre puterea cristalelor, a pietrelor prețioase și a ambrei.

Cea mai valoroasă carte din colecția Vaughn era Cheia puterii latente a rocilor de Morgan. Scrisă în secolul al XVIII-lea, era criptată într-un cod psi care adăuga mult la valoarea sa. În lumea anticarilor și a cărților de colecție care aveau o proveniență paranormală, volumele criptate erau printre cele mai rare.

Abby se opri și își trecu degetele peste cotoarele cărților de pe raft.

― Nu mai trage de timp, spuse Grady.

Pistolul îi tremura în mână.

― Am găsit-o.

Trase afară vechiul volum legat în piele. Energia captată în carte le șoptea simțurilor sale. „Cheia lui Morgan."

Grady privi cu precauție coperta de piele a cărții.

― Ești sigură că asta e?

― Vrei să vezi pagina de titlu?

― Da, arată-mi.

Ea ținu cu băgare de seamă cartea grea într-o mână și deschise coperta. Grady făcu un pas mai aproape și privi pagina de titlu. Se încruntă.

― Pot să o citesc.

― Da, ai noroc că a fost scrisă în engleză. Mulți dintre vechii alchimiști foloseau latina.

― Nu, adică pot să citesc. Cheia către puterea latentă a rocilor. Grady întinse mâna și întoarse ușurel o filă. Pot să citesc și pagina asta. Nu e cartea care îmi trebuie. Vocile din cristal mi-au spus că volumul de care am nevoie este criptat.

― A, da, spuse Abby. Crezi că dacă poți să citești textul, cartea nu este blocată cu un cod. Exact așa funcționează criptarea psi. Ascunde adevăratul text prin căi subtile, suficient cât să distorsioneze și să îi ascundă adevăratul sens. Ai putea să te așezi și să citești această carte din scoarță în scoarță și să crezi că ceea ce citești este textul original. Dar la final nu ar fi decât aiureli.

― Sparge codul, porunci Grady. Vreau să văd dacă apoi chiar apare un text diferit.

Abby se pregăti pentru șocul inevitabil și se concentră pe straturile de energie care fremătau în jurul vechii cărți. Puțini dintre cei înzestrați aveau abilitatea de a coda o carte sau alt material scris cu un cod psi; și mai puțini cunoșteau cele mai vechi și mai puternice tehnici. Talente ca ea care puteau sparge asemenea coduri erau și mai rare. Întreaga afacere era o artă în pragul dispariției. Criptarea unei cărți sau a unui document necesita contactul fizic cu obiectul care urma să fie codat. În lumea modernă, oamenii tindeau să își păstreze secretele în formă digitală, în spațiul virtual, unde nu funcționa criptarea telepatică, de modă veche.

Părea că alesese o carieră menită să dispară în ziua de azi, se gândea Abby. Dar nu putea să se abțină. Cărțile vechi pline de secrete paranormale îi ațâțau simțurile. Iar cele învăluite în criptările psi erau irezistibile.

Găsise șablonul codului. Nu era pentru prima oară când decodase vechea carte. Ea era cea care o cumpărase inițial pentru colecția lui Hannah. Decodase deja de două ori cartea, odată ca să verifice dacă era autentică și apoi pentru a-i permite lui Hannah să ia câteva notițe. Hannah îi ceruse să cripteze cartea după citire, pentru a-i menține valoarea.

― Gata, spuse Abby. Am spart codul.

― Ai terminat deja? Grady privi cartea cu o expresie de îndoială. Credeam că criptarea psi este o treabă destul de complicată.

― Este, dar sunt bună la asta.

― Încă simt multă energie puternică dinspre cartea asta.

― Energia de criptare puternică lasă urme, la fel ca orice alt tip de energie, spuse Abby.

― Deci acum pot să citesc textul?

― Da. Privește.

Ea întinse cartea. Mâna lui Grady o apucă. Contactul fizic era tot ce avea nevoie. Canaliză curenții oscilatorii și întunecați înspre aura lui.

Atmosfera deveni brusc încărcată. Grady reacționă de parcă ar fi atins un gard electric. Gura i se deschise într-un urlet surd, agonizant. Scăpă pistolul din mână. Își dădu ochii peste cap și încremeni complet într-un moment ce părea că nu se mai termină. Apoi tremură violent. Încercă să se îndrepte înapoi spre scara în spirală, dar se prăbuși pe podeaua balconului. Se zvârcoli de câteva ori și apoi zăcu nemișcat.

