Focul din oglinzi

De Quick Amanda

Virginia Dean se trezește în miez de noapte alături de un cadavru, cu un cuțit însângerat în mână și fără nici un fel de amintire legată de cele întâmplate în seara anterioară. Camera stranie îmbrăcată în oglinzi în care este izolată emană o energie întunecată care îi copleșește simțurile și o face să se simtă prinsă într-o capcană din care pare că nu mai are scăpare. Salvarea vine însă miraculos din partea unui bărbat pe care Virginia nu l-a întâlnit decât o singură dată în viață, dar pe care nu l-a putut da uitării.

Owen Sweetwater a moștenit talentul familiei sale de a descoperi monștrii care, la adăpostul întunericului, își satisfac pornirile nebunești atacând femei și copii. O investigație recentă privind două morți ciudate îl conduc spre Virginia. Deși exclusivista Societate Ocultă, ai cărei membri sunt recunoscuți pentru puterile lor paranormale, consideră că toți cei ca Virginia sunt în cel mai bun caz iluzioniști, și în cel mai rău, adevărați șarlatani, Owen știe mai bine că puterile Virginiei sunt adevărate și că, numai împreună, pot să-l prindă pe unul dintre cei mai perfizi criminali din Londra. Însă lucrurile nu au cum să nu se complice atunci când cei doi trebuie să-și apere nu doar propria viață, ci și iubirea pe care au cunoscut-o pentru prima dată cu adevărat.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786067415933

Previzualizare carte

capitolul 1

Imaginile pline de sânge și moarte se revărsau violent în oglinzi. Scenele de groază, luminate de lampa cu gaz, se reflectau la infinit într-o beznă fără de margini.

Virginia rămase nemișcată pentru o clipă, cu inima sărindu-i din piept în timp ce încerca să dea sens coșmarului din care tocmai se trezise. Fu înconjurată de o multitudine de reflexii ale unei femei care zăcea pe un pat răvășit, pătat de sânge. Femeia purta doar o cămășuță din pânză subțire și ciorapi albi. Părul îi cădea în valuri dezordonate pe umeri. Arăta ca și cum tocmai ar fi avut o aventură pasională. Dar privirea năucă, lipsită de orice urmă de dorință, reflecta teroare și groază.

Virginiei îi luă câteva secunde să-și dea seama că tânăra a cărei imagine se reflecta in oglinzi era ea însăși. Nu era singură în pat. Lângă ea se afla un bărbat. Partea din față a cămășii lui descheiate era îmbibată cu sânge. Avea capul întors într-o parte, dar reușea să-i vadă destul de bine chipul frumos încât să-l recunoască. Lordul Hollister.

Se ridică încetișor în capul oaselor, dând drumul, fără să-și dea seama, la un obiect nevăzut pe care îl strânsese în mână. O parte din ea insista să creadă că totul era doar un vis groaznic, dar celelalte simțuri o avertizau că era trează. Avu nevoie de multă putere să se convingă să atingă gâtul bărbatului. Nu avea puls. Nici nu se așteptase să aibă. Răceala morții îl cuprinsese pe Hollister.

Simți brusc cum o cuprinde iarăși panica. Fiori de gheață îi înțepau ceafa și palmele. Se repezi înnebunită jos din pat. Când se uită în jos, observă că pe o parte a cămășuței avea o pată roșiatică. Ridică privirea și, pentru prima oară, zări cuțitul. Era pe jumătate ascuns sub așternuturile boțite. Lama era plină de sânge. Mânerul era foarte aproape de locul unde un pic mai devreme se aflase mâna ei.

Cu colțul ochiului întrezări umbre ciudate licărind în străfundul oglinzilor. În grabă, își închise puterile psihice. Nu-și putea pierde acum vremea cu interpretările. Intuiția o avertiza cu brutalitate. Trebuia să părăsească odaia cu oglinzi.

Se întoarse în grabă căutându-și rochia nouă cu negru și auriu pe care o purtase în seara aceea la conacul Hollister. Zări rochia și juponul. Hainele îi erau îngrămădite dezordonat într-un colț, ca și cum ar fi fost aruncate în grabă în focurile pasiunii. Vârfurile ghetelor înalte cu șireturi abia se zăreau sub faldurile mantiei. Dintr-un motiv de neînțeles, gândul că Hollister o dezbrăcase pe jumătate înainte ca ea să-i înfigă cuțitul în piept era mai tulburător decât acela că se trezise lângă cadavrul lui.

