Înălțimea Sa, soția mea

De Alexander Victoria

Secretele îi vor aduce în sfârșit împreună sau îi vor despărți pentru totdeauna?

Femeile nu l-au refuzat niciodată pe răvășitorul Lord Matthew Weston, iar el nu s-a obosit niciodată să le spună „nu“. Dar de data asta întâlnește o tânără într-atât de ademenitoare încât, după câteva zile minunate petrecute la Paris, spune pe negândite „da“ căsătoriei. Spre surprinderea lui însă, după o ultimă noapte de pasiune, se trezește și constată că frumoasa lui soție dispăruse. Și, în clipa când află că încântătoarea făptură cu care se însurase nu este cine pretindea a fi, ci fiică de rege – care, cel mai probabil, a luat relația cu el ca pe o simplă aventură, –, Matthew își jură să și-o scoată cu totul din viață, din minte și din… inimă.

Dar chiar și o prințesă face greșeli. După mai bine de un an, Tatiana se întoarce, căci are nevoie de ajutor din partea singurului bărbat care i-l poate oferi ‒ dacă îl convinge să îi accepte propunerea. Dar oare la asta se rezumă totul: la faptul că are nevoie de sprijinul lui? Sau poate, în spatele acestei cereri, se ascunde un secret pe care ea nu vrea să i-l dezvăluie? Matthew poate fi convins să-i ofere ajutorul, dar inima nu i-o va mai oferi niciodată. Și totuși, el pare hotărât să o subjuge pe frumoasa cu ochi verzi și s-o transforme dintr-o prințesă perfectă într-o soție plină de pasiune.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067418101

Previzualizare carte

Prolog

Castelul Worthington, Anglia, 1767

... Așadar, iubita mea fiică, să nu-ți pară rău că părăsești Avalonia. Trăim vremuri primejdioase, și pleci la insistența mea. Voi sta mai liniștită știind că tu și copilul tău sunteți în siguranță.

Am redactat scrisori de recomandare către trei femei, membre ale unora dintre cele mai puternice familii din Anglia și fiicele unor vechi prieteni. Te vor sprijini, și te îndemn să apelezi la ele.

Nu ezita să folosești orice mijloace pentru a-ți asigura supraviețuirea. Înțelege, simbolurile descendenței nu au decât însemnătatea pe care le-o atribuim. Nu te agăța de simboluri cu riscul de a-ți periclita siguranța. Ține minte, adevărata ta avere se află în inima ta.

Roagă-te, iubită Sophia, pentru sufletul soțului tău, pentru siguranța tatălui și a fraților tăi și pentru viitorul țării. Înfruntă tot ce te așteaptă cu curaj și cu forță. Și, să știi, draga mea, că, oriunde te-ai afla, dragostea mea te va însoți. Mereu...

Cuvintele răsunau în mintea Sophiei. Nu mai era nevoie să recitească scrisoarea mamei sale; fiecare rând era gravat în inima ei.

Își privi fiica, adormită în leagănul din apropiere, și îl văzu cu ochii minții pe tatăl copilului, ucis cu doar șase luni în urmă în tulburările care se iscaseră în Regatul Avaloniei Mari. Îl iubise fără înfrânare, fără șovăială, recunoscătoare, până în clipa de față, că găsiseră o astfel de dragoste, neașteptată într-o căsătorie născută mai curând din necesitate politică decât din afecțiune.

Nu. Privi pe fereastră, la dealurile unduitoare din acest colț al Angliei care devenise sanctuarul și casa ei. Dincolo de sfârșitul de care avusese el parte, indiferent de soarta care o aștepta, era norocoasă că împărtășiseră, chiar și doar pentru puțin timp, o asemenea fericire. Acum avea un nou soț, un bărbat bun, și o nouă viață, și, chiar dacă pasiunea nu juca acum nici un rol, poate că în timp avea să se ivească.

Sophia își îndreptă din nou atenția, și penița, către hârtia aflată dinaintea ei.

Iubită mamă,

Mama ei se înșela. Oricare ar fi fost situația ei, Sophia nu avea să-și abandoneze obligația sacră.

