Fecioara din Siena

De Marina Fiorato

Împlinirea a nouăsprezece ani îi aduce sfârșitul speranțelor... și puterea de a lupta pentru dragoste Palio: cea mai periculoasă și disputată cursă de cai din Siena. Un an de pregătiri, zece călăreți, trei tururi de piazza – și totul se termină într-o clipă. Dar în anul 1723, competiția nu reprezintă doar obișnuita rivalitate de moarte dintre cartierele orașului. Căci pentru două femei din publicul care asistă cu sufletul la gură, în joc este mult mai mult decât premiul atât de disputat. Pentru Pia de Tolomei, cea mai frumoasă femeie din Siena, cursa este ultima ei șansă de a scăpa de căsătoria cu un bărbat nemilos și violent. Pentru Violante de Medici, ducesa de Siena, este începutul a ceea ce dușmanii ei doresc să fie ultima ei lună de conducătoare a orașului. Apariția în ultima clipă a unui călăreț necunoscut nu numai că va schimba radical viețile Piei și ale lui Violante, dar va influenta și viitorul familiei de Medici. Căci Riccardo Bruni, fiul unui simplu potcovar sienez, se va îndrăgosti de Pia, descendenta unei familii nobile, amenințând fără să știe echilibrul fragil de intrigi și influențe care conduc orașul de zeci de ani. Iar dezvăluirea originii sale misterioase ar putea reprezenta un blestem sau o mântuire nu doar pentru destinul orașului, ci și al celor două femei. Marina Fiorato este autoarea a șapte romane istorice de dragoste, bestselleruri New York Times și Publishers Weekly.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 25 aug. 2017
• ISBN: 9786063319624

Previzualizare carte

Prolog

Siena

1723

Măgarul

Doi bărbați din Siena se zgâiau la cadavrul împuțit care fusese azvârlit peste zidul porții Camollia.

― Ce-i ăsta, un cal? întrebă cel mai tânăr dintre ei, cu ochii ațintiți la creatura aflată într-o stare avansată de descompunere.

― Nu, e un măgar, răspunse cel mai în vârstă.

― Hmm... Tânărul căzu pe gânduri. Și ce înseamnă asta?

― Păi, zise celălalt, încântat că i se cerea părerea, deși aerul lui de atotcunoscător nu-l făcea să fie prea îndrăgit de prietenii lui, în 1230, florentinii care asediaseră orașul Siena obișnuiau să arunce leșuri de măgari peste zidurile cetății, în speranța ca aceste cadavre să stârnească epidemii și ciumă.

Tânărul își acoperi imediat nasul și gura cu eșarfa de la gât.

― Iisuse! Crezi că ăsta a fost bolnav? Pute cam tare.

― Dio!¹ Nu mai suntem ca pe vremuri. A crăpat măgarul, și omu’ a scăpat de el. Asta-i tot.

Tovarășul lui își lungi gâtul ca să se uite mai bine, mângâindu-și barba imaginară, pe care spera să o aibă într-o bună zi.

― Nu prea știu ce să zic. Ia uită-te acolo! Sus, pe zid, se vede niște sânge și o bucată de piele jupuită. Animalul ăsta a fost aruncat din partea cealaltă. N-ar trebui să anunțăm pe careva?

― Cum ar fi...?

― Păi, nu știu… pe ducesă? Poate consiliul? Sau pe gardian?

Bărbatul mai vârstnic se întoarse spre tânărul lui camarad. Nu se mai întâmplase niciodată până acum ca flăcăul să îndrăznească să îi pună judecata la îndoială și se simți dator să-și înăsprească puțin tonul.

― Pe gardian? îl luă el peste picior. În ajun de Palio²? Nu crezi că oamenii ăștia or avea și altceva mai bun de făcut decât să se preocupe de un măgar mort?

Băiatul se rușină. Probabil că avea dreptate. A doua zi începea Palio și tot orașul dospea de un neastâmpăr ce, uneori, dădea pe-afară și se transforma în violență. Făcu așadar câțiva pași în spate până când grămada hidoasă dispăru de sub ochii lui. Din cale afară de superstițios, ca toți sienezii de altfel, acum nu se mai gândea decât că măgarul era o piază rea pentru cetate. Gânduri răzlețe și tulburătoare se adunară și îi dădeau târcoale mai ceva ca muștele care se adunau în jurul mortăciunii.

---

¹ „Dumnezeule", în limba italiană, în orig. (n.tr.)

² Palio di Siena sau Il Palio, cursele de cai din Siena. Se organizează încă din epoca medievală în piazza centrală a orașului, de două ori pe an, pe 2 iulie, Palio di Provenzano, în onoarea Madonnei de Provenzano, și pe 16 august (începând din 1701), Palio dell’Assunta, în cinstea Fecioarei Maria. (n.tr.)