Doamne, Dumnezeule, cum se poate să omori pe cineva, dar să nu-ți aduci aminte deloc de fapta violentă? se întrebă.

Vibrații negative se agitau iarăși în oglinzi. Frica și nevoia de a scăpa o făceau să-i fie greu să-și controleze simțurile. Reuși încă o dată să-și înfrâneze harul. Umbrele se întoarseră în adâncul oglinzii. Știa că nu avea cum să le alunge de tot. Fără îndoială, afară era în continuare noapte. Energia captivă dincolo de suprafața oglinzii era mai puternică după lăsarea întunericului. Înăuntru sălășluiau scene care o învăluiau și pe care trebuia să le înfrunte, dar nu avea cum să interpreteze acum imaginile acelea reziduale. Trebuia să iasă din cameră.

Se uită de jur împrejur și-și dădu seama că nu exista nici o ușă la vedere. Pereții încăperii micuțe păreau să fie cu totul acoperiți de oglinzi. Dar asta nu era posibil, se gândi. Aerul din cameră era curat. Lampa de gaz ardea cu flacără constantă. Trebuia să existe un mijloc de aerisire și, pe undeva, și o ușă. Și, unde era o ușă, trebuia să existe și curenți de aer în dreptul pragului.

Se forță să se concentreze să ia lucrurile pe rând, traversă încăperea și-și ridică rochia. La cât de tare tremura, îi trebui foarte mult efort să prindă juponul și să-și tragă rochia pe ea.

Când auzi șuierul ușor al balamalelor ascunse, se lupta cu corsetul încercând să prindă copcile din față. Încă un val de panică îi cutremură nervii. Privi iute în sus. Pe peretele acoperit cu oglinzi din fața ei văzu cum în spatele ei se deschide un panou.

În încăpere intră un bărbat înconjurat de un val invizibil de energie întunecată. Îl recunoscu imediat, chiar dacă nu se întâlniseră decât o singură dată. Și totuși, avea să-l recunoască oriunde. O femeie nu putea să uite un bărbat ai cărui ochi întunecați și plini de umbre ascundeau fie promisiunea raiului, fie a iadului.

Preț de o clipă, nu se putu mișca. Îngheță, ținându-și strâns partea din față a rochiei peste sâni.

— Domnule Sweetwater, șopti ea.

Bărbatul o cercetă rapid din cap până-n picioare. Chipul lui aspru și implacabil era scăldat în lumini și umbre împrăștiate de flacăra strălucitoare a lămpii. Își îngustă ușor privirea. La oricare alt bărbat, expresia ar fi indicat îngrijorare. Dar aici era vorba despre Owen Sweetwater. Virginia era sigură că el nu avea nimic de-a face cu sentimentele omenești obișnuite. Se afla acolo fie ca s-o omoare, fie ca s-o salveze. Cu Sweetwater nu avea cum să existe cale de mijloc.

— Ești rănită, domnișoară Dean? o întrebă el ca și cum doar ar fi întrebat-o de sănătate.

Erau posibile doar două lucruri care să explice prezența lui în noaptea asta în camera morții.

Formalismul degajat din glasul lui reuși să o scoată din sărite.

— Nu sunt rănită, domnule Sweetwater. Privi spre pat. Dar nu pot spune același lucru și despre lordul Hollister.

Bărbatul traversă spre pat și, preț de o clipă, cercetă trupul lui Hollister. Virginia simți energia vuind în încăpere și știu că Owen își activase simțurile paranormale. Nu știa însă de ce natură era abilitatea psihică pe care o stăpânea el, dar simțea că era foarte periculoasă.

Owen se întoarse.

— Excelentă treabă, domnișoară Dean. Un pic neglijentă totuși.

„Ce?!"

— E clar că Hollister nu va mai reprezenta o problemă, dar trebuie să te ducem la adăpost înainte să fii arestată pentru crimă.

— Nu, reuși ea să îngaime.

Owen ridică din sprâncene.

— Nu vrei să părăsești încăperea asta?