Doamnele Hutchins, Helmsley și Cranston au fost amabile și îndatoritoare, întinzându-mi o mână prietenească.

Nu avea să renunțe la moștenirea pe care jurase să o protejeze.

Cu toate acestea, voi face întocmai ce simt că trebuie să fac, dragă mamă, căci moștenirea este veriga care leagă trecutul de viitor...

Sophia era prințesa moștenitoare a Regatului Avaloniei Mari. Și avea să împlinească singura și cea mai importantă responsabilitate inseparabilă de această poziție, până în ziua morții.

Și dincolo de aceasta.

Capitolul 1

Vara anului 1819

― Ți-a fost dor de mine?

Tonul cadențat, cu accentul său subtil, se risipi în grajdurile pe care le închiriase pe post de atelier, la periferia Londrei, și, pe răstimpul unei bătăi de inimă, Lord Matthew Weston îngheță.

Nu crezuse că avea să mai audă vreodată acea voce, decât poate în visele sale, târziu în noapte, când mintea lui era liberă să-și amintească ceea ce refuza să gândească la lumina zilei.

Avu nevoie de toată puterea de care era în stare pentru a nu-și ridica privirea de la lucrul de care se ocupa, aflat dinaintea lui pe masa simplă și nefasonată. La urma urmelor, nu repetase această scenă în minte de sute de ori? De o mie de ori? Exersase cuvintele potrivite, maniera adecvată. Avea să fie rece, detașat, indiferent. Și de ce nu? Reapariția ei în viața lui nu avea nici o însemnătate.

Nu luase în considerație sângele care îi năvăli în urechi și bătăile duduitoare ale inimii în piept.

― Abia dacă am observat că ai lipsit.

Vocea lui suna senină, dezinteresată. Perfect. Ca și când nu ar fi lipsit mai mult de o oră sau cam așa. Ca și când ar fi fost mult prea ocupat ca să-i observe absența.

Pentru un moment îndelungat, rămase tăcut. Îl dureau mușchii din cauza efortului de a nu trăda însemnătatea prezenței ei și din pricina încordării pe care i-o provoca așteptarea unui răspuns.

În cele din urmă, râsul ei reverberă în întregul grajd, susurându-i până în sânge.

― Văd că încă meșterești. Este extrem de reconfortant să știi că anumite lucruri de pe lumea aceasta nu se schimbă.

― Lumea se schimbă neîncetat. Matt luă mecanismul la care lucra și-l studie, ca și când ar fi fost mult mai important pentru el decât era ea. Ca și când nu i-ar fi păsat îndeajuns cât să-i arunce o privire. Dar îi păsa. Mai mult decât se așteptase. Trase adânc aer în piept să-și domolească agitația. Evoluează constant. Nimic nu rămâne la fel.

Se îndreptă, privind către ușile larg deschise. Nu era decât o siluetă în soarele strălucitor al după-amiezii. Nu că ar fi avut nevoie să o vadă. Îi cunoștea chipul la fel de bine pe cât îi cunoștea râsul sau atingerea. Oricât se străduise, tot ce ținea de ea era gravat în memoria lui, așa cum fusese cândva gravat în inima sa. Absolut nimic.

Ea râse din nou, iar maxilarul lui se încleștă.

― Haide, e prea filosofic și mult prea serios pentru o zi de vară. Filosofia ar trebui să fie rezervată nopților lungi și reci de iarnă, când nu prea ai altceva de făcut decât să discuți despre situația lumii din jurul nostru.

― Așa ar trebui?

― Într-adevăr, spuse ea ferm, înaintând spre interiorul grajdului. Ciudat... nu țin deloc minte să fi fost așa serios.

În vocea ei se ghici o vagă tachinare și, deodată, se simți recunoscător că nu era deloc serioasă. Chiar dacă repetase această conversație de nenumărate ori în mintea lui, în clipa aceea nu era pregătit să discute despre lucruri serioase. De fapt, nu era pregătit pentru ea.

Puse aparatul la loc pe masă și luă o cârpă pentru a-și șterge uleiul și negreala de pe mâini.

― Sunt surprins că mă mai ții minte.

