Mireasă pentru un prinț

De Alexander Victoria

Când îți dorești cu adevărat, basmele pot deveni realitate...

Încă de la frageda vârstă de zece ani, Lady Jocelyn știa exact ce-și dorea de la viață – să devină prințesă –, iar cel mai tainic vis al ei era să se mărite cu un prinț tânăr și frumos și să trăiască într-un castel adevărat.

Opt ani mai târziu, visul ei este aproape să devină realitate, când prințul Alexei Frederick Berthold Ruprecht Pruzinsky, moștenitorul Regatului Avaloniei, aflat la Londra cu ocazia sezonului de baluri din înalta societate, își manifestă deschis interesul pentru uluitor de frumoasa domnișoară. Dar întâlnirea secretă cu prințul, în timpul căreia Jocelyn speră că va fi cerută de soție, este întreruptă în mod neașteptat când se trezește în mijlocul unui complot care îi pune viața în pericol. Salvarea vine din partea lui Rand, viconte de Beaumont, un bărbat îndrăzneț, aflat în slujba regelui, care este hotărât să o apere cu orice preț. Singura soluție este să o ducă departe de Londra, iar pentru a-i proteja reputația este de acord să se căsătorească imediat cu ea, chiar dacă o consideră departe de idealul său de soție. Însă sub firea independentă și atitudinea aparent superficială și ușuratică, Rand descoperă o vulnerabilitate înduioșătoare și o pasiune arzătoare. Dragostea tot mai profundă care se naște între ei este însă pusă la încercare de secretul șocant al lui Rand care, dacă ar ieși la iveală, ar putea să o determine pe Jocelyn să-și piardă încrederea în el... sau să o facă să realizeze că, pentru a fi un prinț adevărat, este nevoie de mai mult decât de sângele albastru.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067415230

Previzualizare carte

Prolog

1811, toamna

Vântul rece sufla printre copaci și smulgea frunzele veștede din odihna lor, făcându-le să danseze descătușate sub luna plină. Era o noapte încărcată de ispitele și de amenințarea spiridușilor și a duhurilor ce sălășluiau în coșmaruri și în umbrele amenințătoare. Un copil mai puțin hotărât s-ar fi întors de la primul sunet straniu, asta dacă ar fi avut mai întâi curajul să înfrunte întunericul.

Dacă îți îngropi dorința sub lumina lunii pline, dorința ți se va îndeplini.

Jocelyn îngenunche pe pământul tare și, în lumina lunii, înclină foaia de hârtie pe care o ținea în mână, străduindu-se să mai citească încă o dată rândurile la care migălise de câteva zile încoace. Nu era vorbă, le știa deja pe dinafară, cuvânt cu cuvânt. Totuși, când în joc se află viitorul lui, omul n-ar trebui să lase nici cel mai mic amănunt la voia întâmplării. Dacă, în scurta ei viață, ajunsese să aibă vreo convingere, atunci, cu siguranță, aceasta era.

Înclină din cap cu mulțumire și, grijulie, împături hârtia din nou, apoi o îndesă sub genunchi ca nu cumva să o zboare vântul. Nu era o idee bună să alerge după ea, fără nici o lumină în afară de razele de lună. În plus, fie noapte, fie zi, ea abia dacă putea zări mai departe de o azvârlitură de băț, lucru pe care, până nu demult, îl considerase perfect firesc. Cine s-ar fi gândit vreodată că există oameni care pot să vadă mai departe decât era ea în stare. Ca să vezi!

Locul acela era la fel de bun ca oricare altul. De la bucătărie, Jocelyn luase un linguroi ponosit de care acum avea nevoie ca să sape.

Molly, singura dintre slugile casei care le mai rămăsese și care le era mai degrabă ca o rudă decât orice altceva, îi spusese că dacă își îngropa o dorință, zânele pădurii, nimfele copacilor și tot felul de alte vietăți fermecate o vor ajuta să i se împlinească.

De atunci, ea și sora ei, Becky, îngropaseră o sumedenie de dorințe. Adevărul era că domeniul conacului Shelbrooke era presărat cu mici gropi unde le erau ascunse visurile. Acesta era unul dintre multele secrete pe care fetele le împărtășeau. Sora lor mai mare, Emma, care avea paisprezece ani, și Marianne, cu un an mai mică decât Emma, nu ar fi înțeles probabil acest lucru, și poate că ar fi descurajat semănarea de visuri pe timpul nopții, chiar dacă unele dintre acele dorințe se refereau la soți frumoși și mari averi de care să se bucure toate patru, într-o bună zi.

