Gradina cu iasomie

De Jane Coverdale

La miezul nopții, când înflorește iasomia în grădină,
o femeie își așteaptă iubitul...

Pentru Sara Archer, viitorul de soție devotată a unui
funcționar britanic în India pare asigurat, dar întâlnirea
cu frumosul și puternicul Ravi Sabran schimbă totul.
Sub soarele torid al Indiei, poleiala înaltei societăți
se topește, iar Sara observă curând că nimeni
nu e ce pare a fi, în special soțul ei, Charles.

Dar în frumoasele grădini cu iasomie de la palatul
maharajahului, Sara urmează o cărare plină de pericole,
ce o îndepărtează de soțul ei cel brutal și o duce
spre Ravi și taina legată de nașterea ei.

Dacă vă plac romanele istorice de dragoste, acest
debut va fi de neratat, iar Jane Coverdale o autoare
ale cărei cărți vor deveni favoritele voastre.
Debbie’s Book Reviews

O poveste romantică uimitoare, care te prinde în mreje,
pe fundalul Indiei din perioada colonială britanică.
Perfectă pentru fanii lui Janet MacLeod Trotter,
Dinah Jefferies și ai revelației globale, Lucinda Riley.
Fantastic Fiction

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 iul. 2021
• ISBN: 9786063378973

Previzualizare carte

Capitolul 1

Sarei abia dacă-i venea să creadă că, în sfârșit, ajunseseră. Ieșise pe punte de la primele ore ale dimineții, îndurând cu greu agonia așteptării.

Când India apăru la orizont, nu o impresionă deloc peisajul, care îi trezi cel mult un sentiment puternic de ușurare că supraviețuise călătoriei și senzația că se afla într-o carte cu poze.

Stătu transfigurată de parcă ar fi fost secată de viață asemenea unei flori presate între paginile unei cărți până când, dintr-odată, briza își schimbă direcția și aduse un miros puternic și difuz dinspre țărmul îndepărtat.

Trecutul îi reveni în memorie cu o claritate aproape magică, iar amintirile, demult uitate, se strecurară din nou în lumină ca să o tachineze și să o provoace.

Îi reveni în minte izul dulceag al florilor care se ofileau în bătaia soarelui, ofrande călcate în picioare, risipite și intrate în descompunere pe treptele templelor lugubre dedicate unor zei fantastici și neverosimili. Duhoarea gurilor de canal deschise se îmbina cu aromele îmbătătoare și seducătoare de santal și paciuli. Paciuli! Șopti cuvântul aproape cu venerație trăgând adânc în piept o dâră din parfumul străvechi cu miros de mosc. Nu exista un alt parfum care să surprindă cu aceeași putere esența Indiei. Aproape că simțea atingerea unei mâini firave și uscățive care o strângea pe a ei, târând-o în urma unei siluete grăbite în timp ce picioarele ei micuțe încercau să țină pasul clătinându-se. Purta niște fuste apretate din muselină care foșneau pe aleile aglomerate de tarabe și oameni fără să slăbească din ochi sariul strălucitor care se legăna în fața ei. Tânjea din nou după gusturile demult uitate. Mango, iaurt dens și cremos și nucșoară proaspăt măcinată, orez lipicios și dulce pe o frunză de banană, o tratație specială pe care i-o pregătea ayah a ei, Malika.

Sara nu se mai gândise la Malika de ani de zile; acum, cu totul și cu totul pe neașteptate, se trezi inundată de senzații care amenințau să-i strice echilibrul și să-i saboteze stăpânirea de sine pe care o ținea și așa cu greu sub control.

Malika! Sara se forță să-și aducă aminte chipul ei, dar nu reuși să recreeze nici una dintre trăsăturile femeii, doar atingerea rece a unei mâini abile și liniștitoare, încheieturile delicate și brațele decorate cu o sută de brățări tremurătoare și zornăitoare, precum și norul de paciuli pe care îl lăsa în urma ei când pășea.

Malika! Cea care dormea întotdeauna la piciorul patului ei și care a scâncit neconsolată de durere atunci când Sara a fost luată de lângă ea, smulgându-și părul cel negru și gros și frecând uleiul de pe el pe buclele strălucitoare ale fetei ca și cum ar fi vrut să-i ofere ceva din ea, asemenea unui talisman care să o protejeze.

Sara vârî mâna să-și scoată batista, dar nu-și putu stăvili lacrimile. Toți anii aceia pe care îi petrecuse în Anglia și în care nu plânsese. Dar lacrimile veneau acum rapid, înecând-o cu sughițuri adânci și silențioase. În scurt timp, se estompară într-un fonfăit, iar apoi, îmbujorându-se cuprinsă de rușine, își aduse aminte unde se afla. Se uită de jur împrejur și o cuprinse un sentiment de ușurare după ce își dădu seama că nimeni nu-i văzuse dezlănțuirea, în afară de un pescăruș murdar, cu un singur picior, care se odihnea pe balustrada vaporului.