― O, te țin minte foarte bine. Cum aș putea să nu? Se apropie, îndepărtându-se de strălucirea orbitoare a soarelui, și atunci o putu vedea clar: conturul delicat al chipului, nasul cârn și, chiar și în spațiul umbros al grajdurilor, verdele aprins al ochilor. Doar nu a trecut decât un an de când...

― Cincisprezece luni, trei săptămâni și patru zile, spuse el fără să gândească, constatând cu surprindere că știa exact cât trecuse de când o văzuse ultima oară. De când o sărutase ultima oară.

― Da, ei bine, timpul se scurge mult prea repede.

Își trecu degetele pe marginea mesei de lucru, privind către diversele bolțuri, șuruburi și alte mărunțișuri întinse pe suprafața acesteia. Toate făceau parte din încercarea lui de a rafina un dispozitiv conceput de el cu scopul de a încălzi eficient aerul necesar pentru a ridica un balon în văzduh, fără a exploda pe parcurs.

― Încă mai navighezi către ceruri?

Fraza îl luă prin surprindere. Aceasta era sintagma stranie pe care o folosise prima dată când se referise la eforturile sale de a face balonul să meargă, iar apoi pentru a denumi ceea ce împărtășiseră. Păruse atât de potrivită cândva. Nu doar pentru munca sa, ci și pentru felul în care ea, și numai ea, îl făcuse să se simtă. „A naviga către ceruri." Alungă sentimentul.

― Da, întocmai. Chiar în clipa aceasta, mă pregătesc pentru un fel de competiție. Un concurs de design, de fapt. Am niște inovații care s-ar putea dovedi foarte profitabile.

― E periculos, știi. Privi către el. Treaba aceasta cu zburatul.

― Tocmai de aceea e captivant. Din pricina riscului. A mizei. E cel mai bun aspect al vieții... să știi că însăși existența ta e în joc. „Sau inima." Ignoră gândul neavenit, ridicând din umeri. Cele mai interesante lucruri din viață conțin un dram de pericol.

Ea scutură din cap, rostind cu voce sumbră:

― O femeie din Paris a murit luna trecută. Balonul ei a luat foc, și ea s-a aruncat, găsindu-și astfel moartea.

― Madame Blanchard. Da, am auzit despre asta. O întâlnise pe acea doamnă pe când se afla în Paris, cu un an în urmă. Era văduva unui pasionat de baloane și preluase treaba din punctul în care o lăsase soțul său. Păcat, dar deloc surprinzător. Îi plăceau artificiile și, mai mult, a întrebuințat hidrogen la balonul său. Având în vedere natura inflamabilă a gazului, decesul ei era inevitabil.

― Inevitabil? Ochii ei îi întâlniră pe ai lui și în privirea ei se putea citi îngrijorarea. La fel cum este și al tău?

― Îți faci griji în privința mea? întrebă el și ridică sceptic dintr-o sprânceană. E un pic cam târziu, nu crezi?

― Mi-ar displăcea teribil să te văd având aceeași soartă.

― De ce?

― Ar fi păcat. O pierdere. Ea își feri privirea. Nu îmi plac deloc pierderile.

Se aplecă ușor către ea, iar încordarea din vocea lui fu în dezacord cu zâmbetul slab. Și ai jeli după mine?

Privirea ei se întoarse brusc la el, și se încruntă indignată.

― Bineînțeles.

El râse și se îndreptă.

― Cât de îndatoritor din partea ta, având în vedere cât de puțină considerație ai avut pentru mine cu un an în urmă.

― Cincisprezece luni, trei săptămâni și patru zile, spuse ea șoptit.

― Totuși, nu trebuie să îți faci griji. Nu am nici o intenție să-mi pierd viața. Nu în viitorul apropiat, în orice caz. În plus, în momentul acesta folosesc aer încălzit, nu hidrogen. Ascensiunea nu este atât de mare, dar balonul se umflă mult mai repede și există mai puține riscuri.

― O, într-adevăr, este cu mult mai sigur. Cuvintele ei erau pline de sarcasm. Să încălzești aerul la flacără, să stai suspendat doar într-un coș, sub un balon de tafta, plutind pe deasupra copacilor, nu e cu nimic mai periculos decât o plimbare prin parc.

