O iubire neasteptata

De Sonali Dev

Mili Rathod nu și-a mai văzut soțul de două decenii, adică de la vârsta de patru ani, când i-a fost promisă în cadrul unei ceremonii tradiționale. Cu toate acestea, statutul de femeie măritată îi oferă o libertate neobișnuită. Conștientă că Mili trebuie să devină o soție modernă, demnă de pilotul militar căruia îi este sortită, bunica ei i-a permis chiar să părăsească India pentru a studia opt luni în America. Mai trebuie doar ca soțul respectiv să-și facă apariția și să ceară consumarea căsătoriei. Samir Rathod, unul dintre cei mai celebri regizori de la Bollywood, a venit în Michigan ca să obțină divorțul fratelui său. Cu farmecul și reputația lui de cuceritor, n-ar trebui să-i fie deloc greu să convingă o fetișcană credulă de la țară să semneze documentele. Descoperă însă că Mili nu e nici naivă, nici pusă pe făcut avere. Pe nesimțite, Samir ajunge să facă parte din viața lui Mili, dar pare să aibă de înfruntat o dilemă insolubilă: cum poate să se îndrăgostească de o femeie care, teoretic, este cumnata lui? Și cum să-i dezvăluie că este fratele pilotului militar pe care ea îl așteaptă de douăzeci de ani?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 30 iun. 2017
• ISBN: 9786063318788

Previzualizare carte

prolog

O mare de altare nupțiale se întindea peste nisipurile deșertului, dispărând la orizont. Sute de copii înveșmântați în roșu și auriu stăteau împrăștiați ca niște confetti în jurul rugurilor, gata să-și scandeze jurămintele. Ceremonia nupțială din ziua de Akha Teej era în toi, sub soarele arzător din Rajasthan.

Lata supraveghea scena de pe margine. Socrul ei trăsese o mulțime de sfori pentru a obține colțul acela râvnit, unde ar fi trebuit să fie relativ liniște. Doar că nu era; mireasa bucălată a fiului ei țipa atât de tare, încât Lata nu se putea hotărî dacă s-o plesnească sau să o ia în brațe. Ce fetiță plângea în halul acela? Ca și când ar fi avut dreptul de a se face auzită?

Fiul mai mare al Latei, mirele în vârstă de doisprezece ani, aruncă o privire dezinteresată spre tărăboiul făcut de viitoarea lui soție înainte de a o lua din loc pentru a explora festivitățile. Mezinul se frământa neliniștit lângă Lata. Chiar dacă era ascuns de pliurile sariului mamei sale, albeața lui neobișnuită îl făcea să sară în ochi ca o rază în marea de chipuri ciocolatii și cu părul negru ca pana corbului. Spre deosebire de fratele său mai mare, nu-și putea desprinde privirea de la mireasa înlăcrimată.

În cele din urmă, nemaiputând să se abțină, întinse mâna și o atinse consolator pe capul acoperit. Fetița se întoarse brusc, iar ochii ei copilăroși și umezi se făcură atât de mari de speranță, încât Lata simți că i se strânge inima în piept. Vălul de mireasă tivit cu auriu îi alunecă de pe căpșor, dând la iveală un vârtej de bucle de abanos, strânse cu de-a sila în cozi. Băiatul îi trase vălul la loc, dar, înainte de a apuca să termine, fata se întinse spre el, cuprinzându-și proaspătul aliat de parcă ar fi fost un copac într-o furtună de nisip, și reîncepu să se vaite mai abitir. Din ochii imenși, conturați cu kohl, se revărsa un noian de lacrimi, iar degetele ei rotofeie îl strângeau cu putere, lăsându-i urme pe braț. Cel care avea să-i devină în scurt timp cumnat tresări, dar nu se retrase.

― Pui de lele!

Socrul Latei, care tocmai încheiase negocierile matrimoniale, îi aruncă băiatului o căutătură cruntă pe sub sprâncenele stufoase.

