Legături miraculoase

De Duarte Judy

Claire Harper își încheie fiecare zi de lucru alergând câte opt kilometri în jurul parcului Mulberry, sperând că joggingul o va ajuta să fugă și de suferința pe care o poartă de trei ani încoace. Dar sportul nu poate să-i întărească decât trupul, nu și sufletul rănit. Asta până când, într-o seară, dă din întâmplare peste un plic pe care scrie cu litere stângace: „Pentru Dumnezeu, de la Analisa“. Scrisoarea îi aparține unei fetițe orfane, dornică să afle ce fac mama și tatăl ei în rai, și declanșează un întreg lanț de evenimente ce va schimba radical viețile mai multor oameni care, la prima vedere, nu au nimic în comun.

Rând pe rând, Claire, Sam, unchiul și tutorele Analisei, Hilda, bătrâna dădacă a fetiței, Walter, un veteran al Războiului din Coreea ce se luptă cu patima alcoolului, Maria, o tânără însărcinată, aflată în pericol de a-și pierde casa în care a crescut și Trevor, un băiețel singuratic, marcat de o puternică suferință, își recapătă speranța, încrederea în oameni și puterea de a ierta greșelile trecutului.

Iar pe măsură ce inimile se deschid, prieteniile devin mai profunde, rănile se vindecă și viețile se întrepătrund tot mai mult, fiecare va descoperi că niciodată nu e prea târziu să iubești din nou.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067415704

Previzualizare carte

capitolul 1

Analisa Dawson stătea în mijlocul parcului Mulberry¹ și se uita la cel mai mare copac din lume, ale cărui crengi ajungeau până sus, în rai.

Pipăi trunchiul noduros, apoi își ridică ochii înspre vârf, acolo unde frunzele unduitoare străpungeau norii de vată, făcând cu mâna soarelui și dincolo de el.

Era perfect. Dacă își punea scrisoarea îndeajuns de sus printre ramuri, atunci Dumnezeu putea ajunge la ea. Dar exista o mică problemă. Îi trebuia puțin ajutor.

Aruncă o privire dincolo de peluză, acolo unde doamna Richards stătea pe o bancă verde, la umbra unui alt copac, unul mult mai mic. Dădaca avea ochii închiși, capul plecat, iar mâinile i se odihneau în poală.

Uneori, când doamna Richards o aducea pe Analisa în parc și nu primea vizita unei alte doamne, moțăia câtă vreme cea mică se juca, așa cum făcea și acum. Însă chiar dacă Analisa ar fi vrut s-o trezească (și nu voia) biata doamnă Richards nici nu putea merge bine din pricina artritei care îi chinuia genunchii. Deci nici vorbă să se poată cățăra într-un copac, mai ales în acela, ceea ce însemna că fetița trebuia să găsească pe altcineva care s-o ajute.

Cercetând parcul, îl remarcă pe bărbatul care stătea mereu așezat la aceeași masă de picnic, aflată lângă aleea șerpuitoare ce ducea spre toalete. Astăzi purta o șapcă galbenă de baseball, o cămașă verde, cu bretele maronii și, ca de obicei, juca un joc de unul singur.

Doamna Richards îi spunea șaht. Nu părea totuși un joc foarte distractiv, având în vedere că bărbatul nu râdea mai niciodată.

O dată îi zâmbise și o salutase, dar când ea dăduse să se îndrepte către el, doamna Richards o luase deoparte și îi spusese:

— Analisa, nu vorbim cu străinii.

Așa că nu avea să-i ceară lui ajutorul.

Trevor venise și astăzi, stătea lângă cățărătoare și săpa o groapă în nisip. De obicei nu vorbea cu ea. La început Analisa a crezut că o ocolea pentru că era fată, dar apoi și-a dat seama că el nu se juca prea des nici cu băieții.

Doamna Rodriguez ar fi ajutat-o, dacă ar fi fost acolo. Însă ea își aducea copiii în parc doar după-amiaza ori duminica dimineața, după ce mergeau la liturghie.

Analisei îi era dor să mai meargă la biserică, așa cum făcea pe când locuia în Rio del Oro cu mama și tatăl ei. Cel puțin acolo oamenii vorbeau despre Dumnezeu și îi puteau răspunde la întrebări.

