Mirii MacGregor

De Nora Roberts

Cu nepoatele, uneltirile i-au funcționat de minune, așa că acum Daniel MacGregor, venerabilul șef al familiei, vrea să-și vadă căsătoriți și cei trei nepoți chipeși și numai buni de însurătoare, deși aceștia țin cu încăpățânare la viața de burlac.

Pentru artistul Duncan o alege pe Layna Drake, moștenitoarea unui lanț de magazine de renume, o femeie de afaceri deșteaptă și abilă, obișnuită cu singurătatea și hotărâtă să își vadă de carieră. În calea lui Duncan, proprietarul unui vas-cazinou, o scoate pe Cat Farrell, o cântăreață care îl va vrăji din prima clipă cu vocea ei ‒ și nu numai. În cazul nepotului său Ian, avocat de renume, Daniel este ceva mai subtil când aranjează ca acesta să se întâlnească ‒ ca din pură întâmplare ‒ cu Naomi Brightstone, rățușca cea urâtă a familiei, care a reușit însă să se reinventeze într-un mod spectaculos, devenind lebăda cea frumoasă, dar totuși lipsită de experiență când vine vorba despre relații.

Și, după cum este de așteptat, Marele MacGregor va urmări plin de sine cum planurile lui sunt puse în aplicare și cum cei trei nepoți cad, fără ca măcar să-și dea seama, în plasa pe care bătrânul lor bunic a întins-o cu atâta pricepere.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 28 nov. 2016
• ISBN: 9786063302879

Previzualizare carte

Partea întâi

D.C.

capitolul 1

Lumina pătrundea prin ferestrele înalte și se revărsa pe nuanțele puternice de safir și rubin. Îl scălda pe bărbatul care stătea în fața șevaletului ca un războinic în luptă, mânuind pensula ca pe o sabie pentru două mâini.

Avea fața unui războinic – aspră, cu linii ferme, cu pomeți ascuțiți care adăugau chipului un aspect scobit, cu o gură cu buze pline și care-i trăda hotărârea când se concentra. Ochii, de un albastru strălucitor și reci sub sprâncenele dese de culoarea mahonului. Părul lui se ondula peste urechi și se răsucea la gulerul cămășii de blugi pătate, pe care o purta în loc de halat. Își suflecase mânecile, iar mușchii puternici de pe braț se mișcau când punea pensula pe pânză.

Era construit ca un războinic – spate lat, șolduri înguste și picioare lungi. Era în picioarele goale, având mâinile mari și elegante mânjite cu vopsea.

În minte vedea explozii de emoție – pasiune și dorință, lăcomie și foame. Și toate astea le transpunea pe pânză în timp ce din difuzoarele stereo răsuna un rock supărat, făcând aerul să bubuie.

Pictura era pentru el ca un război – pe care era hotărât să-l câștige, bătălie după bătălie. Când era în dispoziția necesară, putea să lucreze până când îl dureau brațele, iar degetele îi erau chinuite de cârcei. Dar, când dispoziția de a picta îi lipsea, putea să ignore șevaletul cu zilele, chiar cu săptămânile.

Unii spuneau că D.C. MacGregor nu avea disciplină. Acestora le răspundea: „Cine naiba are nevoie de ea?"

Își puse pensula între dinți și luă un cuțit de paletă ca să aplice un verde smarald îndrăzneț, în timp ce ochii îi străluceau triumfător. Reușise. Orele petrecute în luptă se apropiau de sfârșit. Pe șira spinării i se prelingea un fir subțire de sudoare. Soarele care pătrundea prin ferestre era insuportabil acum, iar în studio se făcuse îngrozitor de cald, pentru că uitase să pornească aerul condiționat sau să deschidă fereastra ca să lase aerul călduț de primăvară să intre.

Uitase și să mănânce sau să-și verifice cutia poștală, să răspundă la telefon sau măcar să privească pe ferestrele minunat de înalte ale apartamentului său. Energia se învolbura în el, la fel de puternică și de primitivă ca muzica ascuțită a lui John Mellencamp care răsuna în încăpere. Când D.C. făcu un pas în spate, cu pensula încă încleștată între dinți ca o sabie de pirat, cu cuțitul de paletă ca un pumnal în mână, gura lui fermă, oarecum amenințătoare, se curbă într-un zâmbet.

