Găsește-ți visul

De Nora Roberts

Mereu o fire visătoare, Laura Templeton a crescut în mijlocul unei familii înstărite și iubitoare, convinsă că destinul ei este să devină soție și mamă. Poate prea grăbită să transforme în realitate basmele copilăriei, se mărită la numai optsprezece ani, punându-și toate speranțele în Peter Ridgeway, un chipeș și rafinat colaborator al tatălui ei. Însă răceala, nepăsarea și apoi infidelitatea soțului destramă treptat ceea ce ar fi trebuit să fie o viață fericită până la adânci bătrâneți. După zece ani de căsătorie, Laura intentează divorțul, iar Peter pleacă, luând cu sine nu doar visurile ei, ci și aproape toți banii pe care îi aveau. 
Cu inima frântă și cu o situație financiară dezastruoasă, mândra fiică a familiei Templeton refuză să apeleze la sprijinul material al familiei. Din păcate, orele nenumărate de muncă nu pot să umple un suflet pustiu. Laura își dă seama că trebuie s-o descopere în sfârșit pe femeia din ea, iar apariția unui bărbat frumos ca păcatul și la fel de primejdios, care-i întruchipează visurile cele mai tainice, nu simplifică deloc lucrurile...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 mai 2017
• ISBN: 9786063317385

Previzualizare carte

prolog

California, 1888

Fusese o călătorie incredibil de lungă. Nu era vorba doar despre kilometrii parcurși de la San Diego până la stâncile de lângă Monterey, se gândi Felipe, ci despre ani. Atâția ani!

Cândva fusese îndeajuns de tânăr încât să pășească încrezător pe stânci, să se cațere, chiar să alerge. Sfidând soarta, primind cu bucurie rafalele de vânt, valurile ce se zdrobeau de țărm, înălțimile amețitoare. Într-o primăvară stâncile înverziseră anume pentru el, dându-i prilejul să culeagă flori pentru Seraphina. Își amintea cu limpezimea maturității ce privește înapoi spre tinerețe cum ea izbucnise în râs, apoi strânsese la piept floricelele sălbatice ca și cum ar fi fost niște trandafiri prețioși, tăiați dintr-o tufă bine îngrijită.

Acum ochii lui erau slabi, iar mâinile și picioarele lipsite de vlagă. Însă nu și memoria. Acesta era canonul lui: o memorie plină de vitalitate într-un trup bătrân. Indiferent ce bucurii aflase de-a lungul vieții, ele îi fuseseră mereu întinate de sunetul râsetelor Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De dragostea ei tânără, neînduplecată.

În cei peste patruzeci de ani de când o pierduse împreună cu propria inocență, învățase să-și accepte eșecurile. Fusese un laș, alegând să fugă de luptă în loc să înfrunte ororile războiului, să se ascundă printre morți în loc să ridice sabia.

Dar fusese tânăr, iar tinerilor trebuie să li se ierte asemenea fapte.

Își lăsase prietenii și familia să-l creadă mort, ucis ca un războinic, poate chiar ca un erou. Rușinea și mândria fuseseră cele care îl îndemnaseră la asta. Mărunte sentimente, rușinea și mândria. Viața e făcută din atâtea cărămizi mărunte. Însă nu putea uita că tocmai rușinea și mândria lui ceruseră drept preț viața Seraphinei.

Ostenit, se așeză pe o piatră ca să asculte. Să asculte mugetul apei ce lovea pietrele de la picioarele lui, să asculte țipătul pătrunzător al pescărușilor, adierea vântului printre firele de iarbă iernatică. Trăgând în piept aerul rece, închise ochii și își deschise inima.

Ca s-o asculte pe Seraphina.

Avea să fie mereu tânără, o adorabilă fată cu ochi negri ce nu avusese ocazia să ajungă la senectute. Nu așteptase, ci, cuprinsă de disperare și durere, se aruncase în valuri. Din dragoste pentru el, își spunea Felipe acum. Din nesăbuința tinereții care nu trăise îndeajuns pentru a ști că nimic nu-i veșnic.

Crezându-l mort, renunțase la viață, azvârlindu-se de pe stânci laolaltă cu viitorul ei.

O jelise, Dumnezeu știe cât o jelise. Dar nu fusese în stare s-o urmeze în ocean. În schimb, călătorise spre sud, renunțase la numele și la căminul lui, apoi își găsise unele noi.

Redescoperise dragostea. Nu primul fior dulce al iubirii de care avusese parte împreună cu Seraphina, ci un sentiment trainic și puternic, clădit pe acele mici cărămizi ale încrederii și înțelegerii, pe nevoile deopotrivă liniștite și violente.