În California lucrurile stăteau altfel. Până acum nu reușise să găsească pe nimeni care să știe ceva despre rai. Așa că îi scrisese o scrisoare lui Dumnezeu, și de aceea trebuia să găsească pe cineva care să o pună în copac.

Iar singurul pe care îl vedea era Trevor.

El nu părea cu mult mai înalt decât ea, însă era mai mare și putea fi un bun cățărător în copaci. În plus, a-i cere o favoare nu era același lucru cu joaca, așa că se întoarse la groapa cu nisip și se îndreptă către băiat.

Acesta era îmbrăcat cu o cămașă roșie și blugi, iar când vântul verii îi ridică o șuviță de păr de pe frunte, fetița zări o cicatrice deasupra ochiului. Se întrebă ce se întâmplase cu el, dar știa că nu trebuie să spună nimic. Mămica o învățase să nu se holbeze la oamenii care aveau ceva în neregulă.

Când umbra ei îi acoperi pe băiat și groapa lui, acesta își ridică privirea, însă nu spuse nimic și nu zâmbi.

Analiza își mușcă buza de jos, lovi cu piciorul în nisip, apoi își drese glasul.

— Scuză-mă, dar când termini cu groapa, mă poți ajuta cu ceva?

El ridică din umeri.

— Depinde. Ce fel de ajutor vrei?

Ea se întoarse și arătă către ramurile care se întindeau până în rai.

— Am neapărat nevoie de cineva care să se cațere în copacul ăla.

El se uită în direcția indicată de degetul fetei, apoi se strâmbă.

— Cum așa?

Analisa își băgă mâna pe sub bluză și scoase afară plicul pe care îl îndesase la brâul pantalonilor ei scurți.

— Trebuie să pun asta sus de tot.

Trevor trase cu ochiul la scrisoarea de un roz aprins la care ea lucrase din greu cu o seară înainte, după care privi din nou spre fetiță.

— Cum de vrei să o pui în copacul ăla?

— Pentru că i-am scris lui Dumnezeu. Iar azi-dimineață, la micul dejun, am întrebat-o pe doamna Richards dacă poștașul duce scrisori în rai și ea a spus că nu.

Trevor își trecu încheietura degetului mare pe sub nas, lăsând o dâră de murdărie pe buza de sus. Analisa deschise gura pentru a-i spune, astfel încât băiatul să se poată șterge cu mâneca, dar se hotărî să tacă.

— Știi, zise Trevor, îți pierzi vremea. Dumnezeu n-o să-ți răspundă.

— Ba da. O să-mi răspundă. Dacă o pun suficient de sus.

Analisa își încrucișă brațele la piept și își mută greutatea pe un picior.

Copacul ăla avea să-i poarte scrisoarea tocmai până în rai.

Pe măsură ce soarele arunca o lumină din ce în ce mai slabă asupra suburbiei Fairbrook a orașului San Diego, Claire Harper alerga de parcă diavolul s-ar fi aflat pe urmele sale. Și uneori putea să jure că așa era.

Picioarele ei loveau într-un ritm singuratic aleea ce se întindea de-a lungul First Street, în timp ce răsuflarea îi ieșea din piept cu pufăituri ascuțite, iar bătăile inimii păstrau măsura.

Stâng, drept. Stâng, drept. Inspiră și expiră. Inspiră și expiră.

Se presupunea că endorfinele îi dau alergătorului o stare naturală de euforie, însă Claire alerga doar în încercarea de a scăpa de stres. Și Dumnezeu îi era martor că avea parte de mult stres.

Și de durere.

Așa că, în fiecare zi, după serviciu, conducea până în parcul Mulberry unde își dădea jos taiorul, se strecura într-o pereche de pantaloni scurți și un tricou vechi care pe vremuri fusese al lui Ron, își scotea delicații pantofi cu toc și își punea niște teniși. Apoi, după câteva mișcări de încălzire, o lua pe aleea pentru jogging, sperând să scape de depresia care se ținea scai de ea de trei ani încoace, de suferința care o împiedica să doarmă toată noaptea.

Avea medicamente care să o ajute la asta, pilule prescrise de către psihiatrul la care Ron insistase ca ea să meargă, însă renunțase să le mai ia pentru că efectele secundare îi îngreunau munca, mai ales dimineața.

Claire a cotit pe aleea paralelă cu Applewood Drive și s-a întors înapoi în parc.