Simți un alt iz distinct, dar, de data aceasta, Sara își apăsă peste nas batista, transformată într-o cârpă jilavă și sărată, deși era im­posibil de înăbușit duhoarea. Undeva în apropiere se simțea mirosul morții.

Își duse mâna la ochi ca să se protejeze de lumina soarelui care se ridica la orizont, iar acolo, pe dealurile din depărtare, zări conturul scheletic al Turnurilor Tăcerii, niște bețe înalte din bambus putrezit unde zăceau trupurile neînsuflețite ale parșilor, pe paturi expuse forțelor naturii și la cheremul păsărilor de pradă. Pe fun­dalul cerului alb, siluetele istovite ale vulturilor pluteau pe curenții de aer, prea leneși și prea ghiftuiți ca să vâneze pradă vie.

Închise ochii și trăi din nou senzația ciudată de a fi în interiorul unui trup de copil și de a pălăvrăgi cu păpușile ei în grădina casei în care copilărise, în Madras.

Acolo totul era răcoros, luxuriant și înmiresmat. Nu se auzeau decât trilurile păsărilor și râsetele domoale ale servitorilor pășind fără să facă zgomot peste dalele din marmură ale casei decolorate, adăpostite între copaci.

În interiorul incintei vechii ei locuințe, măslinii și magnoliile gigantice atârnau asemenea unor umbrare, protejând delicatele flori englezești de soarele arzător. Din când în când, chiar și trandafirii și levănțica puteau fi făcute să înflorească, iar pentru puțin timp, își putea imagina că era, de fapt, în Anglia.

Își aminti cum privea în sus, adăpostindu-și ochii de cerul tulbure, distrasă de sunetul încleștării unor vulturi deasupra capului ei. Apoi, la fel de sălbatic ca în închipuirile unui coșmar, rămășițele unui braț uman se prăbușiră, cu o bufnitură surdă și grețoasă, la picioarele ei.

Ar fi trebuit să-și dea seama că nu era posibil să țină India la dis­­tanță, în ciuda zidurilor înalte care împrejmuiau casa.

Câteodată, o ceată de maimuțe descreierate, sălbatice și nemi­loase asemenea unor pirați, își făceau apariția pe neașteptate, deran­­jând mesenii și furând fața de masă, după care se retrăgeau înapoi în grădină, rânjind și arătându-și dinții servitorilor.

Iar atunci li se amintea din nou că, în afara oazei lor ordonate și liniștite, se afla India: India cea adevărată, disperată, înfometată și pătimașă.

În fața ochilor îi apăru chipul mamei, cu trăsături neclare, dar idealizate până la perfecțiune, o imagine fixată pentru totdeauna în memorie în lipsa vreunei fotografii care să stea mărturie farmecului ei.

Își aduse aminte cum se simțea atunci când mama ei o ridica și o așeza pe genunchi, foșnetul mătăsii, aroma efemeră a uleiului de trandafir care se ridica din hainele ei la fiecare mișcare, râsul vesel și pițigăiat, copilăros încă atunci când alerga desculță de la un capăt la celălalt al pajiștii ca să se joace alături de fiica ei.

Pentru Sara, mama ei fusese mereu un fel de spirit, o zână cu o existență imaterială, asemenea unui vis. Tatăl ei îi lăsase amintiri mai puternice și purta o poză miniaturală cu chipul lui într-un medalion pe care îl ținea la gât.

Moștenise de la el forma feței, gura cărnoasă, părul castaniu și bogat, dar mai vie decât chipul lui, îi rămăsese în minte memoria îndepărtată a unei arome plăcute de santal amestecate cu tutun, cum îi citea mereu ziarul și o încuraja să parcurgă cărți cu mult peste vârsta ei. O încurajase să vorbească hindi și să se joace cu copiii localnicilor ca să le învețe obiceiurile.

Era amabil cu toată lumea, îndeosebi cu servitorii și îi vorbea deseori, chiar și când era doar o copilă, despre nevoia de a-și aminti că toate făpturile sunt create egale, cel puțin sub acoperișul lui. Chiar dacă trecuse atât de mult timp, își mai amintea încă urma de amărăciune din vocea lui când rostea cuvintele acelea.

A fost un mesaj care a însoțit-o pe parcursul întregii vieți și de care s-a agățat ca de un cadou pe care el i l-a lăsat, deși mătușa ei o mustra deseori pentru că era prea familiară cu servitorii.

Apoi, pe neașteptate, se iviră umbre întunecate și durere, imaginea neclară a unei siluete ghemuite lângă patul ei strecurându-i cu forța un lichid amar printre dinții încleștați. Viziunea se intensifică odată cu sunetele unei incantații bizare și nedeslușite, o față fioroasă și maronie aproape de a ei, ridicându-se și coborându-se ca prin ceață.