― Părea că îți place.

O studie, întrebându-se dacă avea să înhațe momeala sau dacă își controla emoțiile cu aceeași cerbicie ca el. Sau dacă îi păsa câtuși de puțin. Și ți-a plăcut și la Paris, dacă îmi amintesc bine.

Ea îndepărtă printr-o fluturare a mâinii referința la trecut.

― Presupun, de vreme ce încă ești implicat în acest demers îndoielnic, că nu ai reușit să strângi fondurile necesare pentru o investiție într-un dirijabil?

Așadar, își amintea, într-adevăr, ceva din vremurile petrecute împreună. Îi spusese despre visurile și planurile lui de a întrebuința profiturile pe care le-ar fi obținut de pe urma baloanelor pentru a cumpăra o cotă dintr-un dirijabil, cu care urma să facă avere.

― Nu încă. Gesticulă către mărunțișurile de pe masă. Dar, dacă câștig această competiție, o voi face.

― Și dacă n-o câștigi?

― Atunci o voi lua de la capăt. Rosti cuvintele pe un ton firesc. Am mai făcut-o și o voi mai face.

― Fără îndoială.

Se plimbă de-a lungul perimetrului său de lucru, oprindu-se să studieze nacela de răchită, așezată într-o margine.

Deodată, fu izbit de absurditatea situației. O mulțime de întrebări fără răspuns pluteau în aerul dintre ei, însă, cu toate acestea, purtau o conversație relaxată, de parcă nu ar fi fost decât niște cunoștințe. Ca și când nu ar fi împărtășit nicicând zile fericite și nopți superbe, pierduți unul în celălalt. Ca și când nu și-ar fi făcut nicicând promisiuni, jurăminte cu noțiuni ridicole precum mereu și pentru totdeauna, pe care, se pare, doar el intenționase cu adevărat să le respecte. Ca și cum nu i-ar fi smuls nicicând inima din piept, lăsându-l singur și pustiit.

Cât de straniu să fie cu ea acum, dar cu atâtea lucruri nespuse. Atâtea lucruri pe care mândria nu-i îngăduia să le rostească.

― Cum îți merge, de fapt, Matthew? Ridică privirea către el. Sau ar trebui să spun Lord Weston?

El se sprijini de masă, își încrucișă brațele pe piept și o privi gânditor. Nu-i spusese niciodată de titlul care i se cuvenea prin naștere, însă, cu toate acestea, acum știa. Ce interesant. Totuși, ceea ce nu spusese el despre sine pălea în comparație cu ceea ce ea nu considerase potrivit să-i dezvăluie.

― Nimeni nu m-a numit vreodată Lord Weston. Titlul este, de fapt, Lord Matthew Weston sau Lord Matthew, deși nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva Lord Matthew. Nu este un titlu pe care aleg să-l întrebuințez. Prefer să mi se spună Căpitane, deși nici acesta nu este pe deplin potrivit, dat fiind faptul că vremurile petrecute în serviciul naval au trecut de mult. În orice caz, între noi formalitățile par oarecum absurde. Își desfăcu brațele și își duse mâinile la spate, sprijinindu-le de marginea mesei. Dacă îmi aduc bine aminte, am trecut cu vederea formulele adecvate de adresare încă de la început, folosindu-ne numele de botez, fără a ne păsa de titlu sau de poziție. Matthew. Tatiana. Sau, dacă preferi... Îi întâlni privirea și își îngădui ca în zâmbetul lui să se întrezărească un licăr de triumf. Prințesă.

Pe chipul ei licări preț de o clipă surpriza. El ridică dintr-o sprânceană.

― Nu credeai că voi afla adevărul?

Prințesa Tatiana Marguerite Nadia Pruzinsky a Regatului Avaloniei Mari înălță cu naturalețe dintr-un umăr regal.

― Ar fi trebuit, presupun, dar pur și simplu nu m-am gândit la asta.