Avusese copii și nepoți. Avusese o viață cu toate bucuriile și necazurile ce îl definesc pe om. Supraviețuise pentru a iubi o femeie, a întemeia o familie, a crea grădini. Era mulțumit de cele ce crescuseră din el.

N-o uitase însă nicicând pe fata de care fusese îndrăgostit. Și pe care o ucisese. Nu uitase nicicând visele lor despre viitor sau felul dulce și nevinovat în care ea i se dăruia. Când se iubiseră în taină, amândoi atât de tineri, atât de inocenți, visaseră la viața pe care urmau să o aibă împreună, la casa pe care urmau să o ridice cu zestrea ei, la copiii pe care urmau să-i aibă.

Însă venise războiul, iar el plecase pentru a dovedi că e bărbat. Și în schimb se dovedise un laș.

Ea își ascunsese dota, simbolul speranței oricărei tinere, pentru a o împiedica să cadă în mâinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde o pitise. O înțelegea pe Seraphina lui, îi pricepea logica, sentimentele, punctele tari și slăbiciunile. Deși asta însemnase să plece fără nici o lețcaie din Monterey, nu luase aurul și bijuteriile dosite de fată.

Acum, pradă vârstei care îi încărunțise părul, îi slăbise vederea și îi măcina oasele cuprinse de dureri, se ruga Cerului ca, într-o bună zi, zestrea să fie găsită de niște îndrăgostiți. Ori de niște visători. Dacă Dumnezeu era drept, atunci avea s-o lase pe Seraphina să aleagă. Indiferent ce-ar fi propovăduit biserica, Felipe refuza să creadă că Atotputernicul ar condamna o copilă suferindă pentru păcatul sinuciderii.

Nu, ea avea să fie așa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă chiar pe acele stânci. Veșnic tânără, frumoasă și plină de speranță.

Știa că nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo. Penitența lui se apropia de sfârșit. Spera că atunci când avea s-o revadă pe Seraphina lui, ea avea să-i zâmbească și să-i ierte mândria prostească din tinerețe.

Se ridică și își curbă spinarea în bătaia vântului, sprijinindu-se în baston ca să se țină pe picioare. Apoi părăsi stâncile pentru a merge la Seraphina.

Furtuna se iscase la orizont, iar acum înainta peste ocean. O furtună de vară, plină de forță, lumină și vânt sălbatic. În lumina aceea stranie, Laura Templeton stătea mulțumită pe o piatră. Furtunile de vară erau cele mai grozave.

Curând trebuiau să se adăpostească înăuntru, dar pentru moment ea și cele mai bune prietene ale ei aveau să contemple dezlănțuirea stihiilor. Avea șaisprezece ani, era o fată cu o constituție delicată, ochi cenușii și părul blond strălucitor. Și era plină de energie ca orice furtună.

― Mi-aș dori să ne putem urca în mașină și să conducem drept în ea, râse Margo Sullivan pe când vântul capricios se întețea. Drept în mijlocul ei.

― Nu cu tine la volan, o luă în râs Kate Powell. Ai permis de doar o săptămână și deja ți-ai creat o reputație de țăcănită.

― Ești doar invidioasă pentru că o să mai treacă luni de zile până să poți conduce.

Era adevărat; Kate ridică din umeri. Părul negru, tuns scurt, îi flutura în vânt. Luă o gură de aer, fericită să-i simtă consistența și gustul puternic ionizat.

― Măcar eu strâng bani pentru o mașină, în loc să decupez poze cu automobile Ferrari și Jaguar.

― Dacă tot e să visez, măcar să am visuri grandioase, replică Margo, încruntându-se la o minusculă știrbitură a ojei sale corai. Într-o zi o să am un Ferrari sau un Porsche sau orice o să-mi poftească inima. Ochii ei albaștri precum cerul verii se îngustară sub imperiul hotărârii. Eu n-o să mă mulțumesc cu un gunoi la mâna a doua ca tine.

Laura le lăsă să se ciondănească. Ar fi putut potoli cearta, însă înțelegea că aceasta făcea pur și simplu parte din prietenia lor. Iar ei nu-i păsa de mașini. Nu că nu i-ar fi plăcut micuța decapotabilă elegantă pe care părinții ei i-o făcuseră cadou când împlinise șaisprezece ani, dar toate automobilele erau la fel.

Își dădea seama că totul părea mai simplu din punctul ei de vedere. Ea era fiica lui Thomas și a lui Susan Templeton, deținătorii imperiului hotelier Templeton. Casa familiei se înălța pe dealul din spate, uluitoare sub cerul învolburat. Clădirea reprezenta mai mult decât piatra, lemnul și sticla din care era compusă. Mai mult decât turnurile, balcoanele și grădinile luxoase. Mai mult decât grămada de servitori care o mențineau strălucitoare. Era căminul ei.