Mai târziu, când avea șase ani și era deja orfană, încă buimacă și bolnăvicioasă, fusese separată de Malika, iar aceasta plângea și se ploconea.

Urmă o lungă călătorie către Anglia alături de o bonă engle­zoaică necunoscută, care o ținea strâns de mână în timp ce așteptau în fața casei mătușii Maria până când ușa se deschise, iar Sara păși în noul ei cămin.

Nimeni nu știa cât de dureroasă fusese dezrădăcinarea, să fie despărțită de tot ceea ce iubise și să fie nevoită să-și găsească drumul într-o țară rece și în locuința rece a unor oameni indiferenți.

Nu vorbeau aproape niciodată despre părinții ei care muriseră sau despre căminul pe care îl lăsase în urmă. De parcă luaseră cu toții decizia tacită de a o face să uite cu desăvârșire viața ei de până atunci, iar toate amintirile ei ar fi trebuit să moară odată cu părinții ei. Îi veneau în memorie cuvintele mătușii ei de fiecare dată când aducea subiectul în discuție.

– Tatăl tău a avut o parte sălbatică... semeni cu el câteodată..., spunea ea cu un fornăit dezaprobator, și am sperat că India îl va face să se astâmpere. Dar treburile au mers din rău în mai rău... Știam puține lucruri despre mama ta, doar că, așa cum spunea el, ar avea ceva sânge spaniol, ceea ce ar explica de unde ai moștenit sprâncenele, iar tatăl tău a ținut morțiș să fie cu ea.

Nu a completat cu „în ciuda împotrivirilor familiei", deși era în mod clar subînțeles.

– A rupt legătura cu noi după cum știi și prima dată când am aflat de existența ta a fost dintr-o scrisoare prin care eram anunțați că părinții tăi sunt morți. Te găsiseră în camerele servitorilor cu o femeie indiană și un preot păgân. Așa ai ajuns aici și asta e tot ce știm despre acest episod nefericit.

Chiar și numele îi fusese considerat prea păgân pentru lumea aceasta nouă. Fusese botezată Sarianna ca un omagiu afectuos pentru țara natală și era singurul nume pe care îl cunoștea. Când a trebuit să renunțe la el în favoarea lui Sara, „un nume englezesc respectabil", era prea mică ca să protesteze. Devenise Sara Archer, deși undeva, în memoria ei îndepărtată, exista o vagă amintire a unui alt nume, un nume pe care nu și-l mai putea evoca.

Nu era Archer, știa asta cu siguranță, iar mătușa ei nu avea nici o intenție de a o lămuri.

Nu au mai vorbit pe tema asta și nu ar fi fost înțelept să încerce să o aducă din nou în discuție, dar Sara își dădea seama că mătușa ei știa mai multe decât era pregătită să spună. A refuzat pur și sim­plu, iar acum, că murise după o lungă suferință, luase cu ea în mor­mânt numele acela.

Misterul descendenței sale nu părea însă să conteze în comparație cu enormitatea pierderilor pe care le suferise. Cât timp fusese copilă, trecuse pur și simplu prin viață anesteziată din cauza șocului: urmase cursurile unei școli-internat, cu reguli stricte și pedepse meschine, mâncase mâncarea fadă și călduță învățând cum să-și reprime orice manifestare a vreunei pasiuni considerate semn al proastei educații.

Toată lumea sperase că Sara fusese imunizată solid și definitiv împotriva celor mai pasionale emoții, însă nu fusese un succes deplin.

Micile ei momente de rebeliune ieșeau la iveală în scrisorile cu reclamații pe care le primea câteodată mătușa ei.

Sara e câteodată morocănoasă și nedisciplinată. Aleargă atunci când ar putea mai bine să meargă la pas și se pare că artele femi­­nine nu-i trezesc nici un interes. Am găsit-o citind o carte de o natură nepotrivită pentru o fată de vârsta ei, scrisă nici mai mult, nici mai puțin decât de un francez! A fost mustrată corespunzător, iar cartea confiscată. Cea mai gravă încălcare a regulamentului a fost când a călărit fără șa în afara lecțiilor obișnuite de călărie. Știți cât de ireparabil îi poate păta acest lucru reputația? Îi poate distruge chiar șansele unei căsătorii respectabile. Nu cred că e nevoie să spun mai mult...

Sara Archer, un nume banal care se potrivea perfect unei fete banale. Cu tenul ei neobișnuit și cu pomeții proeminenți ar fi putut ajunge o frumusețe, dar, după mâncarea aia indigestă pe care o consumase ani întregi la internat, se îngrășase și se pricopsise cu o piele pământie și ternă, care devenea și mai neplăcută în timpul iernilor lungi din Anglia.