― Asta e, murmură el. Puse pensula într-un borcan cu soluție și începu să curețe absent cuțitul, în timp ce-și studia opera. Nevoie, decise el.

Avea să-i spună, pur și simplu, Nevoie.

Își dădu seama pentru prima oară că încăperea era înăbușitoare, aburii groși de terebentină și mirosul de vopsea umplând aerul. Traversă podeaua din lemn nelustruit, deschise una dintre ferestrele înalte și trase adânc aer proaspăt în piept. Ferestrele și vederea spre canalul C&O îl convinseseră să cumpere acest apartament când decisese să se întoarcă la Washington. Aici copilărise, petrecând opt ani din viață ca fiul președintelui, la Casa Albă.

Un timp trăise și lucrase la New York, și-i plăcuse. Mai stătuse o vreme și-n San Francisco, și îi plăcuse și acolo. Dar la năvalnica vârstă de douăzeci și ceva de ani, ceva nu-i dăduse pace. În cele din urmă cedase. Aici era căminul lui.

Rămase la fereastră, cu mâinile în buzunarele de la spate ale blugilor săi jerpeliți. Cireșii erau în floare și splendizi; canalul strălucea în lumina după-amiezii. Alergătorii se înșirau pe mal.

D.C. se întrebă într-o doară ce zi era.

Apoi, dându-și seama că murea de foame, lăsă muzica să urle și se duse în bucătărie. Apartamentul avea două niveluri, cu partea de sus rezervată dormitorului. D.C. îl transformase în studioul său și dormea pe o saltea pusă pe jos în camera de oaspeți. Nu apucase să caute vreun cadru de pat.

Cele mai multe dintre hainele sale erau încă în cutiile în care fuseseră transportate cu două luni în urmă. Se gândise că puteau juca foarte bine rol de sertare, până când avea să găsească timp să cumpere un dulap.

Etajul principal avea un living generos, prevăzut cu și mai multe ferestre, însă fără draperii. În el se aflau o singură canapea – care mai avea eticheta pe ea –, o superbă masă Duncan Phye cu un strat gros de praf pe ea și un lampadar cu picior într-o nuanță de metal vechi. Podeaua simplă din lemn de pin era goală și avea o disperată nevoie să fie aspirată de praf.

Alcovul cu masa de lângă bucătărie era gol, iar bucătăria arăta îngrozitor. Vasele care nu se strânseseră turn în chiuvetă erau încă în cutii. Se duse direct la frigider și fu surprins neplăcut să găsească în el doar trei beri, o sticlă de vin și două ouă. Ar fi putut jura că fusese la cumpărături. Scormoni prin dulapuri și descoperi două felii de pâine cam mucegăită, o pungă cu cafea, șase cutii de fulgi de porumb și o singură conservă cu supă.

Resemnat, desfăcu o cutie cu cereale și mâncă un pumn în timp ce se gândea ce și-ar dori mai mult: o cafea sau un duș? Tocmai decisese să își facă o cafea și să o ia cu el la duș, când sună telefonul.

Observă fără prea mare interes că era aprins și becul pentru mesaje și răspunse la telefon molfăind din cereale.

― Alo!

― Ce faci, băiatul meu?

Ochii săi albaștri ca de gheață deveniră calzi, și linia gurii i se îmblânzi. D.C. se sprijini de tejghea și zâmbi larg.

― Ei, bunicule, ce mai pui la cale?

― Unii ar spune că nimic bun, bubui vocea lui Daniel. Nu răspunzi la mesaje? Am vorbit cu afurisitul ăla de robot de cel puțin șase ori în ultimele zile. Bunica ta voia să luăm avionul și să venim ca să ne asigurăm că nu ești mort în pat.

D.C. ridică ușor dintr-o sprânceană. Se știa prea bine că Daniel se folosea de blânda lui soție de fiecare dată când voia să-și bată copiii la cap.