― Îndrăznesc să spun că există o serie de lucruri la care nu te-ai gândit. Își miji ochii, iar înlăuntrul lui începu să urce o furie pe care o crezuse de multă vreme consumată. Continuă să rămână stăpân pe vocea sa, purtându-se în continuare detașat. Sunt sigur că nu ți-a trecut niciodată prin cap că faptul că ai dispărut din patul meu, din patul nostru, în miez de noapte...

― Era aproape în zori, murmură ea.

― ... Nelăsând altceva decât un bilet lapidar...

― Ți s-a părut lapidar? întrebă ea încruntată. M-am gândit că era un pic simpluț, poate, dar spunea ce trebuia spus.

― Chiar? răspunse el cu o nuanță de sarcasm în glas. Nu spunea decât că ai responsabilități și obligații pe care nu le mai puteai ignora. Și că intenționai să...

― Destul! Împunse aerul cu mâna pentru a-l opri. Știu ce am spus. Și e posibil să nu fi fost... Căută un cuvânt. De-ajuns.

― De-ajuns?

În ciuda intențiilor sale, ridică vocea, aproape înecându-se cu propriile cuvinte.

― A fost oricum altcumva, numai nu de-ajuns, la dracu’. Oferea mai multe întrebări decât răspunsuri și nu era câtuși de puțin genul de bilet pe care i-l lași unui bărbat pe care pretinzi că...

― Foarte bine, nu a fost deloc de-ajuns, deși la momentul respectiv așa părea, spuse ea iute. Îi aruncă un zâmbet încântător. Te rog să-mi accepți scuzele.

― Prin urmare, asta e tot? replică el încruntat. Nimic altceva din partea ta decât „Te rog să-mi accepți scuzele"?

― Scuzele mele sincere.

O privi cu ochi scânteietori, nevenindu-i să creadă. Nu-i oferea nimic altceva în afară de genul de scuză la care se recurge în cazul unei mărunte gafe sociale.

― Scuzele mele cele mai sincere.

Atâta credea că merita durerea pe care i-o pricinuise? Scuzele ei cele mai sincere?

― Ai putea să nu te mai uiți așa la mine acum, Matthew. În vocea ei se ghicea nerăbdarea. Îmi pare nespus, nespus de rău. Am făcut un lucru îngrozitor. Necugetat și de neiertat, pe care îl regret cu adevărat. Poftim. Sper că ești satisfăcut, căci asta e tot ce am de spus.

― Asta e tot? repetă el și clătină din cap. Poate că așa era. Totuși... Nu merit mai mult?

― Poate. Dar nu am să-ți dau mai mult. Se întoarse, îndepărtându-se, apoi se răsuci din nou către el. Știi, îmi pare rău, a fost o greșeală îngrozitoare.

― Totul?

― Nu, izbucni ea. Nu totul, om enervant ce ești. Doar felul în care te-am părăsit. Și asta e tot ce intenționez să spun pentru moment. Refuz să fiu interogată cu privire la acest lucru.

― Este o poruncă regală?

Ochii ei se îngustară ușor.

― Da.

O privi țintă un moment îndelung, neputându-și reține un mic hohot de râs.

― Ești, într-adevăr, o prințesă. Nu aș fi ghicit niciodată. Am fost destul de șocat.

― Sunt convinsă.

Îl studie cu atenție. Era clar că nu intenționa să mai spună nimic cu privire la acțiunile ei trecute, și, pentru moment, avea să abandoneze și el subiectul. Dintr-un motiv sau altul, apăruse iar în viața lui, așa că putea fi mai important să afle de ce se întorsese decât de ce plecase.

― Văd că nu mai călătorești singură. Arătă cu capul către curtea grajdului. Acolo o așteptau răbdători vreo șase bărbați călare. Nu purtau uniformă, dar ținuta lor lăsa să se înțeleagă că erau soldați. Un fel de gardă regală, fără îndoială. Erau însoțiți de o singură femeie, și ea călare. E o suită impresionantă.

Ea zâmbi cu mâhnire.

― E povara poziției... să fii însoțită mereu, să ai permanent companie. Nu e...

― De ce ai venit? spuse el brusc, iar întrebarea îl uimi la fel de mult ca pe ea, poate chiar mai mult.

― Eu... Se opri o clipă, cântărindu-și în mod evident răspunsul. Am nevoie de sprijinul tău.

