O dragoste tragică. Destinul ultimului Romanov

De Mossanen Dora Levy

Rămasă orfană în adolescență, Daria își găsește refugiul la curtea țarului Nicolae al II-lea, unde afecțiunea ei pentru țareviciul Alexei și leacurile miraculoase din ambră o fac să fie îndrăgită de toți membrii familiei Romanov. De-a lungul anilor, Daria este martoră a evenimentelor fericite și mai puțin fericite de la curtea imperială, a balurilor fastuoase, dar și a crizelor de hemofilie ale micului Alexei, pe care Rasputin, călugărul nebun, încearcă să le vindece. Totul se sfârșește însă tragic, când bolșevicii ajunși la putere îl împușcă pe țar și întreaga familie. Daria supraviețuiește ca prin minune și, convinsă că țareviciul nu a murit, își dedică întreaga viață regăsirii ultimului Romanov.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067413007

Previzualizare carte

1887

Mugetele bourilor răsună departe în pădurea bătrână. Boris Spiridov își întinde haina de vânătoare peste o saltea de frunze, iar Sabrina Iosefina, fiica unui mare duce și favorit la curtea Romanovilor, se lasă pe vine ca și cum și-ar fi petrecut toată viața în pădurea aceasta. Înalt și solid în spatele ei, Boris o lasă să-și sprijine greutatea de picioarele lui și cu mâinile o apucă de subsuori. Ea își desface genunchii larg, își adună enormele rezerve de putere și împinge. Aduce pe lume o fată. O fată cu bucle negre și pielea de culoarea aramei. O fată cu ochi aurii minunați – unul dintre ei ca un opal translucid, care reflectă profunzimea emoțiilor mamei.

CAPITOLUL 1

1991

Daria Borisovna Spiridova se trezește speriată la auzul unui ciocănit insistent în ușă. Fluturi bat din aripi pe pielea ei, își țes drum printre buclele ei argintii, foșnind pe sub pături. Un nor de fluturi plutește din dormitor până în hol.

Înfășurată într-un șal de satin fin, cu bastonul țarului Nicolae al II-lea într-o mână și cu o lampă în cealaltă, Daria se strecoară în liniște pe coridorul Palatului Plăcerilor, acum în ruină, și se oprește în fața ușii de stejar masiv.

Micul Servitor apare cu o tavă de piroști și un pahar de votcă. Zâmbetul îi scoate la iveală dinții de aur, care au costat-o pe Daria o cruce încrustată cu perle.

— Pot să vă ajut, doamnă?

Ea ridică o mână ca să-l țină la distanță. Cu sclipirea aceea poznașă în ochi și obiceiul lui de a-și face apariția în momentele cele mai nepotrivite, piticul e de multe ori o pacoste.

— E pentru mine. Răspund eu.

Își strânge șalul în jurul umerilor. Buclele ei aruncă umbre în lumina slabă a lămpii în timp ce bâjbâie cu numeroasele încuietori și zăvoare. Ușa se mișcă scârțâind, apoi se deschide cu un geamăt puternic, iar ea se trezește față în față cu un tânăr cu ochii înguști, într-o uniformă de culoarea coastelor Crimeei.

— Dobroe utro! o salută el, făcând o plecăciune adâncă, atingând cu o mână borul căciulii din blană de vulpe ce i se clatină pe capul mic și conic, iar cu cealaltă întinzându-i un plic crem din foaie velină.

La vederea sigiliului familiar al asociației, Daria ridică involuntar mâna spre oul Fabergé în miniatură pe care îl poartă la gât agățat de un lănțișor. Asociația Nobilimii Ruse este o adunare zdrențăroasă a unor rămășițe de aristocrați descendenți ai Șcerbatovilor, Golițînilor, Bobrinskilor, Iusupovilor și Șeremetievilor. Înainte ca ticăloșii de bolșevici să distrugă Rusia, aristocrații aceștia se plimbau în trăsurile lor strălucitoare pe bulevardul Nevski Prospekt în drum spre Teatrul Mariinski sau de la un palat la altul, unde, înfășurați în blănuri și strălucind de bijuterii, mâncau cu lingura caviar de Marea Caspică în boabe ca mărgăritarul și ciocneau pahare de șampanie cu Altețele Lor imperiale țarul Nicolae Alexandrovici Romanov și Alexandra Feodorovna. Vorbeau în limba franceză cu copiii lor și cu guvernanta elvețiană, în limba engleză cu bonele și prietenii lor britanici și în limba rusă cu slujitorii.

