Aroma pasiunii

De Berwin Margot

După divorțul care i-a frânt inima, viața Lilei în New York este banală, complet nouă și pustie. Întâlnirea cu David Exley, un vânzător de plante extrem de atrăgător, îi deschide înainte o lume inedită, făcând-o să-și găsească și o pasiune neobișnuită pentru ea. Într-o seară, Lila ajunge din întâmplare într-o spălătorie atipică, cu un proprietar la fel de ieși din comun, care a transformat-o într-un soi de seră. Astfel, Lila află de existența a nouă plante cu proprietăți extraordinare, despre care se spune că aduc posesorului faimă, bogăție, nemurire și pasiune.

Proprietarul spălătoriei, Armand, îi promite să-i dezvăluie secretele acestora, cu condiția să nu spună nimănui despre asta. Lila este însă prea fermecată de David și face greșeala să-i povestească despre camera secretă, iar acesta, aflat de mult în căutarea plantelor-minune, le fură și dispare. Mustrată de conștiință, Lila îl va însoți pe Armand în peninsula Yucatan în încercarea de a găsi câte un exemplar din cele nouă plante. Pentru Lila urmează o călătorie palpitantă a dragostei și a cunoașterii de sine, dincolo de granițele confortului și civilizației, într-un spațiu al misterului și aventurii. Plecată din jungla de beton a Manhattanului, Lila se vede nevoită să învețe mai mult decât și-ar fi dorit vreodată despre natură – și despre ea însăși. În care dintre cele două lumi își va găsi, oare, locul?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067410556

Previzualizare carte

Cele nouă plante ale dorinței

• Gloxinia speciosa – planta mitică a dragostei la prima vedere;

• Cycad – planta imortalității. Un dinozaur în viață, provenit tocmai din jurasic;

• Theobroma cacao – arborele-de-cacao al hranei și al bogăției;

• Floarea-lunii – aducătoare de fertilitate și sprijin pentru procreare;

• Cannabis sativa în varianta sinsemilla – planta sexualității feminine;

• Lăcrămioara (Convallaria majalis) – planta puterii. La nevoie, această floare frumoasă poate înlocui digitalina ca medicație pentru o inimă bolnavă;

• Atropa mandragora – Conform lui William Shakespeare, dar și Bibliei, aceasta este o plantă a magiei;

• Chicorium intybus – planta libertății. Le oferă calitatea de a fi invizibili celor care îndrăznesc să ingereze seva sa amară și lăptoasă;

• Datura inoxia – planta călătoriilor și a marilor aventuri imaginare. Induce viziuni și vise despre viitor.

Mai există și o a zecea plantă. Planta pasiunii, care nu are nume. Ca să aflați despre ea, trebuie să citiți această carte.

Partea întâi

New York City

Pasărea-paradisului (strelitzia reginae)

Originară din Africa de Sud, membră a familiei bananelor, este apreciată pentru înălțimea sa și pentru culorile intense. Această plantă nu este potrivită pentru cei nerăbdători, autoritari sau care se lasă ușor descumpăniți, deoarece îi trebuie uneori și șapte ani pentru a înflori. Este perfectă pentru o persoană care dăruiește și tot dăruiește fără să capete nimic în schimb. Știe fiecare ce gen e.

Am devenit fără să vreau interesată de plantele tropicale, pentru că asta mi-a vândut bărbatul din piața fermierilor organizată în Union Square.

Obișnuiam să cred această afirmație, însă acum știu că lucrurile stau altfel. Acum știu că așa trebuia să se întâmple.

Iată cum s-a petrecut.