Lata dădu fuga să-l protejeze de ceea ce urma, însă nu ajunse la timp. Cu trăsăturile schimonosite de furie, bătrânul ridică brațul și îl pocni pe băiat peste cap cu atâta forță că se poticni, cât pe-aci să cadă. Își recăpătă echilibrul doar pentru că micuța mireasă îl înșfăcase cu toată puterea de care era în stare.

― Ia mâinile de pe ea! Bunicul băiatului o împinse pe fată deoparte. Ia-l de aici, șuieră el către Lata, cu stropii de salivă picurându-i ca veninul din mustața răsucită. Nu are decât zece ani și deja pune labele pe nevasta fratelui său. Lepădătură albă!

Furia se aprinse în auriul din ochii băiatului. Lata îl strânse la pântec, apăsându-i urechea cu palma, iar el se agăță de sariul alb de văduvă, străduindu-se din răsputeri să-și înghită lacrimile. Fata îi urmărea cu privirea în timp ce bătrânul o trăgea după el. Pieptul îi tresălta sub suspine, dar nu mai țipa.

― De ce plânge mireasa lui Bhai, Ammaji? șopti băiatul lipit de pântecul Latei, într-o limbă hindi atât de curată, că nimeni nu ar fi știut că nu o vorbea decât de câțiva ani.

Lata îl sărută pe capul moale și auriu. Era singurul răspuns pe care avea să i-l dea. Nu-i putea spune că plângea din pricină că se născuse fată, menită de la naștere să fie legată de mâini și de picioare, condamnată să nu fie nicicând liberă. Din păcate, biata prostuță devenise conștientă foarte devreme de propria soartă și părea să creadă că avea posibilitatea să schimbe lucrurile.

capitolul 1

Tot ce-și dorise vreodată Mili era să fie o nevastă bună, o adevărată zeiță domestică. Genul de nevastă după care soțul tânjea toată ziua. Genul de nevastă la care dădea fuga în fiecare seară deoarece îi amenajase un cămin atât de primitor, că până și locuințele somptuoase din serialele TV păreau machete de plastic prin comparație. O casă plină de dragoste, de râsete și de aroma mâncărurilor perfect asezonate, pe care ea avea să le servească în vase impecabile din oțel inoxidabil, îmbrăcată în haine simple, dar elegante, făcând conversație cu umor și inteligență. Căci atunci când își punea în cap, chiar putea să se îmbrace la patru ace. Cât despre opiniile ei inteligente? Ei bine, știa când să le exprime, indiferent ce spunea bunica ei.

Profesorul Tiwari o descrisese drept „extraordinar de perspicace" în scrisoarea sa de recomandare. Îi era recunoscător pentru că o convinsese să-și continue studiile. În definitiv, și Mahatma Gandhi spusese că o femeie educată este o soție și o mamă mai bună. Așa că, iat-o, însoțită de binecuvântarea profesorului ei și a lui Gandhiji, topindu-se pe trotuarul pârjolit de soare din fața Consulatului American din Mumbai, de unde urma să-și ia viza de studii.

Ar fi dat orice dacă, măcar câteva clipe, nu i-ar mai fi curs nasul. Dintotdeauna, acesta era semnul care o avertiza că urma să plângă, în caz că era prea proastă să nu-și dea seama că în câteva clipe avea să lăcrimeze. Își șterse vârful nasului cu eșarfa care îi acoperea umerii, parte din costumul ei salwar preferat, de culoare roz, și privi țintă la cele două cupluri care pălăvrăgeau de zor. Pur și simplu nu avea să-și îngăduie să plângă în acea zi.

Ce dacă era făcută sendviș între două cupluri de tineri căsătoriți care întruchipau fericirea absolută? Ce dacă soarele îi găurea capul? Ce dacă vinovăția îi săgeta pântecul de parcă ar fi împuns-o cu coarne de taur? Totul mersese perfect până atunci, semn că se îndrepta în direcția bună. Nu-i așa?