Mătușa fetei, exasperată de aspectul Sarei, punea la bătaie toate remediile pe care le avea la dispoziție, mai puțin pudra și rujul, însă, în ciuda dozelor zilnice de ulei de castor și cremă de tartar administrate pentru albirea tenului, pielea rămânea ternă și lipsită de strălucire. Primea însă mereu complimente pentru părul ei. Când îl ținea împletit, era la fel de gros ca un pumn de bărbat și chiar și mătușa ei recunoscuse, cu invidie, că nuanța era minunată, deși bătea mai mult înspre roșcat decât castaniu, însă era prea bogat pentru a fi ondulat cu drotul.

Vremea rece era cel mai mare dușman al ei când venea vorba de frumusețe; nasul îi era mereu roz și umflat, ochii îi erau în permanență apoși, iar trupul țeapăn și dizgrațios.

Se simțea de parcă ar fi fost în permanență cuprinsă de friguri cu excepția puținelor și scurtelor momente călduroase pe care își permitea să le petreacă dimineața în pat înainte să se îmbrace în pripă în atmosfera glacială din cameră. Se repezea apoi în jos pe scări pentru micul dejun, unde stătea cât putea de aproape de focul plăpând, cu mâinile încleștate în jurul cănii de ceai, încercând cu disperare să-și încălzească degetele.

Câteodată, în timpul nopții, când stătea întinsă în pat înțepenită din cauza frigului, se gândea la viața ei din India și amintiri răz­lețe, asemenea unor mici străfulgerări bizare, o inundau cu nostalgie și o învăluiau în căldură.

Se făcea că stătea la lumina unei lumânări, într-o cameră cu podele din lemn închis la culoare, întinsă pe un pat mic și alb acoperit cu o plasă pentru țânțari învolburată, ascultând cu ochii deschiși, fără să poată adormi, sunetele nopții care îi invadau camera purtate de o briză călduță și parfumată.

Tresărea câteodată la țipătul ivit din senin al unui animal încolțit și de groaza scâncetului care urma imediat după aceea, urmat de o liniște prelungită, de rău augur. Însă cel mai înspăimântător sunet i se părea incantația tulburătoare care răsuna de la un templu din apropiere, unde credincioșii practicau, după cum bine se știa, ritualurile interzise ale zeiței Kali, cea care purta o centură de cranii de om în jurul taliei și învârtea un cuțit însângerat deasupra unui cap decapitat.

Știa despre Kali, toți copiii știau, dar, în ciuda spaimei, se desfăta cu o încântare curioasă la vederea imaginii aceleia însângerate.

Apoi un freamăt suspect în tufișurile de dedesubtul ferestrei: un hoț probabil, care venise să le jefuiască locuința, sau un piton, strecu­rându-se de-a lungul terasei ca să mănânce vreuna dintre găini.

Ca pentru a-i alunga temerile și a o ajuta să doarmă în cele din urmă, din colțul camerei se auzea respirația liniștită a unei ființe care dormea, mereu prezentă și reconfortantă, ayah a ei cea mult iubită, Malika.

Mai fericită pe măsură ce se lumina de ziuă, asculta țipătul păunului ei de casă, care o urma peste tot. Atingerea materialului răcoros pe fața ei călduță când alerga râzând printre cearșafurile din mătăsuri strălucitoare care atârnau legănându-se între doi cocotieri; sunetul râsetelor și al muzicii; o formație de instrumentiști cu turbane de un albastru intens, bocetul tânguitor al unui sitar și apoi mâncare, mereu mâncare, de toate felurile, aromată și delicioasă, întinsă pe o masă lungă așezată dedesubtul unui arbore umbros, înconjurat de oameni, cu chipuri care se estompau unul în celălalt, însă toți păreau foarte fericiți și plini de afecțiune. Avea senzația că ea se află în centrul atenției, iar asta o făcea să se simtă în siguranță și, mai presus de toate, iubită.

Un marinar tânăr care răsucea o sfoară își ridică privirea și o fixă curios, forțând-o să revină în prezent. Sara se îndreptă de spate și își reluă mersul de-a lungul punții; așteptarea devenise aproape insuportabilă. Un strop de transpirație se prelingea pe sub pălăria din paie cu boruri largi, în josul gâtului până în interiorul bluzei albe de muselină. Pielea de dedesubtul corsetului era alunecoasă din cauza transpirației, așa că trebuia să-și țină brațele strâns lipite de corp de teamă că umezeala nedorită de la subțiori ar putea șiroi într-o pată și mai mare. Se gândi cât de comod s-ar fi simțit dacă nu ar fi purtat corsetul și era tentată să-l arunce peste bord așa cum făcuse cu tijele de trestie pe care menajera mătușii sale i le pusese în bagaj. Ar fi fost mult mai simplu să le ofere altcuiva, dar se gândise că, drept simbol al libertății recent căpătate, merita o despărțire mult mai dramatică.