Tocmai mă mutasem în zona de pe 14th Street care dădea în Union Square, într-o mică garsonieră proaspăt renovată, lipsită total de personalitate. Era o cutie cubică, cu parchet, fără nici o cornișă, fără vreun detaliu, vopsită în alb și cu tavan jos. Era exact genul de locuință pe care mi-l doream. Faptul că era nouă însemna că nu avea nici o amintire, a mea sau a altcuiva, captivă între pereți ori sub scândurile podelelor. Nici o ceartă și nici o sfâșietoare scenă de dragoste neîmpărtășită nu se holbau la mine din oglinda de la baie. Era nou-nouț. Exact cum îmi doream să fie și viața mea.

M-am gândit că un pic de verdeață ar putea înviora locuința și să adauge puțină culoare atât de necesară, așa că am traversat strada către Union Square pentru a-mi face cumpărăturile din piața fermierilor.

Omul de la standul cu plante era un sălbatic. Avea un păr cu șuvițe și un bronz de culoarea prafului, asta pentru că stătea tot timpul afară. În cămașa lui de flanelă ponosită și cu ghete Timberland pe care le purta deoarece îi erau utile la muncă, nu pentru a fi la modă, era în contrast strident cu metrosexualii cu manichiura impecabilă care se perindau prin piață, cu câte un coș de răchită într-o mână și cu ochelari de soare Gucci în cealaltă. Acest bărbat era altfel. Era un robust country-sexual.

Când mi-a cerut să-i descriu garsoniera, nu îl interesa câți metri pătrați are sau detalii despre frigider ori aragaz, ci voia detalii despre lumină, temperatură și umezeală.

I-am spus că am ferestre înalte de la tavan până la podea, ceea ce era în mare parte adevărat, cu toate că, de fapt, erau mai mult de la tavan până la calorifer decât de la tavan până la podea.

I-am zis că avea vederea către sud și că nu era nimic în față care să o obstrucționeze, lucru greu de găsit în New York, și că, atâta vreme cât soarele strălucea, era cald și luminos toată ziua, chiar și iarna.

Nu locuisem în garsoniera mea pe perioada iernii, așa că nu știu sigur de ce am spus asta, dar presupun că îmi suna bine, și se pare că și lui, pentru că s-a aplecat printre plante, cu capul ascuns pe sub flori purpurii și cu fundul în sus, după care s-a ridicat cu un zâmbet larg pe chip și cu un braț de frunze înalt de jumătate de metru.

Am fost dezamăgită.

— Ce-i asta?

— Pasărea-paradisului, a rostit el ridicând-o spre cer și răsucind ghiveciul cu vârfurile degetelor.

— O plantă tropicală? am întrebat eu trăgând fermoarul hainei pentru a mă feri de vântul unui martie târziu și imaginându-mi moartea sa iminentă.

— Din Hawaii, ca să fim mai exacți. Strelitzia reginae. O membră a familiei bananelor. Are nevoie de multă lumină solară, dar nu direct pe ea, și să lași pământul să se usuce între udări. Este greu de crescut și nu va înflori timp de cinci sau șase, poate șapte ani, în funcție de vreme. Și de dragoste, a adăugat el făcându-mi cu ochiul.

Mi-am desfăcut fermoarul jachetei.

— Șase sau șapte ani? Căsătoria mea n-a durat atât de mult. N-ai ceva care să înflorească mai curând, cam într-o săptămână ori două?

— Asta e planta care ți se potrivește, a zis el. Este o frumusețe.

— Cât costă?

— Treizeci de dolari, și o să-ți dau și o broșură despre plantele tropicale rare, ca să știi cum s-o îngrijești.

— Trei și zero? Aș putea să mă duc la magazinul din colț și să cumpăr o duzină de trandafiri roșii cu zece dolari, care au florile superbe, mari și cu miros dulce chiar acum.

— Da, ai putea, însă o să fie morți într-o săptămână. Va trebui să cumperi alții în fiecare sâmbătă. Dacă faci socoteala, eu îți propun, de fapt, o adevărată afacere. Și, în plus, este o plantă tropicală. Gândește-te la briza înmiresmată a oceanului, la palmierii care se legănă, la animatorii de la hoteluri și la băute pe plaje cu nisip alb, pe malul apei calde, de un albastru-deschis.