Tânăra înghiți cu greutate.

— Vreau să spun că nu l-am omorât eu.

„Cel puțin, nu cred să fi fost eu." Își dădu seama că nu își amintea absolut nimic după momentul în care avusese viziunea din fața oglinzii din reședința Hollister. Altă soluție nu avea decât să pretindă că era nevinovată. Dacă ar fi fost să fie arestată pentru uciderea lordului Hollister, cu siguranță avea să ajungă la spânzurătoare.

Owen îi mai aruncă rapid o privire cercetătoare.

— Da, observ că nu tu i-ai implantat cuțitul ăla de bucătărie în piept.

Ea era surprinsă.

— Cum poți să știi că sunt nevinovată?

— Putem discuta detaliile astea altundeva, într-un moment mai potrivit, zise Owen apropiindu-se de ea. Se mișca precum un animal de pradă ce se apropia să dea lovitura de grație. Stai, lasă-mă pe mine să fac asta.

Virginia nu înțelese ce vrea să facă decât când ajunse exact în fața ei și începu să închidă micile copci din partea din față a rochiei. Mâinile sigure, fără tremur, se mișcau rapid, fără efort. Dacă nu i s-ar fi ridicat deja puful pe ceafă, atunci, cu siguranță, atingerea lui Owen ar fi curentat-o. Energia care îl învăluia încărca atmosfera și simțurile ei. Era prinsă între dorința copleșitoare de a fugi ca să-și salveze viața și dorința la fel de puternică de a se arunca în brațele lui.

„Ajunge", își impuse. Evenimentele din seara aceea îi zdruncinaseră mintea. Nu se mai putea încrede în nici unul dintre simțurile ei evident tulburate. Căută refugiu în controlul de sine pe care toată viața încercase să și-l perfecționeze. Din fericire, asta îi fu de ajutor.

— Domnule Sweetwater, rosti ea cu răceală. Se dădu repede în spate.

Bărbatul își retrase mâinile. Aruncă încă o privire critică spre rochia ei.

— Deocamdată ajunge. E trecut de miezul nopții, iar ceața de destul de groasă. Nu te va observa nimeni odată ce vom ieși.

— Miezul nopții?

Întinse mâna după ceasul cu lanț prins de talia rochiei. Când văzu că avea dreptate în privința orei, se cutremură.

— Am sosit la opt, așa cum mi s-a spus. Cerule mare, am pierdut patru ore.

— Îmi cer scuze că am ajuns atât de târziu. Abia acum o oră am aflat de lipsa dumitale.

— Despre ce vorbești?

— Mai târziu. Pune-ți pantofii. Ne așteaptă o plimbare neplăcută ca să putem să scăpăm din locul ăsta.

Ea nu îl contrazise. Își săltă fusta și jupa și-și îndesă un picior în cizmă. Nu se mai deranjă să lege șireturile.

În timp ce aștepta, Owen mai aruncă o privire spre cadavrul de pe pat.

— Ești sigură că nu ești rănită?

Virginia clipi, încercând să înțeleagă semnificația tăioasă a vorbelor lui.

— Nu m-a violat, dacă asta întrebi, replică ea răspicat. Probabil că ai observat că el e complet îmbrăcat încă.

— Da, bineînțeles, răspunse Owen. Doar că în ultimele câteva ore m-a tot apăsat senzația că e ceva în neregulă. Acum câteva clipe, când am intrat pe ușă, am descoperit că aveam dreptate.

— Vrei să spui, domnule, că ai ajuns prea târziu ca să-l poți salva pe lord?

— Nu, domnișoară Dean, că am ajuns prea târziu să te pot salva pe dumneata. Din fericire, ai putut să te salvezi singură.

Virginia își puse și cealaltă cizmă în picior.

— Cu siguranță, nu îl jelesc pe Hollister. Cred că era un monstru. Dar nu pot să-mi asum meritele pentru starea lui actuală.

— Da, acum înțeleg asta, rosti Owen pe un ton înfiorător de calm.

— Nu mă aproba de dragul de-a o face, domnule. Se aplecă să-și ridice mantia grea. Vreau să fie clar că nu l-am omorât eu.

— Sincer, mie nu-mi pasă deloc. Moartea lui Hollister aduce un bine acestei lumi.