Capitolul 1

Cucuveaua

Cu ocazia celei de-a nouăsprezecea aniversări, Pia de Tolomei, cea mai frumoasă femeie din Siena, primi un colier și un soț. Onomastica și-o petrecu stând cuminte în camera ei, o zi la fel ca oricare alta − la fel, la fel, la fel. Apoi, când servitoarea îi spuse Piei că tatăl ei dorea să o vadă, ea știu exact ce avea să urmeze. Se așteptase la momentul acesta încă de când avea unsprezece ani.

Lăsă goblenul jos cu o mână tremurândă și porni de îndată spre piano nobile³. Până și genunchii îi tremurau în timp ce susțineau silueta plăpândă și dreaptă ca o lumânare, care cobora acum pe scară, dar era curajoasă. Știa că venise clipa să înfrunte tot ceea ce îi provocase teamă ani la rând, începând cu vârsta de la care înțelesese care erau oportunitățile pe piața căsătoriei.

Vreme de opt ani, Pia se așteptase zi de zi să fie făcută pachet și trimisă ca să se mărite cu unul dintre vlăstarele nobilimii sieneze. Până acum, soarta îi oferise însă libertate. Pia știa că tatăl ei n-ar fi vrut să o mărite cu cineva din afara cartierului ei, contrada⁴ Civetta sau Cucuveaua. Avusese noroc din acest punct de vedere, pentru că existaseră puțini moștenitori de sex masculin, din familii bune, în Civetta. În pruncie fusese logodită cu un băiat care murise de febra apei negre. Un altul plecase la război și se căsătorise într-o altă țară. Singurul moștenitor care îi mai venea în minte tocmai împlinea cincisprezece ani. Avea o bănuială că tatăl ei așteptase ca flăcăul acela să ajungă la vârsta majoratului. Acum se dusese jos, convinsă că soarta avea să-i fie încătușată de cea a unui copil.

Aflat în salonul mare, tatăl ei, Salvatore Tolomei, era luminat de un mănunchi de raze aurii ce pătrundeau prin ferestre. Întotdeauna avusese o înclinație către melodramatic. Acesta așteptă până când fata se apropie de el și îl sărută cu răceală pe obraz, apoi scoase din mânecă un lănțișor strălucitor de aur, cu un gest teatral de magician. I-l lăsă în palmă, unde lanțul se încolăci precum un șerpișor, iar Pia observă că de el atârna un medalion sau un pandantiv.

― Uită-te mai bine la el, o îndemnă Salvatore.

Pia se supuse ca să-i facă pe plac, mascându-și nerăbdarea care clocotea în ea din ce în ce mai intens. Văzu un cap de femeie înfățișat pe un disc de aur, decapitat și suspendat.

― Este chiar regina Cleopatra, șopti cu evlavie Salvatore, pe una dintre monedele ei egiptene. Are mai mult de o mie de ani vechime.

Silueta lui robustă păru să se înfoaie și mai tare de mândrie. Pia oftă în sinea ei. I se repetase aproape zilnic că strămoșii familiei Tolomei erau urmașii regilor egipteni, a Ptolomeilor. Salvatore Tolomei − și toți capitani Civetta dinaintea lui − se lăudase fără încetare în fața tuturor că este urmașul direct al reginei Cleopatra.

Pia simți marea povară a acestei moșteniri și se uită aproape compătimitor la regina de mult răposată. Lunga ei descendență ilustră ar fi trebuit să se fi regăsit în Pia, Cucuveaua, fiica și moștenitoarea casei Bufnițelor! Pia nu era altceva decât regina contradei Civetta, suverana unui cartier liniștit din nordul Sienei, regenta unei colecții de curți străvechi și împărăteasa unei companii de cizmari.

― Și pe partea cealaltă?

Pia întoarse moneda și se uită la bufnița minusculă, reliefată în aur.

― Emblema noastră, dar și a ei; emblema Minervei, a Afroditei și a Cucuvelei.

Își ridică privirea spre tatăl ei, așteptând revelația finală. Știa că de fiecare dată când dădea ceva, se aștepta să primească un lucru în schimb.

― Este un cadou de ziua ta, dar și de zestre, spuse el. Am vorbit cu Faustino Caprimulgo din contrada Vulturului. Cu fiul lui, Vicenzo, te vei căsători.