Le aruncase peste bord la răsăritul soarelui și le privise minute în șir plutind deasupra valurilor, refuzând să se scufunde și tachi­nând-o pentru purtarea ei rebelă până când dispăru din câmpul ei vizual înghițite în cele din urmă de valuri.

Tânărul marinar îi zâmbi acum cu un fel de admirație după care o porni de-a lungul punții, cu pantalonii lui cei largi și lălâi fluturând ușor în adierea brizei, cu cămașa din in deschisă la gât, iar Sara se gândi ce plăcut trebuie să fie să poți purta astfel de haine. Picioarele ei cele lungi erau vârâte în pantaloni bufanți din bumbac și ascunse sub un jupon din cea mai fină țesătură. Bătu furioasă din picior pe sub fuste în semn de protest, dar știa că, dacă s-ar fi apucat să-și arunce și juponul, ar fi mers prea departe.

Își aminti cuvintele mătușii ei pe care le rostea asemenea unui refren constant de-a lungul anilor și care acum îi răsunau în creier asemenea unei mantre.

– Orice ai face și oriunde ai fi, nu renunța la standardele tale nici măcar o secundă. Oamenii te vor judeca după felul în care te îngrijești. Un exterior neglijent arată o neglijență.

Sara râse în sinea ei. Își lăsase deja standardele jos și era surprinsă de cât de puțin îi păsa. Era evident însă că altora le păsa mult mai mult.

Imediat ce vasul se îndepărtase suficient de tare de țărm, abandonase drotul acela pe care îl ura la fel de mult, iar aspectul părului i se îmbunătățise în mod semnificativ, strălucind din nou plin de viață și culoare după ce fusese lăsat în voia lui.

Își întinse mâinile ca să-și netezească cocul greu prins cu un pieptăn lat din carapace de broască-țestoasă și îndesă câteva fire răzlețe sub pălărie. Era dificil să-ți păstrezi aspectul îngrijit pe o vreme ca asta, dar se consolă cu gândul că poate Charles nu va observa... De obicei, bărbații nu observă astfel de detalii, însă el avea un aspect impecabil și nu putea tolera dezordinea la ceilalți.

Dragă, dragă Charles... Privirea ei deveni absentă și își cuprinse fața în mâini, cu coatele sprijinite de balustradă. Nu-l mai văzuse de mai bine de un an, de la căsătoria lor pripită în ziua îmbarcării lui spre India.

Planificaseră să-și facă luna de miere la bordul vasului, dar, când mătușa Sarei se îmbolnăvise grav chiar în ziua nunții, Sara nu a avut de ales și trebui să rămână și să o îngrijească până la final. Dar chiar și după ce trecuse multă vreme de la înmormântarea mătușii ei, Charles îi scrisese ca să-și roage mireasa să mai aștepte încă puțin înainte de a i se alătura. Scrisorile lui povesteau despre taifunuri și revolte ostile ale populației băștinașe, despre colegi de-ai lui funcționari care se îmbolnăviseră de holeră, iar în cele din urmă, despre nevoia de a aștepta până după trecerea musonului.

Sara hotărâse că nu va mai aștepta nici un moment în plus, în ciuda bolilor și a vremii nefavorabile, când, în cele din urmă, după mai bine de un an, scrisoarea lui Charles sosise și o eliberase din casa aceea de unde credea că nu va putea evada niciodată.

Trebuie să te îmbarci pe Charlotte, care pleacă din Liverpool pe 22 octombrie. Prietenele mele lady Palmer și fiica ei, Cynthia, te vor însoți. Din păcate, lordul Palmer trebuie să mai rămână în Anglia câteva luni, iar asta înseamnă că eu trebuie să mă ocup de treburile de aici... un semnal bun pentru cariera mea. Au fost la Paris ca să-i cumpere trusou Cynthiei, care este logodită cu un tânăr viitor baronet.

Fără îndoială, Charles avea o impresie foarte bună despre lady Palmer, iar acest lucru reieșea din rândurile următoare:

Nu pot să-ți spun cât de important este pentru mine ca tu să te împrietenești cu amândouă, viitorul meu ar putea depinde de asta, iar o lungă călătorie îți va oferi prilejul...

Gândurile Sarei se întoarseră către lumea pe care o lăsase în urmă. Casa solidă cu două etaje din cărămidă roșie în apropiere de Hampstead Heath, plasată la adăpost în mijlocul unui pâlc de stejari pitorești, cu o grădină plină de ghiocei și campanule: o oază sigură de respectabilitate a clasei de mijloc, unde nici o urmă de pasiuni omenești nu va pătrunde probabil niciodată.