Laura fusese însă educată să-și asume responsabilitățile pe care le antrenau privilegiile. Generoasă din fire, nutrea o mare dragoste pentru frumusețe, pentru simetrie. De asemenea, voia din răsputeri să se ridice la standardele familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise din naștere. Nu doar averea, pe care o înțelegea chiar și la șaisprezece ani, ci și dragostea familiei, a prietenilor.

Știa că Margo suferise mereu din pricina constrângerilor materiale. Deși crescuseră împreună în Casa Templeton, ca două surori, Margo era fata menajerei.

Kate sosise în Casa Templeton după moartea părinților ei. O orfană în vârstă de doar opt ani. Fusese prețuită, integrată în familie, devenise o parte a neamului Templeton la fel de importantă ca Laura și fratele ei mai mare, Josh.

Laura, Margo și Kate erau la fel de apropiate ca niște surori de sânge, ba poate chiar mai mult, însă Laura nu uita niciodată că răspunderea pentru numele Templeton îi aparținea.

Într-o bună zi avea să se îndrăgostească, să se mărite și să aibă copii. Urma să ducă mai departe tradiția familiei. Bărbatul care avea s-o urmeze, s-o ia în brațe, s-o facă a lui urma să corespundă întru totul aspirațiilor ei. Împreună aveau să clădească o viață, să întemeieze un cămin, să făurească un viitor la fel de bine șlefuit, la fel de fără cusur precum Casa Templeton.

În vreme ce își imagina toate acestea, visurile îi înmugureau în suflet, iar pe chipul conturat de buclele blonde răvășite de vânt își făceau apariția nuanțele delicate ale îmbujorării.

― Laura iar visează, comentă Margo cu un zâmbet care-i scoase și mai mult în evidență trăsăturile splendide.

― Iar ești cu gândul la Seraphina? întrebă Kate.

― Hmm? Nu, nu se gândise la Seraphina, dar o făcea acum. Mă întreb cât de des venea aici ca să viseze la viața pe care și-o dorea cu Felipe.

― A murit în timpul unei furtuni ca asta care se apropie. Știu că așa s-a întâmplat. Margo își ridică fața spre cer. Cu fulgere ce străpungeau cerul, cu vântul care urla.

― Sinuciderea e suficient de dramatică în sine. Kate culese o floare sălbatică și răsuci tulpina între degete, murmurând: Dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru și soare strălucitor, rezultatul ar fi fost același.

― Mă întreb cum e să te simți atât de pierdut, șopti Laura.

― Dacă o să-i găsim vreodată zestrea, ar trebui să ridicăm un monument în amintirea ei.

― Eu o să-mi cheltuiesc partea mea pe haine, bijuterii și călătorii, decretă Margo împreunându-și mâinile la ceafă.

― Și o să ți-o termini într-un an. Nici atât, prezise Kate. Eu o să mi-o investesc pe a mea în acțiuni.

― Plicticoasa, previzibila Kate! Margo întoarse capul și îi zâmbi Laurei: Dar tu? Ce o să faci când o s-o găsim? Și într-o zi o s-o găsim.

― Nu știu. „Mama ce ar fi făcut? se întrebă ea. Dar tata?" Nu știu, repetă. Va trebui să aștept și să văd. Privi din nou spre mare, acolo unde perdeaua ploii se apropia cu pași mărunți. Asta n-a făcut Seraphina. Ea n-a așteptat să vadă.

Sunetul vântului ce se întețea semăna cu vaietul unei femei.

Un fulger crestă aerul, o furcă scăpărătoare de un alb strălucitor pe cerul greu. Drept răspuns, bubuitul asurzitor al tunetului zgudui atmosfera. Laura își lăsă capul pe spate și zâmbi. „Iată că vine, își spuse ea. Puterea, pericolul, gloria."

Și le dorea. În adâncul cel mai tainic al sufletului și le dorea pe toate.

Atunci se auziră scrâșnet de frâne și ritmul furios al muzicii rock and roll. Și un strigăt impacientat:

― Doamne, Dumnezeule, sunteți nebune toate? Joshua Templeton se aplecă pe fereastra automobilului și se încruntă la cele trei. Urcați naibii în mașină!

― Încă nu plouă.

Laura îl privi pe Josh. Era cu patru ani mai mare decât ea, iar în acele clipe semăna atât de mult cu tatăl lor în culmea furiei, încât îi venea să râdă. Văzu însă cine stătea pe locul din dreapta și zâmbetul îi îngheță.

Nu știa cu certitudine de unde-i venise ideea că Michael Fury era la fel de periculos ca o furtună de vară, dar nu se îndoia de asta. Era vorba despre mai mult decât bombănelile lui Ann Sullivan despre golani și zurbagii, deși trebuie spus că mama lui Margo avea opinii clare în legătură cu acel prieten al lui Josh.