Aristocrații aceștia exilați încă mai visează, fac planuri și complotează să reinstaureze monarhia, deși resping ideea ei de a-l căuta pe fiul țarului, Alexei, considerând-o doar o ultimă halucinație a unei femei nebune.

— Spasibo, fiule, îi murmură Daria mesagerului rumen la față.

Face un pas înapoi ca să închidă ușa, dar băiatul rămâne nemișcat în prag, captivat de femeia aceasta în vârstă de 104 ani, de ochii ei fermecători, din care unul seamănă cu o sferă de opal crăpat. Nu e ca opalul acela lăptos extras din fisurile pământului, ci are o nuanță aurie limpede, sfidătoare și plină de mister.

— Ești atât de frumoasă, atât de deosebită! se aude el vorbind, deși limba i se împleticește în gură. E adevărat că ochiul tău de opal poate citi gândurile animalelor?

Daria își îndreaptă privirea spre el.

— Și pe ale oamenilor, golubcik, dragul meu. Văd totul, chiar și ceea ce aș prefera să nu văd.

Până la vârsta ei, Daria a învățat să accepte multe lucruri… Și-a acceptat fisura opalului din ochi, provocată de o suferință întâmplată cu mult timp în urmă, o tragedie la care a fost martoră, o pată neagră care n-ar fi trebuit să apară niciodată. A învățat să accepte curiozitatea trezită de ochii ei, să accepte că frumusețea ei, neștirbită de timp sau de nenorociri, este și ea o ciudățenie. Așa că, în ciuda nerăbdării de a afla ce conține plicul, decide să-i răspundă băiatului curajos, care-i amintește de Micul Servitor cu douăzeci de ani în urmă, când i-a apărut la ușă cu gura plină de dinți stricați și cu două zibete botoase în brațe, spunându-i că părinții lui au fost trimiși „la lagăre", că nu-i pasă că toată lumea o crede vrăjitoare și că fluturii ei sunt sufletele Romanovilor. La drept vorbind, i-a spus el, excentricitățile ei îi conveneau, căci și el era altfel decât ceilalți. I-a promis să muncească din greu în schimbul hranei și adăpostului și a susținut că pisicile lui sălbatice sunt dresate să smulgă boabe roșii de cafea din tufele pe care a promis să le planteze în grădină, boabe din care avea să prepare cea mai aromată cafea. Ea a deschis pur și simplu ușa și l-a lăsat să intre. Și acum, în ciuda înclinației de a aprinde focurile în șeminee în absența ei, tăcerile lui lungi și votca excelentă pe care o distilează au devenit prezențe agreabile în viața ei singuratică.

Freacă plicul între palme și îi oferă tânărului în uniformă un zâmbet care îi scoate la iveală dinții impecabili.

— Vrei o sticlă din votca mea de casă?

El se foiește în loc, șovăind, nesigur de manierele potrivite – dacă ar trebui să accepte sau să refuze politicos. Se decide să urmeze calea bătută și răspunde:

— Nu beau, spasibo.

Ea scoate un hohot de râs, izvorât din adâncul pieptului, apoi izbucnește într-o veselie vulcanică.

— Ce păcat! O dușcă zdravănă de votcă bună în fiecare zi te ține sănătos. Dar te înțeleg, băiete, chiar te înțeleg. Ești tânăr, neatins de tragedii, îmbătat de viață. Și totuși, dacă te răzgândești, îți ofer cu cea mai mare plăcere o sticlă din excelenta mea votcă.

— Votca vă face să arătați atât de tânără… Scuzați-mă. Se spune că sunteți bătrână, dar nu arătați deloc bătrână. Sunteți bătrână?

— Bătrână! Ai grijă ce spui, băiete! Daria își întinde capul spre el, căutând în ochii lui vreo urmă de răutate sau de batjocură, dar, negăsind decât inocența tinereții, adaugă: Secretele vieții mele lungi sunt pasiunile, obsesiile și visele mele, care nu s-au schimbat deloc de când aveam șaptesprezece ani și trăiam în pădurea Belaveja cu păsările paradisului și animalele sălbatice. Dacă s-a schimbat ceva, aș putea spune că azi sunt mai hotărâtă. Du-te acum și împărtășește-le vestea tinerilor tăi prieteni!