Azi se simțea un vânticel ușor, o boare divină, așa cum obișnuia să spună bunica ei. Din aceea care poartă șoaptele lui Dumnezeu către cei ce își fac timp să stea și să asculte.

Pe când era copil, în zile ca asta, Claire închidea ochii și încerca să audă glasul despre care îi vorbea Nana ei. Dar asta se întâmpla cu secole în urmă, într-o vreme în care chiar credea că visele se pot împlini.

Oamenii îi spuseseră că timpul avea s-o vindece, însă n-o făcuse. Amintirile sumbre încă o mai urmăreau, încă o mai bântuiau.

Trupul lipsit de viață al fiului ei. Iepurașul de pluș ținut între mâinile reci. Lopata de pământ aruncată peste micul sicriu alb ce fusese coborât în pământ.

— Concentrează-te pe imaginile mai frumoase, îi spusese psihiatrul.

Și ea încercase.

Primul zâmbet al lui Erik. Primul lui dinte. Primul lui pas.

I se părea că trecuse o viață întreagă de când îi ciufulise părul, de când îi atinsese sprânceana cu o sărutare. Și indiferent cât de repede ar fi alergat, indiferent cât de mult, nu putea scăpa de faptul că el dispăruse.

Cu toate astea, în fiecare zi, după serviciu, continua să parcurgă același drum, păstrând aceeași rutină și întorcându-se acasă cu aceleași rezultate: un corp tonifiat, un suflet zdrobit, o inimă care nu voia să se vindece.

Pe măsură ce parcul Mulberry îi apărea din nou în raza vizuală, încetini și apoi se opri, extenuată. Încercând să-și recapete suflul și să se răcorească, se târî înspre dudul uriaș care creștea în mijlocul pajiștii verzi și bogate.

Lângă copac fusese construită o bancă din beton, un monument în cinstea lui Carl Witherspoon, soț, tată și prieten iubit, acum plecat dintre cei vii. Claire nu auzise niciodată de el, dar în fiecare zi, la asfințit, considera acel loc liniștit ca fiind al ei.

Frunzele acopereau băncuța de beton, iar ea le mătură cu mâna, înainte de a se așeza pe placa rece din piatră.

Boarea divină continua să sufle, să foșnească printre ramuri.

— Închide ochii, obișnuia să spună Nana. Ascultă vântul și poți auzi vocea lui Dumnezeu.

Claire putea să jure că o auzise și ea de câteva ori. Dar acum nu mai vorbea cu Dumnezeu, nu îi mai asculta glasul. Nu mai aștepta nimic de la El.

Și de ce ar fi făcut-o? El renunțase s-o mai asculte cu trei ani în urmă.

Femeia zări cu coada ochiului o străfulgerare rozalie deasupra capului. Își ridică privirea pentru a vedea cum un plic flutură în jos, trece foarte aproape de poala ei și aterizează pe pământ. Avea culoarea păsărilor flamingo, cu sclipici presărat peste pete inegale de lipici și un scris de copil pe partea fără clapă.

Incapabilă să-și stăpânească curiozitatea, Claire se aplecă și întinse încet mâna către ceea ce părea a fi o felicitare.

Pentru Dumnezeu de la Analisa, scria pe plic.

Când îl ridică de pe jos, câteva scântei aurii și argintii căzură pe iarbă. Atunci ea se uită în sus, către dud, la întinderea ramurilor și a frunzelor lui.

Ciudat.

Cercetă plicul, apoi îl întoarse, acolo unde clapa fusese linsă atât de mult încât abia dacă mai stătea lipită. În interior simți o umflătură sub forma unui tub.

O cuprinse un foarte ciudat imbold de a-l deschide. O nevoie de a vedea desenul fetiței, de a-i citi cuvintele scrijelite cu greu.

Trecuseră trei ani de când Claire nu mai văzuse ceva atât de dulce.

Eforturile lui Erik de a scrie și de a desena o impresionaseră întotdeauna, și tocmai de aceea nu voia să dezlipească ultimele lui opere de artă de pe frigider.

Ron obișnuia să se plângă din pricina asta.

— Pentru Dumnezeu, Claire! Și eu l-am iubit, dar s-a dus. Mă înnebunește să te agăți de trecut, ca să nu mai spunem ce efect are asupra ta. Nu poți să dai jos desenele alea? Să le pui la păstrare undeva?