— Sunt perfect de acord, totuși... Scârțâitul balamalelor o făcu să se oprească. Ușa, adăugă ea. Se închide.

— Într-adevăr.

Amândoi se grăbiră spre ușă. Owen ajunse primul, dar peretele de oglinzi se închise la loc chiar înainte să apuce el să-și pună gheata în cadrul ușii. Virginia auzi un clinchet de rău augur.

— E încuiată, constată ea.

— E toată dintr-o bucată, îi zise Owen. Toată treaba asta m-a scos din sărite încă de la început.

— Dă-mi voie să transmit regretele mele, murmură ea.

Ignorându-i sarcasmul, bărbatul se întoarse spre pat și luă cuțitul plin de sânge. Traversă din nou încăperea și izbi mânerul dur al armei de ușă. Se auzi un trosnet ascuțit de geam spart. Pe suprafața oglinzii apăru o fisură mare. Lovi încă o dată. De data asta, câteva cioburi ascuțite căzură pe podea, lăsând să se vadă ușa de lemn.

Virginia cercetă încuietoarea nouă care fusese montată pe ușa veche.

— Bănuiesc, domnule Sweetwater, că nu te pricepi să spargi încuietori?

— Cum crezi că am intrat aici în seara asta?

— Mă uimești, domnule, rosti Virginia. De când deprind gentlemenii arta fină a spargerii încuietorilor?

— Abilitatea asta îmi prinde chiar bine pe parcursul investigațiilor mele.

— Vrei să spui pe parcursul nefericitelor dumitale campanii de distrugere a carierelor oamenilor care muncesc din greu, așa ca mine, și care nu sunt vinovați decât că încearcă să-și câștige existența.

— Cred că te referi la eforturile mele de a-i demasca pe cei care-și câștigă existența înșelându-i pe cei creduli. Da, domnișoară Dean, exact genul ăsta de cercetare m-a intrigat în ultima vreme.

— Noi, cei cu abilități paranormale, sperăm ca în curând să găsești un hobby nou, înainte să apuci să ne distrugi de tot afacerea, vorbi ea.

— Haide acum, domnișoară Dean. Chiar nu te simți deloc mai bine să mă vezi aici în seara asta? Dacă nu aș fi ajuns când am ajuns, încă ai mai fi captivă în camera asta, cu cadavrul.

— Ai pus bine problema, recunoscu ea.

— Poți să îmi mulțumești mai târziu.

— O să încerc să țin minte asta.

Bărbatul azvârli cuțitul într-o parte, îi cuprinse încheietura cu mâna înmănușată și o trase spre ușă. Nu avea încredere în Owen Sweetwater. Nu-și putea permite să se încreadă în el. În ultimele câteva săptămâni, devenise clar că începuse o cruciadă personală de demascare a celor care practicau activități paranormale pe care îi considera niște șarlatani.

Nu era primul așa-zis investigator care încerca să îi catalogheze pe toți practicienii ca pe niște escroci. Dar ea începuse în particular să se întrebe dacă nu cumva Sweetwater, în demersul lui zelos, se hotărâse să ducă lucrurile un pic mai departe. Două cititoare în oglinzi – femei cu abilități ca ale ei – muriseră în circumstanțe misterioase în ultimele două luni. Autoritățile consideraseră că era vorba de morți accidentale, dar ea avea îndoielile ei.

Poate că Owen Sweetwater își pusese în minte să facă mai mult decât să se le distrugă carierele. Poate că, dincolo de rolul de judecător și de jurat, își asumase și rolul de călău. Era ceva în privirea lui, în energia pe care o degaja, care îi spunea că avea fire de vânător și că își alegea prada din rândul oamenilor.

Cu siguranță, Sweetwater nu îi era nici prieten, nici aliat, dar nu exista nici un semn care să-i indice că intenționa să o omoare, cel puțin nu aici și nu acum. Să meargă cu el părea o decizie mai bună decât să încerce să găsească singură o cale de scăpare. Nici măcar ea nu știa unde era.

Ieșiră pe ușă. Owen se opri suficient cât să aprindă un felinar pe care, evident, îl lăsase de partea cealaltă a intrării. Flacăra ilumină un coridor vechi din piatră.