Secretul longevității ei este mult mai complex de atât, desigur. O bucată de ambră pe care a descoperit-o pe malul Crimeei rămâne esențială pentru aspectul ei tineresc. O ajută și optimismul ei, capacitatea de a se hrăni cu speranțe și cu o dietă de amintiri. Chiar și atunci când fructele halucinogene din grădină nu-i alină amestecul acesta de aduceri-aminte și vinovăție, ea refuză să-și piardă speranța. Speranța că fiul țarului supraviețuise ororilor din noaptea aceea de demult și că, în ciuda vârstei lui, este sănătos. Speranța că va putea, încă o dată, să-l țină în brațe și să-i acopere fața cu un milion de sărutări tandre.

— Pot să vă mai pun o întrebare? spune băiatul.

— Ne budet li, ai grijă ce întrebi, tinere! răspunde ea, și un nor de fluturi i se ghemuiește în mâna făcută căuș.

— Este adevărat că ai fost tiotea Dașa a țareviciului, Alexei Nikolaevici Romanov?

— Într-adevăr. Da! Am fost doamna lui de onoare, iubita lui mătușă Dașa. Acum du-te! Sceastia i zdorovia! Noroc! Și nu uita să-l pomenești pe țareviciul nostru în rugăciunile tale, spune ea.

Un nor de fluturi fâlfâie în jurul ei ca niște ornamente. E mai puțin intimidantă decât i s-a spus, așa că băiatul exclamă:

— Oamenii zic că sunteți vrăjitoare și că fluturii ăștia sunt sufletele Romanovilor care țin vrăjmașii departe și vă ajută…

— Vorbești prea mult, fiule. Ferecă-ți buzele, altfel vei începe să scoți broaște râioase pe gură.

Daria îl împinge blând cu bastonul și închide ușa în urma lui. Alungă doi fluturi insistenți care aterizează pe plic și bate cu bastonul înspre un șobolan care aleargă pe hol ca să ciugulească în spatele ei. Alți șobolani vin și pleacă, mulțumindu-se cu resturile neîndestulătoare. Ăsta cu ochii ca niște mărgele e lacom ca oricare dintre revoluționarii roșii pe care i-a cunoscut vreodată, ca toți ticăloșii de comuniști și javrele antimonarhiste care se scapă pe ei de frică atunci când o văd.

Rupe sigiliul plicului și scoate un bilet scris pe foaie velină. Inima îi bate cu putere în piept în timp ce trece cu privirea peste inscripțiile imprimate cu auriu. Emisarii Asociației Nobilimii Ruse o cheamă la o reuniune de urgență la parfumeria Rostislav, la patru fix după-amiază. O chestiune importantă necesită prezența ei imediată. Ce i-ar fi putut determina pe membrii acestui cerc închis de monarhiști să o cheme acum? A stat cu ochii pe ei de-a lungul anilor, urmărindu-le jalnicele încercări eșuate de a-l găsi pe moștenitorul tronului, prețiosul ei protejat, dragul ei Alioșa, bărbatul care avea să restaureze monarhia. An după an, tot felul de pretendenți la tron și-au făcut apariția, escroci și impostori fără nici o legătură cu Romanovii, fără vreo picătură de sânge regal în venele lor uscate.

Daria împăturește biletul și se gândește la căutările ei continue pe străzile poluate ale Ekaterinburgului, pe bulevardele sufocate de trafic, în clădirile acoperite cu funingine și în autobuzele împuțite, la atenția cu care examinează toate persoanele oricât de puțin asemănătoare cu țareviciul, prințul ei adorabil cu ochi melancolici care îi reflectau suferința. Continuă să călătorească prin țară și să asculte pe oricine pretinde să aibă informații despre vreun Romanov, să stabilească întâlniri cu un impostor sau altul, să le observe geografia fețelor și să îngrămădească cenușă pe capetele lor mincinoase.

Micul Servitor reapare cu tava.

— Micul dejun, doamnă?

Ea bagă biletul înapoi în plic și lasă să iasă un fluture care intrase înăuntru.

— Nu azi.

— Vești deosebite, doamnă?

— Da, da, o întâlnire importantă la care trebuie să particip.