Acela fusese începutul sfârșitului pentru căsnicia lor.

Ei bine... Nu, nu era tocmai adevărat. Dar fusese momentul în care începuse să-și dea seama că, fără Erik care să-i țină uniți, ea și Ron nu mai aveau nimic să merite păstrat.

— Nu-i sănătos, îi spunea bărbatul. Să stai în camera lui Erik ore în șir.

Poate că nu era.

Dar, din nu se știe ce motiv, Ron fusese în stare să-l uite pe fiul lor cu ochii sclipitori, iar ea, nu.

— Trebuie să mergi mai departe, Claire.

Așa cum făcuse el?

Jumătatea lui din suma obținută ca daune morale fusese deja cheltuită sau investită.

Însă Claire nu se atinsese de a ei.

Cum ar fi putut, când îi considera bani pătați cu sânge?

A pipăit hârtia roz, iar clapa de pe spate a început să se ridice. Să se deschidă.

N-a fost o decizie conștientă. Nu cu adevărat. Dar ea s-a trezit băgând degetele în plic, scoțând afară scrisoarea împăturită și o carioca albastră. Citi cuvintele.

Draga Doamne.

Spunei lui mami si lui tati ca sunt cuminte. Si ca i iubesc. Si pe tine. O sa imi scri inapoi si sami spui ce fac mami si tati în rai? Lam întrebat pe unchiu Sam si nu stie. Am pus o carioca in plic pentru tine in caz ca nu egzista picsuri in rai.

Cu drag Analisa

Ochii lui Claire se umplură de lacrimi și un nod i se strânse în piept. Inima, pe care o credea permanent amorțită și lipsită de viață, îi tresări.

Cercetă parcul și privirea i se opri asupra leagănelor, unde un băiat brunet stătea singur, cu mâinile sprijinite pe coapse, târându-și degetele de la picioare prin nisip. Dacă ar fi fost vreo fetiță prin zonă, Claire poate că s-ar fi dus la ea, poate că s-ar fi gândit s-o îmbrățișeze. Poate că ar fi cedat impulsului de a-și arăta compasiunea.

Însă Analisa, oricine ar fi fost ea, lăsase scrisoarea și plecase.

Claire încercă să-și imagineze ce-ar fi simțit Erik dacă ea ar fi murit în accident, lăsându-l s-o plângă.

Spera că cineva i-ar fi întins o mână copilului, i-ar fi spus că mama lui nu-și dorise să moară, că nu voise să-l părăsească. Ar fi insistat că ea avea să-l iubească mereu și că avea să facă tot ce-i stătea în putință pentru a-l veghea întotdeauna, pentru a fi îngerul lui păzitor. Dacă exista așa ceva.

Propria ei credință fusese zguduită de moartea lui și de rugăciunile rămase fără răspuns, așa că nu fusese niciodată capabilă să-și imagineze un Erik zâmbitor, cu aripi și un nimb deasupra capului. Totuși, dintr-un anume motiv, își dorea ca micuța Analisa să aibă parte de pace, să-și păstreze speranțele și visele. Măcar până când vârsta adultă avea să-i aducă o inevitabilă lovitură strașnică din partea realității distrugătoare de credință.

Asta și-ar fi dorit Claire pentru Erik, chiar dacă ea însăși nu putea avea parte de așa ceva. Prin urmare, scoase capacul cariocii albastre, ca și cum altcineva ar fi intervenit pentru a-i ghida mâna și a răspunde unei fetițe care implora să primească răspunsuri atunci când nu exista nici unul la îndemână.

Altcineva care, în următoarele câteva minute, scrise un mesaj pe spatele scrisorii copilei și se dădu drept Dumnezeu.

A doua zi, Claire stătea la biroul ei din sediul Fairbrook Savings and Loan, dorindu-și ca limbile ceasului să mai înainteze puțin.

Își detesta slujba, detesta să se trezească în fiecare dimineață și să meargă la muncă.

Dar ura și weekendurile. Zilele în care nu trebuia să se prezinte la program.

Stomacul îi ghiorăi, amintindu-i că micul ei dejun ar fi trebuit să cuprindă și altceva decât cafea.