— Unde suntem? șopti ea.

— Într-o pivniță în subsolul conacului Hollister, o informă Owen. Casa a fost construită pe ruinele unei vechi mănăstiri. Sunt o mulțime de tuneluri și de chilii aici jos. Locul ăsta e chiar un labirint.

— Cum m-ai găsit?

— Probabil că nu ai vrea cu adevărat să afli răspunsul la întrebarea asta.

— Insist să știu cum m-ai găsit, domnule.

— În ultimele nopți, am pus doi oameni să-ți supravegheze locuința dintr-o casă pustie de peste drum de casa dumitale.

Pentru o clipă, fu prea uimită să poată vorbi.

— Cum îndrăznești? bâigui în cele din urmă.

— Te-am prevenit că n-o să-ți placă răspunsul. Când ai pornit în seara asta încoace, pentru ședința de citire în oglindă, oamenii mei nu au văzut nimic în neregulă. Mergi de câteva ori pe săptămână să-ți pui în aplicare talentele. Dar cum nu te-ai întors într-un interval rezonabil de timp, supraveghetorii mi-au dat de veste. Am mers la casa dumitale și am întrebat-o pe menajeră care e adresa clientului dumitale.

— Doamna Crofton ți-a spus că am venit aici pentru o ședință?

— Era îngrijorată că nu te-ai întors. Când am sosit pe domeniul Hollister, am știut de îndată că era ceva foarte în neregulă.

— Asta ți-a dezvăluit harul dumitale? întrebă ea extrem de îngrijorată.

— Mă tem că da.

— Cum?

— Să spunem că nu ești prima femeie care dispare în tunelurile astea. Diferența dintre dumneata și restul victimelor lui Hollister este că ești în viață.

— Doamne, Dumnezeule! Rămase o clipă tăcută ca să descifreze înțelesul vorbelor lui. Detectezi moartea violentă?

— Într-un fel.

— Explică-te, domnule.

— Crede-mă, e mai bine să nu știi.

— E un pic cam târziu să-ți faci griji în privința sensibilității și delicateții mele, rosti ea scurt. Tocmai m-am trezit în pat cu un gentleman de rang înalt care a fost de curând înjunghiat de moarte.

— În mod evident, nervii dumitale sunt destul de puternici. Totuși, acum nu e nici timpul, nici locul să discutăm despre natura talentului meu.

— Și de ce? întrebă ea.

— Acum avem priorități mai presante. Trebuie să-ți reamintesc că dacă nu ai fost dumneata cea care l-a înjunghiat pe Hollister, asta înseamnă că a făcut-o altcineva. Persoana aceea poate să fie încă prin preajmă.

Virginia înghiți cu greutate.

— Bine, atunci o să păstrez toate întrebările pentru mai târziu.

— O decizie înțeleaptă, afirmă Owen.

Se opri așa de brusc încât Virginia de izbi de el. El nu păru deloc să conștientizeze impactul. Își ridică felinarul și-l poziționă în așa fel încât să lumineze partea din dreapta a coridorului.

— Simți vreun fel de energie? o întrebă încet.

Conștientizarea veni ca un fior înghețat care îi cuprinse simțurile Virginiei.

— Da, rosti ea.

Senzația deveni din ce în ce mai acută. Era însoțită de un clinchet ritmic. Din întuneric, o trăsură miniaturală gonea spre ei. Când ajunse în lumină, Virginia observă că era trasă de doi cai mecanici. Vehiculul de jucărie avea cam treizeci de centimetri. Trăsura nu era însă un fleac, ci o adevărată operă de artă. Fiecare detaliu era redat magistral. Cabina cu ornamente aurite era vopsită într-un negru lucios. Ferestruicile luceau în lumina felinarului. Caii, sculptați în manieră realistă, erau lucrați până în cele mai mici detalii, având niște coame și cozi bogate negre. Accesoriile harnașamentului erau suflate cu aur.

— De ce-ar lăsa cineva o jucărie atât de scumpă aici? întrebă Virginia.

Owen o apucă iarăși de braț și o trase un pas înapoi.

— Chestia aia nu e o jucărie.

Virginia nu reușea să-și ia ochii de la trăsură. O fascina.

— Atunci ce e? vru ea să știe.