— Chiar acum, doamnă?

— Nu, peste o eternitate. Ei, nu chiar, dar așa pare. Trebuie să fiu la parfumerie în patru ore.

— Poate că doamna vrea să încălzesc baia de aburi? Ajută întotdeauna.

— Da, mulțumesc. Chiar te rog.

Va face baie, își va spăla părul cu șampon, va gusta un fruct halucinogen sau poate două și va bea un pahar de votcă parfumată ca să-i treacă timpul. Îi place sentimentul de relaxare pe care i-l aduce fiecare scufundare în baia cu aburi. Spălatul este un ritual necesar, legătura ei de fiecare zi cu trecutul, cu copilăria și părinții ei iubiți.

Piticul se grăbește să pregătească baia cu aburi, hotărât să-i facă pe plac stăpânei lui, care, spre deosebire de alții, îl privește ca pe un egal, nu ca pe un gândac de bucătărie pe care îl strivești cu piciorul și îl strângi apoi odată cu gunoiul. Dintotdeauna i s-a spus Micul Servitor, în ciuda faptului că, lăsând la o parte înălțimea lui, are trăsături care ies în evidență: ochi bulbucați, nas coroiat, mâini și picioare ca niște lopeți. Îi place să locuiască aici, ferit de priviri curioase, aici unde poate să se îmbrace cum vrea, în pantaloni largi din satin colorat și bluze care îi amintesc de Bakșai, satul natal. Camera lui, în ciuda vopselii care se cojește și a mirosului de mucegai, e de-a dreptul luxoasă după standardele lui, și Micului Servitor îi place să ocupe un pat care cândva a aparținut marii ducese Anastasia. Merge târșâindu-și picioarele prin grădina cu tufe de fructe, fluturi amețitori, zibete sălbatice și distileria de votcă unde fermentează smochine negre, melasă, chimen și coacăze. Și merge pe aceeași alee pe care s-au plimbat țarul și țarina cu șaptezeci de ani în urmă.

Ridicat în mijlocul a cinci acri de teren, pe un deal cu vedere asupra orașului de dedesubt, Palatul Plăcerilor este locul în care Nicolae al II-lea și Alexandra Feodorovna obișnuiau să asiste la simfonii și spectacole de balet după o zi lungă de responsabilități oficiale. Înconjurat cândva de crânguri de mesteacăn, tei și cedru, peisajul e năpădit acum de tufe de arbuști hibrizi și robuști pe care Micul Servitor i-a plantat când a venit aici cu zibetele lui sălbatice.

Zibetele continuă să se împerecheze și să se înmulțească. Se strecoară printre tufișuri în timpul nopții și smulg boabe de cafea, mestecă exteriorul fructos și înghit interiorul tare. În fiecare dimineață, Micul Servitor intră în grădină și culege din numeroasele grămezi de bălegar de zibetă boabele care au fost rafinate de sucul gastric al animalelor. Apoi începe să fiarbă una dintre cele mai rare cafele dulci, cu aromă de vanilie și ciocolată.

Decorul acesta care s-a conservat miraculos și care ascunde ruinele revoluției bolșevice și ale anilor de război civil este singura reședință imperială pe care comuniștii și antimonarhiștii nu au confiscat-o, de teama fluturilor care se înmulțeau și pe care îi considerau sufletele Romanovilor, rămase să bântuie pe pământ.

Micul Servitor intră în baia de aburi construită cu zeci de ani în urmă. În afară de acoperișul care lipsește, este într-o stare acceptabilă. Încearcă apa și, văzând că e destul de caldă și plăcută, amestecă în ea o cantitate generoasă de esență de eucalipt și floare de portocal și așază în apropiere câteva prosoape, un borcan de săruri de baie și nuiele de mesteacăn. Culege cinci fructe de pădure halucinogene din grădină și le aranjează pe o frunză de smochin decorativă într-un bol, apoi pleacă să-și cheme stăpâna.

— Baia de aburi este gata, doamnă, anunță el oficial.