Aruncă o privire înspre ceasul de pe perete. Se făcuse aproape ora prânzului, iar ea era pregătită să se îndrepte către cafeneaua de pe aceeași stradă pentru a-și lua o salată, dar mai avea un telefon de dat și un client cu care trebuia să se întâlnească. Așa că închise dosarul la care lucra, îl așeză în coșul de sârmă în care păstra celelalte cereri de împrumut pe care le avea de procesat și ridică receptorul. Formă interiorul supraveghetorului ei.

Acesta răspunse după primul apel.

— Joe Montgomery.

— Sunt Claire. Ai o clipă?

— Sigur.

Vocea lui se înmuie imediat, cu toate că ea nu și-ar fi dorit asta. Întotdeauna fusese puțin mai înțelegător decât i-ar fi plăcut ei.

— Ce s-a întâmplat?

— Am nevoie ca joi să-mi iau pauza de prânz ceva mai devreme. Trebuie să mă întâlnesc cu un avocat și nu e liber decât la unsprezece și jumătate.

— E totul în regulă? întrebă el.

— Da și nu. Am primit o scrisoare din partea Comisiei pentru eliberare condiționată și audierea lui Russell Meredith urmează să aibă loc pe 24 iulie.

— Ai un cuvânt de spus cu privire la eliberarea lui înainte de termen?

— Conform notificării, am. Și vreau să stea în spatele gratiilor cât mai mult cu putință.

— Pot să înțeleg asta.

Chiar putea? Claire nu era sigură că cineva care nu pierduse un copil ar fi putut înțelege.

Russell Meredith era răspunzător pentru moartea lui Erik. Îl lovise cu mașina pe marginea străzii, apoi își continuase drumul, părăsind cu sânge-rece locul accidentului.

Un juriu îl condamnase pentru ucidere din culpă, ceea ce, din punctul de vedere al lui Claire, era doar un alt termen pentru crimă.

— Cu cine o să te întâlnești? întrebă Joe.

— Cu Samuel Dawson. El ne-a reprezentat pe Ron și pe mine în procesul civil împotriva lui Meredith.

La început, lui Claire i se păruse ciudat să apeleze la avocatul care lucrase mai îndeaproape cu fostul ei soț decât cu ea, dar Sam era deja familiarizat cu cazul.

— Ai nevoie de o pauză de prânz mai lungă? întrebă Joe.

— Nu. Biroul lui e în clădirea aceea nouă din cărămidă, cu șase etaje, de lângă parcul Mulberry, așa că e prin apropiere. N-ar trebui să-mi ia prea mult.

— Stai cât ai nevoie.

— Mersi.

După ce așeză în furcă receptorul, punând capăt apelului, Claire își aruncă privirea pe lista cu programări, își împinse scaunul în spate, apoi se ridică și se îndreptă către sala de așteptare, unde o femeie micuță, de origine hispanică, având un copil mic în brațe, stătea așezată lângă un băiețel de vârstă școlară.

— Maria Rodriguez? întrebă Claire.

— Da, eu sunt.

Femeia se ridică și schimbă poziția fetiței pe care o avea în brațe, lăsând la vedere un abdomen umflat.

— Pe aici.

Claire o însoți în birou, dar nu se putu abține să nu arunce o privire peste umăr.

Maria, cu ochii ei căprui strălucind, își ținea actele cu o mână și pe copilă cu cealaltă, în vreme ce băiețelul (care avea vreo șapte sau opt ani) o urma.

— Îmi pare rău, dar a trebuit să aduc copiii cu mine. Nu avea cine să stea cu ei în dimineața asta.

— E în regulă.

Claire făcu semn către scaunele aranjate în fața biroului ei și o urmări pe Maria cum îi spune băiatului să se așeze pe unul, apoi îl alege pe celălalt pentru sine.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Am moștenit de curând o casă pe Sugar Plum Lane, începu Maria. A aparținut unei tía – mătușa mea – dar cu câteva luni înainte să moară, ea mi-a cedat formal drepturile asupra locuinței. E o casă veche, dar foarte curată și confortabilă.

Claire a încuviințat cu o mișcare a capului, presupunând că femeia dorea să utilizeze clădirea drept garanție. Era o procedură destul de simplă, mai ales dacă ipoteca nu era uriașă sau dacă nu exista vreun sechestru pus pe casă.

Această întâlnire era doar prima dintr-o procedură de preselecție pe care banca o instituise recent, iar dacă actele preliminare se dovedeau în ordine, doamna Rodriguez urma să primească un întreg pachet de solicitare.