Se trezise la trei în dimineața aceea și luase trenul rapid de la 3.30 din Borivali până la gara Charni Road, pentru a ajunge la consulat înainte de cinci. Fusese șocată să vadă că pe trotuarul din fața porților înalte se înghesuiau deja în jur de cincizeci de oameni, dar coada se lungise într-un ritm alarmant, astfel că acum câteva sute de doritori de viză se înșiruiau în urma ei. Și asta era ceea ce conta. Bunica ei îi spusese mereu: „Uită-te la cei de sub tine, nu la cei de deasupra ta."

Se întoarse către cuplul din spate. Tânăra chicotea la vreo glumă de-a soțului ei, care părea în culmea încântării că reușise s-o amuze. Mili scoase o batistă din sacul ei croșetat și își acoperi iute nasul cu ea. O, nu încăpea nici o îndoială că erau proaspăt căsătoriți. Henna de pe mâinile femeilor și brățările care le zăngăneau pe brațe, de la încheieturi până la coate, erau un indiciu, ca și felul în care soțiile fluturau din gene când ridicau privirea spre soții lor și toate acele mici atingeri șovăielnice. Mili își înghiți un suspin gigantic. Priveliștea spiralelor de henna și lumina soarelui care sclipea în brățările de sticlă îi sfâșia inima de alean. Îi trecu prin minte să nu-și mai sufle atâta nasul și să se lase în voia lacrimilor.

Nici măcar tot aleanul din lume nu avea să-i aducă acele mâini pictate cu henna sau brățările de mireasă. Îi trecuse vremea pentru asta. Cu două decenii în urmă, când nu avea decât patru ani. Și nu mai ținea minte nimic. Absolut nimic.

Suflă în batistă atât de tare, că ambele mirese tresăriră.

― Ești bine? întrebă Mireasa Numărul Unu, pe un ton dulce, nepotrivit cu repulsia care i se citea pe chip.

― Nu arăți prea bine, adăugă Mireasa Numărul Doi, nelăsându-se mai prejos.

Ambii soți radiau văzând bunătatea infinită pe care o arătau tovarășele lor de viață.

― Sunt bine, bolborosi Mili prin batistă. Cred că mă prinde răceala.

Cele două cupluri făcură iute un pas înapoi. O răceală le-ar fi dezumflat fericirea de tineri însurăței. Bun. Se săturase de toată pălăvrăgeala aceea pe deasupra capului ei. Faptul că nu avea decât un metru și cincizeci și doi de centimetri nu o făcea invizibilă.

Cei patru schimbară priviri cu subînțeles. Cei din spatele ei îi aruncară un zâmbet rugător, sugerându-i că și-ar fi dorit să se apropie de noii lor prieteni. Cuplul din față studia cu mare interes mașinile care treceau în viteză. Nu aveau de gând să-și cedeze locul la coadă. Vechea Mili s-ar fi dat din cale fără să stea pe gânduri, dar noua Mili, cea care își vânduse bijuteriile primite ca zestre pentru a putea merge în America, trebuia să învețe să-și apere poziția.

„Există o diferență între bunăvoință și prostie, și până și Dumnezeu o știe", nu înceta să-i repete bunica ei. O terminase cu prostia, cu adevărat, dar ura să se simtă rea și meschină. Era cât pe-aci să renunțe la luptă și la locul ei de la coadă când un bărbat în uniformă kaki se îndreptă spre ea.

― Ce număr? întrebă el nerăbdător.

Mili făcu un pas înapoi, încercând să nu se uite la el cu ceea ce bunica ei numea privirea de copil idiot. Toți cei care purtau uniformă o îngrozeau.

― F-1? H-1? Bărbatul îi atinse cu bastonul hârtiile pe care le strângea la piept, ceea ce nu făcu decât să-i sporească teama de autorități. Oy hoy, bombăni el iritat când nu primi răspuns. Trecând la hindi, o întrebă: Pentru ce tip de viză vrei să depui cerere, copilă?

Becul din mintea lui Mili se aprinse.

― F-1. Viză de student, vă rog, spuse ea, încântată să audă la Mumbai accentul familiar al statului în care se născuse.