Jocelyn și Becky nu erau într-atât de prostuțe încât să creadă că puteau să-și dorească orice. Nici măcar magia pomenită de Molly nu ar fi putut să o readucă la viață pe mama lor. Cu toate acestea, ar fi fost plăcut ca măcar să și-o poată aminti. Când mama lor murise, Jocelyn nu avea decât trei ani, Becky era chiar cu un an mai mică, și fetele nu aveau nimic de care să-și amintească în legătură cu ea, în afară de un vag parfum ce plutea în aer când erau scuturate vechile veșminte din odăile pe care odinioară le ocupase ea.

Nu, fetele își puneau dorințe care sperau să poată deveni realitate. Își doreau ca papá să stea mai mult la conacul Shelbrooke, în loc să-și petreacă zilele pariind la jocurile de noroc, în Londra. În secret, Jocelyn își dorise ca el măcar să câștige din când în când.

Dar nici una dintre dorințele acelea nu se împlinise până acum. De câte ori tatăl lor își făcea, în fine, apariția, șederea era scurtă și cel mai adesea avea ca scop să mai smulgă de pe pereți vreun tablou sau să mai despoaie vreo odaie de încă o piesă valoroasă, pe care putea să o vândă.

Își mai doriseră și să revină acasă fratele lor mai mare, Richard. În rarele vizite pe care le făcea, părea destul de drăguț, dar mătușa Louella zicea că nu era cu mult mai breaz decât papá și că se afla pe aceeași cale a pierzaniei. Mătușa Louella zicea că bărbații din neamul Shelton erau toți o apă și un pământ și nu puteai să ai încredere în ei. Femeile Shelton trebuia să se bizuie doar pe ele însele.

Exact asta făcea și Jocelyn.

Groapa era destul de adâncă încât să-i încapă mâna înăuntru și, chiar dacă aceasta era dimensiunea tipică pe care o stabiliseră ea și Becky pentru dorințele lor anterioare, Jocelyn continuă să scobească în pământ cu linguroiul, fără să ia seama la faptul că i-ar fi fost mai ușor dacă o ajuta și Becky. Era o dorință pe care nu voia să o împărtășească nimănui, nici măcar lui Becky, și mult prea importantă ca să se irosească într-o groapă prea puțin adâncă.

Nu era o dorință oarecare. De fapt, era un plan de viață pe care îl cântărise cu grijă și îl așternuse pe hârtie. Erau speranțe și visuri amestecate cu reguli și rânduieli, era chiar mai mult de atât. Jocelyn îl numea un tratat, ceea ce suna teribil de important. Habar nu avea ce era acela un tratat, dar cuvântul suna într-un mare fel.

Încercase să facă uz de cuvinte cât mai pompoase, dintre care pe unele nici nu le înțelegea, dar care toate sunau la fel de încântător precum tratatul. Pe cele mai multe le luase de la Marianne care, de obicei, își ținea nasul în câte o carte, se considera a fi destul de versată în ale literelor și mereu folosea cuvinte mari.

Lui Jocelyn mai degrabă îi plăcea cum sună cuvintele, felul în care îi umpleau gura și îi alunecau de pe buze, chiar dacă asta nu prea avea importanță. Soarta făcea să fie cea mai drăguță dintre fetele familiei. Toată lumea spunea asta și, ca atare, nu trebuia să-și bată niciodată capul cu lucruri prostești, cum ar fi cuvintele.

Cu toate astea, cuvintele erau foarte importante când venea vorba de dorințe și de tratate. Măsurase fiecare cuvânt cu cea mai mare grijă. Nu omisese nimic, nu lăsase nimic la voia întâmplării.

Jocelyn Shelton își dorea un prinț și, mai mult, voia să ajungă prințesă.

Groapa era destul de adâncă acum ca să-i încapă în ea pumnul și jumătate de braț spre cot. Dădu mulțumită din cap. Era suficient.

Scoase hârtia de sub genunchi, și-o apropie cu amândouă mâinile la piept, strânse tare din ochi și trimise spre ceruri o rugăciune scurtă – ignorând în tot acest timp o mică înțepătură de vinovăție. Una era să ceară ființelor fermecate să-i ajute familia, dar vicarul se încrunta când venea vorba de rugăciuni făcute în scopul unui beneficiu egoist și îi dădea înainte cu bombăneli despre răsplata care nu vine în lumea asta, ci în cea de dincolo. Totuși, Jocelyn ar fi preferat să-și primească răsplata pe lumea asta, dacă se putea. În plus, dacă zânele și nimfele nu reușeau să-i împlinească visurile, oare strica dacă punea o vorbă bună și pe lângă Atotputernicul?

Așeză hârtia binișor pe fundul gropii și trase deasupra pământul scobit, pe care apoi îl bătuci bine. Se ridică pe călcâie și își analiză opera. Nu prea mai avea ce să facă. Scrisese tot ce-și amintise despre prințese, dar și tot ce-i trecuse prin minte despre purtarea și ținuta prințeselor. Jocelyn știa foarte bine că asta era crucial pentru reușită.