― Am lucrat.

― Foarte bine. E bine, dar poți să mai iei câte o pauză din când în când, nu?

― Fac acum o pauză.

― Trebuie să-ți cer o favoare, D.C., și nu-mi place deloc.

Daniel oftă din rărunchi și îl făcu pe nepotul său să se încrunte.

― De ce ai nevoie?

― N-o să-ți placă – și, Doamne, nici nu pot să-ți fac vreun reproș. Dar sunt într-o situație neplăcută. Mătușa ta Myra…

― E bine?

D.C. își îndreptă spatele.

Myra Dittmeyer era cea mai veche și mai bună prietenă a bunicii sale, nașa lui și membru onorific al clanului MacGregor. D.C. o adora și își aminti cu un junghi de vinovăție că nu o mai vizitase de când se întorsese la Washington, cu șase săptămâni în urmă.

― O, e bine, băiete. Nu-ți face griji pentru asta! E la fel de vioaie ca întotdeauna. Dar, ei bine, ea mai are o fină. Nu cred că-ți mai amintești de fată. Ai văzut-o o dată sau de două ori când erai mic. Layna Drake?

D.C. se concentră și în minte îi apăru imaginea vagă a unei fetițe slabe cu părul ca puful de păpădie.

― Ce-i cu ea?

― E din nou în Washington. Știi magazinele Drake? Sunt ale familiei ei. Lucrează în magazinul lor cel mai mare acum, iar Myra… Ei bine, o să-ți spun direct. Mâine-seară are loc un bal caritabil, și Myra se agită pentru că fata nu are însoțitor. M-a tot bătut la cap să te întreb…

― La naiba, bunicule!

― Da, știu, știu. Daniel dădu drumul celui mai chinuit oftat de care era în stare. Femeile, băiete – ce pot să spun altceva? Ne ciugulesc ca niște rațe, până când cedăm. I-am zis că o să te întreb. Ar fi o mare favoare pentru mine dacă ai reuși să o însoțești mâine-seară.

― Dacă tu și mătușa Myra încercați să mă cuplați…

Daniel îl întrerupse cu un hohot de râs sănătos, care-l făcu pe D.C. să se încrunte.

― Nu de data asta, băiete. Fata asta nu e pentru tine, crede-mă pe cuvânt. E destul de drăguță și manierată, dar nu e suficient de bună pentru tine. Prea rece, după părerea mea, și un pic cu nasul cam pe sus. Nu, nu, nu mi-ar plăcea să te văd luând-o în direcția asta. Iar dacă nu poți să te eliberezi pentru mâine-seară, atunci îi voi spune Myrei că am dat prea târziu de tine și aveai deja planuri.

― Mâine-seară?

D.C. își trecu degetele prin păr.

Ura evenimentele caritabile.

― E cu ținută formală?

― Mă tem că da. La auzul înjurăturii bombănite, Daniel scoase un sunet de compasiune. Știi ceva, o s-o sun pe Myra și îi spun că nu poți să te duci. Nu are rost să-ți pierzi seara cu o fată care o să te plictisească de moarte. Mă îndoiesc că voi doi aveți măcar un singur lucru în comun. Mai bine ai începe să-ți cauți o soție. A venit vremea să te căsătorești și să te așezi la casa ta, Daniel Campbell. A venit deja de ceva timp. Bunica ta se teme că o să ajungi să mori de inaniție în studioul tău, un bătrân singur fără soție și copii. Mă gândesc la o altă fată. E…

― O să mă duc, îl întrerupse D.C. din reflex.

Dacă Daniel nu avea o părere prea bună despre fina Myrei însemna că nu avea să-l sune în permanență ca să afle cum mergea relația dintre ei. Poate, după favorul ăsta, bunicul avea s-o lase mai moale cu obsesia lui de construire a dinastiei – și, deși D.C. nu-și făcea mari speranțe că avea să fie așa, merita măcar să încerce.

― La ce oră mâine și de unde trebuie s-o iau pe… cum o cheamă?