Chipul lui se înmuie.

― Ești din Rajasthan, văd. Zâmbetul îl făcea să nu mai pară deloc intimidant, amintindu-i de uncheșii blânzi din satul ei. O prinse de mână. Pe aici. Vino!

O trase spre o coadă mult mai scurtă, care trecea deja prin porțile de fier forjat. Și, pe nepusă masă, Mili se trezi în uriașa sală de așteptare a consulatului american.

În sala de un alb imaculat, curată ca o farmacie, era atât de frig că trebui să-și frece brațele pentru a îndepărta senzația de piele de găină. Dar aerul răcoros o împrospătă, făcând-o să se simtă strălucitoare și elegantă, precum cuplul stilat de pe afișul de la Bollywood pe care îl vedea prin ferestrele sclipitoare.

Își netezi părul. Îl strânsese într-o coadă, apoi îl împletise pentru a arăta cuviincios. Astăzi trebuia să fie o zi prielnică, căci buclele ei enervante, absolut îndărătnice, se hotărâseră să stea acolo unde le pusese. Păr de drac, așa îi spunea bunica ei. Naani o punea pe Mili să-i maseze brațele cu ulei de susan în fiecare dimineață după ce îi pieptăna părul înainte de școală. „O să mă omoare părul ăsta al tău. E ca și cum cineva ar fi deșirat un covor și ți-a pus firele învârtejite pe cap, doar ca să mă tortureze pe mine."

Draga de Naani. Mili avea să-i ducă dorul. Își împreună palmele, aruncă o privire rugătoare spre tavan și își ceru iertare. „Îmi pare rău, Naani! Știi că nu aș face niciodată asta dacă aș avea altă cale."

― Doamnă Rathod? Agentul consular ridică o sprânceană blondă când Mili se apropie de fereastra ghișeului. Formularul pe care îl completase cu o seară în urmă, ascunsă în baia verișoarei ei, stătea pe tejgheaua laminată. Aici scrie că aveți douăzeci și patru de ani?

Mili era obișnuită cu privirea aceea neîncrezătoare când își spunea vârsta. Majoritatea oamenilor nu i-ar fi dat mai mult de șaisprezece ani.

― Da. Așa este, domnule, rosti ea într-o engleză impresionantă, după cum o lăuda profesorul Tiwari. Drumul de zece kilometri cu bicicleta de acasă până la Liceul Englez Sf. Tereza, pentru fete, meritase fiecare apăsare pe pedală.

― Scrie și că sunteți căsătorită.

Ochii lui albaștri fură traversați de o undă de simpatie, exact la fel cum se întâmpla cu privirea lui Naani când îi oferea dulciuri fiicei vecinilor, care era țintuită în scaunul cu rotile, iar Mili știu că observase data nunții. Un alt lucru cu care era obișnuită. Oamenii de la oraș o priveau întotdeauna în felul acesta când aflau câți ani avusese în ziua căsătoriei.

Își atinse mangalsutra – mărgelele negre de la gât ar fi trebuit să o scutească de această întrebare – și încuviință din cap.

― Da. Da, sunt căsătorită.

― Ce domeniu studiați? întrebă el, deși informația exista în formular.

― Fac un curs de opt luni de sociologie aplicată, studii în domeniul feminismului.

― Aveți o bursă parțială și un post de asistent.

Nu era o întrebare, așa că Mili încuviință iarăși din cap.

― De ce vreți să mergeți în America, doamnă Rathod?

― Deoarece America are grijă de femeile sale. Unde altundeva m-aș putea duce să studiez cum se poate îmbunătăți viața femeilor?

În ochii lui licări un zâmbet, ștergând expresia de milă de dinainte. Își drese glasul și o privi pe deasupra ochelarilor.

― Intenționați să vă întoarceți?

Ea nu-și desprinse privirea dintr-a lui.