Poate din cauză că părul lui negru era un pic prea lung și prea răvășit sau din pricina cicatricei albe aflate chiar deasupra sprâncenei stângi, urmă pe care Josh spunea că Michael o căpătase într-o încăierare. Poate de vină era aspectul lui, căci băiatul părea sumbru și periculos. Ca un înger lacom, se gândi Laura în vreme ce inima îi bătea într-un fel neplăcut. Un înger care rânjește tot drumul spre iad.

Explicația stătea mai curând în ochii lui. Apăreau înspăimântător de albaștri pe acel chip. Atât de intenși, de direcți și deranjanți atunci când o priveau.

Nu, nu-i plăcea cum o priveau.

― Urcați dracului în mașină! Nervozitatea sclipea în valuri în jurul lui Josh, care continuă: Mama a făcut o criză când a aflat că sunteți aici. Dacă o lovește trăsnetul pe vreuna dintre voi, e fundul meu în joc.

― Și e un fund atât de drăguț, completă Margo, mereu gata să flirteze. Sperând să-l facă pe Josh gelos, deschise portiera de pe partea lui Michael și anunță: O să ne înghesuim. Te superi dacă stau la tine în poală, Michael?

Privirea lui se mută dinspre Laura. Îi rânji lui Margo, o scurtă arătare a dinților pe fața bronzată, cu obrajii scobiți.

― Simte-te ca acasă, dulceață.

Vocea lui era profundă, un pic aspră. Acceptă greutatea tinerei cu o ușurință exersată.

― Nu știam că te-ai întors, Michael.

Kate se strecură pe bancheta din spate, unde, se gândi ea cu acreală, era destul loc pentru trei persoane.

― Sunt în concediu. Michael îi aruncă o privire, apoi se uită din nou spre Laura, care încă șovăia în ușa mașinii. Plec din nou pe mare peste câteva zile, explică el.

― Marina comercială, murmură Margo jucându-se cu o șuviță de păr. Sună atât de… periculos. Și excitant. Ai câte o femeie în fiecare port?

― Lucrez la asta. Când primele picături grele de ploaie căzură pe parbriz, el ridică o sprânceană spre Laura. Vrei să stai și tu la mine în brațe, scumpo?

Demnitatea era încă un lucru pe care Laura îl învățase de la o vârstă fragedă. Fără a catadicsi să-i răspundă, se urcă pe bancheta din spate lângă Kate.

În clipa în care se închise portiera, Josh acceleră de-a curmezișul șoselei și în sus pe deal, spre casă. Când întâlni ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura își feri deliberat privirea și apoi se uită înapoi. Înapoi spre stânci și spre locul visurilor ei tihnite.

capitolul 1

În ziua în care împlinise optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Avea noroc să fie atât de sigură de sentimentele ei, de viitorul ei și de bărbatul cu care avea să le împărtășească pe toate.

Îl chema Peter Ridgeway și era tot ce visase ea vreodată. Înalt și chipeș, cu un păr blond superb și un zâmbet fermecător, era un om care înțelegea frumusețea și muzica, dar și responsabilitățile unei cariere.

De când fusese promovat în cadrul organizației Templeton și transferat la filiala din California, o curtase într-un fel menit să-i cucerească inima romantică.

Laura avusese parte de trandafiri livrați în cutii albe lucioase și de cine liniștite în restaurante cu lumânări pâlpâitoare, de nesfârșite discuții despre artă și literatură, de priviri tăcute care spuneau mult mai mult decât cuvintele.

Se plimbaseră prin grădină la lumina lunii și făcuseră lungi drumuri cu mașina de-a lungul coastei.

Nu-i luase mult până să cadă pradă iubirii și totuși fusese o cădere lină, fără zgârieturi sau vânătăi. Se gândea că totul semănase mult cu alunecarea printr-un tunel căptușit cu mătase în brațele cuiva care o aștepta.

Poate că la douăzeci și șapte de ani el era puțin mai mare decât le-ar fi plăcut părinților ei, iar ea un pic prea tânără. Însă Peter era fără cusur, iar Laura nu putea pricepe ce importanță ar fi avut anii. Nici un băiat de vârsta ei nu avea rafinamentul, cunoștințele sau răbdarea lui tăcută.

Și ea era foarte îndrăgostită.

Peter îi făcea aluzii delicate la căsătorie. Laura înțelegea că proceda astfel pentru a-i lăsa ei timp de gândire. Dacă ar fi știut cum să-i dea de veste că deja se gândise, deja hotărâse că el era omul cu care își va petrece restul vieții… Considera însă că bărbatul trebuia să facă primul pas, să ia deciziile.