Ea apare, își aruncă șalul de pe spate și își scoate cămașa de noapte, în timp ce Micul Servitor le ridică și le împăturește cu grijă pe braț. O observă cum se scufundă în apa aromată, admirând miracolul de sub ochii săi. Mușchii ei sunt fermi, pielea, de nuanța scorțișoarei, ochii aurii reflectă splendoarea unei femei sigure pe frumusețea ei. El nu contenește să caute prin Palatul Plăcerilor ceva ce ar putea explica secretul tinereții ei veșnice: un elixir, o incantație, o plantă magică. Poate ceva ce i-ar putea adăuga și lui câțiva centimetri în înălțime.

S-a întrebat de mai multe ori dacă secretul tinereții ei ar putea avea vreo legătură cu parfumul care emană mereu din omniprezentul ou Fabergé în miniatură agățat de un lănțișor de aur la gâtul ei. Este o bijuterie superbă, nu mai mare decât unghia degetului mare. Un smalț de un verde intens, încrustat cu diamante strălucitoare și perle, în mijlocul căruia se află portretul unei femei frumoase cu părul roșcat. Odată deschis, emană un parfum puternic și îmbătător ca gesturile ațâțătoare ale unui amant.

Micul Servitor îi strânge părul într-o eșarfă și-i aranjează o pernă la ceafă. Aduce castronașul cu fructe de pădure. Ea aruncă două fructe pline, lucioase în gură, le suge nectarul, savurează gustul familiar de tartă amară. Îl strigă pe Micul Servitor să-i aducă înapoi bolul pe care l-a luat.

— Aveți grijă, doamnă, sunt proaspăt culese de pe vrej și sunt destul de puternice.

— Cu atât mai bine, răspunde ea, smulgând un fluture încăpățânat din vas și luând în mână restul boabelor, suficiente ca să-i țină entuziasmul în frâu până la reuniunea din după-amiaza aceasta.

Își odihnește capul pe pernă, oftează mulțumită și închide ochii, imaginându-și epoca din urmă cu 104 ani, dinainte de nașterea ei, în care bourii cutreierau sălbatici prin pădurea Belaveja și Sabrina era o femeie fără nici o grijă.

CAPITOLUL 2

1887

Marele duce Boris Spiridov își duce binoclul la ochi și privește întinderea nesfârșită de pădure bogată în vânat – cerbi, elani și bizoni –, presărată cu râuri șerpuitoare și cărări nisipoase, stejari bătrâni, pini și brazi albi. Musafirii de la curte sunt așteptați la moșia Belaveja din estul Poloniei, iar Boris, văr de-al doilea al țareviciului Nicolae Alexandrovici Romanov, așteaptă cu nerăbdare emoția vânătorii și plăcerea de a-și petrece timpul în compania doamnelor.

A fost plănuită o mare expediție de vânătoare a bourilor, crescuți și întreținuți pentru plăcerea tânărului țarevici. Însă, în ultimul an, animalele acestea viclene și greu de prins s-au înmulțit, călcând în picioare cuiburile delicate ale păsărilor paradisului pe care țareviciul le-a colonizat în pădure. Păsările acestea, cu penele lor dantelate și culorile uimitoare, sunt pe cale de dispariție. Și țareviciul nu este mulțumit.

Boris galopează de la o cabană de vânătoare la alta, strigând slujitorilor cu vocea lui autoritară să pregătească toate cabanele, să le decoreze cu opere de artă atent selectate, să aducă provizii, să împrăștie bușteni de foc, să curețe tufișurile și să macine ovăz ca să-l amestece cu carnea, ca hrană pentru câinii de vânătoare. Cât despre pregătirea cabanei private a prințesei Alix de Hessa, însoțitoarea țareviciului, Boris nu prea știe ce să facă. De ce fel de confort ar avea nevoie o femeie? O plasă deasupra patului, ca să țină țânțarii departe? Un buchet de flori și o cutie de bomboane de ciocolată? Gândindu-se la părul ei roșcat și lung, se îndreaptă spre cabana principală să ia setul de perii de păr din argint care au aparținut cândva Ecaterinei și pe care le-a achiziționat la o licitație.

În amurg e din nou în șa, cu spatele drept, atent la cel mai mic zgomot adus de vreo adiere, cu o eșarfă roșie neglijent legată într-un nod lejer. Cămașa și mânecile umflate de vânt îi sunt precum stânca de dolomit ce se ridică falnic în spatele lui. Aude galopul copitelor ce se apropie, urmat de zgomotul roților de lemn, fragmente de discurs și apoi râsete.