― Mi-am luat un concediu de un an de la Centrul Național pentru Femei din Jaipur, unde lucrez. Am un contract cu ei, așa că trebuie să mă întorc. Înghițind în sec, adăugă: Iar soțul meu este ofițer în Forțele Aeriene Indiene. Nu-și poate abandona serviciul timp de încă cincisprezece ani.

Avea vocea calmă. Slavă cerului că exersase în fața oglinzii!

Funcționarul o studia. Să o studieze. Nu spusese nici o minciună. Nu avea de ce să se teamă.

Ridică o ștampilă de cauciuc de pe tușieră și rosti:

― Succes la școală, doamnă Rathod! Ridicați-vă viza de la ghișeul nouă la ora patru după-amiază.

Poc și poc. Și gata – pe aplicația ei de viză scria APROBAT, cu stacojiul strălucitor care aducea noroc.

― Mulțumesc, spuse ea, abia stăpânindu-și bucuria în timp ce se îndepărta de la ghișeu. Și îți mulțumesc și ție, comandant de escadrilă Virat Rathod.

Era prima dată în viața ei când cel care îi era soț de douăzeci de ani o ajutase cu ceva.

capitolul 2

Pentru asta trăia Samir. Să se îmbete pulbere cu fratele său era un lucru care îi aducea atâta alinare, că nu se putea gândi la nici o altă situație în care să se simtă bine în propria piele. Sorbind din paharul de Macallan, cercetă mulțimea împrăștiată între bar și ringul de dans transparent, suspendat deasupra piscinei. Ar fi preferat să se afle cu fratele său, într-o cârciumă din oraș, dar când soția uneia dintre cele mai mari vedete de la Bollywood te invita la petrecerea-„surpriză" prin care soțul ei își sărbătorea cea de-a patruzecea aniversare, n-o puteai refuza. Și te purtai ca și când nu ți-ai fi dorit nimic mai mult decât să fii acolo. Mai ales când aveai nevoie ca sărbătoritul să joace în următorul tău film.

Vestea bună era că episoadele enervante se încheiaseră. Stripteuza sărise din tort, fântâna de șampanie se scursese în cascade prin jgheaburile de cristal și fusese consumată printre toasturi, lacrimi și blițurile aparatelor de fotografiat. Acum, narghilelele din sticlă mată bolboroseau lângă mese, iar mirosul de tutun cu aromă de măr se amesteca cu izurile de marijuana și trabuc. Lui Samir chiar îi plăcea această parte relativ liniștită a serii, când toți erau prea drogați ca să le mai pese cum arătau sau cât de citabil era ceea ce le ieșea pe gură. În plus, combinația dintre piscina care scânteia cu irizări de safir sub ringul de dans din sticlă și bolta acoperită cu stele era splendidă. În plus, fratele lui se afla acolo, astfel că se puteau bucura împreună de atmosferă. Mai luă o gură din băutură, se lăsă pe canapeaua joasă și scoase un oftat profund.

Virat își dădu capul pe spate și râse.

― Ticălosule, oftezi. Ești așa un fătălău, Chintu!

― Taci, Bhai. A fost un suspin bărbătesc.

― În genul „poșetelor bărbătești" pe care le porți? Virat arătă cu paharul de rom indian Old-Monk spre geanta tip poștaș, de la Louis Vuitton, sprijinită de o pernă de mătase lângă Samir.

Samir ridică din umeri. Cum fusese desemnat ambasador al mărcii Louis Vuitton, era exclus să poarte altceva. Era singurul contract de modeling pe care îl mai avea. Primea o grămadă de bani și îi plăcea aerul rustic al campaniei. Adevărul era că nu-i plăcuse niciodată să fie model. Era o activitate prea statică. Dar, mulțumită genelor sale pe jumătate americane și pielii albe care îi transformaseră copilăria într-un iad, proiectele îi picaseră în poală mult prea ușor ca să le refuze, căci obsesia postcolonială a Indiei pentru pielea albă nu se diminuase odată cu trecerea timpului. Iar modelingul îl condusese spre cinematografie, așa că nu putea să-i poarte pică. Chiar și după zece ani, realizarea unui film îi dădea cea mai bună erecție.