La urma urmelor, nu te puteai mărita cu un prinț dacă nu erai cu adevărat o prințesă. Sigur că ar fi fost mai ușor să fii prințesă dacă erai fiica unui rege, în loc să fii doar fata unui conte, dar să fii o prințesă adevărată nu avea nimic de-a face cu circumstanțele nașterii tale. Jocelyn nu era foarte sigură când anume hotărâse asta, dar convingerea i se înrădăcinase cu mult timp în urmă, alimentată de cărțile surorilor ei, de poveștile lui Molly și de visele lui Becky.

Undeva în adâncul sufletului ei, acolo unde se măsurau și se stabileau astfel de lucruri, Jocelyn știa că era cu adevărat o prințesă. O prințesă adevărată. Era tot așa de sigură de acest lucru pe cât era de răsăritul soarelui dimineața. Nu mai avea decât să convingă și restul lumii. Și, desigur, să se facă mare. Apoi, într-o bună zi, când în cale îi va ieși un prinț, ea va fi pregătită. El va recunoaște o prințesă adevărată și se vor căsători pe dată, și vor trăi într-un palat cu o grămadă de bani și o sumedenie de slujitori și cu foarte, foarte multe dulciuri minunate. Iar mătușa și surorile ei nu vor mai trebui niciodată să-și facă griji cu acoperișurile sparte, prin care plouă, cu reparatul hainelor prea uzate sau cum să o scoată la capăt cu banii.

Chipul omului din lună zâmbea spre ea, ca și cum era amuzat de gândurile ei. Îi zâmbi la rândul ei, plină de încredere.

— O să-mi găsesc un prinț și într-o zi o să fiu prințesă! zise ea. Ai să vezi. Într-o zi.

Era pe deplin posibil. Nu, era inevitabil. Era soarta ei. O știa cu fiecare fibră a ființei sale.

Lady Jocelyn Shelton era destinată să fie mireasa unui prinț.

Tratat despre prinți și prințese și despre alte

chestiuni asemănătoare

de Lady Jocelyn Shelton, în vârstă de 10 ani

Partea întâi: Despre prinți

Pentru a te mărita cu un prinț, mai întâi este nevoie să găsești unul. Cărțile de povești sunt pline cu tot felul de prinți, dar mie mi se pare că, în viața reală, aceștia sunt extraordinar de dificil de găsit. Așadar, probabil că este nevoie să călătorești în alte țări, acolo unde castele cu turnuri și drapele viu colorate se înalță încă pe culmile munților. Astfel de țări sunt, fără îndoială, înțesate de prinți. Există și prinți englezi, dar aceștia nu mi se par nici pe departe la fel de interesanți ca prinții străini și nici la fel de chipeși.

Dacă poți călători departe, cel mai bun loc din Anglia pentru a găsi un prinț este Londra, pentru că e cel mai mare oraș din întreaga lume, după spusele mătușii Louella. Londra atrage o grămadă de prinți.

Un prinț trebuie să fie chipeș și să aibă o avere mare și un castel minunat.

Un prinț trebuie să fie bun cu țăranii și să le organizeze festivaluri o dată pe an. Ar trebui să fie dispus să le dea surorilor soției sale dote foarte mari, doar ca să o facă pe ea fericită. Și trebuie să fie în stare să râdă și să spună o glumă bună.

Un prinț trebuie întotdeauna să aibă haine noi, un acoperiș solid și dulciuri foarte bune.

Și trebuie să fie dispus să ucidă balauri pentru prințesa lui.

Capitolul 1

1819, sfârșitul primăverii

În cercurile elevate ale societății era îndeobște cunoscut că nu era acceptabil să te uiți țintă la cineva – niciodată acceptabil, indiferent de circumstanțe. Cu toate acestea, de la filfizonii cinici la matroanele planturoase, de la mlădițele dulci și fragede, gata să dea în floarea tinereții, la lorzii bătrâni, cu un picior în groapă, de la cei invidioși, la curioși și la cei amuzați peste poate, nu exista nici o persoană, între numeroșii invitați care se aflau în sala de bal mult prea aglomerată, care să nu se holbeze… ori măcar să se uite cu atenție, ceea ce era cam același lucru.

Ei, discreția era, evident, de bonton. Nu erau guri căscate sau ochi holbați peste măsură. Nici sprâncene ridicate sau arătat cu degetul. În plus, indiferent care ar fi fost regulile bunelor maniere, nimeni dintre cei care erau cineva nu ar fi recunoscut în ruptul capului că era deja la curent cu legătura amoroasă care se dezvăluia acum mulțimii. Și toți cei prezenți la recepția de gală oferită de marchiza de Throubridge în onoarea prințului moștenitor al tronului Avaloniei erau cu adevărat persoane însemnate, ori cel puțin se credeau astfel, ceea ce era aproape același lucru.