Aveau timp, se liniștea singură. Tot timpul din lume. Iar în seara aceea, la petrecerea de aniversare, el urma să fie acolo. Urmau să danseze împreună, iar în rochia bleu pe care o alesese pentru că se asorta cu ochii lui avea să se simtă ca o prințesă, ba mai mult, avea să se simtă ca o femeie.

Se îmbrăcă lent, dorindu-și să savureze fiecare clipă a pregătirilor. De acum totul urma să fie altfel, se gândi ea. Camera ei fusese neschimbată când deschisese ochii în acea dimineață. Pereții erau în continuare acoperiți cu acei micuți boboci de trandafir care creșteau acolo de atâția ani. Soarele iernii îi pătrundea prin ferestre, filtrat de perdelele din dantelă, așa cum se întâmplase în atâtea alte dimineți de ianuarie.

Însă totul era altfel. Pentru că ea era altfel.

Acum își cerceta camera cu ochi de femeie. Aprecie conturul elegant al scrinului din lemn de mahon, mobila lucioasă în stil Chippendale care îi aparținuse bunicii ei. Atinse frumosul set de cosmetice din argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studie frivolele și coloratele sticluțe de parfumuri pe care începuse să le colecționeze în adolescență.

Iată și patul în care dormise și visase încă din copilărie – o piesă de mobilier înaltă, cu patru piloni, tot în stil Chippendale, cu un baldachin înzorzonat cu dantelă bretonă. Ușile ce dădeau spre balcon erau deschise pentru a invita înăuntru sunetele și miresmele serii. Locul de la geam, acolo unde se cuibărea și visa la stânci, era căptușit cu perne comode.

Focul ardea liniștit în șemineul din marmură cu inserții roz. Pe poliță stăteau fotografii înrămate în argint, lângă delicatele sfeșnice cu lumânări albe pe care adora să le aprindă noaptea. Tot acolo se găsea și vaza din porțelan de Dresda cu trandafirul alb pe care Peter i-l trimisese în acea dimineață.

În cameră se mai afla masa de lucru la care studiase pe tot timpul liceului și la care avea să învețe în continuare pe parcursul a ce mai rămăsese din clasa a douăsprezecea.

Ciudat, dar nu se mai simțea ca o elevă de liceu, medită ea, trecându-și mâna de-a lungul biroului. Se simțea mult mai matură decât colegii ei de generație. Mult mai înțeleaptă, mai sigură de direcția în care se îndrepta.

Aceasta era camera copilăriei, a tinereții și a inimii ei. Așa cum Casa Templeton era căminul inimii ei. Deși știa că nu avea să iubească niciodată un alt loc la fel de mult, era pregătită, ba chiar nerăbdătoare să clădească un nou cămin împreună cu bărbatul pe care îl iubea.

În cele din urmă, se întoarse și se privi în oglinda cu ramă mobilă. Avusese dreptate în privința rochiei, hotărî ea zâmbind. Croiala simplă îi punea în valoare silueta minionă. Decolteul rotund, mânecile lungi, conice, fusta dreaptă care îi cobora până în dreptul gleznelor, toate îi dădeau un aer clasic, demn, perfect pentru o femeie ce se ridica la standardele lui Peter Ridgeway.

Poate că ar fi preferat să aibă părul drept și lăsat pe umeri, dar de vreme ce acesta insista să se cârlionțeze frivol, îl ridicase într-un coc.

Ea nu avea să fie niciodată îndrăzneață și sexy ca Margo sau misterioasă precum Kate, așa că se mulțumea cu a fi matură și distinsă. La urma urmei, acestea erau calitățile pe care Peter le considera atrăgătoare.

Își dorea din tot sufletul să fie perfectă pentru el în acea seară. Mai ales în acea seară.

Cu mișcări reverențioase luă cerceii primiți în dar de la părinții ei. Diamantele și safirele îi făcură cochet cu ochiul. Tocmai le zâmbea, când ușa se dădu de perete.

― Eu nu-mi pun porcăriile alea pe toată fața! Roșie în obraji și frustrată, Kate își continua cearta cu Margo în vreme ce intrau amândouă în cameră: Te-ai dat tu cu destule pentru amândouă.

― Ai zis că o lași pe Laura să judece, îi aminti Margo, apoi se opri pentru a-și studia prietena cu un ochi expert. Arăți fabulos. Sex cu demnitate.

― Chiar? Ești sigură?

Ideea de a fi sexy o încânta atât de mult, încât Laura se întoarse către oglindă. Nu se văzu decât pe sine însăși, o fetișcană cu ochi cenușii nerăbdători și un păr care nu prea voia să stea la locul lui.

― Absolut. Toți tipii de la petrecere o să te vrea, dar o să le fie teamă să întrebe.

Cu un pufnet, Kate se trânti pe patul Laurei.