Virat clătină din cap, ca și când Samir ar fi fost o cauză pierdută.

― Serios, bei porcăria aia fițoasă, îți aranjezi garderoba pe culori și chiar știi cum se cheamă chestiile alea pe care le porți. Nu te-am învățat nimic?

De fapt, Virat îi învățase pe Samir tot ce știa. Fratele său nu era decât cu doi ani mai mare, dar îi fusese ca un tată, căci părintele lor avusese nerușinarea de a muri înainte ca vreunul din ei să-l cunoască. Ticălosul!

― Ai încercat, Bhai. Dar cine poate fi ca tine? Samir ridică paharul spre fratele său. Ești, la urma urmelor, „Distrugătorul".

Spuseseră acel ultim cuvânt împreună, îngroșându-și vocile, așa cum făceau în copilărie.

Sfânta treime, îi numise mama lor – creatorul, păstrătorul și distrugătorul. Mama era creatorul, desigur. Băieții se luptaseră pentru titlul de distrugător. Virat se înscrisese la Academia Națională de Apărare la șaisprezece ani și devenise pilot de avioane de luptă în Forțele Aeriene Indiene, iar Samir scria și regiza filme la Bollywood. Nu mai încăpea îndoială cine era „Distrugătorul".

― Pentru voi sfârșitul serii pare să fie încă departe, băieți.

Rima, soția lui Virat, se întorsese după cea de-a treia vizită la toaletă din seara aceea.

Frații se ridicară clătinându-se ușor și se luară de braț pentru a se echilibra.

― Ești obosită? Trebuie să plecăm?

Fața aspră a lui Virat se înmuie când își masă blând soția pe umăr. Pântecul începea să i se rotunjească abia vizibil, iar trăsăturile ei ascuțite se mai neteziseră, dar în rest rămăsese la fel de zveltă și de grațioasă ca întotdeauna.

Rima își trecu degetele prin părul soțului ei. Momentele acelea de tandrețe îl făceau pe Samir să se simtă ca o corabie fără cârmă, fără nici un petic de pământ la orizont. Nu că ar fi căutat ceea ce aveau ei. Neha era plecată la o filmare, ceea ce nu-l deranja: timpul petrecut cu familia i se părea prea prețios ca să-l împartă cu prietena lui.

Rima se întoarse spre Samir, se ridică pe vârful degetelor și îi ciufuli părul. Chiar dacă Virat îl numea încă Chintu, care însemna „micuț" în hindi, Samir, la 1,85, era mai înalt decât fratele său cu mai bine de cincisprezece centimetri.

― Nu trebuie să plecăm. Rima le aruncă unul din zâmbetele ei angelice. Dar eu, una, sunt obosită, așa că voi merge acasă. Sper doar să vă mai funcționeze ficatul și mâine.

― Nu fi ridicolă! Te ducem acasă. Petrecerea e pe ducă, oricum.

Samir întinse mâna după jacheta pe care o aruncase pe canapea.

― Da, nu rămânem aici fără tine, iubito, spuse Virat.

Își luă soția pe după umeri și începu să fredoneze, complet afon, I Don’t Want to Live Without You. În mod normal pe Samir nu l-ar fi deranjat dacă cineva masacra piesa trupei Foreigner, dar la o masă din apropiere mai stăteau câțiva ziariști, iar gândul că momentul intim al lui Virat și al Rimei ar fi fost luat în batjocură într-un articol sarcastic îl scotea din sărite.

Inspirată ca întotdeauna, Rima îi mângâie buzele lui Virat cu degetul mare, reducându-l la tăcere. Mulțumirile pe care Samir i le adresă tacit îi aduseră un nou zâmbet angelic în schimb.

― Nu. Continuați, băieți! Voi trimite șoferul să vă ia. Își împunse soțul în piept cu un deget și îi aruncă lui Samir o privire plină de subînțeles. Samir, nu urcă la volan în halul ăsta, clar?

― Da, doamnă, spuseră frații la unison.