Boris apucă frâiele și se îndreaptă în galop spre locul de unde vine larma.

Alaiul imperial înaintează tumultuos. Țareviciul Nicolae galopează în șa. Prințesa Alix Viktoria Helena Luise Beatrice de Hessa și Rin călărește în dreapta lui, cu picioarele pe o parte, pe un armăsar de culoarea mierii de la grajdurile imperiale.

Iat-o, împodobită cu cercei prea mari și eșarfe viu colorate, agățate la gât ca niște funde de cadou, pe roșcata Sabrina Iosefina, fiica ducelui și ducesei de Corinin, un mic principat european, cunoscut pentru cele două mine care furnizează familiilor regale din Europa mult râvnitele diamante roz.

Un contingent mare de servitori îmbrăcați în livrea stacojie este urmat de zeci de cufere și de un spital pe roți, de o bucătărie mobilă, de supraveghetorul câinilor de vânătoare ai Maiestății Sale cu haitele sale de barzoi, echipa de grăjdari și șoimii.

Nouăzeci și opt de vânători – aristocrați și mari duci Romanov – își strunesc armăsarii arăbești pursânge să meargă la trap ca să nu stârnească vârtejuri de praf, neplăcute pentru doamne.

Sabrina își așază mai bine pușca agățată peste umăr și își îndeamnă armăsarul pătat la trap, ca să țină pasul cu prințesa.

— Draga mea Alix, ești obosită? Nu vrei să te odihnești? Cât de departe suntem?

— Nu suntem departe, răspunde prințesa Alix. Mă doare spatele, ca întotdeauna. Dar tu ce faci, draga mea? Ți s-a scurs toată culoarea din obraji. Dă-te cu un pic de ruj, dă-ți părul pe după urechi… da, în partea dreaptă… așa, e bine. O să ți-l prezint personal. Vei fi încântată. Marele duce Boris Spiridov are sânge regal și e un domn rafinat.

Sabrina își duce armăsarul mai aproape de prințesă.

— Nu te supăra, Alix, dar mă interesează mai mult vânătoarea decât marele duce.

— Nu știu ce găsești tu în sportul ăsta, draga mea. Poate de data asta marele duce are să ți se pară mai interesant decât împușcatul bourilor. Promite-mi să nu te pronunți decât după ce-l vei cunoaște.

— Promit, răspunde Sabrina, călăuzindu-și armăsarul să evite un pâlc de narcise.

Mai înapoi, în spatele servitorilor și al armăsarilor pursânge, Iasmina, dansatoarea persană – invitată de Boris Spiridov să distreze seara alaiul imperial – călărește bărbătește pe un armăsar brun. Coapsele ei musculoase îmbrățișează șaua, mâinile cu articulații albe strâng frâiele. Părul negru, presărat cu diamante false strălucitoare, îi este împletit în vârful capului și acoperit cu un văl de culoarea cerului. Țitera o poartă într-o cutie de piele așezată pe spatele unui catâr.

E furioasă, își simte inima în piept ca pe o piatră dureroasă. De-a lungul călătoriei, sute de ochi masculini lacomi i-au urmărit fiecare mișcare – rotația ușoară din încheietura mâinii care face calul s-o ia la galop, legănarea feselor ample pe șa, strălucirea ochilor negri ca o curmală în spatele voalului, sclipirea gleznelor când i se ridică pantalonii. Însă, pentru țarevici, ea nu înseamnă nimic. E orb, ca și cum Iasmina nici n-ar exista. Ca și cum n-ar fi copleșit-o recent cu daruri și cu adorația lui, ca și cum n-ar fi savurat atâtea seri liniștite la o cafenea retrasă, unde s-au ținut de mână și s-au privit în ochi, au discutat despre poezie, despre muzică persană, despre farmecele țiterei, și despre cum el, țareviciul Nicolae al II-lea al Rusiei, se teme de ziua inevitabilă în care va trebui să urce pe tron.

Și acum iată-l cu prințesa lui germană, ale cărei picioare fragile, zâmbet înghețat și privire tristă sunt în stare să usuce germenul oricărei pasiuni înainte ca ea să apuce să înflorească. Iasmina își ațintește privirea asupra țareviciului, își ridică vălul și și-l înfășoară în jurul cozii împletite de pe creștet. Chiar și așa cum arată acum, așezată în șa, cu un cap mai înaltă decât Alix de Hessa, el refuză să o bage în seamă. Dar nu va trece ea neobservată, își promite dansatoarea. Nu a călătorit zile întregi cu trenul și apoi pe spatele unui catâr din Azerbaidjan până în Rusia ca să fie refuzată de un bărbat, fie el și moștenitorul tronului rus.