După ce îi făcuse vizite regulate timp de câteva săptămâni, Charles venise să-și ia la revedere înainte de a se întoarce în India și toată lumea crezuse că venise să-i ceară mâna. Când ceruse să petreacă doar câteva clipe singur cu ea în seră, mătușa ei abia dacă își putu stăpâni bucuria și se repezi înspre el, prinzându-i mâinile într-ale ei, ca să-i arate că era deja membru al familiei.

– Bineînțeles, dragul meu, spusese ea rânjind și făcându-i cu ochiul, în timp ce Sara simțea că va muri de rușine. Cu toate acestea, până și ea era pe deplin încredințată că el o va cere în căsătorie atunci.

Nu se întâmplase nimic însă. Îi luase mâna și i-o ținuse într-a lui pentru o clipă după care menționase ceva despre cât de mult îi vor lipsi discuțiile lor amuzante și că sperase că Sara își va face timp să-i scrie după ce va pleca spre India.

O cuprinsese un groaznic atac de panică. Va pleca fără să o ceară de soție!

Se gândi la India și la cât de mult tânjea să ajungă acolo, așa că sfidă convențiile și își luă inima în dinți. Își călcă pe orgoliu și se pregăti să mintă.

– Îmi pare rău, dar nu voi putea, izbucni ea.

Răspunsul ei îl luă prin surprindere.

– S-ar putea să mă căsătoresc în curând și nu ar fi potrivit să scriu unui bărbat necăsătorit.

Chipul lui nu trădă nici o emoție, își flexă mâinile la spate și începu să se plimbe printre ghivecele cu begonii.

– E cineva cunoscut?

– Nu, e cineva pe care îl știu de mai mult timp. Își coborî privirile în pământ ca el să nu-i poată vedea ochii. I-am promis că o să-i dau răspunsul într-o săptămână.

– Să înțeleg că îi vei accepta propunerea?

– Familia ține foarte mult la el și, ca să spun drept, și eu... ezită o secundă, după care oftă, sperând să planteze o mică sămânță de îndoială în mintea lui. Dar este un bărbat foarte respectabil, cu un viitor strălucit... așa că...

Aproape că începuse și ea să creadă în povestea ei despre un lo­godnic imaginar.

Charles părăsise locuința adâncit în gânduri, iar Sara fusese con­vinsă că nu-l va mai vedea niciodată.

– Ei bine?

Mătușa o aștepta în dreptul ușii, iar unchiul stătea în spatele ei, cu un zâmbet nerod pe chip.

Sara încercă să răspundă, dar nu reuși să articuleze vreun cuvânt. Se simțea copleșită de un sentiment de umilință. Pe când se îndrepta grăbită spre dormitor evitându-le privirile, cuvintele crude ale mătușii ei o urmară în sus pe scări.

– Cum de ai reușit să încurci lucrurile și de data aceasta?

Mai târziu, când coborî din camera ei cu fața roșie și umflată de stânjeneală, rudele ei abia dacă se obosiră să-și ascundă adevăratele sentimente, dându-i de înțeles că nu era decât o povară.

Se gândi din nou la seara aceea și la cina insuportabilă care părea că nu se mai termină, servită în tăcere și într-o atmosferă plină de dezaprobare. La felul în care unchiul ei, cu buzele strânse, feliase friptura și la ranchiuna cu care îi întinsese farfuria fără să o privească, oferindu-i mai puțină carne ca de obicei.

Pierduse ultima șansă de a scăpa de cenzura nesfârșită și, odată cu plecarea lui Charles, nu mai aștepta nimic cu interes, doar zile nesfârșite de plictiseală sau vizite la prietenii bățoși ai mătușii ei sau plimbarea pechinezilor. Începuse să le urască pe bietele animale.

În dimineața următoare, într-o încercare de a-și restabili mândria pierdută îi încolți în minte ideea de a merge singură în India.

– Sute de fete fac asta, spuse ridicându-și bărbia și aruncând o privire sfidătoare, deși știa că probabil a mers prea departe. De ce ar trebui să aștept un soț care să mă ducă acolo...?

Impresionat de izbucnirea ei, unchiul puse ziarul jos cu mișcări calculate pentru a o face să-i fie și mai teamă de el.

– Ai fi în stare să te alături unei gloate de vânzătoare vulgare ca să-ți cauți un soț printre oamenii de rând din India? Doar pentru că nu îți găsești unul aici... sau nu vrei, adăugase el, făcând aluzie la momentul când refuzase ceea ce el considerase a fi o ofertă suficient de bună din partea unui preot de țară cu o situație generoasă pentru că o dezgustase felul în care își sufla nasul, iar apoi examina conținutul batistei.

Timp de aproape o săptămână, abia dacă își mai adresară vreun cuvânt; indignarea era prea mare.