Pia își încleștă palma în jurul monedei până o duru. Se simțea mistuită de o flacără albă de mânie. Era adevărat că nu se așteptase să-și aleagă singură un soț, dar sperase că alianța va fi încheiată cu băiatul Chigi⁵, pe care l-ar fi putut instrui puțin, astfel încât să se apropie cât mai mult de soțul pe care și l-ar fi dorit; adică să se poarte frumos cu ea și s-o lase în pace. Cum de-i putuse face tatăl ei una ca asta? Absolut întotdeauna îi îndeplinise dorințele lui Salvatore, iar acum, drept răsplată, trebuia să se mărite cu un bărbat despre care știa nu numai că reputația lui era discutabilă, dar mai și provenea dintr-o altă contradă. Așa ceva nu se mai pomenise.

Auzise despre zvonurile legate de Vicenzo, care îl descriau ca pe un individ aproape la fel de mizerabil și de crud ca tatăl său, faimosul Faustino Caprimulgo. Familia Caprimulgo, care se afla la conducerea contradei Vulturilor, era una dintre cele mai vechi familii din Siena, dar caracterul nobil al străvechii familii nu se reflecta deloc în comportamentul actualilor săi membri. Săvârșiseră numeroase crime; erau o gașcă de infractori, niște ucigași de Vulturi. Pia era prea bine-crescută pentru a pleca urechea la bârfe, dar istorisirile acestea ajunseseră totuși până la ea: crime, bătăi, nenumărate violuri înfăptuite de Vicenzo asupra femeilor din Siena. Nu mai departe de anul trecut, o fată se spânzurase de cârligul din pod de care agățau ai ei șunca. De abia ieșise de pe băncile școlii.

― Și gravidă pe deasupra, îi spusese camerista Piei. Încă un puișor în ghearele Vulturilor.

Se părea că Salvatore putea trece cu vederea un asemenea comportament prin prisma unei uniuni avantajoase pentru el.

― Tată, spuse ea, nu pot. Știi ce se spune despre el… despre ce i s-a întâmplat fetei lui Benedetto. În plus, este Vultur. De când se cuplează Cucuvelele cu Vulturii?

Își imagină cele două păsări împreunându-se pentru a crea un hibrid îngrozitor, o himeră, un grifon. O eroare, eminamente o eroare. Chipul lui Salvatore se crispă de furie, iar în aceeași clipă auzi târșâitul unor cizme în spatele ei.

El se afla acolo.

Pia se întoarse încet și simți cum un fior o străbate din creștet până-n tălpi în timp ce Vicenzo Caprimulgo ieșea din conul de umbră unde stătuse ascuns.

Un crâmpei ciudat de lumină îi pică mai întâi pe nas și pe ochi. Un cioc și două mărgeluțe − semăna perfect cu păsările împăiate din salonul cu trofee al tatălui ei. Gură cu buze subțiri, curbată într-un zâmbet disprețuitor.

― Îmi pare sincer rău că această uniune nu-ți este pe plac. Vocea îi era calmă și echilibrată, foarte vag amenințătoare. Tatăl dumitale și cu mine avem un motiv întemeiat pentru care ne dorim să încheiem această alianță între contradele noastre. Nu am însă nici o îndoială că voi putea să... să îți schimb în bine părerea despre mine de îndată ce mă vei cunoaște mai bine.

Pia căscă gura să-i răspundă că nu intenționa să îl cunoască mai bine, dar era prea bine educată ca să fie impertinentă și prea speriată ca să spună ce credea cu adevărat.

― O să ai timp suficient să meditezi la asta, dat fiind că tatăl dumitale a fost de acord să ne căsătorim mâine, după Il Palio, pe care de altfel intenționez să îl câștig.

Se apropiase de ea și îi simțea respirația pe obraz. Dacă nu-l punea pe tatăl ei la socoteală, era prima oară când se afla atât de aproape de un bărbat.

― Și te asigur, coniță, că sunt anumite domenii în care îți pot produce mai multă plăcere decât un băiețandru de cincisprezece ani.

Răutatea din privirea lui era indiscutabilă. Și mai ascundeau ceva: o dorință primitivă, care o răscoli până în măduva oaselor. Trecu ca o furtună pe lângă el și urcă înapoi în camera ei, urmărită de scuzele tatălui ei, care îi asurzeau urechile. Nu față de ea se scuza, ci față de Vicenzo.

Singură în cameră, Pia se plimba agitată, cu pumnii strânși și cu tâmplele zvâcnindu-i. Auzea ultimele pregătiri pentru festinul pe care îl crezuse organizat doar în cinstea aniversării ei. Cum de era posibil ca viața ei să ia o astfel de turnură?

Pe parcursul serii, Salvatore trimise câțiva servitori să îi ciocăne în ușă. Îi ignoră; festivitățile nu erau condiționate de prezența ei. Disperată și speriată, se ghemui într-un fotoliu și rămase așa până la lăsarea serii, înfometată și tremurând, deși nu era deloc frig.