Totuși, nici măcar iluzia bunei-creșteri și a bunelor maniere nu putu să împiedice un număr considerabil de chicoteli în spatele evantaielor, de zâmbete speculative și mai mult de câteva înghionteli cu cotul.

Cum s-ar fi putut să fie altfel? Că doar nu se întâmpla în fiecare zi ca Londra să aibă ocazia de a primi un prinț străin. Faptul că era chipeș, bogat și burlac făcea ca fiecare mișcare a lui să devină de maxim interes pentru mamele fetelor de măritat, ca și pentru fiicele însele. Faptul că acorda o atenție deosebită unei anume domnișoare îl făcea să fie subiectul curiozității intense a tuturor celorlalți. Iar faptul că domnișoara în cauză era nemaipomenita Lady Jocelyn Shelton îl făcea să fie invidiat de majoritatea bărbaților, fie ei însurați sau nu.

Indiferent care îi era condiția, absolut fiecare oaspete din sala de bal îl urmărea pe prințul Alexei Frederick Berthold Ruprecht Pruzinsky care o escorta pe lady în afara spațiului de dans. Jocelyn însăși era pe deplin conștientă de privirile scrutătoare. Într-adevăr, simțea privirile îndreptate asupra ei ca și cum erau aproape o prezență fizică: degete lungi și scormonitoare de curiozitate. Își săltă bărbia aproape imperceptibil și încercă să-și păstreze zâmbetul cât se poate mai firesc.

Nu era vorba că nu se simțea confortabil cu atenția care i se acorda. Dimpotrivă. Se scălda în ea. Pur și simplu nu voia să pară prea îngâmfată, prea mulțumită și mult, mult prea triumfătoare.

În chiar cel moment, Lady Jocelyn Shelton – sora contelui de Shelbrooke și înrudită prin alianță cu ducele de Roxborough și cu bogata familie Effington – credea că, indiferent de diferențele lor de poziție socială, ea va fi în curând mireasa moștenitorului Casei Pruzinsky, prințul moștenitor al Regatului Avaloniei Mari.

Prințul se aplecă mai aproape de ea și îi șopti la ureche:

— Uitasem cu totul de obiceiul englezilor de a se holba.

— Chiar așa, Alteța Voastră? zise Jocelyn, cu blândețe. Aveam impresia că nu prea vi se întâmplă să uitați ceva. Sau că vă deranjează mai ales faptul că sunteți obiectul privirilor iscoditoare.

— Chiar așa, spuse el, surâzând așa cum surâd numai bărbații care nu au nici urmă de îndoială asupra condiției lor sociale în lume. Când omul își cunoaște propria valoare, se așteaptă la o atare atenție. Dar nu e nevoie să-ți spun asta.

O privi cu un aer satisfăcut.

— Ești la fel de conștientă de valoarea ta pe cât sunt eu însumi.

Pentru că nu-l putea contrazice, fata îi ignoră comentariul și ridică din sprâncene.

— Toți prinții moștenitori sunt la fel de aroganți ca dumneavoastră, Alteța Voastră?

Surprins, prințul făcu ochii mari, și Jocelyn se temu că mersese prea departe. Apoi el izbucni în râs, în felul acela dezinvolt și destul de personal care îi asigura atenția neîntreruptă a privitorilor și mărea miza tuturor pariurilor făcute în zilele din urmă la casele de pariuri din Londra.

— Chiar așa suntem, draga mea. Aroganța este privilegiul rangului și, cu cât este acesta mai înalt, cu atât mai ușor este ea acceptată. În plus, continuă el, ridicând din umeri, nu văd de ce ar fi nevoie de falsă modestie. Sunt convins că atitudinea mea nu te surprinde.

— Absolut deloc. De la prima noastră întâlnire aproape toți cunoscuții mei s-au simțit obligați să-mi spună tot ce știu despre dumneavoastră. Despre aroganța voastră și despre reputație și – tânăra se opri o clipă, pentru efect – despre femeile voastre.

— Milady, ești extrem de obraznică, zise el, cu o lucire răutăcioasă în privire. Mie întotdeauna mi-a plăcut obrăznicia.

— Și asta am auzit, Alteța Voastră.

Prințul râse din nou, și felul intim al acelui sunet îi spori lui Jocelyn încrederea. Ajunseră la marginea ringului de dans, și bărbatul se întoarse către ea.

— Nu mi-ai spus dacă ți-au plăcut florile pe care ți le-am trimis astăzi.

— N-am făcut-o? Iertat să-mi fie. Au fost superbe.

Își înclină capul să se uite în sus, spre el, cu buzele atinse fugar de un surâs enigmatic – pe care bărbații îl asemănaseră zâmbetelor din portretele renascentiste. Era un zâmbet exersat îndelung și mereu bine primit.