Nu știu dacă de vină au fost paharele de Piña Colada, animatorii de la hoteluri ori albastrul precum cerul al ochilor lui, însă, ca persoană care lucra în domeniul publicității, trebuia să respect o vânzare bună. I-am dat banii, iar el mi-a înmânat planta, broșura despre plantele tropicale rare și cartea lui de vizită, pe care scria: „David Exley, Omul Plantelor".

— Parcă ar fi un nume de supererou, am zis eu privind cartea de vizită.

— Ei bine, am ceva special când vine vorba despre floră și faună, dacă înțelegi ce vreau să spun.

N-am înțeles, dar am încuviințat din cap oricum.

— Vino înapoi dacă frunzele încep să se îngălbenească la margini. Sunt aici în fiecare miercuri și vineri de la 6 dimineața la 10 seară.

— Ar fi cazul să nu se îngălbenească, am zis eu peste umăr. La treizeci de dolari, ar fi bine să rămână de un verde al naibii de strălucitor.

Am străbătut piața ținând în mâini această pasăre a paradisului ca pe o ofrandă. Era plăcut să porți cu tine o bucată din pământ. Mă gândeam că mă făcea să arăt ca una dintre acele femei care găteau seară de seară mâncăruri gustoase pentru copiii lor care frecventau școala Waldorf, în timp ce purtau încălțăminte Birkenstock și citeau din Cabala, în loc să arăt ca femeia singură, fără copii, fără plante, divorțată și în vârstă de 32 de ani care eram.

Revenită în garsoniera mea, am pus pasărea-paradisului pe pervazul ferestrei. Baza ghiveciului era prea mare, așa că acesta se clătină. Am prins planta mea tropicală de treizeci de dolari exact înainte să se izbească pe podea. Nu trecuseră nici cinci minute de când se afla în posesia mea, și deja viața ei era în primejdie. Deloc surprinzător.

Pasărea-paradisului era primul lucru viu cu care îmi împărțeam spațiul vital de când divorțasem. „Nici un animal de companie, nici o plantă, nici un om, nici o problemă" fusese mottoul meu în ultimele nouă luni.

L-am cunoscut pe fostul meu soț la serviciu. Era drăguț, și inteligent, și de succes, și a fost o uriașă greșeală pe care am făcut-o. El era un bărbat care bea ca nesătulul și care își dorea o droaie de copii. Eu eram o femeie care nu voia o droaie de copii și care bea ca un om normal. Știu că majoritatea căsătoriilor sunt complexe și se desfășoară pe mai multe niveluri, însă a noastră nu a fost așa. Căsătoria noastră, care a durat patru ani, s-a desfășurat cam în felul următor:

Primul an: „Te iubesc, Lila!"

Al doilea an: „Te iubesc, Lila!"

Al treilea an: „Te iubesc, Lila!"

Al patrulea an: „Lila, te părăsesc pentru producătoarea unei agenții de publicitate!"

Producătoarea unei agenții de publicitate, adică femeia care îi aducea cafeaua și îi făcea rezervările când trebuia să plece pe undeva cu avionul. Ce clișeu! La vremea aceea, m-am întrebat cum de ceva care aducea atât de mult cu un scenariu pentru un film de televiziune putea să doară în halul ăla.

Dar, în realitate, n-a fost doar băutura ori producătoarea. Problema căsătoriei noastre a fost de natură genetică.

Soțul meu provenea dintr-o mare familie irlandeză catolică în care toată lumea se căsătorea și avea copii, cu excepția celor care erau homosexuali sau bolnavi în stadiu terminal. Eu proveneam dintr-o familie în care nimeni nu se căsătorea decât dacă avea un copil mai întâi – de obicei, accidental.