În cele din urmă, tatăl îi solicită personal prezența, și nu putu să nu i se supună. Îi ordonă să se plimbe puțin prin curte cu Vicenzo, ca să admire asfințitul, spunea el. Servitorii rămăseseră cu toții în casă, pentru a-i oferi ocazia să își cunoască soțul. Pia făcu ce i se poruncise și îl conduse pe Vicenzo până în locul unde se afla calul lui, în vreme ce razele aurii ale soarelui se prăvăleau peste pietrele antice. În tot acest timp, încă înghețată de spaimă, nu făcu nici o tentativă să converseze cu el, iar atunci când traversară curtea, stilul lui amuzat și politicos se transformă în batjocură și provocare. Stupefiată, studie felul în care umbrele crepusculului se strângeau în jurul lui. Îl duse fără să scoată o vorbă în loggia⁶ unde îi fusese priponit calul și așteptă ca el să încalece. Bărbatul se repezi pe neașteptate în direcția ei, o prinse în brațe și o răsuci cu viteză, lipind-o de cel mai întunecat stâlp. Apoi, își apăsă cu lăcomie buzele pe gâtul ei, și palmele hrăpărețe, pe sâni.

― Hai, vino, șopti el fără nici o jenă, contractul e semnat, ești aproape a mea, foarte aproape să fii a mea.

Se luptă cu el, țipă cu disperare, deși nu o putea auzi nimeni, îl lovi peste față și în piept, însă împotrivirea ei nu făcu decât să îl stârnească și mai tare, iar când o apucă de păr și o scoase prin portița grajdului se gândi că era pierdută. Mirosi paiele calde și simți gustul inconfundabil al sângelui în locul în care își mușcase obrazul. Vicenzo se potoli subit.

― N-ai decât să mai rămâi pură o noapte, se stropși la ea pe un ton superior, căci mâine oricum vei fi a mea. Se întoarse apoi din pragul ușii, adăugând: Și să nu mai dai niciodată în mine.

După aceea o lovi de mai multe ori, dar nu peste chipul neasemuit de frumos, astfel încât vânătăile să-i rămână ascunse sub haine.

Doar după plecarea lui resimți cu adevărat șocul, iar stomacul i se convulsionă de greață și crezu că o să își verse mațele în paie. În întunericul cald auzea caii familiei Civetta, pufnind și foindu-se curioși.

Se îndreptă, icnind de durere, și traversă curtea direct spre biserica Civetta, aflată în partea cealaltă a colonadei. Apăsându-și palmele pe ușile masive, își aduse aminte că mai trecuse pragul bisericii cu ocazia botezului ei, a confirmării⁷ sau de fiecare dată când se spovedise. În această seară nu deschise acele uși cu blândețe, ci le izbi de perete, astfel încât ecoul lor se propagă în biserica veche. Alergă în capela Fecioarei, iar în acel moment genunchii îi cedară și se prăbuși pe lespezile reci. Se rugă fierbinte, strângând tare pandantivul de la gât între palme. Nu îndrăzni nici măcar o singură dată să-și înalțe privirea către imaginea lui Iisus sau a Mariei; apela la ajutorul unor zeități mult mai străvechi. I se părea mai probabil ca totemul din palmele ei să o ajute. Se rugă să se întâmple ceva, o calamitate care să o scape de această uniune. Când își desfăcu palmele, imaginea Cleopatrei i se întipărise pe una din ele, iar cucuveaua pe cealaltă.

Palio

Un an de pregătiri, zece bărbați, zece cai, trei ture de piazza, și toate acestea într-o clipită.

Nici un străin nu-și putea imagina − cu atât mai puțin înțelege − ce însemna Palio pentru locuitorii Sienei. Pentru ei era mâncarea pe care o mâncau, aerul pe care îl respirau, orele nopții pe care le dormeau. Se rugau sfinților pentru victoria lor în fiecare zi din an. Loialitatea lor, culorile și contrada lor proveneau de la Palio precum pânza în jurul păianjenului. Întreaga spirală a obiceiurilor lor și a evoluției societății lor își avea originea în această piazza, și în această zi, și în acest mic cerc din centru − arena în care se desfășura cursa. Presărată cu praful de tuf exploatat de pe dealurile Toscanei, condusă de cetățeni născuți în Siena și crescuți pe cai de rasă doar aici, chiar la poalele palatelor și turnurilor străvechi ale orașului istoric. Palio era inima; Palio era Siena. Oricine știa asta știa totul.