— La fel ca și cele trimise ieri și alaltăieri, și cu o zi înainte. Cu adevărat, suntem inundate de flori. Generozitatea voastră este apreciată, dar mi se pare puțin exagerată.

— Numai puțin? Va trebui să mă străduiesc mai mult.

Îi prinse mâna și o duse la buze, să o sărute.

— Mai mult, Alteța Voastră?

— Alexei. Poate că e prea devreme pentru astfel de familiarisme, dar… Sunt un bărbat fără prea multă răbdare, draga mea, continuă el, fără ca privirea lui să o slăbească vreo clipă. Și poziția mea îmi permite să fiu astfel. Nu simt deloc nevoia să fiu subtil când văd ceva ce îmi doresc.

Anticiparea îi făcu lui Jocelyn sângele să fiarbă.

— Și ce anume vă doriți?

— Vreau exact ceea ce-am vrut când am dansat prima dată cu tine, săptămâna trecută. Și din nou, de fiecare dată când te-am văzut, de atunci încoace. Și acum, la fel.

Își atinse buzele, în treacăt, de dosul mâinii ei înmănușate.

— Pe tine, scumpă Jocelyn, pe tine te vreau.

Un val de triumf îi străbătu trupul. Tot ce putea să facă era să se străduiască să nu râdă ca o nebună. Un prinț veritabil, bogat și frumos voia să o ia de soție. Prințul Alexei Frederick Berthold și așa mai departe voia ca ea să-i fie mireasă. Să fie prințesa lui. Și într-o zi… regina lui.

— Adevărat? murmură ea cu un aer stăpânit, care îi era străin, dar care, cu toate acestea, era nimerit pentru o viitoare prințesă.

Oare o să-i ceară mâna chiar acolo? Acum? În fața tuturor? Ar fi scandalos, dar cu toate astea teribil de romantic și minunat de mulțumitor.

— Absolut adevărat, răspunse el, coborându-și brațul, fără să-i dea totuși drumul la mână. Dar aici este un loc mult prea public pentru a discuta astfel de lucruri.

Jocelyn alungă împunsătura unei dezamăgiri. Avea dreptate, desigur; nu era aici locul pentru o cerere în căsătorie. Se cuvenea ca prințul... nu, Alexei – acum ar trebui să înceapă să se gândească la el cu numele de Alexei, dacă tot voia să se mărite cu el –, Alexei să o ceară de soție de la fratele ei.

Dar Richard era încă în America, împreună cu soția lui însărcinată și cu părinții ei, ducele și ducesa de Roxborough. Ceea că însemna că nu mai rămânea decât mătușa Louella care să-și dea acordul pentru căsătoria ei – sau poate că Thomas Effington, marchiz de Helmsley și fiul ducelui și al ducesei, putea să-și dea oficial acordul la mariaj.

Jocelyn și surorile ei stăteau la Effington Hall pe durata sezonului londonez, iar Thomas urma să se căsătorească în următoarea săptămână cu Marianne, la reședința de la țară a familiei lui. Evident, la optsprezece ani, Jocelyn avea vârsta necesară și era deplin capabilă să ia chiar ea însăși astfel de decizii. La urma urmelor, nu refuzase ea până acum deja două cereri în sezonul în curs, fără să ceară părerea altcuiva? În plus, Alexei era prinț, și regulile obișnuite nu i se aplicau.

Alexei se aplecă mai aproape.

— E aici o sală de muzică. E destul de departe de mulțime pentru o discuție privată pe teme… delicate. O să fiu acolo, singur, peste o oră. Vino și tu.

— Fără însoțitoare? îl tachină ea și îi zâmbi. Doar nu vreți să mă las în voia a ceva așa de necuvenit.

— Nu e nevoie de însoțitoare între noi. Între Alexei și Jocelyn.

Tonul lui era lejer, dar ochii căprui scoteau flăcări. Degetele i se încleștară de ale ei.

— Peste o oră, deci.

Ea își retrase încet mâna. Nu se făcea să pară prea nerăbdătoare.

— Vom vedea, Alteța Voastră. Alexei.

— Vom vedea? întrebă el, cu ochii mijiți. Te previn, nu sunt obișnuit să fiu refuzat.

Jocelyn îi susținu cu tărie privirea și răspunse:

— Nici eu nu sunt obișnuită să primesc ordine.

Alexei o privi cercetător o lungă clipă, și ea se întrebă din nou dacă nu îl forțase prea tare. Totuși, prinț sau nu, dacă avea să fie soțul ei, trebuia să înțeleagă că ea nu putea să fie tratată ca o simplă servitoare, supusă cererilor lui. Cu siguranță avea să-și facă datoria ca soție, ca prințesă, dar încă nu era nici una, nici alta. Cel puțin el îi zâmbi și dădu din cap, în semn de aprobare.