― De sprijinul meu?

Fu străfulgerat de un val de surpriză și de o undă stranie de dezamăgire.

― Pentru ce?

― Ei bine, vezi tu... Își mușcă buza de jos gânditoare, iar stomacul lui se strânse, văzând gestul bine-cunoscut. Scriu istoria familiei mele, a familiei Pruzinsky, și...

― Ce faci?

Vocea lui suna neîncrezătoare.

― Scriu istoria familiei regale, spuse ea, în stilul ferm al unei conducătoare, contrazicând tot ce știa despre ea. Este un demers oarecum savant și...

― E cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată. Nu te cred nici măcar o clipă. Râse. Nu ești genul de femeie care ar putea fi vreodată interesată de ceva savant. Frivol sau neînsemnat, poate, dar nicicând intelectual.

― Frivol? Neînsemnat? Ochii îi luciră de indignare, și păși către el. Vreau să știi că am fost o elevă de nota zece în copilărie. Profesorii mei nu mai știau cum să mă laude. Vorbesc șase limbi. Nu numai că sunt familiarizată cu operele lui Aristotel și Descartes, ci le și înțeleg. Pot enumera, în ordine, numele și înfăptuirile împăraților Romei. Cunosc bine opera lui Shakespeare și știu pe de rost scene întregi dintr-un număr mare de piese de-ale sale.

Se apropie, prea absorbită să-și apere inteligența pentru a observa că nu era decât la trei palme de el. Dar el observă.

― Pot recita numele și datele domniei fiecărui monarh din ultimii cinci sute de ani ai tuturor puterilor semnificative din Europa, inclusiv ai celor din țara ta.

Suficient de aproape pentru a întinde mâna și...

― Știu și înțeleg motivele fundamentale, precum și cauzele evidente, ale principalelor conflicte și războaie dintre națiunile lumii, inclusiv plângerile acelor americani deștepți, care au fost suficient de inteligenți încât să-i spună țării voastre barbare exact unde să-și bage taxele și ceaiul!

Îl privi țintă. Ochii ei aruncau flăcări. Pasiunea umbrea fiecare contur al trupului ei. Părul ei blond se unduia mătăsos la fiecare mișcare a capului. Era înflăcărată și fascinantă, și deodată Matthew își dădu seama că se mințise. Timp de cincisprezece luni, trei săptămâni și patru zile își spusese că nu mai voia să aibă nimic de-a face cu ea. Jurase că nu-i păsa, că, poate, nu-i păsase niciodată. Își promisese că, dacă avea să o mai vadă vreodată, avea să o trateze cu disprețul pe care îl merita.

Acum își dădea seama că o dorea la fel de mult în ziua aceea cum o dorise și cu un an în urmă. Nimic nu schimbase asta. Nici plecarea ei. Nici inima lui frântă. Nici măcar mândria lui.

― Și, mai mult...

Îl privea cu ochi scânteietori. Era cu mai bine de o palmă și jumătate mai înalt decât ea. Se îndreptă, iar mișcarea îi făcu trupul să ajungă la câțiva centimetri de al ei. Era prea prinsă de tirada ei pentru a observa apropierea. Parfumul ei, o combinație subtilă de flori exotice și un iz vag de mirodenii străine, îi ajunse la nări, iar stomacul i se strânse din cauza amintirilor și a dorinței.

― Înțeleg bine proprietățile inflamabile ale hidrogenului, precum și principiile de bază ale zborului balonului cu gaz mai ușor decât aerul. Și știu că majoritatea învățaților din domeniul tău consideră că baloanele umplute cu aer fierbinte sunt mai primejdioase decât cele umplute cu hidrogen, din pricina amenințării constante că ar putea lua foc chiar balonul.

― Aerostatul, spuse el absent, privind în ochii ei verzi și amintindu-și cum se întunecau în flăcările pasiunii.

― Ce?

Ea scutură confuză din cap.

― Aerostat. Îți amintești?

Privirea lui coborî spre buzele ei. Pline, cărnoase și îmbietoare.

Nu uitase senzația acelor buze dulci lipite de ale lui. Trase adânc aer în piept și îi susținu privirea.