Sabrina își scoate lornieta din desagă și se uită în depărtare la un bărbat călare. Pare atent, în așteptare. Eșarfa roșie și părul îi flutură în vânt. Se îndreaptă în galop direct spre ea, și silueta îi devine mai clară – părul blond unduind sălbatic în vânt, tenul ars de soare, hățurile strânse în mâinile puternice ca de fierar. Sabrina își ia pușca de pe umăr și și-o pune în poală. Cu o mână strânsă pe oblâncul șeii și cu cealaltă sprijinită pe pușcă, înclină capul și se uită intens, fără milă, la Boris Spiridov.

Armăsarul lui se oprește brusc, nas în nas cu calul ei, palpitând, râcâind pământul cu copita din față ca și cum ar porni la atac. Boris îi susține privirea. Femeia aceasta cu păr roșcat, care călărește ca un bărbat, nu poartă mănuși ca să-și protejeze mâinile, iar cerceii ei mari sunt o explozie de culori. El îi examinează fiecare trăsătură: liniile rotunjite ale obrajilor care se îmbujorează sub privirea lui, ochii verzi, răutăcioși, care nu se feresc timizi, zâmbetul languros din colțurile buzelor, ca un mic semn de întrebare.

Ea îl salută dând ușor din cap.

El duce mâna la borul unei pălării invizibile, apucă frâiele și schimbă direcția.

Țareviciul și prințesa Alix sunt invitații lui și nu trebuie lăsați să aștepte. Se îndreaptă în galop spre nemțoaică, o ajută să descalece și îi urează bun venit, sărutându-i mâna. Ea îl răsplătește cu unul dintre rarele ei zâmbete, apoi face semn larg cu mâna spre Sabrina.

— Dragul meu prieten, prințesa Sabrina Iosefina de Corinin. Probabil îl cunoști pe tatăl ei, ducele Iosif Leon IV de Corinin.

— Da, doamna mea, desigur că îl cunosc. Am vânat împreună la Peterhof, răspunde Boris, conducând-o pe prințesă spre țarevici, care înmânează frâiele grăjdarului și se îndreaptă spre Alix.

Țareviciul este un bărbat cu o constituție puternică, dar nu prea înalt. Privirea nerăbdătoare din ochii lui nu e greu de înțeles. Își dorește s-o aibă pe Alix pentru el însuși, să-i arate împrejurimile, să-i prezinte păsările paradisului. Dar, mai presus de toate, își dorește să o țină în brațe și să o asigure că, în ciuda educației ei luterane și a sentimentelor puternic antigermane ale părinților lui, se va însura cu ea într-o bună zi.

Boris îl salută cu o plecăciune și un sărut pe fiecare umăr. Verișorul lui nu e la fel de înalt ca el, dar puterea și energia lui îl fac un adversar redutabil în expedițiile de vânătoare, încât, în nerăbdarea lui, gazda a trimis vorbă că mâine vânătoarea va începe mai devreme decât de obicei.

Prințesa Alix scoate o cutie încrustată cu aur din poșetă și i-o întinde lui Boris.

— Am vrut să-i dau asta Sabrinei, dar am uitat, în entuziasmul călătoriei noastre. Fii, te rog, amabil, mare duce Boris, și ajut-o să deschidă încuietoarea.

Boris face o plecăciune prințesei în semn de respect.

— Este, desigur, o onoare pentru mine, dacă asta îi face plăcere doamnei Sabrina Iosefina.

În șa, Sabrina mângâie pușca din poală cu o licărire sălbatică în ochi și face semn spre cutia din mâna lui. Înclinarea ușoară, convingătoare a capului dă de înțeles că nu vrea să mai aștepte.