Părinții mei, pe care îi iubesc la nebunie, au divorțat când eu eram tânără. După divorț, amândoi au avut nenumărate întâlniri, la fel ca adolescenții, fără a se recăsători vreodată. Sora mea și fratele meu, amândoi mai mari decât mine, au copii, dar nu și soți. O mulțime de oameni se căsătoresc pentru a respecta tradiția. Eu am fost o rebelă. M-am măritat pentru a nu o respecta.

În ciuda tuturor previziunilor, partea ciudată era că îmi plăcea să fiu măritată. Adoram micile ritualuri. Poreclele drăguțe. Ursuleț pentru el. Trandafir Sălbatic pentru mine. Îmi plăcea să fac cumpărături la supermarket, să gătesc tocană de vită și supă de pui în vase uriașe, adăugând o mulțime de legume. Îmi plăcea să spăl vasele în timp ce-l ascultam pe Curtis Mayfield¹. Îmi plăcea să spăl, să calc și să împăturesc hainele. Pentru numele lui Dumnezeu, îmi plăcea chiar și să dau cu aspiratorul. Cred că este corect să spun că, în acei ani ai căsătoriei mele, am devenit cea mai plictisitoare persoană din lumea întreagă, și îmi plăcea asta la nebunie.

Pe de altă parte, s-a dovedit că fostul meu soț, care, după toate aparențele și conform istoriei familiei, era genul dedicat întru totul căsătoriei, de fapt o ura din tot sufletul. Era un maniac al spațiului. Crescuse într-o casă minusculă, cu o sumedenie de frați, așa că nu mai suporta apropierea altei persoane. Mă tot târa de colo-colo, ca să cumpărăm paturi mai mari și să ne mutăm în spații mai mari. În cele din urmă, am ajuns să dormim pe o saltea atât de lată, încât, dacă întindeam mâinile, vârfurile degetelor noastre nu se atingeau, asta în condițiile în care locuiam într-o mansardă care avea dimensiunile unui hangar.

Doar pentru a mă asigura că nu sunt nebună, am făcut niște sondaje în legătură cu patul. Prietenul meu Oliver, care era un bine-cunoscut designer de interioare, mi-a spus că era cea mai mare piesă de mobilier pe care o văzuse vreodată într-un apartament din Manhattan. Prietena mea Lisa a zis că o făcea să se simtă minusculă, ca un bebeluș care se târa prin patul părinților. Mama s-a oferit să comande așternuturi speciale pentru el. Iar colegul și bunul meu prieten Kodiak Starr, care este surfer, mi-a spus că, acoperit cu acea cuvertură albastră-verzuie, îi amintea de ocean. Era oficial. Patul meu era la fel de mare ca Atlanticul. Eu dormeam la Londra, iar soțul meu se afla tocmai de cealaltă parte a saltelei, în New York.

Ursulețul meu, stânca mea, s-a dovedit a fi doar o bucată de piatră ponce. Moale și sfărâmicios sub presiune și incapabil să vorbească despre ceea ce simțea sau măcar să știe ce simțea. În uriașul nostru apartament cu uriașul nostru pat, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult, până când, într-o zi, pur și simplu n-a mai venit deloc acasă. Fără glumă. Chiar așa s-a întâmplat.

S-a dovedit că stânca mea adevărată era excentricul meu coleg, Kodiak Starr. Pentru o persoană cu un nume atât de măreț, Kody era o combinație între filosof și surfer ecologist și era mai frumos decât majoritatea femeilor pe care le cunoșteam. Folosea cuvinte enervante, precum „cool și „gagiule, și îl preocupau lucruri gen meditația transcendentală și visarea lucidă. Ar fi, probabil, considerat „new age" dacă nu s-ar fi născut în 1984, la opt ani după mine.