― În schimb n-o să le fie teamă să te întrebe pe tine, draga mea. Tu ești cel mai bun exemplu de publicitate care nu minte.

Margo zâmbi disprețuitor și își trecu o mână peste șold. Rochia roșu-aprins avea un decolteu adânc și se mula pe fiecare curbă voluptuoasă.

― Dacă ai sex-appeal (ceea ce nu e cazul tău), atunci arată-l. Tocmai de aceea îți trebuie fardul de obraz, conturul pentru ochi, rimelul…

― Oh, Doamne!

― Arată minunat, Margo. Mereu împăciuitoare, Laura păși între ele și îi zâmbi lui Kate, care stătea întinsă pe pat, cu silueta ei ascuțită îmbrăcată de la gât până la glezne în lână albă. Tu semeni cu o nimfă a pădurii, continuă ea. Dar ți-ar prinde bine ceva mai multă culoare.

― Vezi? Triumfătoare, Margo își scoase iute trusa de machiaj. Ridică-te și lasă maestra să-și facă treaba.

― Mă bazam pe tine, bombăni Kate în direcția Laurei. Văitându-se neîncetat, îndură chinul periilor și tuburilor lui Margo. Fac asta doar pentru că e ziua ta.

― Iar eu îți sunt recunoscătoare.

― O să fie o noapte senină, observă Margo pe când contura cu hărnicie pomeții lui Kate. Formația se instalează deja, iar la bucătărie e haos. Mama aleargă de colo până colo, agitându-se din pricina aranjamentelor florale de parcă ar fi o recepție regală.

― Ar trebui să merg să ajut, începu Laura.

― Tu ești oaspetele de onoare, îi aminti Kate, care își ținea ochii închiși pentru a se apăra, în vreme ce Margo îi umbrea pleoapele. Mătușa Susie are totul sub control. Inclusiv pe unchiul Tommy. El e afară și cântă la saxofon.

Râzând, Laura se așeză pe pat lângă prietena ei.

― Mereu zicea că una dintre fanteziile lui secrete e să cânte la saxofon tenor într-un club plin de fum.

― Ar fi cântat o vreme, apoi ar fi ieșit la iveală Templetonul din el și ar fi cumpărat clubul, spuse Margo în timp ce întindea cu grijă conturul pe sub ochii mari, ca de căprioară, ai lui Kate.

― Doamnelor! Josh se foia în pragul ușii, ținând în mâini o cutiuță de la florărie. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar de vreme ce toată lumea a cam luat-o razna, eu fac pe curierul.

Felul în care arăta îmbrăcat în frac trimise un val de fierbințeală drept printre coapsele lui Margo. Fata îi aruncă o privire arzătoare.

― Cât iei bacșiș de obicei?

― Degeaba speri tu! Josh se luptă să nu-și lase privirea să alunece în decolteul ei și îi blestemă pe toți bărbații care aveau să întrezărească acele curbe albe ca laptele. Se pare că sunt încă niște flori pentru sărbătorită, preciză el.

― Mersi. Laura se ridică să ia cutia și îl sărută. Ăsta-i bacșișul meu.

― Arăți minunat, zise el luând-o de mână. Matură. Începe să-mi fie dor de surioara mea enervantă.

― O să mă străduiesc să te enervez cât pot de des. Laura deschise cutia, oftă și uită de orice altceva. De la Peter, murmură ea.

Josh scrâșni din dinți. N-ar fi fost drept să-i spună că deja îl scotea din sărite cu alegerile ei în materie de bărbați.

― Unii tipi cred că e elegant să dăruiești câte un singur trandafir.

― Eu aș prefera să-i primesc cu duzinile, spuse Margo, iar privirea ei o întâlni pe a lui Josh, într-un acord perfect.

― E adorabil, șopti Laura în vreme ce strecura floarea în vază alături de perechea ei. La fel ca și cel pe care mi l-a trimis azi-dimineață.

La ora nouă seara, reședința familiei Templeton era deja plină ochi. Grupuri de oaspeți se revărsau din camerele strălucitoare pe terasele încălzite. Alții rătăceau prin grădini, plimbându-se pe alei ca să admire florile îmbobocite și fântânile, toate luminate de globul alb al lunii de iarnă și de farmecul sutelor de beculețe.

Margo avusese dreptate. Cerul era senin, străpuns de nenumărate stele cu sclipiri de diamant. Sub el, clădirea se înălța scăldată în lumină.

Muzica bubuia, invitând perechile la dans. Mesele uriașe, acoperite cu olandă, gemeau sub greutatea mâncărurilor. Ospătari pregătiți conform standardelor din hotelurile Templeton se mișcau discret printre musafiri, purtând tăvi încărcate cu pahare de șampanie și aperitive. La cele șase baruri cu servire la liber se ofereau cocteiluri și băuturi nealcoolice.