Boris deschide caseta și descoperă pe patul de catifea un colier cu un ou Fabergé miniatural, superb lucrat, încrustat cu perle și diamante. Deschide oul încet și admiră imaginea din profil a Sabrinei Iosefina ascunsă în interior. Îl închide, își înfășoară lanțul de aur delicat în jurul a două degete și se întoarce spre femeia cu păr roșcat. O prinde de talie și, dintr-o mișcare plină de forță, o ridică din șa, punând-o jos ca să privească în profunzimea ochilor ei. Întinde mâna să-i închidă lanțul la ceafă, și respirațiile li se amestecă pentru o clipă trecătoare, înainte ca dispozitivul de prindere să se închidă și Sabrina să se răsucească pentru a-i mulțumi prințesei Alix.

Oaspeții sunt conduși spre camerele lor, unde lachei cu mănuși din bumbac îi întâmpină cu piroști calde, piftie din limbă de bou și ceai amestecat cu coniac. Mâine va fi o zi lungă și obositoare, iar odihna este esențială pentru însoțitorii țareviciului.

Pentru Boris Spiridov, ziua de mâine este deja plină de mirosul femeii roșcate.

În zori, sunetul cornului de vânătoare răsună prin pădure. Pământul strălucește de roua începutului de toamnă. Frunzele sunt un caleidoscop de nuanțe de roșu și portocaliu. Razele soarelui încălzesc aleile de nisip și frigul iernii e doar o amintire din ce în ce mai vagă. Servitorii au curățat șemineele din cabanele imperiale și au făcut focuri noi. Cămările au fost încărcate cu provizii: frunze de viță umplute cu nuci și curmale, clătite cu lapte bătut, caviar proaspăt de Marea Caspică, vin de Porto, coniac, votcă aromată și lăzi de Château Lafite 1787.

Au fost tăiate poteci prin hățișuri și au fost amenajate poziții de tragere. Hăitașii au fost instruiți să taie din spate calea bourilor. Șoimii, dresați să ignore păsările paradisului, au fost asmuțiți asupra prăzii mai mici: iepuri, veverițe și tot felul de păsări. Simțind pericolul care se apropie, multe dintre animalele sălbatice și puii lor s-au retras adânc în umbra stejarilor mari și a pinilor.

Grupul imperial în ținută de vânătoare – haine încinse cu curele de piele, pantaloni băgați în cizme înalte până la genunchi – se revarsă din cabane într-o poiană vastă, presărată cu covoare de mătase și cu mese încărcate de delicatese: biftec Stroganov, sturion, caviar negru, clătite, purcel de lapte umplut și pelmeni cu carne de ren. Servitorii și grăjdarii aduc mereu mâncare și servesc tot felul de băuturi.

După ce s-au odihnit timp de trei zile și au fost ținuți închiși cu o zi înainte, câinii de vânătoare ai lui Boris Spiridov, cu ochii lor mari și spinările puternice, latră ațâțați de aroma de biscuiți și de ciuperci prăjite în unt. Mied fierbinte și coniac condimentat sunt turnate cu polonicul în cupe încrustate cu pietre prețioase, și pocale se ciocnesc în cinstea tânărului țarevici și a onoratei sale invitate.

Prințesa Alix de Hessa nu e pasionată de vânătoare. Ea ar prefera să-și petreacă timpul căutând păsările paradisului, mângâindu-le penele colorate și hrănindu-le cu smochine coapte și struguri. Dar, dată fiind vânătoarea care stă să înceapă și prezența în libertate a bourilor, decide să nu se depărteze prea mult de cabana principală, unde va rămâne cu celelalte femei, cu servitorii, copiii și bonele lor. Transmițându-le bărbaților rugăciunile și urările ei de bine, îi face semn doamnei sale de onoare să se întoarcă la cabană.

Sabrina Iosefina iese din cabana ei, urmată de ogarul lățos. Poartă o fustă din piele, prinsă în talie cu o curea cu cataramă din alamă. Tivul îi atinge ușor cizmele de călărie grele, cerceii supradimensionați sclipesc ca frunzele de plop, bluza de mătase este coborâtă cât să îi scoată în evidență decolteul durduliu. Întârzie în prag ca să examineze locurile din jurul ei, privirea îi alunecă nepăsătoare peste oameni și animale ca și cum nici unul nu ar fi demn de universul ei. Își pune pușca pe umăr, se îndreaptă spre o masă și își toarnă o cupă de mied pe care o ridică, urând tuturor viață lungă și biruință. Dă lichidul pe gât, pune cupa în mâna unui servitor, apoi traversează poiana și, fără