Pentru că împărțeam un birou, lui Kody i-a revenit sarcina grea de a mă asculta zi de zi când vorbeam despre fostul meu soț. Trebuia să lucrăm la o nouă reclamă pentru încălțămintea sport Puma, dar în mare parte ne ocupam cu discutarea problemelor mai presante legate de căsătoria mea. El îmi vorbea în metafore din surfing, ritmate, legănate, ușor de digerat. Când l-am întrebat de ce soțul meu a plecat fără ca măcar să încerce vreodată să îndrepte ceva, și-a îndesat după urechi mătăsosul păr blond de surfer, și-a săltat picioarele pe birou și și-a împreunat mâinile la ceafă.

— Gagico, a spus el, numai surferii de talie mondială, care au de mult timp planșele sub picioare, au antrenamentul necesar pentru a călări toate tipurile de valuri, mari ori mici, în orice fel de condiții. Soțul tău era un novice.

— Dar de ce eu? l-am întrebat pentru a o suta oară. De ce trebuie să trec prin asta?

— Pentru că a distruge pe cineva e la fel de ușor ca a respira, a zis el. Toată lumea o face.

După moartea căsătoriei mele, m-am străduit din răsputeri să păstrez pasărea-paradisului în viață. Aveam de gând s-o iau încetișor. Întâi, plante. Apoi, dacă totul mergea bine, aveam să trec la oameni.

Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, îi mângâiam codițele cu vârfurile degetelor, căci erau puțin pufoase și plăcute la atingere, iar uneori îi ștergeam frunzele mari cu un burete umed, atunci când deveneau prea prăfuite din pricina atmosferei din oraș.

Tratam acea pasăre ca pe un oaspete, numai că îi dădeam apă, în loc de vin, și încercam să nu suflu fumul de țigară în direcția ei. Țineam jaluzelele ridicate toată ziua, chiar și atunci când soarele strălucea așa tare, că nu puteam să deslușesc nimic pe ecranul computerului. I-am îndeplinit tot ce mi-am imaginat că ar fi un capriciu al ei și, spre marea mea surpriză, a înflorit. Muguri noi au crescut din tulpinile ei. I-am îngrijit dându-le să bea picături de apă împroșcate de mâna mea și adresându-le vorbe dulci. Ceva mai târziu, s-au desfășurat în gigantice și strălucitoare frunze, translucide, de un verde pal, cu vinișoare delicate.

Am vrut să mă duc din nou la piața fermierilor, să-i mulțumesc lui David Exley și să mă laud cu reușita mea (adică să-l revăd și să flirtez fără milă), însă mi-a fost teamă. Când venea vorba despre bărbați, eram nervoasă și fără experiență, așa că, în schimb, l-am sunat pe Kody.

Era pe plajă când a răspuns la telefon și a trebuit să țipe ca să acopere zgomotul valurilor.

— Trebuie să ieși de-acolo, Lila. Trebuie să ieși de-acolo și să prinzi niște valuri. Să nu te întorci până nu te dor mușchii gambelor de la cât ai stat ghemuită, încordându-te pe planșă. Liberă ca o pasăre, fetițo. Liberă ca o pasăre.

Am închis telefonul și m-am îndreptat spre piață, încordându-mă pe planșă.

— Pasărea mea crește superb, am spus eu.

David Exley, Omul Plantelor, a arătat cu degetul mare undeva în spatele lui.

— Mai am multe altele.

— Nu am venit să cumpăr. Doar mă uit.

— Nici o problemă, uită-te. Dar, dacă ai un minut, te pot invita în cortul meu, să-ți arăt cum să faci să-i crească aripi acelei păsări.

— Am ceva vreme, am zis eu. Arată-mi cum o pot face să zboare.

El a venit mai aproape de mine și mi-a zis cu glas scăzut:

— Înainte de a-mi dezvălui secretele speciale ale comerțului cu plante tropicale, trebuie să știu cu cine vorbesc.

— Eu sunt Lila.

— Lila, e frumos. Lila și mai cum?

— Nova.

— Ai și un nume mijlociu, Lila Nova?

— Grace.

— Lila Grace Nova. Noua Lila Grace.