— Te vei obișnui, draga mea. Te vei obișnui foarte bine.

O conduse în locul unde Marianne stătea împreună cu Thomas și sora ei mai mică, Becky, se înclină ușor și se îndepărtă. Dar nu înainte ca privirea lui să o întâlnească pe a ei, și atunci ea știu că prințul nu avea nici o îndoială că ea va veni la întâlnire.

Dacă mătușa Louella ar fi fost aici, lui Jocelyn i-ar fi fost imposibil să scape de supraveghere, dar tocmai astăzi, mai devreme, căzuse și se rănise la gleznă, așa că în seara asta fusese silită să rămână acasă. Jocelyn urmări silueta înaltă a lui Alexei, care se strecura prin mulțimea ce se dădea în lături la trecerea lui, și înțelese că el avea dreptate. Ea urma să se ducă la întâlnire.

— Ei, asta a fost cu adevărat interesant, murmură Marianne.

— Pentru aproape toată lumea de față, zise și Becky, sec.

Marianne o cercetă cu atenție pe Jocelyn.

— Ce naiba ți-a spus?

— A, nimic important, răspunse Jocelyn, ridicând un umăr, nepăsătoare.

Becky pufni, într-un mod cu totul nepotrivit pentru o lady.

— Nimeni nu te crede. Spune-ne…

— Mie nu-mi place de el, interveni Thomas.

Luă o gură din paharul pe care îl avea în mână, cu privirea ațintită asupra prințului.

— Tu ești iarăși exagerat de protector, Thomas, îl dojeni Marianne. Bărbatul este de-a dreptul fermecător.

— Și e prinț. Un prinț adevărat, care are propria lui țară și propriul castel și… o coroană, îmi închipui. Becky îi adresă întrebarea lui Jocelyn. Are și coroană? Cu pietre prețioase și aur, și mai știu eu ce?

— Habar n-am, răspunse Jocelyn semeață. Presupun că da.

— Sper că da. Altfel, nu prea ar merita efortul de a fi prinț, dacă nu ai coroană, continuă Becky, apoi își mută privirea înapoi la Alexei. Desigur, chiar și fără coroană e destul de arătos.

— De-a dreptul frumos, de fapt, adăugă Marianne, care și ea îl studiase pe prinț.

— Și foarte bogat, zise Jocelyn, încet.

Prințul era, în fapt, tot ceea ce-și dorise vreodată.

— Mie nu-mi place, repetă Thomas.

— Thomas, te-am auzit de prima dată, spuse Marianne pe un ton blând. Și oricât de mult urăsc faptul că trebuie să-ți atrag atenția, nici nu trebuie să-ți placă.

— Bun, pufni Thomas. Pentru că nu-mi place și eu mă pricep să evaluez caracterul oamenilor.

Surorile schimbară priviri cunoscătoare. Nu era nevoie să o spună cu glas tare. Până și Marianne, care îl iubea din toată inima pe Thomas, știa cum nu se poate mai bine că evaluarea pe care el o făcea caracterului altor bărbați, mai ales când venea vorba de bărbați care manifestau vreun interes față de surorile Shelton, era departe de a fi corectă.

— Și nici nu am încredere în el, continuă Thomas, cu ochii mijiți. Toate florile alea. Un bărbat care exagerează în așa hal este pus pe rele.

— Haide, haide. Și ție ți s-a întâmplat să exagerezi, în unele cazuri, zise Marianne, apoi se opri, gânditoare. Oricum, înțeleg ce vrei să spui.

— Chiar înțelegi?

Vocea lui trăda suspiciunea.

— Absolut, continuă Marianne, în timp ce în ochi îi apăru o sclipire răutăcioasă. Știu din experiența personală că un bărbat care e dispus la astfel de gesturi exagerate este de obicei pus pe rele.

Thomas se uită fix la Marianne o clipă, apoi pe chip îi apăru un zâmbet.

— Dragostea mea, aceea a fost cu totul altă poveste. Intențiile mele au fost întotdeauna onorabile.

Jocelyn tuși cu înțeles. Becky se înecă. Era nostim să auzi declarația lui Thomas despre intențiile lui onorabile, dat fiind cât îl făcuse Marianne să alerge după ea, înainte de a-și da acordul să se căsătorească cu el. O cursă în care termenul de farsă ar fi fost mai potrivit decât cel de onorabil.

Thomas le aruncă surorilor o privire mustrătoare.

— Puteți să spuneți ce vreți, nu puteți nega faptul că interesul meu a fost întotdeauna acela pentru căsătorie.

Luă mâna lui Marianne și o duse la buze. Trebuia să fii nebun să nu vezi iubirea pe care o împărtășeau unul pentru celălalt. Lui Jocelyn i se strânse inima când îi văzu și alungă gândul supărător că lucirea din ochii lui Alexei, când o privea, nu prea semăna defel cu privirea lui Thomas. Dar ea nu dragoste căuta.