În a doua zi a lunii iulie, 1723, în Siena era îngrozitor de cald. În ciuda vremii toride, numărul celor adunați să arunce o privire la Palio di Provenzano părea mai mare ca oricând. Cu alte prilejuri, frumoasa Piazza del Campo rămânea la fel de senină și de goală ca o scoică Saint Jacques, dar astăzi era înțesată de o mie de sienezi, care își băteau tobele și își fluturau steagurile. Nu mai era țipenie de om în alte zone ale orașului; toate străzile, curțile, locuințele, biserica și berăriile erau pustii. Tribunalul era părăsit, spițeriile, închise. Bancherii își lăsaseră masa de tratative, iar croitorii trăseseră obloanele prăvăliilor. La spitalul bisericii Santa Maria Maddalena, surorile instruiseră infirmierii să care pacienții pe tărgi în piazza. Până și graurii se strânseseră în cercul albastru încins al cerului de deasupra pistei. Se roteau în jurul piscurilor turnurilor și se strângeau în nori cețoși, după care se despărțeau din nou, disipându-se ca cerneala în apă, în timp ce ciripeau cu veselie.

Fiecare avea un rol în această zi specială, de la cel mai înalt rang până la cel mai de jos. Deasupra tuturor, de la balconul mărețului Palazzo Pubblico, cu crenelurile lui ascuțite de teracotă și cu clopotnița înaltă, stătea guvernatoarea orașului. Ducesa Violante Beatrice de Medici, în vârstă de cincizeci de ani și cu trăsături destul de șterse din cauza vârstei, prezida cursa cu mare ceremonie și grație, așa cum făcuse în cei zece ani care trecuseră de la moartea soțului ei.

Mai jos de ea, capitani, căpitanii contradei care se sfătuiau în secret cu supleanții lor, luau ultimele decizii. Aceștia erau înțelepții, conducătorii familiilor lor; capete argintii aplecate, ce puneau la punct ultimele pacte și partiti⁸. Chipurile lor, erodate de vreme și pline de riduri, văzuseră tot și cunoșteau prea bine orașul și mersul lucrurilor.

Fantini, adică jocheii, îmbrăcați în mătăsuri atât de colorate încât luau ochii oricui, își primiseră bicele nerbo, confecționate cu măiestrie din tendon de bou foarte bine întins, ce puteau fi, la nevoie, folosite nu doar pe cai, ci și pe oameni. Tinerii aceștia, floarea Sienei, fremătau de tensiune, ochii negri le sclipeau și toți mușchii le erau încordați. Printre rânduri izbucneau mici răfuieli vulcanice, verbale sau fizice. Fiecare bărbat se abținuse de la plăcerile oferite de soția sau de iubita lui, pentru a-și pregăti trupul și mintea în vederea acestei curse.

Indivizi nu prea bine deghizați, care făceau parte din sindicatele pariorilor, trimiteau tot felul de semne numai de ei știute în mulțime, vânzătorii ambulanți aduceau burdufuri de vin sau șuncă uscată celor care veniseră în piață încă de la răsărit, negustorii abili vindeau evantaie de hârtie în culorile contradelor membrilor lor. Orchestra Palio repeta obsesiv notele solemne ale imnului Palio, sarcină pe care nu aveau să o abandoneze până a doua zi în zori, până ce fiecare muzician avea să fie sigur pe armonia și contrapunctul lui.

Fiece copilaș flutura steagurile în culori puternice ale contradei din care făcea parte și încerca să rivalizeze cu frații mai mari, acei prinți care purtau cu fală drapelele, acei alfieri care, în parada principală, își scuturau steagurile mari cât mai sus și cât mai dibaci. Băiețelul orfan, sacagiul cunoscut sub numele de Zebra – asta deoarece purta culorile alb-negru ale , și nu ale vreunei contrade, credincios nimănui și tuturor −, alerga fără încetare de la unul la altul, aducând pocale de lemn însetaților în schimbul unei monede, cu pasul hotărât al cuiva mânat de o misiune și de un scop întru totul asumate.

Până și caii, simple bestii mute, tropăiau în cercuri, gata de acțiune. Frâiele le fuseseră ornate cu fanioane strălucitoare, coamele împletite cu panglici, șeile cu flamuri. Acum erau ținuți în frâu, dar știau că în scurt timp se vor dezlănțui în cursă și că vor trebui să câștige, în cinstea culorilor care îi împodobeau.

Moralul Piei Tolomei era mai scăzut decât al tuturor celorlalți. Ca femeie logodită, nu se mai bucura de același respect de care beneficiase înainte − pe când fusese considerată un premiu, o frumusețe recunoscută, ce putea fi tranzacționată și dată la schimb oricărei familii din lumea bună a contradei Civetta. Acum nu mai era decât o biată spectatoare, căreia i se cerea doar să-și încurajeze logodnicul, și nimic mai mult. Dar Pia de Tolomei nu avea de gând să își joace rolul. Da, avea să-și urmărească logodnicul în cursa de la Palio, dar nu și să-l ovaționeze. Pia Tolomei se va ruga pe tot parcursul întrecerii ca el să fie ucis.