Era un moment de liniște uluită.

― Ești bine, Abby? întrebă Hannah.

― Nu. Da. Abby respiră adânc și repetă încet vechea ei mantră, „Nu arăta nici o slăbiciune". Apucă balustrada balconului și privi în jos spre Hannah. Sunt bine. Puțin agitată, atâta tot.

― Ești sigură, dragă? Pe chipul lui Hannah se putea citi îngrijorarea.

― Da. Sigur. Spargerea unui cod e ceva. Să folosesc energia din el pentru a face ceea ce tocmai am făcut acum e... cu totul altceva.

― Știam că ești puternică, spuse Hannah. Dar nu mi-am dat seama că ești chiar atât de puternică. Ceea ce ai făcut este foarte periculos. Dacă energia de genul ăsta ar scăpa de sub control...

― Știu, știu, spuse Abby. Nu am știut ce altceva să fac. Privi spre menajeră, care zăcea căzută pe podea. Ce a pățit doamna Jensen?

― A leșinat. Adineauri a fost foarte multă energie care a circulat pe aici. Chiar și cineva fără această sensibilitate a putut să o simtă. Dar ce este cu omul acela groaznic? E viu?

Cerule, chiar omorâse pe cineva? Îngrozită de această posibilitate, Abby îngenunche lângă Grady. Pipăi cu grijă să simtă dacă mai are puls. Răsuflă ușurată când simți că Grady era în viață.

― Da, spuse ea. Și-a pierdut cunoștința, dar în mod clar e viu.

― O să sun la 911 acum.

― O idee bună. Abby trase aer adânc în piept. Deja începuse să simtă efectul supraîncărcării cu adrenalină care însoțea folosirea unei cantități atât de mari de energie clarvăzătoare. În câteva ore avea să se simtă epuizată. Se concentră pe problema iminentă. Era grav. Oare cum o să explic ce s-a întâmplat aici?

― Nu trebuie să explici nimic, dragă. Hannah își împinse scaunul cu rotile până la biroul ei și ridică receptorul. Un intrus cu probleme mintale a pătruns la mine în casă și a cerut una dintre cărțile rare din colecția mea. Părea drogat și orice o fi luat l-a făcut să își piardă cunoștința.

Abby se gândi la această explicație.

― Într-un fel, totul e adevărat.

― Păi, nu e ca și cum poți să le explici cum ai folosit energia paranormală pentru a doborî un intrus înarmat, dragă. Cine ar crede una ca asta? Autoritățile ar crede că ești la fel de nebună ca omul care a intrat aici azi.

― Da, spuse Abby. Un fior o cutremură deodată, aducând imagini din vechile ei coșmaruri, cele pline de labirinturi formate din coridoare și ziduri palide, camere sterile, uși și ferestre închise. Nu avea să riște să fie iar declarată nebună. Exact asta ar crede despre mine.

― Mereu am fost de părere că atunci când ai de-a face cu autoritățile cel mai bine este să te rezumi la faptele clare și să nu oferi explicații în plus.

Abby apucă balustrada și urmări privirea plină de înțeles din ochii lui Hannah.

― Acum câțiva ani și eu am ajuns la aceeași concluzie, doamnă Vaughn. Sunt chiar cuvinte de căpătâi.

Hannah dădu telefonul și apoi puse receptorul jos. Ridică privirea spre Abby.

― Ce este, dragă? întrebă ea încet. Dacă îți faci griji că o să se afle ceva despre ce ai făcut cu energia aceea de criptare pe piața subterană, nu trebuie să te îngrijorezi. Nu voi spune nimănui niciodată ce s-a întâmplat aici de fapt, iar doamna Jensen a leșinat înainte să vadă ceva. Secretul tău este în siguranță cu mine.

― Știu, Hannah, am încredere în tine. Îți mulțumesc. Dar e ceva în legătură cu acest Grady Hastings care nu îmi dă pace.

― E clar că are probleme psihice, dragă.

― Știu. Dar nu la asta mă refer. Transpira atât de tare. Părea la limita epuizării. Era ca și cum se lupta cu o forță nevăzută.

― Poate