― O, să fii binecuvântat! Îți rămân dator. Evenimentul începe la opt, la hotelul Shoreham. Layna s-a instalat în casa părinților ei, pe O Street. Daniel își studie unghiile și îi spuse adresa. Îți mulțumesc că mă ajuți cu treaba asta, D.C.

D.C. ridică din umeri, răsturnând cutia de cereale în gură, în timp ce făcea schimb de bârfe de familie cu Daniel. Și se întrebă într-o doară unde naiba își împachetase smochingul.

― O, mătușă Myra, pe bune. Layna Drake stătea îmbrăcată doar cu lenjeria intimă, cu o cascadă de mătase albă revărsată pe braț, având o expresie îngrozită pe față. O întâlnire cu un necunoscut?

― Nu chiar, draga mea, zise Myra zâmbind. V-ați mai întâlnit… când erați copii. Știu că e deranjant, dar Daniel rareori mă roagă ceva. E doar o seară, și tu oricum te duci.

― Voiam să merg cu tine.

― O să fiu și eu acolo. E un tânăr foarte drăguț, draga mea. Ușor arțăgos, dar, cu toate astea, foarte drăguț, insistă Myra. Sigur, toți finii mei sunt oameni minunați.

Myra continuă să zâmbească în timp ce își studia fina. Myra era o femeie micuță, cu părul alb și moale ca neaua. Și cu mintea ascuțită ca lama unui săbii. Când era cazul, ca acum, arbora un aer fragil și neajutorat. „Bătrâna văduvă Dittmeyer", se gândi ea, chicotind în sinea ei.

― Daniel e îngrijorat din cauza lui, continuă ea. La fel sunt și eu. Își petrece prea mult timp singur. Dar, serios, cine ar fi crezut, când am amintit în treacăt acest eveniment și faptul că te-ai întors la Washington, că lui Daniel îi va veni ideea asta? Eu doar… Myra flutură neajutorată din mâini. N-am știut cum să-l refuz. Îmi dau seama că e un deranj destul de mare.

Layla cedă, pentru că nașa ei dragă părea dintr-odată foarte nefericită.

― Nu contează. Așa cum ai spus, eu oricum mă duceam. Își îmbrăcă grațioasă rochia. Ne vedem cu el acolo?

― Ah… Apreciind cât era ceasul, Myra se ridică. De fapt, va veni curând să te ia de aici. Noi o să ne întâlnim acolo. Doamne sfinte, uite cât e ceasul! Șoferul meu probabil se întreabă ce s-a întâmplat cu mine…

― Dar…

― Ne vedem cam într-o oră, draga mea, strigă Myra, mișcându-se surprinzător de repede pentru o femeie de vârsta ei. Arăți superb, adăugă ea când ajunse în siguranță deja la jumătatea scărilor.

Tipic pentru ea. Nașa ei se străduia mereu să-i împingă bărbați în cale. Ceea ce însemna pentru ea sarcina uneori iritantă de a-i alunga din calea ei.

Căsătoria era ceva ce tăiase deja ferm de pe lista ei. După ce copilărise într-o casă unde manierele avuseseră prioritate în fața iubirii și relațiile extraconjugale ocazionale fuseseră ignorate politicos, Layna nu avea de gând să se trezească într-o relație asemănătoare.

Bărbații erau buni ca decorațiuni, câtă vreme ea se afla la conducere. Iar, în acel moment, cariera ei era mult mai importantă decât un partener cu care să iasă sâmbăta seara la restaurant.

Intenționa să-și continue ascensiunea constantă pe scara corporației familiei Drake. În zece ani, după calculele ei, avea să poată prelua conducerea.

Era încă un lucru de care intenționa să se ocupe.

Drake nu era un simplu magazin universal, ci o instituție. Faptul că nu era căsătorită și că avea să rămână așa însemna că își putea dedica tot timpul și toată energia pentru a menține reputația și stilul magazinului.