— Ați completat formularul pe care l-ați primit de la recepție? întrebă Claire.

— Da.

Maria îi întinse hârtiile.

Se uită la scrisul îngrijit, citeț. Părea complet.

— Unde lucrați, doamnă Rodriguez?

— Am făcut curat prin case, dar după moartea mătușii mele n-am mai avut bonă.

Își mângâie pântecele, apoi își drese glasul.

— Muncesc din greu și am de gând să mă angajez pe post de chelneriță. Odată ce se va întâmpla asta, voi plăti câte două rate odată și voi achita împrumutul cât ai bate din palme.

— Despre câți bani discutăm?

— Am nevoie de cincizeci de mii de dolari pentru a trece de următorii doi ani.

— Intenționați să nu lucrați vreme de doi ani? întrebă Claire, dându-și seama că s-ar putea să-i dea femeii o veste proastă chiar înainte de a continua cu procedura.

— La cât costă o bonă, mai ales pentru un bebeluș, mă tem că nu m-ar ajuta la nimic. Dar de îndată ce Sara va intra la grădiniță, cheltuielile ar trebui să fie mai ușor de gestionat.

Când Erik era mic, Claire își dorise să stea acasă cu el, însă Ron se lăsase prins în capcana cărților de credit, iar ea fusese obligată să se întoarcă la serviciu imediat după concediul de maternitate. I se rupsese sufletul să-și lase bebelușul în grija altora când încă era atât de mic. Dar la vremea respectivă, chiar dacă lucra la nivel de debutant și costurile cu dădaca îi consumau aproape jumătate din salariu, nu avea altă soluție.

Claire se uită la copiii Rodriguez, un băiețel cu ochi albaștri și o claie de păr negru, alături de un țânc agitat. Privirea îi alunecă firesc înspre burtica femeii. Peste câteva luni, poate mai puțin, Maria avea să nască încă un micuț.

— Soțul dumneavoastră cu ce se ocupă? întrebă Claire.

Poate că exista un venit îndeajuns de mare încât să nu conteze că ea nu mai lucra.

— El este... noi suntem... Își drese glasul. Despărțiți. Legal.

— Tăticul meu s-a dus la închisoare, adăugă băiatul. Și pentru foarte multă vreme, dar poate să-mi trimită scrisori.

Omul era un infractor condamnat?

Claire întâlnea în fiecare zi oameni care își doreau împrumuturi, cupluri care sperau să-și refinanțeze creditul pentru locuință, să trimită un copil la facultate, să renoveze sau să achite note de plată pentru cărțile de credit. Treaba ei era să calculeze riscul de a le da bani, fie că îi simpatiza sau nu pe solicitanți.

Iar în acest caz, Claire chiar își simpatiza clienta. Biata femeie avea de traversat o perioadă grea și, din câte se pare, nu era nimeni care s-o ajute. Dar nou-instituitele reglementări privind creditarea cu siguranță aveau s-o lege de mâini.

Studie din nou cererea, căutând ceva pe care să-și bazeze decizia de a pre-aproba împrumutul.

Studii? Doar liceul.

Experiență de lucru? Nimic să merite menționat.

Un cont de economii? Doar câteva mii de dolari.

— De fapt, explică Maria, sunt foarte chibzuită. Așa că, în suma pe care o cer drept împrumut, am luat în calcul doar cheltuielile de zi cu zi plus rata lunară. Dar poate că reușesc să mă descurc și cu mai puțin.

— Vă cred, spuse Claire, dar din păcate nu vă pot aproba creditul.

— De ce?

— Pentru că nu aveți nici un venit și nici economii semnificative.

— Dar am o casă. Valorează mult mai mult decât ceea ce vă cer. Dacă nu mi-aș achita ratele la timp, mi-ați putea-o lua.

Pe măsură ce lacrimile încețoșau ochii femeii, pe Claire o cuprinse un ciudat sentiment de vinovăție. Nu era ceva personal. Ea doar lua o decizie bazată pe interesele băncii. Oare doamna Rodriguez nu înțelegea că ea nu-și asuma dreptul de a-i judeca pe alții, acordându-le împrumuturi după bunul-plac? Jucându-se de-a Dumnezeu?

Dar ieri? o luă la întrebări un glăscior. Nu asta ai făcut în parc?