Marianne își concentră atenția din nou asupra surorii ei mai mici.

— Haide, Jocelyn. Murim toți de nerăbdare să aflăm. Ce ți-a spus?

— Absolut nimic, răspunse Jocelyn, străduindu-se să-și păstreze atitudinea rezervată. Serios.

— Spune-ne, Jocelyn, insistă și Becky, nerăbdătoare. Vrea să se însoare cu tine?

Sora ei nu își mai putu reține zâmbetul care i se întinse pe toată fața.

Becky făcu ochii mari.

— Nu-i așa că vrea? Te-a cerut deja?

— De la mine ar trebui să te ceară, zise Thomas, ferm.

Surorile nu îl băgară în seamă.

Luând-o pe Jocelyn de mâini, Marianne spuse:

— Nu mai răbdăm nici o clipă în plus. Spune-ne, ți-a cerut să te măriți cu el?

— Încă nu, răspunse Jocelyn, scuturând din cap. Dar a lăsat să se înțeleagă că o va face. Astă-seară.

— Ești sigură? o întrebă iar Marianne, pe un ton precaut. Nu cumva prinții au tendința să se însoare… cum să spun, cu prințese?

— O să fiu prințesă după ce ne căsătorim, replică Jocelyn, incapabilă să-și reprime o oarecare notă de îngâmfare din voce. Și tocmai pentru că e prinț, poate să se însoare cu cine vrea el.

— Ce minunat! exclamă Becky, pe un ton entuziasmat. Atunci și eu ajung tot prințesă?

— Nu, îi răspunse Thomas, sec.

Becky își încreți năsucul.

— Chiar îți dorești asta cu adevărat? o întrebă Marianne pe sora ei, privind-o țintă în ochi. Așadar, îl iubești?

— Este ce mi-am dorit dintotdeauna, răspunse cu tărie Jocelyn, ignorând a doua întrebare. Și acum o să mi se întâmple.

Privirea lui Marianne îi cercetă cu atenție chipul.

— Și merită să pierzi ceea ce nu ți se va întâmpla? spuse ea, cu o voce blajină. Ceea ce s-ar putea să nu ți se întâmple niciodată?

Deodată, Jocelyn văzu cu ochii minții perindându-se toți anii copilăriei lor, trăiți în sărăcie. Când se descurcaseră cu te miri ce. Cu haine peticite și hrană pe sponci, și acoperișuri sparte. Cu visuri despre bogății și poziție socială și, da, despre un prinț. Și atunci îi dispăru din minte orice urmă de îndoială.

— Este tot ce mi-am dorit vreodată, spuse ea din nou și o liniști pe sora ei, zâmbindu-i încrezător.

— Atunci asta e tot ce contează.

Marianne îi zâmbi la rândul ei, îi strânse mâinile ușor, apoi le dădu drumul.

— Cred că vom avea tot felul de lucruri de planificat, și Becky îi dădu înainte cu trăncăneala, în timp ce Jocelyn o aproba când și când, în momentele potrivite, deși mintea îi era în altă parte.

Alexei nu era de zărit, iar atenția colectivă a celor prezenți se îndreptase în altă parte. Cu toate acestea, speculațiile pluteau în aer. Jocelyn și prințul oferiseră deja suficiente motive de discuție pentru bârfitori. Era sigură că a doua zi curioșii aveau de analizat, de tocat și de disecat un anunț regal. Londra întreagă urma să vuiască. Și de ce n-ar fi astfel? O să fie perechea perfectă din acest sezon monden. Poate chiar din toate sezoanele.

În mai puțin de o oră, toate visurile ei vor deveni realitate.

Jocelyn deschise ușa, împingând-o încet.

— Alteța Voastră?

I se păruse un semn de foarte bun augur că reușise să se strecoare cu remarcabilă ușurință de la bal și să găsească salonul de muzică. Dar încăperea era goală.

Nu se putea să fi ajuns prea devreme. Cel mai probabil era chiar puțin în întârziere. Poate că el sosise deja și își pierduse răbdarea să o mai aștepte, deși, mai probabil, voia să o facă pe ea să-l aștepte. Dar ea nu o va face. Oricum, nu mai mult de un minut sau două.

Se uită împrejur și păși spre mijlocul camerei, închizând ușa în urma ei. Salonul era impresionant ca dimensiuni, un spațiu deosebit de potrivit pentru momentele muzicale pe care înalta societate le adora în public, dar care erau considerate atât de odioase în particular și individual. Ici și colo se aflau răspândite câteva divane. Peretele din fund părea plin de ferestre sau de uși de sticlă – era presupunerea lui Jocelyn, după reflexele strălucitoare pe care le trimitea – și în dreptul lui se zărea o formă masivă, probabil un piano forte. Jocelyn se pricepea destul de bine să interpreteze ceea ce o înconjura, dar, pe de altă parte, avusese toată viața la dispoziție ca să exerseze.