M-a luat de cot și m-a condus către partea închisă a standului său cu plante. Era un cort verde, în care picura umezeala, de dimensiunile unui mic apartament, ticsit cu plante. Temperatura era cu cel puțin 15 grade mai mare decât cea de-afară și mirosea a pământ reavăn, a ploaie și a lucruri verzi.

Pe o masă pliantă din lemn avea cinci plante pasărea-paradisului înalte. Frunzele lor erau ferme și îndreptate către cer.

— Dă-mi mâna, Lila Grace Nova.

Mi-a luat mâna și mi-a trecut degetele peste o frunză mare.

— Simți?

— Este umedă.

— Nu e umedă. E aburită. Simți diferența?

— Cum de le menții în felul ăsta? Adică, aburite. Fără să devină pur și simplu umede.

A dat drumul mâinii mele. Îmi rămăsese o urmă de praf de pe mănușa lui de grădinărit, ca și cum încă mă mai ținea de mână.

— Cumpără-ți două umidificatoare foarte mari. Nu le pune aproape de pasăre, pentru că nu vrei să îmbibi frunzele cu apă, dar nici prea departe, fiindcă nu vrei să se usuce. Suficient de aproape cât să stea acoperite cu un abur delicat. O să-i placă la nebunie. Va crește mai înaltă decât apartamentul tău. Crede-mă pe cuvânt când îți spun că va trebui să te muți în altă parte ca să ai loc pentru această pasăre.

— Detest să mă mut.

— Asta pentru că ai rădăcini. E un indiciu că ești o adevărată iubitoare de plante.

Mi-a plăcut cum suna. „O adevărată iubitoare de plante. Suna mai viu, mai cald și mai feminin decât „o adevărată iubitoare de publicitate.

M-am uitat la Exley. Ochii lui aveau culoarea unei salopete de un albastru spălăcit, cu riduri ce formau evantaie pe la colțurile exterioare, probabil din pricină că își mijea toată ziua ochii în soarele prea puternic. Mă făcea să mă simt de parcă nu m-aș fi aflat în Manhattan și îmi plăcea senzația asta. M-am gândit că acest bărbat era un profesionist desăvârșit. Un cuceritor ce vindea flori.

— Cu ce te ocupi? a întrebat el.

— Lucrez în publicitate.

— Un domeniu fascinant, eh?

Am reacționat cum am putut mai bine. Dacă el avea de gând să facă pe tipul dur de la țară, eu aveam s-o fac pe orășeanca sexy.

— Da, am spus eu îndepărtându-mi cu ambele mâini părul blond de pe umeri și clătinându-mi capul dintr-o parte în alta. E un domeniu tare fascinant.

1 Curtis Lee Mayfield (n. 3 iunie 1942 – d. 26 decembrie 1999) a fost cântăreț, textier și producător american de muzică soul, R&B și funk. (n.tr.)

Publicitate

O modalitate de a vinde produse făcându-i pe oameni să creadă că au nevoie de ceva care le este total inutil. Nu este o slujbă pentru cineva cu un simț etic accentuat, însă e perfectă pentru acele suflete practice cărora le place să-și vadă creativitatea dublată de avantaje financiare.

Adevărul era că slujba mea începuse să devină fascinantă. Nu știu dacă a fost vorba despre orele suplimentare pe care i le-am dedicat pentru a evita durerea sau era doar un os pe care mi l-a aruncat universul, însă, cândva în timpul divorțului, printre avocați, mediatori, telefoane date la beție, schimbarea încuietorilor, mutare și plâns, eu și Kody am reușit să scriem și să vindem o reclamă pentru încălțăminte sport Puma. Era de departe cea mai grozavă însărcinare din cariera noastră și aveam să facem un spot pentru televiziune cu un supermodel (deși, ca scriitoare, detestam să accept că „supermodel" este un cuvânt care face parte din vocabularul oficial).

În dimineața filmării, am stat în fața șifonierului încercând să decid cu ce să mă îmbrac, sau, mai exact, ce să port în fața unui supermodel.