— Să fiu al naibii dacă știu.

Simțurile îi fură alertate de încă un fior rece de energie.

— Pot simți forța din dispozitivul ăsta, vorbi ea. Este energie luminoasă, la fel ca aceea pe care o simt când am viziuni în fața oglinzii. Dar numai oamenii pot genera energie parapsihică. Cum de trăsura aia reușește așa ceva?

— Nu o să stăm să cercetăm. Owen o trase după un colț, afară din calea trăsurii mecanice. Trebuie să punem zidul între noi și chestia aia, orice ar fi ea. Piatra blochează curenții metafizici.

De pe culoarul întunecat din spatele trăsurii, se auzi firav o voce înspăimântată.

— E cineva acolo? Vă rog, ajutați-mă.

Owen încremeni.

— La naiba, rosti el extrem de încet. Complicații după complicații.

Virginia se întoarse către punctul de intersecție a coridoarelor.

— Cine e acolo? strigă ea ușor.

— Numele meu e Becky, doamnă. Ajutați-mă, vă implor. Nu pot ieși. E foarte întuneric aici. Sunt grilaje la ușă.

— Încă una dintre victimele lui Hollister, conchise Owen.

Virginia se uită spre el.

— Trebuie să facem ceva.

— Nu putem ajunge la ea decât dacă reușim să trecem de jucăria mecanică.

— Emană genul de energie cu care sunt eu obișnuită, îi spuse Virginia. Poate o să reușesc să o controlez.

— Ești sigură?

— Trebuie să încerc. Lasă-mă să arunc o privire.

Degetele lui Owen se încleștară ca o cătușă în jurul încheieturii ei.

— Orice faci, nu-mi da drumul la mână. Înțelegi?

— Da, da, bineînțeles, rosti ea nerăbdătoare acum. Am nevoie de niște lumină.

Bărbatul ținu felinarul sus astfel că lumina parțial coridorul de intersecție.

Zăngănitul încetase. Virginia riscă să arunce o privire după colț. În lumina tremurătoare, ferestrele micului vehicul luceau amenințător. Ca și cum ar fi simțit prada, mecanismul zvâcni iarăși în față.

— Interesant, spuse Owen ascultând. Pare să se activeze când simte mișcare. De vreme ce pare un dispozitiv parapsihic, probabil că reacționează la energiile pe care le emani.

— Da, cred că da. Se trase înapoi și se lipi de peretele de piatră. Energia e captată în ferestre. Nu pot fi absolut sigură până ce nu încerc, dar cred că pot reuși să neutralizez curenții, cel puțin o vreme.

Pe coridorul vecin, zăngănitul încetă iarăși.

— În mod cert, reacționează la mișcare, întări Owen. Dacă îl poți neutraliza destul cât să ajung la el, poate o să reușesc să-l zdrobesc sau să-l scot din funcțiune. Dacă este cu adevărat o jucărie mecanică, atunci trebuie să existe o cheie.

— Mai sunteți acolo încă, doamnă? răsună din întuneric vocea lui Becky. Vă rog să nu mă lăsați aici.

— Vin, Becky, răspunse Virginia. Se strădui să vorbească pe un ton calm, liniștitor. Mai durează un pic.

— Mulțumesc, doamnă. Vă rog, grăbiți-vă. Îmi e frică.

— Situația e sub control, Becky, adăugă Virginia.

Owen o strânse și mai tare de încheietură.

— Încearcă. Dacă simți că te copleșește, te trag din fața lui.

— Pare un plan bun.

Își adună puterile, își potență simțurile și păși precaută dincolo de colț. Owen poziționă lampa astfel încât să lumineze trăsura nemișcată. Urmă un scurt moment de tăcere încărcată de tensiune înainte ca geamurile jucăriei să înceapă să lucească de parcă ar fi fost luminate din interiorul cabinei. Virginia simți din nou energia pulsând în aer. Căluții mecanici începură să înainteze. Roțile birjei începură să se învârtă. Jucăria era acum mult mai aproape de ea, la doar câțiva metri.

Fără nici o avertizare, curenți de energie năvăliră spre ea, paralizându-i simțurile. Deși credea că e pregătită, impactul o făcu să tresară.