Scoase un suspin de resemnare. Poate că ar trebui să se gândească serios la insistenta propunere a surorii ei, de a încerca măcar să poarte ochelari. Devenea destul de obositor să-ți duci viața înconjurată de un cerc strâmt de vizibilitate mărginită de un univers neclar, acoperit de ceață. Jocelyn recunoștea nesilită că doar fudulia o împiedica să-și corecteze vederea slabă, deși nu ar fi schimbat prea tare felul în care arăta. La urma urmelor, Marianne purta ochelari și tocmai era pe cale să se mărite cu fiul unui duce. Jocelyn putea să reușească la fel de bine și cu ochelari.

Dar ea urma să se mărite cu un prinț. Un sentiment de trufașă victorie o inundă. Se depărtă de ușă. Nu avea nici o îndoială despre ce voia el să discute cu ea. Nici o îndoială de ce voia să o întâlnească ferit de ochii lumii. O să-și declare intențiile față de ea, înainte de a-i cere oficial mâna. Acela va fi punctul romantic culminant. Cel mai emoționant moment din viață. Supremul triumf social. Și ceea ce-și dorise mereu.

Totuși, ar fi trebuit să ajungă până acum. Cu mintea absentă, se întreba dacă viața cu Alexei nu va fi o serie de mici jocuri ca acesta, în care fiecare din ei va face efortul de a avea ultimul cuvânt. Jocelyn trebuia să admită că el era prinț și că, fără îndoială, va câștiga în cea mai mare parte a timpului. Și trebuia să accepte acest fapt. Va merita să o facă. Va deveni prințesă și va trăi într-un castel, cu servitori care îi vor sta la dispoziție pentru orice capriciu al ei. Viața ei va însemna un șir de baluri regale și de evenimente de stat, iar lumea o va linguși ca să-i câștige favorurile. Și dacă nu va avea niciodată parte de ceea ce îi unea pe sora ei și pe Thomas, ei bine, acesta era prețul pe care cineva trebuia să-l plătească pentru a-și îndeplini visurile. În plus, nu exista nici un motiv ca dragostea să nu apară după căsătorie. Până la urmă, bărbatul îi plăcea.

Deodată, vârful piciorului i se prinse în marginea covorului și se împiedică, scăpând din mână evantaiul. Acesta se rostogoli pe jos, dispărând sub unul dintre divane. Enervată, Jocelyn se aplecă să îl recupereze și atunci auzi zgomotul surd al unei uși care se deschidea în capătul opus al salonului. La naiba! Cu siguranță nu ar fi vrut ca prințul să o găsească ghemuită la podea. Nu era deloc felul în care s-ar comporta o viitoare prințesă.

— Oare este înțelept să ne întâlnim astfel? se auzi o voce masculină.

Un alt bărbat chicoti.

— Nu există loc mai bun unde să fim singuri decât în mijlocul unei mulțimi.

Jocelyn se simți ușurată. Evident, nu era Alexei. Doar doi invitați care căutau un loc unde să poarte o discuție privată.

— Crezi că el bănuiește ceva? întrebă primul bărbat.

— Absolut nimic. Câtă vreme păstrăm discreția, nici el, nici nimeni altcineva nu poate să facă vreo legătură între noi doi. În clipa de față, nu există nimic care să ne lege. Trebuie doar să ne asigurăm că nici nu va exista vreodată.

Privată, dar cu totul neobișnuită. Nu că ar fi fost treaba ei. Degetele i se strânseră pe evantai și dădu să se ridice.

— În seara asta are lucruri mult mai interesante pe cap.

Cei doi izbucniră într-un râs nerușinat, și Jocelyn se opri. Ceva în râsul și în tonul lor era absolut alarmant. Decise să nu ia seama la acea senzație de neliniște, pe care o puse pe seama stânjenelii oricărei persoane prinse că trage cu urechea, indiferent cât de inocentă ar fi fost.

Inspiră adânc, se ridică în picioare și le trimise celor doi cel mai fermecător surâs.

— Vă rog să mă iertați. Nu știam că e cineva…

— Tu! Ce cauți tu aici? răbufni cel din dreapta, deși putea să fie la fel de bine și cel din stânga. Abia dacă se zăreau mai mult de două siluete neclare, învăluite în negru.

Indignată, Jocelyn își înălță bărbia.

— Nu e nevoie să fiți necioplit, mai ales că am impresia că am fost prima aici. Am intrat pur și simplu ca să…

— Ne-a văzut, a rostit vocea mai groasă, pe un ton amenințător și pe Jocelyn o străbătu un tremur de teamă. Ocupă-te de asta.

— Nu cred că e nevoie să vă