Ea nu era ca mama ei, se gândi Layna încruntându-se ușor, care vedea magazinele Drake ca pe garderoba ei personală. Sau ca tatăl ei, care fusese mereu mai preocupat de profitul final decât de inovații sau tradiții. Ea era altfel. Iar, pentru ea, Drake însemna și responsabilitate, și bucurie.

Unii, credea ea, ar putea considera asta trist. Ea, în schimb, considera că era alinător.

Trase fermoarul rochiei dintr-o mișcare rapidă. Printre responsabilitățile ei la Drake se numărau și să socializeze, să participe la evenimente. Pentru ea asta însemna doar o schimbare de decor, de la o muncă la alta. Munca peste program necesita un antrenament de care ea avusese parte toată copilăria și care-i devenise o a doua natură.

Iar această „muncă" însemna adesea că avea nevoie de un însoțitor corespunzător.

Măcar de data asta, mătușa Myra nu părea prea interesată să o cupleze cu cineva. Nu trebuia decât să poarte o conversație politicoasă cu un străin, pentru o seară. Și Dumnezeu știa că era expertă la așa ceva.

Se întoarse și își luă cerceii cu perle și diamante sub formă de lacrimă, pe care îi pregătise deja pe comodă. Camera îi reflecta gusturile – eleganță simplă, cu un strop de strălucire. Tăblie veche din lemn de cireș sculptat, măsuțe cu tăblia lucioasă, pe care erau plasate vaze cu flori sau accesorii alese cu grijă.

Era căminul ei acum, se gândi cu mândrie. Îl făcuse să fie al ei.

Avea un colț confortabil cu o canapea în fața unui șemineu din marmură și o masă de toaletă, mai veche, plină cu sticluțe colorate de parfum.

Alese una și își aplică absentă câteva picături, permițându-și să-și dorească măcar pentru o clipă să-și petreacă seara acasă. Muncise deja zece ore la Drake. O dureau picioarele, mintea îi era obosită și avea stomacul gol.

Alungând toate astea din minte, se întoarse spre oglindă ca să vadă cum îi stătea rochia. Avea croială dreaptă în partea de sus, cu umerii dezgoliți, și se unduia apoi până la glezne. Puse un bolero pe ea, își încălță pantofii și verifică conținutul poșetei de seară.

Când se auzi soneria, ea scoase un oftat. Măcar era punctual.

Își aducea vag aminte de D.C. din copilărie. Fusese mult prea agitată și impresionată că-l întâlnise pe președinte ca să-și mai amintească limpede și altceva. Dar, în decursul anilor, mai auzise câteodată vești despre el.

Era artist, își aminti ea, începând să coboare scările. Genul modern, pe care ea nu pretindea că-l înțelegea. Layna prefera clasicii în orice. Nu fusese un scandal cu o balerină acum câțiva ani, în care fusese el implicat? Sau cu o actriță?

În fine, probabil că fiul unui fost președinte făcea valuri cu astfel de frivolități. Și, cum era nepotul lui Daniel MacGregor, interesul era și mai mare. Layna era mult mai fericită când nu se afla în centrul atenției. Din câte se părea, D.C. nu avea prea mare succes la femei din moment ce nu fusese în stare să-și aranjeze singur o întâlnire pentru o seară de sâmbătă. Afișând zâmbetul ei oficial, Layna deschise ușa. Doar anii petrecuți în pensioane elvețiene și disciplina insuflată de măicuțe o ajutară să nu rămână cu gura căscată.

Oare acest bărbat – acest bărbat cu aspect periculos, îmbrăcat în smoching, cu părul de aceeași nuanță ca mult iubita ei masă din sufragerie și cu ochii atât de albaștri încât te ardeau – avea nevoie de ajutorul bunicului său ca să-și găsească o parteneră?

― Layna Drake? întrebă D.C., gândindu-se că greșise probabil casa.

Această salcie strălucitoare în mătase albă nu aducea deloc cu fetița slăbuță de care-și amintea. Părul ei nu mai semăna cu puful de păpădie, ci era auriu, buclat în jurul feței, care ar fi putut fi sculptată din fildeș. Ochii îi erau blânzi și de un verde pal.