În timp ce stătea, încremenită de umilință, holbându-se la micul dejun neatins, menajera intră și-i anunță că domnul Charles Fitzroy aștepta în bibliotecă.

– Să-și fi uitat oare pălăria? remarcă răutăcios unchiul ei în timp ce Sara ieși ca vântul din încăpere.

Se opri o secundă în hol ca să-și compună o expresie ce se dorea un fel de indiferență plăcută înainte să deschidă ușa și să se afle din nou în fața lui. Chiar și așa, vocea ei păru răgușită și aspră.

– Domnule Fitzroy? Nu mă așteptam să te văd din nou.

Stătea în dreptul ferestrei privind înspre grădina acoperită în dimineața aceea de un strat subțire de chiciură, după care, părând să facă un enorm efort de voință, își întoarse privirea către ea.

– M-am gândit... Trase adânc aer în piept și înghiți în sec, incapa­­bil să o privească în ochi în timp ce-și învârtea pălăria dintr-o mână într-alta. Uite ce e, nu mă pot împăca cu gândul că te vei mărita cu un alt bărbat. Crezusem că ai putea fi soția mea într-o zi.

Sara se apucă de spătarul unui scaun ca să nu-și piardă echilibrul.

– Nu mi-ai mai spus asta până acum, răspunse ea în cele din urmă, cu vocea tremurândă.

– Nu mi s-a părut cinstit să-ți cer să-ți abandonezi viața de aici, dar se pare că, dacă aștept mai mult, te voi pierde. Deși dacă iubești un alt bărbat...

– Nu, nu-l iubesc, reuși să bâiguie. Nu l-am iubit niciodată. Voiam să-l refuz.

– O să mă respingi și pe mine? spuse el și făcu un pas spre ea.

Reuși să adune suficientă stăpânire de sine astfel încât să pară că stă pe gânduri un răstimp acceptabil înainte să răspundă și să-i permită apoi să o strângă în brațe, iar buzele să li se atingă într-un gest stângaci.

Urmă apoi sentimentul de ușurare la gândul că va putea să anunțe că Charles Fitzroy o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase.

Hotărâseră să fie aranjată o dispensă specială ca ei să se poată că­sători aproape imediat, după care, în aceeași zi, să se îmbarce îm­preună pe vaporul spre India făcând astfel economii cu costurile lunii de miere.

Mai târziu, când primele pâlpâiri de entuziasm se stinseseră, Sara își analiză motivele pentru care îi acceptase cererea. Era destul de sigură că îl iubea, nu încăpea îndoială, deși îi luase destul de mult timp ca să-și dea seama. Asemenea altor tineri înaintea lui, Charles fusese ademenit în casă de mătușa ei cea plină de speranță și plasat asemenea unei ofrande la picioarele ei. Știind că toată lumea se așteaptă ca ea să-l încurajeze, se simți cuprinsă de un resentiment încăpățânat, care o făcea să creadă că nici el nu era cu nimic mai special decât toți ceilalți.

La un moment dat însă, când jucau tenis în grădină și el făcu o pauză ca să-și tragă sufletul, îl văzu dintr-odată învăluit în lumină. Stătea cu umerii trași pe spate și cu pieptul opintit de la ritmul jocului, cu o mână în șold, iar în cealaltă ținând cu noblețe racheta lângă el cu atitudinea unui zeu grec. În lumina blândă de după-amiază, cu razele soarelui strălucindu-i în părul blond-deschis, avea un aer eroic aproape insuportabil.

Timp de câteva minute, Sara avu senzația că lumea se oprise din mers și își aminti sclipirea de conștientizare din acel moment.

Îl iubesc! Sunt îndrăgostită de el!

După această revelație, totul se schimbă, iar ea nu reuși să mai fie relaxată în preajma lui. Era de ajuns ca mâna ei să i-o atingă din întâmplare pe a lui pentru a-i provoca un amestec atât de intens de plăcere și de teamă încât simți că el nu are cum să nu-și fi dat seama. Chiar și râsul ei deveni forțat și nenatural, iar ea nu-l mai putea privi în ochi fără să roșească și să-și răsucească capul în altă direcție.

Era diferit de alți bărbați din cercul ei îngust de cunoștințe.

Venise din India într-o permisie de doar câteva săptămâni și adusese cu el, în atmosfera sufocantă a clericilor și a funcționa­rilor de bănci, un aer persistent de aventură și farmec. Le povestise despre cobre descoperite adormite în salonul de biliard de la club, des­­pre cum era să împuști tigri și despre cum putea juca polo în umbra palatelor roz cu fațade decolorate. Dar cel mai mult o fas­cina cu istoriile despre poporul indian, despre obiceiurile lor bizare și credințele lor puternice, povești care o transportau înapoi în copilărie la lumea pe care tânjea atât de mult să o regăsească.