Din piscină se ridicau fuioare de aburi, în vreme ce zeci de nuferi albi pluteau pe suprafața apei. Pe terasă, sub copertine mătăsoase, și pe iarbă se aflau zeci de mese îmbrăcate în pânză albă, iar în mijlocul lor trei lumânări lungi și albe, decorate cu gardenii.

Înăuntru se găseau alți chelneri, alte feluri de mâncare, alt gen de muzică și alte flori pentru cei care își doreau căldură și o relativă liniște. Două menajere îmbrăcate în uniformă erau gata să ajute pe orice doamnă care ar fi dorit să-și împrospăteze machiajul sau să-și repare un tiv descusut.

Nici o recepție organizată vreodată de un hotel Templeton nu fusese mai atent plănuită decât sărbătorirea celei de-a optsprezecea aniversări a Laurei Templeton.

Ea nu avea să uite nicicând acea seară, felul în care scânteiau luminile, modul în care muzica părea să umple aerul, împletindu-se cu mireasma florilor. Își cunoștea îndatoririle, așa că sporovăia și dansa cu prietenii părinților ei și cu colegii de generație. Cu toate că nu și-l dorea decât pe Peter, se amesteca prin mulțime și socializa, așa cum era de așteptat din partea ei.

Când dansă cu tatăl ei, își lipi obrazul de al lui.

― E o petrecere minunată. Mulțumesc.

El oftă, dându-și seama că Laura mirosea ca o femeie – delicat și elegant.

― O parte din mine își dorește să ai încă trei ani și să țopăi pe genunchiul meu. Thomas se retrase pentru a-i zâmbi fiicei sale. Era un bărbat de o frumusețe izbitoare, cu părul arămiu ușor încărunțit, cu riduri lăsate de viață și râsete în colțurile ochilor pe care îi moșteniseră ambii săi copii. Ai crescut, Laura.

― Nu m-am putut abține, replică ea întorcându-i zâmbetul.

― Nu, presupun că nu. Acum stau aici conștient că o duzină de tineri trimit săgeți spre spatele meu, sperând să cad lat ca să poată dansa ei cu tine.

― Te prefer pe tine ca partener de dans în locul oricui altcuiva.

Dar când Peter alunecă pe lângă ei împreună cu Susana Templeton, Thomas observă cum privirea fiicei lui devine blândă și visătoare. Cum ar fi putut să prevadă, atunci când îl adusese pe tânăr în California, că Ridgeway avea să-i răpească fetița? se întrebă el.

În clipa în care melodia luă sfârșit, Thomas trebui să admire abilitatea cu care Peter schimbă partenerele, apoi se îndepărtă rotindu-se împreună cu Laura.

― N-ar trebui să te uiți la el de parcă ai vrea să-l biciuiești, Tommy, murmură Susan.

― E doar o copilă.

― Știe ce vrea. Mereu a părut a ști ce vrea. Doamna Templeton oftă la rândul ei. Se pare că acum e vorba de Peter Ridgeway.

Thomas se uită în ochii soției lui. Erau înțelepți, mereu fuseseră așa. Poate că avea ea o siluetă mică și delicată ce crea iluzia fragilității, însă el știa cât de puternică era în realitate.

― Ce părere ai despre el?

― E competent, rosti agale Susan. E bine-crescut, are maniere. Dumnezeu știe cât e de atrăgător. Buzele ei moi se înăspriră când urmă: Și mi-aș dori să se afle la o mie de kilometri distanță. Vorbește mama din mine, recunoscu ea. Cea care se teme să-și piardă fetița.

― L-am putea transfera în Europa. Lui Thomas începu să-i placă ideea. Ba nu, la Tokio sau Sydney.

Râzând, Susan își bătu ușor soțul pe obraz.

― Judecând după cum se uită Laura la el, ar fi în stare să-l urmeze. Mai bine ține-l pe aproape. Străduindu-se să accepte situația, ridică din umeri și spuse: S-ar fi putut îndrăgosti de vreunul dintre zurbagiii cu care umblă Josh, de un gigolo, de un vânător de zestre ori de un fost deținut.

― Laura? râse Thomas. Niciodată.

Susan abia dacă ridică o sprânceană. Știa că un bărbat n-ar înțelege. Firile romantice ca a Laurei sunt de cele mai multe ori atrase de personalitățile sălbatice.

― Ei bine, Tommy, va trebui să așteptăm și să vedem încotro merg lucrurile. Și să-i fim alături.

― N-ai de gând să dansezi cu mine? Margo se strecură în brațele lui Josh și se potrivi acolo înainte ca el să aibă ocazia de a-și exprima acordul ori de a fugi. Sau preferi să stai aici și să meditezi?

― Nu meditam. Mă gândeam.