Ea își reveni, afișând în continuare zâmbetul acela oficial în vreme ce îi întinse mâna.

― Da. Daniel MacGregor?

― D.C., Daniel e bunicul meu.

― D.C. atunci. În mod normal, l-ar fi invitat să intre și ar fi făcut pe gazda preț de câteva minute, oferindu-le amândurora ocazia de a fi mai relaxați unul în preajma celuilalt.

Dar era ceva la el care o neliniștea. Era prea mare, prea masculin, iar ochii aceia erau mult prea îndrăzneți.

― Ei bine, făcu ea și păși hotărâtă afară, trăgând ușa după ea. Mergem?

― Sigur.

Rece spusese bunicul lui, și D.C. își dădu seama că bătrânul o nimerise la fix. Cu siguranță era o prințesă de gheață, în ciuda aerului ei elegant. Avea să fie o seară foarte lungă.

Layna se uită la mașina sport veche și minusculă de lângă trotuar și se întrebă cum naiba avea să se strecoare în ea, îmbrăcată cu rochia asta.

„Mătușă Myra, în ce m-ai băgat?" se gândi ea.

capitolul 2

Se simțea ca încuiată într-o cutie de pantofi alături de un gigant. Bărbatul trebuie să fi avut peste un metru nouăzeci. Dar părea cât se poate de mulțumit să conducă mașina de jucărie – cu mare viteză – prin traficul dificil din Washington.

Layna apucă bine cu o mână mânerul căptușit al ușii de lângă ea, verifică să-i stea bine centura de siguranță și se rugă să nu fie strivită ca o gâză de parbriz înainte ca seara să înceapă măcar.

Conversația de complezență avea să-i ia gândul de la asta, hotărî ea.

― Mătușa Myra mi-a spus că ne-am întâlnit cu ceva ani în urmă, când tatăl tău era președinte. Ultimul cuvânt îl rosti ca pe un scheunat, în timp ce el își manevra mașinuța între un autobuz și o limuzină, apoi intră într-o curbă făcând mașina să se încline.

― Așa mi s-a spus și mie. Tocmai te-ai mutat la Washington?

― Da. Dându-și seama că își închisese strâns ochii, Layna își ridică bărbia și îi deschise la loc, curajoasă.

― Și eu la fel.

Mirosea minunat, se gândi D.C.

Asta îl tulbura oarecum, așa că deschise geamul și lăsă aerul proaspăt să pătrundă în mașină.

― Serios?

Inima ei era cât un purice. Nu vedea că semaforul se schimba în roșu? Își reținu o exclamație sufocată în timp ce el țâșnea în momentul când galbenul se transforma în roșu.

― Suntem în întârziere?

― La ce?

― Pari cam grăbit.

― Nu în mod deosebit.

― Ai trecut pe roșu.

El ridică dintr-o sprânceană.

― Era galben, replică el, apoi schimbă viteza și trecu scrâșnind pe lângă o mașină care se mișca mai încet.

― Aveam impresia că galbenul e ca să apuci să oprești pentru roșu.

― Nu și dacă vrei să ajungi la destinație.

― Înțeleg. Întotdeauna conduci așa?

― Așa cum?

― De parcă ești la volanul unei mașini cu hoți care tocmai au jefuit banca.

El se gândi la descrierea ei.

― Da.

Coti spre hotel și se opri cu scrâșnet de frâne.

― Economisesc timp, zise el într-o doară și își coborî picioarele lungi din mașină.

Layna rămase pe loc, trăgându-și răsuflarea, mulțumind cerului că ajunseseră întregi. Nu-și clintise nici un mușchi cât timp D.C. ocolise mașina, îi dăduse cheile valetului și îi deschisese ei ușa.

― Va trebui să-ți desfaci centura de siguranță. El așteptă până când ea făcu întocmai, apoi îi luă mâna ca s-o ajute să coboare.

Asta îi făcu să se apropie destul de mult, iar el îi simți parfumul, pielea și forma mâinii.