În caz contrar, în aceeași seară urma să se căsătorească cu Vicenzo Caprimulgo în bazilică. Atunci, aceasta ar fi fost ultima dată când ar fi purtat culorile roșu și negru, însemnele contradei Civetta. Vânătăile îi erau ascunse sub brâul din aceleași culori ale Cucuvelei ce îi încingea talia de viespe, iar părul ei negru lucios îi era prins într-un coc înalt sub pălărie. Fusese așezată, la fel ca în ultimele nouăsprezece veri și ca la cele treizeci și opt de ediții ale cursei Palio, pe banchetele înălțate ce aparțineau contradei Cucuveaua, lângă tatăl ei. Conștientă de poziția ei, de educația pe care o primise și de coastele care o dureau, Pia făcea eforturi să nu plângă, deși până la vremea următorului Palio, Palio dell’Assunta din august, avea să stea în partea cealaltă a pieței, în calitate de soție a lui Vicenzo, purtând veșmintele împănate cu negru și auriu ale Vulturilor. Avea să acceadă în ordinul păsărilor de pradă de la cel mai înalt nivel.

Emoția o năpădea din ce în ce mai tare, o simțea aproape palpabilă, ca pe o briză adusă de un val de căldură, dar ca și cum ar fi fost departe de ea. Pia se născuse în Siena și nu prea se întâmplase să părăsească orașul. Deși Toscana era mărginită de coastă, ea nu văzuse niciodată marea. În ciuda existenței ermetice în cadrul contradei ei, a celor nouăsprezece ani petrecuți în interiorul zidurilor cetății, astăzi avea pentru prima dată senzația că locul ei nu era aici. Din cauza logodnicului ei, nu mai era o Cucuvea, dar nici Vultur nu devenise încă; era un vestigiu ciudat al speciei aviare. O aberație.

În Siena, fiecare cetățean era un produs al contradei lui. Identitatea lui începea din circumscripția în care se năștea și se termina acolo unde contrada Dragonului devenea Lupoaică, sau Unicornul devenea Turn. Pia era familiarizată cu toate culorile contradelor, de la roșu și albastru pentru Panteră, până la galben și verde pentru Omidă. Iar de două ori pe an, aceste diviziuni geografice și nuanțe căpătau o însemnătate și mai mare.

În doar câteva ore, amărăciunea provocată de înfrângere avea să se lase grea ca un giulgiu peste contrada înfrântă, iar bucuria delirantă avea să infesteze toate sufletele cartierului câștigător. Pia știa bine că Vicenzo ar fi dat orice să câștige astăzi. La tragerea la sorți a cailor, care avusese loc cu câteva zile înainte de cursă, îl nimerise pe Berio, un murg masiv și frumos despre care se zvonea că era cel mai rapid cal din Toscana, un cal pe care toate contradele se rugaseră să îl aibă de partea lor. Vicenzo era cunoscut ca fiind cel mai rapid călăreț din oraș, așa că șansele lui erau foarte mari. Iar dacă avea să câștige, se gândea Pia, cum își va manifesta victoria în dormitorul matrimonial? Doar cursa aceasta, care consta în trei ture de pistă și dura cât zece bătăi de inimă, o mai despărțea de pierderea fecioriei. Se înfioră.

Pia se aplecă ușor în față, încercând să se implice în spectacolul ce se derula la picioarele ei. Se uită la caii și la călăreții care încercuiau pista și urmăreau culorile Cucuvelei din obișnuință, când privirea îi fu atrasă de un călăreț singuratic. Acesta își mâna armăsarul încet și foarte sigur pe el prin poarta Bocca del Casato, bolta arhitravei înconjurându-l precum un înger pictat.

Pia nu-l cunoștea pe călăreț. Totodată era și cea mai frumoasă ființă omenească pe care o văzuse ea vreodată. Avea pielea măslinie, tipică regiunii lor, gura plină desenându-i o linie dârză și concentrată, dar cu o urmă vagă de blândețe. Părul brunet și ondulat îl avea prins într-o coadă cu o panglică în culorile Torre⁹ ale contradei Turnului. Ochii îi erau închiși la culoare și avea trăsături de statuie antică, sculptată perfect în marmură. Silueta îi era bine proporționată și musculoasă, avea picioare lungi și mâinile i se odihneau blând pe grumazul calului. Și mai exista ceva la el: părea să fie de origine nobilă. În cazul în care caracterul nobil avea de-a face cu noua știință a fizionomiei, și nu neapărat cu originea căpătată prin naștere, reflectă Pia, atunci ar fi trebuit să stea în balconul de deasupra capului ei, în locul ducesei lipsite de farmec.