Am încercat câteva variante: sexy, obișnuit, punk și, în final, m-am hotărât pentru genul balerină. Mi-am lăsat părul blond și lung să curgă în valuri moi peste o vaporoasă rochie roz scurtă. Mi-am pus un diafan șal argintiu pe umeri și m-am încălțat cu o pereche de balerini strălucitori. Eram ușoară, eterică și grațioasă. Într-un rar moment de fericire, am dansat prin noua mea garsonieră știind că, dacă a mea carieră putea căpăta un asemenea avânt, atunci și restul vieții mele avea cu siguranță să o urmeze.

Studioul de film din Brooklyn Navy Yard arăta ca un depozit uriaș plin de cameramani, graficieni video, clienți, angajați ai agenției de publicitate, un regizor și „oamenii" fotomodelului, toți gravitând în jurul unei bucătărioare improvizate, mâncându-și micul dejun. Tânăra ședea singură și fuma lângă o masă pliantă maro, care servea și ca masă pentru jocul de cărți, și ca masă de bucătărie. Avea o geantă Balenciaga, purta jeanși cu talie înaltă, cizme negre cu botul ascuțit și un maiou pe sub o blană vintage scurtă și ponosită. Arăta imposibil de elegantă pentru ora 7.00 dimineața, cu mult înainte ca părul și machiajul să-i fie aranjate.

— O, Doamne, gagico, uită-te la ea! a rostit Kody.

Fotomodelul și-a pus țigara pe o gogoașă glazurată, iar eu am profitat de ocazie pentru a mă prezenta.

— Bună, am spus. Eu sunt Lila. Eu am conceput reclama.

S-a aplecat pentru a se uita la mine, ceea ce m-a făcut să mă simt de parcă aș fi avut înălțimea unui țânc.

— E minunată, cu adevărat minunată, a zis ea cu un ridicol de încântător accent din sudul Londrei.

M-am gândit că n-ar fi trebuit să port balerini.

M-am îndreptat spre Kody, care stătea cu Geoff Counsul, șeful nostru. Toți trei am privit-o pe tânără de la distanță, ca pe un animal de la grădina zoologică. Fuma țigări de parcă ele reprezentau micul dejun, mânca popcorn cu moderație și vorbea fără încetare la telefonul mobil. Părea fericită, și de ce nu? Și eu aș fi dacă ar trebui să-mi legăn capul dintr-o parte în alta și să fiu în centrul atenției în vreme ce oameni inferiori mie îmi aprind țigările Winston și îmi aduc popcorn, iar eu bag în gură câte o boabă perfect înflorită.

Când cei de la coafură și machiaj au sosit, eu și Kody ne-am apropiat pentru a vedea cum transformă colosul ăla adolescentin într-un supermodel. Cei doi oameni responsabili pentru această transformare erau atât de androgini, încât nu mi-am putut da seama care era sexul lor oricât m-am străduit, iar eu eram din New York, un loc unde descifrarea sexului este ceva la ordinea zilei. I-am urmat când au condus-o pe fată într-o mică încăpere în care străluceau luminile fluorescente de deasupra. Lui Kody nu i s-a permis să intre.

— Folosește camera telefonului, a șoptit el. O să fiu prietenul tău cel mai bun.

— Îmi ești deja îndeajuns de prieten.

Fotomodelul s-a dezbrăcat până la piele și a rămas în picioare, cu brațele pe lângă trup, în timp ce indivizii fără sex pulverizau pe corpul ei spray din niște mari tuburi argintii. Purtau măști pe fețe, și au acoperit-o de sus până jos, de parcă ar fi stins un foc. Au colorat cu fond de ten turnul uman de aproape 1,90 metri într-o nuanță uniformă, ascunzând venele, sfârcurile, unghiile, buzele, genele și sprâncenele.

Când orice părticică reală a fotomodelului