― Erai îngrijorat din pricina Laurei. Chiar în timp ce își trecea degetele peste ceafa lui într-un gest cochet, Margo îi aruncă o privire preocupată prietenei sale. E nebună după el. Și și-a pus în cap să-l ia de bărbat.

― E prea tânără ca să se gândească la căsătorie.

― Se tot gândește la căsătorie de când avea patru ani, bombăni Margo. Acum a găsit ceea ce crede că e bărbatul visurilor ei. Nimeni n-o s-o poată opri.

― Aș putea să-l omor, sugeră Josh. După aia am putea să ascundem cadavrul.

Ea chicoti, apoi îi surâse complice.

― Kate și cu mine am fi bucuroase să te ajutăm să-i azvârli trupul lipsit de viață de pe stânci. Dar, la naiba, Josh, poate că el e omul potrivit pentru Laura. E atent, deștept, din câte se pare răbdător în ceea ce privește anumite chestiuni hormonale.

― Nu începe! Privirea lui Josh se întunecă. Nu vreau să mă gândesc la asta, mormăi el.

― Stai liniștit. Atunci când va veni momentul, surioara ta va păși spre altar îmbrăcată în albul feciorelnic de mireasă. Margo pufni, întrebându-se de ce s-ar gândi o femeie să se mărite cu un tip înainte de a ști dacă se potrivește cu el în pat. Au multe în comun, serios. Cine suntem noi, doi cinici înăcriți, să-i judecăm?

― O iubim, spuse Josh simplu.

― Da, o iubim. Dar lucrurile se schimbă și nu va mai trece mult până când o vom lua fiecare pe drumul lui. Tu deja ai început, optând pentru Drept la Harvard, iar Kate își face încălzirea pentru a intra la colegiu, așa cum Laura își face încălzirea pentru căsătorie.

― Tu pentru ce îți faci încălzirea, ducesă?

― Pentru toate și ceva pe deasupra.

Zâmbetul ei deveni ispititor. Poate că ar fi împins flirtul puțin mai departe, însă Kate apăru brusc și îi despărți.

― Nu e momentul pentru ritualurile de împerechere, bodogăni ea. Uite-i, pleacă. Se încruntă în direcția Laurei, privind-o cum se îndepărta ținându-se de mână cu Peter. Poate că ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva.

― Cum ar fi? Înțelegătoare, Margo cuprinse cu o mână umerii slabi ai prietenei sale și oftă: Mă rog, oricum n-o să schimbe nimic.

― Atunci eu n-o să stau aici ca să mă uit, anunță dezgustată Kate. Hai să mergem în grădina sudică. Josh poate să șterpelească niște șampanie pentru noi.

― Ești minoră, spuse el afectat.

― Da, de parcă n-ai mai fi făcut asta niciodată! Kate îi zâmbi victorioasă. Doar câte un pahar pentru fiecare. Ca să ținem un toast în cinstea Laurei. Poate o să-i aducă noroc și ceea ce își dorește.

― Un singur pahar să fie.

Margo se încruntă, observând felul în care el cerceta mulțimea.

― Te uiți după polițiști?

― Nu, m-am gândit că s-ar putea ca Michael să apară până la urmă.

― Mick? se miră Kate. Credeam că e prin America Centrală, jucându-se de-a mercenarul.

― Este… era, se corectă Josh. S-a întors de curând. Speram că o să-mi accepte invitația. Apoi tânărul ridică din umeri: Nu prea-i plac genul ăsta de chestii. Un pahar, repetă el, lovind ușor cu un deget nasul lui Kate. Și nu l-ați căpătat de la mine.

― Sigur că nu. Kate își luă prietena de braț și amândouă se îndreptară către grădinile vesel luminate. Dacă n-o putem opri, am putea foarte bine să bem pentru ea.

― O să bem pentru ea, încuviință Margo. Și o să-i fim alături indiferent ce s-ar întâmpla.

― Atâtea stele, oftă Laura în noapte, în vreme ce ea și Peter se plimbau de-a lungul peluzei ușor înclinate. Nu-mi pot închipui o seară mai frumoasă.

― E mult mai frumoasă acum că am parte de câteva momente singur cu tine.

Înroșindu-se, ea îi zâmbi.

― Îmi pare rău. Am fost atât de ocupată, abia dacă am avut o clipă să discut cu tine.

„Să fiu singură cu tine", preciză în gând.

― Ai îndatoririle tale. Înțeleg. O Templeton nu și-ar neglija niciodată musafirii.

― De obicei, nu. Dar e ziua mea. Își simțea mâna atât de caldă și de ocrotită într-a lui! Își dorea să se poată plimba împreună o veșnicie, să meargă până la stânci, astfel încât să-i poată împărtăși cele mai intime gânduri ale ei. Ar trebui să am un răgaz,