Samir observă afecțiunea cu care Virat își privea soția în timp ce se îndrepta spre ieșire.

― Eu sunt fătălău, Bhai? Ar trebui să vezi cum te uiți la ea.

― Un bărbat adevărat nu se teme de iubire, Chintu.

O replică din cel mai mare succes bollywoodian al lui Samir. Virat o rostise imitând aproape perfect tonul baritonal și teatral al eroului.

― Da, sigur.

Samir râse și dădu restul paharului de scotch pe gât.

― Dar nu-i așa că este pur și simplu cea mai frumoasă femeie din lume?

― Fără îndoială, iar bărbat mai norocos ca tine nu cred că există.

― Într-adevăr, zise Virat golindu-și la rândul lui paharul.

Un chelner le aduse prompt două pahare pline. Samir îi făcu semn că erau ultimele pe seara aceea.

― Nu o merit, dar o iubesc al naibii de mult. Virat ridică o mână când Samir încercă să-l întrerupă. Nu, nu e așa. Sunt un mincinos nenorocit, Chintu. Știi că așa e.

― Nu, nu ești. Ce te-a apucat, Bhai?

Samir își ridică băutura, dar ceva din expresia lui Virat îl făcu să o pună jos.

― Nu crezi că soția mea trebuie să știe că am mai fost căsătorit o dată?

Serios, ce îl apucase? Trecuseră douăzeci de ani de când mama lor îi trezise și plecase împreună cu ei din sat în mijlocul nopții. Nici unul dintre ei nu mai adusese vorba despre căsătoria abominabilă în care bunicul lor îl vârâse pe Bhai cu forța. Era ușor să uite că mâna bătrânului nu lăsase urme doar pe spinarea lui Samir.

Samir își privi încruntat fratele.

― Nu ai fost căsătorit. Aceea nu a fost o căsătorie. Aveai doisprezece ani, Bhai. În caz că ai uitat, căsătoria minorilor este ilegală în India. Iar dacă asta nu e destul, Ammaji a anulat-o cu multă vreme în urmă.

Virat își scoase portofelul din buzunar. Pielea era umflată, iar cusăturile întinse. La câte prostii îndesase acolo, cum mai putea găsi ce căuta? Portofelul lui Samir era, ca și ținuta lui, impecabil. Două carduri de credit, permisul de conducere, o poză alb-negru cu el, strecurat între Virat și Ammaji, la un târg din sat înainte să se mute la oraș, și un teanc de bancnote.

După câteva momente de bâjbâială, Virat trase afară o bucată împăturită de hârtie și i-o dădu fratelui său. Era o scrisoare în hindi.

― Citește-o!

Virat îi făcu semn chelnerului să mai aducă de băut. Samir îi surprinse privirea și îi dădu de înțeles să boteze băutura înainte de a începe să citească.

Dragă domnule Virat-ji,

Namaste.

Aceasta este prima scrisoare pe care ți-o scriu direct. Sper că îmi vei ierta îndrăzneala. Deși nu am mai comunicat niciodată cu dumneata, după cum se cade în marea noastră cultură, am păstrat permanent legătura cu bunicii dumitale cât au fost în viață – odihnească-le zeii sufletele. Bunicul dumitale a fost un bărbat neclintit. După cum probabil te-au informat, așa cum ar trebui să o facă orice noră bună, am avut grijă de ei de-a lungul celor douăzeci de ani de când suntem căsătoriți. Întregul sat e martor că sunt cea mai bună noră din întregul Balpur.

Deși consider că datoria mea cea mai smerită este să am grijă de familia dumitale – familia noastră –, cred că e timpul să îmi dai ocazia de a avea grijă și de dumneata. Am absolvit recent Facultatea de Sociologie, iar bunica m-a pregătit să fiu nevasta perfectă pentru un ofițer. Știu că atunci când vei veni după mine, nu vei fi dezamăgit. Mulți oameni din Balpur mă consideră destul de frumoasă, dar eu nu spun niciodată asta, căci am fost învățată să fiu modestă.