Își drese iar vocea, sperând să scape de vinovăția care i se cuibărea în suflet, odată cu sentimentul de neputință.

— Îmi pare foarte rău, doamnă Rodriguez. Noi operăm pe piața bancară, dar nu putem împrumuta bani dacă riscul de a o face este prea mare.

— Dar o să muncesc din greu. Și sunt cinstită. Puteți vorbi cu preotul din parohia mea, el o să vă spună...

Claire simți iar stânjeneala, disconfortul. Vinovăția.

— V-ați gândit să vindeți casa pe piața liberă și să trăiți din suma obținută până după ce nașteți copilul și vă puteți întoarce la lucru?

— Nu vreau să vând casa, zise Maria. E tot ce am.

Nu era tot ce avea. Își avea copiii.

Claire ar fi făcut schimb de locuri cu ea cât ai clipi, dacă asta i l-ar fi adus pe Erik înapoi.

Maria se cufundă în scaun.

— Deci nu puteți face nimic?

— Mă tem că nu. Fairbrook Savings and Loan are reputația unei bănci conservatoare, așa că s-ar putea să aveți mai mult noroc cu o altă instituție financiară din oraș.

Claire se ridică, dând semn că discuția se încheiase și decizia fusese luată.

— Din păcate mâinile îmi sunt legate.

Femeia încuviință, apoi atinse ușor umărul băiatului.

— Vino, mijo.

— Am terminat? întrebă cel mic.

— Da.

Maria își conduse copiii afară din biroul lui Claire. Avea umerii lăsați, dar își ținea capul sus, în timp ce își purta mica familie înspre ușă.

Băiețelul își strecură mâna în a mamei sale.

— Acum putem să mergem în parc? Te rog?

— Da, mijo. Doar puțin.

Claire ar fi dat orice să poată întoarce timpul înapoi, să îl aibă iar alături pe fiul ei, cerându-i să meargă în parc.

Totuși, asta n-o făcea să se simtă cu nimic mai bine în privința faptului că tocmai zdrobise visele unei alte femei.

---

¹ În lb. engleză, dud

capitolul 2

Walter Klinefelter își parcă automobilul Ford Range în parcul Mulberry, apoi scoase cutia de joc îmbrăcată în piele uzată și încuie portiera.

Două locuri mai încolo, bătrâna și fetița blondă se dădură jos dintr-o Honda Prelude. Nu erau ceea ce el ar fi numit niște obișnuite ale locului, de vreme ce începuseră să vină în parc cu doar două săptămâni în urmă, dar își făceau apariția pe la ora prânzului. La fel ca și el.

Odată le abordase, încercând să facă puțină conversație, dar femeia îl tratase cu dispreț, de parcă ar fi fost un bătrânel murdar sau așa ceva.

La naiba, era inofensiv! Însă presupunea că ele nu știau asta.

— Oh, iupii! exclamă spiridușul blond. A venit și azi.

— Cine, dragă? întrebă bunicuța.

— Trevor.

Fetița își mută dintr-o mână în alta păpușa bronzată pe care o căra cu sine, apoi arătă cu degetul înspre copilul care își petrecuse multă vreme prin parc în vara aceea, puștiul care părea să nu aibă nici un prieten pe lume.

Din punctul ăsta de vedere, băiatul și Walter aveau multe în comun.

— Ți-am mai spus, răspunse Bunicuța. Băiatul acela e prea mare ca să îți fie prieten.

— Nu e chiar prietenul meu, zise micuța cu părul blond. Doar m-a ajutat cu ceva ieri și s-ar putea să am nevoie să mă ajute iar.

— Ar face bine să nu te ajute cu urcatul pe acele cățărătoare. Dacă o să cazi, o să te rănești.

— O să am grijă, doamnă Richards, spuse Blondina, luând-o la goană.

Dar nu alergă în direcția băiatului mai mare care stătea în umbra leagănelor, desenând cu un băț în nisip. În schimb se duse către mijlocul parcului, lângă dud.

Walter probabil ar fi trebuit să-și vadă de treaba lui, lucru pe care părea să-l facă al naibii de des în ultima vreme, dar uneori se sătura până în gât să-și audă propriile gânduri.

— Presupun că nu jucați șah, i se adresă el bătrânei.

Aceasta se întoarse, iar soarele se reflectă în șuvițele argintii din părul ei. Bănuia că fusese frumușică