În întreaga ei copilărie, Pia își găsise evadarea în cărți și, în ciuda violenței lui Vicenzo din ziua precedentă, încă mai credea în dragostea curtenitoare − poate acum mai mult ca niciodată. Nu și-l închipui imediat pe străin în rolul personajelor Tristan, Lancelot sau Roland, pe care le cunoscuse în cărți. Era mult prea realistă ca să-și imagineze că oricine născut într-o familie de rang înalt ar fi iubit persoana cu care se căsătorea.

Își lăsă însă imaginația să zburde pentru o clipă ca să se întrebe cum s-ar fi simțit să fie logodită cu acel călăreț necunoscut, și nu cu Vicenzo. Ba mai mult, ce-ar fi fost dacă el ar fi putut să călărească pentru ea și să câștige, așa cum se făcea curte cu secole în urmă, fără nici una dintre amenințările cât se poate de reale și fizice pe care le reprezenta mariajul. N-ar fi trebuit să îl atingă, nici măcar să îl întâlnească. Contactul fizic, acum știa, era periculos. Putea să tânjească după prezența lui de la o distanță sigură; asta ar fi fost perfect. Cum ar fi fost, se întrebă alene, să stea în loja ei, să îl privească pe călărețul care participa la cursă pentru ea, poate purtând o dovadă a atenției pe care i-o acorda ea în jurul gâtului sau prinsă în coama armăsarului?

Călărețul necunoscut descălecă alături de ceilalți jochei pentru salutul tradițional adresat ducesei și se nimeri să stea chiar lângă Vicenzo. Ca într-o alegorie cât se poate de potrivită pentru contrada lui, călărețul Turnului îl domina fizic pe rivalul din cartierul Vulturilor. Vicenzo, reflectă Pia, nu era avantajat de această alăturare. Fantini, jocheii, se aliniară în dreptul balconului ducesei Violante, privind-o toți cu aceeași insolență ce mima rezistența în fața suveranilor Medici care fuseseră legiferați de zece ani, chiar din momentul în care ducesa venise în oraș.

Toți, în afară de unul.

Călărețul necunoscut fu singurul din grup care își scoase pălăria tricorn de pe cap și-și fixă ochii în pământ, într-un gest de respect la adresa sexului ducesei, dacă nu și pentru rangul ei. Inima Piei se încălzi puțin, dar îngheță la loc când privirea îi alunecă spre logodnicul ei. Vicenzo se uita spre ducesă cu o obrăznicie vehementă. Nu își scosese tricornul. Foarte tare îl ura, se gândi Pia. Amănuntul acesta, faptul că nu își scosese pălăria în fața unei doamne − lipsa aceasta elementară de bun-simț − îi stârnea un dispreț parcă și mai mare decât revolta pe care o simțise când o vizitase în seara precedentă.

Lângă Vicenzo stătea tatăl lui. Faustino Caprimulgo, căpitanul contradei Vulturilor, era înalt și vânos, cu trăsături întunecate și oacheșe, cu excepția unui păr extraordinar de alb, strâns în creștet. Pomeți ridicați, obraji cavernoși și un nas lung și coroiat ce îl făceau să semene foarte bine cu vulturul de pe drapelul propriu. Faustino își semețise întotdeauna spatele ca un vultur în cuibul lui, încrederea lui bazându-se pe faptul că era conducătorul celei mai vechi familii din Siena. În ciuda pompei și a poziției familiei de Medici, toți sienezii știau că, în realitate, orașul era condus de familia Caprimulgo. Fuseseră la conducere în zilele Consiliului Celor Nouă − consiliul conducător al vechii republici − și îl conduseseră nu numai cu numele. Fiul stătea cot la cot cu tatăl lui, fixând-o pe ducesă cu aceeași privire avidă, ca un uliu lângă un șoim, ca o variantă mai mică și mai răutăcioasă a părintelui lui.

Pia se uită la carul de luptă ce trecea pe lângă palat, tras de patru boi albi ca spuma laptelui, purtând însuși simbolul festivității Palio − un drapel mare în alb și negru, culorile orașului, împodobit cu blazoanele Fecioarei Maria și ale papei. Însoțitorii împăturiră și înmânară steagul câștigătorului de anul trecut, Ghiberti Conto, căpitanul contradei Melcilor, care ciocăni de trei ori în ușa palatului și fu primit înăuntru. Câteva clipe mai târziu își făcu din nou apariția în balcon alături de ducesă, căreia îi dădu drapelul. Ducesa îl primi cu o înclinare a capului − era doar un custode temporar, înainte de a-l înmâna câștigătorului acestei ediții. Pia, fără să se simtă câtuși de puțin neloială, își duse mâna la gât, acolo unde îi atârna moneda ce reprezenta Cucuveaua, și se rugă ca învingătorul să fie călărețul necunoscut, și nu Vicenzo.