În fiecare zi din ultimii cinci ani, bunicul dumitale i-a promis bunicii mele că vei veni și mă vei duce acasă. An de an am așteptat răbdători. Acum că bunicul dumitale nu mai este, nu știu ce am de făcut. Dacă ești bărbatul cu care se lăuda el, înseamnă că așteptarea mea va lua sfârșit. După cum știi, bunica mea, care m-a crescut cât mai bine cu putință, este singurul sprijin care mi-a mai rămas, iar acum riscă să se îmbolnăvească de grijă.

Încă ceva înainte de a-mi lua rămas-bun. M-am ocupat personal de îngrijirea haveli-ului familiei noastre în ultimii trei ani. Casa bătrânească are nevoie de reparații mai serioase decât pot eu face singură.

Bunica mea îți trimite binecuvântarea ei. Mă închin la picioarele tale. Te rog, vino și ia-ți mireasa acasă!

Cu prețuire,

Malvika Virat Rathod

Samir ridică privirea. Scrisoarea îi atârna între degete.

― Cred că glumești, să fiu al dracului!

Izbucniră amândoi în râs.

― „Mă închin la picioarele tale"?

Abdomenul lui Samir se încorda și se relaxa ritmic, dar nu-i venea să creadă că râdea. Era o nebunie.

― „Dar eu nu spun niciodată asta, căci am fost învățată să fiu modestă." Virat râdea atât de tare, că se înecă rostind cuvintele.

― La dracu’, Bhai, ce facem? Țărăncuța crede că încă ești căsătorit cu ea. Cum naiba s-a întâmplat asta?

― Trebuie să fie mâna bunicului, spuse Virat redevenind serios. E clar că ticălosul a mințit-o pe Ammaji că a înaintat petiția pentru anularea căsătoriei. Probabil că nu a depus niciodată actele. Am vorbit cu un avocat și, practic, chiar dacă mariajul este ilegal pentru fetele sub optsprezece ani, iar pentru băieți sub douăzeci și unu, faptul că locul în care a fost încheiată căsătoria este satul Balpur complică lucrurile. Din pricina legilor Panch ale consiliilor sătești, tribunalul sătesc decide dacă jurămintele maritale care au fost încheiate sub jurisdicția sa sunt valide sau nu. Și se pare că tribunalul Panch consideră că această căsătorie este legală. Ceea ce înseamnă că eu și Rima...

Se prăbuși pe canapea.

― E o porcărie, Bhai. Cum poate să fie legală o căsătorie forțată, încheiată pe când aveai doisprezece ani?

Virat se holba la băutură. Scânteia din privirea lui de obicei încrezătoare se topise de tristețe.

― Avocatul zice că dacă o putem face pe fată să declare sub semnătură că nu și-a dat consimțământul pentru căsătorie și că aceasta nu a fost consumată, actul este considerat nul. Bunicul nostru ar fi putut fi condamnat pentru că a făcut așa ceva pe când eram minori. Când te gândești că l-am fi putut băga la închisoare pe nenorocit!

― La dracu’, am ratat ocazia. Samir ridică paharul și sorbi cu sete. Pentru bătrânul ticălos! Să putrezească în iad!

Virat bău și el.

― Sunt la ananghie, Chintu. Trebuie să mă ocup de asta înainte să vină copilul pe lume. Nu vreau ca legitimitatea lui sau drepturile Rimei ca soție a mea să fie puse la îndoială. Dacă în cursul unei misiuni avionul se prăbușește și nu mă mai întorc niciodată?

Cuvintele îl izbiră pe Samir în plex. Îi dispăru brusc toată veselia.

― Taci, Bhai! Te pun în legătură cu avocatul meu. Peston îi mănâncă pe oamenii ăștia cu fulgi cu tot, dacă ne fac necazuri.

Gândul că în scrisoare fusese pomenit cuvântul haveli, casa străbunilor lor, îl făcuse să simtă o împunsătură neplăcută. Proprietatea valora câteva milioane de rupii,