Pe când era mică, mergea în fiecare seară la culcare devorând cu nesaț cărți de la bibliotecă scrise de vreo femeie plecată în aventură, fie ficțională sau care existase de-adevărat, înfruntând de una singură ținuturi îndepărtate. Femeile pe care le admira călăreau as­cunse sub robe vaporoase pe cămile nărăvașe, hoinărind prin deșer­turi nesfârșite sau rătăcind prin apele Pacificului de Sud în cău­tarea destinului lor tropical.

Își dorise să fie una dintre acele femei, dar nu știuse exact cum să procedeze până când Charles își făcuse apariția.

Pentru Charles, era o revelație să-i vadă ochii strălucitori și expresia fascinată de fiecare dată când îi vorbea. Se gândea cât de plăcut ar fi fost să se întoarcă în fiecare seară acasă la o făptură atât de îndrăgostită. Nu avea însă de unde să știe că nu farmecul lui masculin era cel care îi făcea chipul să se lumineze de fiecare dată când îi vorbea despre India. Era însăși India și promisiunea aventurii sau poate dorința de a descoperi ceva din trecutul ei care o fascina.

Un tremur ușor îl cuprinse când se gândi la unele dintre fetele pe care le cunoscuse în India. Așa cum procedau și alți bărbați de felul lui, analiza cu o privire calculată încărcătura de englezoaice, așa-numita „flotă de pescuit", care sosea în fiecare octombrie și rămânea până la începutul sezonului cald în speranța că își vor găsi soți potriviți. Ideea de a o alege pe una dintre ele i se păru imposibilă căci chiar și cea mai plicticoasă și mai săracă dovedea o aroganță nepotrivită. Pentru prima dată în viața lor, fetele acestea aveau succes la bărbați și aveau de gând să profite la maximum, în ciuda faptului că cele mai multe dintre ele erau, în ochii lui Charles, nu mai mult decât acceptabile.

După câțiva ani în care le respinsese pe cele care îi trecuseră prin fața ochilor, se hotărî să se întoarcă în Anglia în următoarea permisie și să-și găsească o soție.

Sara Archer nu era cine știe ce frumusețe, deși cu siguranță nu era nici pe departe lipsită de farmec; era ceea ce se chema atractivă, în ciuda trupului ei un pic cam plinuț. Lui Charles i se părea că e prea înaltă pentru a fi o frumusețe răvășitoare, căci lui în general îi plăceau femeile minione. Avea, cu toate acestea, o dantură foarte bună, iar părul era adorabil, deși culoarea aceea nu-i plăcea în mod special întrucât avea o preferință pentru blonde.

I se părea că ochii ei sunt destul de frumoși, deși încadrați de niște sprâncene groase, aproape negre, dar era, fără îndoială, inteligentă și se putea lăuda cu multe realizări. Cele câteva seri pe care le petrecuse ascultând-o cântându-i la pian piesele preferate nu erau doar o dovadă a talentului ei, ci și a faptului că trăise și reușise să supraviețuiască în India, când au existat atât de mulți copii care nu au supraviețuit, iar acest fapt o transformase într-o candidată mult mai potrivită măritișului decât oricare altă femeie pe care o întâlnise în Anglia.

În ciuda defectelor, o vedea drept o potențială nevastă întrucât era sigur că ea îl adoră, deși avea din când în când obiceiul enervant de a-l contrazice pe subiecte care nu o priveau și despre care Charles credea că ea nu ar trebui să aibă nici o părere.

Faptul că era orfană nu făcea decât să-i sporească farmecul. Nu exista un părinte grijuliu care să ridice pretenții asupra felului în care își petrecea timpul liber și care să o îndepărteze de la îndatoririle casnice și, în ciuda faptului că originile ei erau puțin încețoșate, primise asigurări că tatăl ei fusese educat la Eton, era englez din tată-n fiu și îi lăsase fiicei sale o mică rentă strict pentru uzul personal, confortabila sumă de cinci mii de lire sterline, care vor deveni ale lui în ziua căsătoriei.

Când își dădu seama că ideea căsătoriei era pe cale să devină realitate, conștientiză dintr-odată că era posibil să nu-și mai poată satisface plăcerile. Uitase pentru o clipă de plăcerile de la club și de libertatea pe care i-o oferea viața de burlac. Era plăcut să poți merge mereu la petreceri și să fii înconjurat de femei care te admiră și care-ți sorb cuvintele din gură.

Mai erau apoi senzațiile tari pe care i le oferea vânătoarea de animale mari și unde stătea până în zori cu

Recenzii pentru Gradina cu iasomie

[Emel · Evaluare: 2 din 5 stele]

O carte captivanta, m-a tinut cu sufletul la gura de la jumatate incolo.