Pia se aplecă în față ca să-l caute din priviri pe călărețul în culorile Turnului printre ceilalți jochei aflați la start, unde frânghiile canapi fuseseră dezlegate. Îi văzu pe fantini șoptind între ei în colțul gurii, punând la punct ultimele amenințări sau promisiuni, iar veșmintele lor de mătase foșniră odată cu ei. În acest moment se încheiau sau se rupeau pacte, sume impresionante de bani se mutau dintr-o mână în altă. Caii tropăiau și se împingeau unii în alții; unul dintre ei se ridică pe picioarele din spate și-și aruncă călărețul din spinare − cel în culorile verde și alb ale contradei Gâștei, Oca, remarcă ea, deci nu călărețul ei.

Realiză că străinul fusese ales să joace pe postul călărețului di rincorsa¹⁰, în poziția exterioară a funiilor, și așa și era. Ajunsese la funii mai târziu decât ceilalți, dar părea că nu îl interesează avantajele de care ar fi beneficiat altfel. De obicei, poziția rincorsa era utilizată de un jocheu fără scrupule în avantajul lui, pentru a împiedica o contradă rivală să ocupe o poziție bună la start. Dar Pia îl văzu stând absolut liniștit pe spinarea goală¹¹ a calului său, fără să vorbească cu nimeni¹², cu privirea pierdută undeva în zare, departe de a urmări să obstrucționeze sau să hărțuiască pe careva. Și armăsarul lui rămăsese nemișcat în mijlocul învălmășelii, cei doi asemănându-se, în neclintirea lor, cu bronzurile ce îl reprezentau călare pe Cosimo I¹³ și pe care le văzuse în singura excursie pe care o făcuse la Florența. Pia își dorea cu o disperare care o luă prin surprindere ca acesta să îl înfrângă pe Vicenzo și-și pironi ochii în spatele lui lat, holbându-se la mătăsurile albastre și burgunde până când privirea i se încețoșă.

Startul cursei stătea, ca de obicei, sub semnul confuziei. Caii începură să se foiască în cerc și să dea înapoi, iar mossiere¹⁴, sau demarorul, dădea numai starturi false. În cele din urmă, într-un moment în care tensiunea atinsese culmi de nesuportat, caii se aliniară și se potoliră ca mânați de o poruncă invizibilă. Urletele și strigătele mulțimii amuțiră preț de o secundă stranie, iar limba neobișnuită a marelui clopot Sunto¹⁵ răsună în Torre del Mangia, deasupra capului Piei. Mut în timpul care se scursese de la festivitatea Palio precedentă la aceasta, cântecul clopotului sună în tot orașul, vestind clipa. Toate capetele se întoarseră și toate privirile se îndreptară în sus − se spunea că girueta bandierino de pe turnul Mangia se va întoarce la ultima briză de vânt către acel cartier din oraș care avea cele mai multe șanse de câștig. Săgeata de bronz flutură spre domul contradei Vulturilor, iar uralele membrilor acesteia aproape că acoperiră ultimele dangăte ale clopotului. Piei i se puse un nod în gât ce nu prevestea nimic bun. Acum nu mai avea însă timp să reflecteze la nimic. După a șaptea lovitură, Sunto se opri, iar micuțul tun mortaretto trase salva care marca desfacerea corzilor; zece cai se repeziră prin entrone¹⁶, și în secunda următoare nu se mai vedeau. Era imposibil pentru cineva care nu se născuse aici, se gândi Pia, să fie familiarizat cu urletul mulțimii, care-ți făcea pielea de găină, să simtă tunetul copitelor care îți reverbera în coșul pieptului, să aibă nările pline de miros de transpirație și de paie și să guste praful de tuf în gură. Caii trecură în trombă, cu crupele lor lucioase și satinate de transpirație, cu pete de spume la gură, pe lângă palazzo și luară curba în forță spre Bocca del Casato. Pia vedea culorile Turnului − campionul ei era în frunte și se înghiontea cot la cot cu Vicenzo.

În tura a doua, Vicenzo se detașase de trei-patru cai și trecea de mortala cotitură San Martino − un dâmb înșelător, trunchiat de stâlpii ascuțiți din piatră ai palatului solid −, dar calul lui Vicenzo era chiar în urma calului reprezentantului Panterelor, când biciul jocheului Panterelor îl plesni peste față pe Vicenzo. Călărețul necunoscut profită de ocazie și preluă conducerea, în timp ce moștenitorul Vulturilor se clătină pe