― Le numim aerostate, nu baloane.

― Da, desigur. Știu că așa le numiți.

Își ridicase ochii spre el, privindu-l țintă, cu... ce? Teamă? Dorință?

Aerul dintre ei părea mai încins. Privirea lui rămase fixată într-a ei, și se chinui să respire. Să-și amintească să respire.

― Iar noi, cei care le pilotăm, suntem aeronauți.

― Într-adevăr. Știam și asta.

Ea se strădui să înghită. Fără să gândească, el își lăsă capul în jos. Bărbia ei se ridică. Părea incapabil să se stăpânească. Era ca și când ar fi fost împins de o mână nevăzută. A sorții sau a destinului. Sau, mai curând, a dorinței. Poruncitoare și de netăgăduit. Gura i se apropie de a ei, și, în clipa în care o sărută, își dădu seama că dorința pe care o simțea era complet diferită de iubirea pe care i-o purta. Iubirea pentru ea era o greșeală care, de data aceasta, îl putea foarte bine distruge.

O greșeală pe care nu avea să o mai facă. Buzele lui se atinseră de ale ei, și îi șopti:

― Ce vrei, Tatiana?

― Vreau..., adică, am nevoie... Suspină, iar respirația ei se contopi cu a lui. Am nevoie de un soț.

El se opri, buzele lui încă atingându-le ușor pe ale ei, căci vorbele ei avură efectul unui șuvoi de apă rece.

― Ce?

― Am nevoie de un soț. Am nevoie... trase adânc aer în piept și continuă: Să te dai drept soțul meu.

― Să mă dau drept... Se retrase, privind țintă în jos către ea. Nu!

― Ascultă-mă până la capăt, te rog, înainte de a refuza. Își înclină capul, în maniera aceea ademenitoare care îi bântuia visele. Nu vrei să știi de ce ți-am făcut o astfel de solicitare înainte de a mă refuza?

― Nu neapărat, spuse el abrupt. În plus, am spus deja nu.

― Nu în ceea ce mă privește. Îi înlătură refuzul cu o fluturare a mâinii. Pur și simplu nu poți spune nu până nu știi de ce.

― Pot și am făcut-o.

Vocea lui era fermă. Ea pufni iritată.

― Nu este deloc politicos din partea ta.

― Te rog să mă ierți, spuse el, făcând o plecăciune exagerată. Nu aș dori să fiu lipsit de politețe.

― Excelent. Strălucea de încântare. Știam că te vei răzgândi.

― Nu m-am răzgândit.

Trebuia să recunoască totuși că era intrigat de insistența ei și nu putea ignora că îl rodea o oarecare curiozitate nedorită.

― Haide, Matthew, eu... Se opri, privindu-l țintă, cu o expresie aproape îngrozită pe chip. Nu ești căsătorit, nu-i așa?

― Nu, momentan, spuse el cu blândețe. Dar tu?

Ușurarea ei era vizibilă. Și așa și trebuia. Se părea că-l voia de bărbat acum, deși era o poziție căreia nu-i acordase nici cea mai mică atenție cândva.

Ea scutură din cap.

― Nu m-am căsătorit... din nou.

„Din nou. Cuvintele acestea simple pluteau în aer. „Din nou.

― Așadar... Luă o bucată scurtă de țeavă, cântărind-o absent în mână. Spune-mi de ce pui la cale această șaradă ridicolă.

― Este o poveste interesantă. Se întoarse și începu să pășească, de parcă ar fi avut nevoie de timp pentru a-și alege cuvintele potrivite. Cu o jumătate de secol în urmă, mătușa mea, ultima prințesă moștenitoare dinaintea mea...

― Prințesă moștenitoare? întrebă el și ridică dintr-o sprânceană.

― Prințesă care urmează la tron, spuse ea spontan.

― Și tu ești prințesă moștenitoare? întrebă el încet. Poți moșteni tronul țării tale?

― După tatăl meu, dacă ar fi să piară amândoi frații mei, atunci, da, spuse și-și ridică ochii înspre el. Sunt sănătoși tun și câtuși de puțin urmăriți de accidente. Nu am nici o îndoială că fratele meu, Alexei, va fi următorul conducător al Avaloniei, și așa se și cade. Nu am nici o dorință de a conduce. Niciodată.