Era frumoasă, se gândi el. Avea ochi ca de sirenă și fața ca o camee. Un contrast interesant. Deși portretistica nu era chiar esența muncii sale, câteodată schița chipuri care îl interesau.

Își închipui că avea să fie nevoit să îl schițeze pe al ei.

Ea își simți picioarele nesigure, dar măcar era în viață. Layna trase adânc aer în piept ca să se calmeze.

― Oamenilor ca tine nu ar trebui să li se dea carnet de conducere și nu ar trebui să li se permită să se urce sub nici un motiv la volanul unei mașini, cu atât mai puțin la volanul unei cutii de conserve pe roți ca asta.

― E un Porsche. Pentru că ea nu părea dispusă să se miște din proprie inițiativă, el îi ținu mâna și o trase în holul hotelului. Dacă voiai să încetinesc, de ce nu ai zis?

― Eram prea ocupată să spun rugăciuni.

El zâmbi larg la auzul răspunsului, o scânteiere scurtă de amuzament. Nu îți distrăgea atenția de la pericolul care se citea pe fața lui nici măcar o clipă. Layna ar fi zis că, dimpotrivă, nu făcea decât să-l sporească.

― Se pare că rugămințile ți-au fost ascultate. Unde naiba mergem aici?

Layna strânse din dinți și se întoarse spre lifturi, apăsând un buton. Apoi intră înaintea lui și apăsă butonul pentru etajul unde se afla sala de bal, clocotind de furie.

În spatele ei, D.C. își dădu ochii peste cap.

― Știi… „Oare cum o chema?" Layna, dacă o să stai bosumflată, asta o să fie o seară foarte lungă și plicticoasă.

Ea își ținu privirea înainte și încercă să-și controleze temperamentul. Știa că nu era cea mai răbdătoare din fire și că avea tendința să devină sarcastică dacă nu se controla.

― Nu sunt bosumflată.

Vocea ei avea la fel de multă căldură ca iernile din Winnipeg.

Doar manierele înrădăcinate profund îl opriră să coboare din lift în clipa în care se deschiseră ușile. În schimb, ea coborî prima, se întoarse grațioasă și așteptă ca el să i se alăture.

Supărarea îi adusese culoare în obraji, observă D.C. când o luă de braț. Conferea pasiune unui chip rece și clasic. Dacă ar fi manifestat vreo urmă de interes pentru ea, se gândea că ar fi trebuit să facă ceva pentru a-i colora obrajii mai des, pentru a-i face ochii să sclipească pe cât de des putea.

Dar cum nu îl interesa și nu voia decât să treacă de seara asta cât mai lin și mai nedureros, avea să fie împăciuitor.

― Scuze!

„Scuze", se gândi ea, în timp ce el o conducea prin sala de bal. Asta era? Asta era tot? Evident că nu moștenise deloc nici talentul diplomatic al tatălui său și nici șarmul mamei sale.

Cel puțin încăperea era plină de oameni și zgomotoasă. Layna nu avea să fie nevoită să facă conversație toată seara cu un netot fără maniere. De îndată ce buna creștere avea să permită, ea intenționa să se separe de el și să găsească pe cineva agreabil cu care să converseze.

― Vin? o întrebă el. Alb?

― Da, mulțumesc.

Aici o nimerise, se gândi D.C. în timp ce îi procura un pahar de vin și-și lua pentru el o bere. Nu putea fi decât recunoscător că bunicul lui adorat și băgăcios nu făcea de data asta pe pețitorul.

― Aici erai!

Myra se grăbi să se apropie, cu ambele brațe întinse.

O, ce pereche frumoasă făceau. Abia aștepta să-i povestească lui Daniel cât de bine arătau copiii lor împreună.

― D.C., ești păcătos de frumos.

Ea își înclină capul când el se aplecă să o sărute pe obraz.

― Mi-ai rezervat un dans?

― Desigur. Părinții tăi sunt aici. De ce nu veniți să stați cu noi un pic? Ea păși între ei și îi apucă de braț. Știu că trebuie să socializați și o să vreți, desigur, să și dansați. E o muzică divină în seara asta. Dar