― Înțeleg.

Nu-și dăduse seama de importanța poziției ei. Probabil că biletul ei legat de responsabilități fusese de-ajuns, la urma urmelor.

― În orice caz, Sophia – acesta era numele ei – a fugit din țară cu fiica ei care era în fașă, după ce soțul său a fost ucis într-o răzmeriță. Nu a luat decât câteva lucruri cu ea. Se opri o clipă, ca și când s-ar fi gândit cât de mult să-i dezvăluie, iar Matt se întrebă în treacăt care fuseseră acele lucruri. La câteva luni după sosirea ei, s-a căsătorit cu contele de Worthington, renunțând, drept urmare, la poziția sa și tăind legăturile cu țara ei de baștină. Nu i-a trimis niciodată mamei ei, bunica mea, mai mult de o scrisoare. În afară de aceasta, nu se știe nimic despre viața ei din momentul în care a părăsit Avalonia până în clipa în care s-a căsătorit cu contele. Aceasta este povestea cu privire la care vreau să mă documentez.

― De ce?

― De ce? Îl privi curioasă, ca și când răspunsul ar fi fost evident. Sophia a fost membră a familiei regale din țara mea. Una din spița aleasă a prințeselor moștenitoare. Indiferent dacă alegerile pe care le-a făcut în viață au fost bune sau rele, nu putem îngădui să fie uitată. Ridică bărbia hotărâtă. Eu nu voi îngădui așa ceva.

― Înțeleg. Presupunea că într-un fel alambicat, tipic feminin, avea logică. Ceea ce nu înțeleg este de ce ai nevoie de mine.

Ea lăsă să-i scape un suspin adânc.

― Nu pot să umblu de colo-colo prin Anglia, cerând informații despre o prințesă pierdută. Nu folosindu-mă de propria mea identitate. Pur și simplu nu ar funcționa. Adăugă cu voce scăzută, ca și când i-ar fi făcut o mărturisire: Poate că nu ești conștient de acest lucru, însă mulți oameni se simt intimidați de membrii familiilor regale.

― Zău? spuse el, înăbușindu-și zâmbetul.

― Într-adevăr, așa e, încuviință ea serioasă. Totuși, Lord Weston și soția sa, Lady Weston, născută în Avalonia...

― Lord și Lady Matthew.

― Ești sigur? Nu sună la fel de impunător.

― Sunt sigur.

― Prea bine, atunci. Lord și Lady Matthew pot, cu siguranță, reface pașii prințesei Sophia, putându-se întâlni cu cei care au cunoscut-o. Vor fi mult mai dispuși să răspundă, fără a-și cenzura vorbele și fără a fi câtuși de puțin stânjeniți. Comentariile lor vor fi oneste și candide. Îi aruncă un zâmbet triumfător. Acum înțelegi?

― Nu tocmai, recunoscu el și scutură din cap. Pare a fi o mare tevatură pentru câteva informații neînsemnate.

― Nu sunt neînsemnate. Și mă gândeam că este o idee genială, spuse ea trufașă.

― E ridicolă. Lăsând orice altceva la o parte, de când sunt adult, nu am fost niciodată cunoscut drept Lord Matthew. Frații mei și-au folosit titlul, dar nu am mai vorbit cu ei și cu nimeni altcineva din familia mea în ultimul deceniu. Apariția mea subită drept...

― Poate că ar trebui s-o faci, spuse ea pe un ton afectat.

― Să fac ce?

― Să vorbești cu familia ta. Poate că a venit timpul. Zece ani reprezintă o perioadă mult prea lungă, și pare că, dincolo de...

― Destul, spuse Matt ferm, ignorând faptul că și el gândise cam același lucru în ultima vreme. Pur și simplu nu știa cum să abordeze problema sau cum avea să fie primit. În mod cert nu-i plăcea să audă o asemenea sugestie venind de la ea. Nu relația cu familia mea este problema în momentul de față.

― Nu, presupun că nu. Privi înspre mărunțișurile cu care se prefăcea