Owen o strânse mai puternic de mână. Virginia știa că se pregătește să o tragă dincolo de colț, din afara razei de acțiune a trăsurii periculoase.

— E în regulă, reuși să îngaime. Mă descurc.

Ignoră valul înghețat de energie și reuși să se concentreze așa cum făcea când privea în adâncul oglinzii. Își fixă un punct de sprijin care să amortizeze valurile oscilante de energie care veneau dinspre mecanism. Efectul fu rapid, aproape instantaneu. Curenții se domoliră cu rapiditate. Trăsura continuă să înainteze condusă de mecanism.

— Am reușit, grăi Virginia. Nu îndrăzni să-și ia ochii de la trăsură. Fă ce trebuie să faci. Nu știu cât timp o s-o pot controla.

Dacă le folosea la intensitate maximă, așa cum făcea ea acum, putea apela la rezervele ei de energie parapsihică doar pentru o scurtă perioadă de timp.

Owen nu mai pierdu vremea cu întrebări. Îi dădu drumul la mână și se grăbi să treacă dincolo de colț, pe culoarul din fața mecanismului. Lovi jucăria cu gheata și o trânti pe o parte. Picioarele cailor continuară să se miște ritmic, dar inutil, în aer.

Virginia începu să perceapă sunetul înăbușit tic-tac, tic-tac.

— Ticăie ca un ceas.

Owen se ghemui lângă trăsură.

— Trebuie să existe o cale să deschid chestia asta.

Își scoase o mănușă și-și trecu ușor degetele peste ciudățenia elegantă.

— Am crezut că o s-o zdrobești, vorbi Virginia.

— Dacă se poate, aș vrea s-o păstrez intactă. Vreau s-o studiez. Din câte știu, nu a mai reușit nimeni să insufle energie într-o substanță neînsuflețită precum sticla astfel încât curenții să fie activați prin mijloace mecanice. Dispozitivul ăsta e chiar extraordinar.

— Poate că ar fi mai bine să faci cercetări altă dată? îi sugeră ea cu răceală. Nu pot să-l controlez la nesfârșit.

— Doamnă, încă mai sunteți acolo? se auzi vocea tânguitoare a lui Becky.

— Aici suntem, Becky, răspunse Virginia. Domnule Sweetwater, dacă nu te superi?

— Mă ocup, replică Owen.

Degetele lui se mișcară pe acoperișul trăsurii. Desfăcu balamalele micuțe ale capacului și băgă mâna în cabină. Câteva secunde mai târziu, ticăitul încetă. Curenții de energie pe care încerca Virginia să îi neutralizeze încetară să mai existe. Cu grijă, își relaxă simțurile. Nu mai simțea nici un fel de energie venind dinspre ferestrele trăsurii.

— Un mecanism tipic. Owen se ridică în picioare. Trăsura se poate opri la fel ca un ceas. Haide să o găsim pe fata aia.

Virginia începuse deja să înainteze. Cu felinarul ridicat, trecu pe lângă un rând de chilii vechi întunecate.

— Becky? strigă ea. Unde ești?

— La naiba, mârâi Owen. Păși în grabă s-o ajungă din urmă. Ai grijă, Virginia. Mai pot fi și alte capcane.

Foarte vag, Virginia conștientiză că o strigase pe numele mic ca și cum ar fi fost prieteni vechi și nu aproape străini, dar nu acordă nici o atenție acestui fapt. Se opri în fața unei uși masive din lemn și fier. O mică deschizătură din ușă era blocată de un grilaj. O copilă îngrozită, nu mai mare de paisprezece sau cincisprezece ani, se ținea cu mâinile de barele de fier. Ochii înlăcrimați îi erau bântuiți de frică.

— Ești rănită grav?

— Nu, doamnă. Dar e bine că ați apărut acum. Nu se știe ce mi s-ar fi putut întâmpla.

Owen își scoase șperaclul.

— O să te scot imediat de-acolo.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Virginia cu blândețe.

Becky ezită.

— Nu-mi amintesc prea multe, doamnă. Mă aflam în colțul meu obișnuit din fața tavernei. O trăsură elegantă s-a oprit în fața mea. Un domn chipeș s-a aplecat în afară și mi-a zis că sunt drăguță. A zis că mă plătește dublu față de cât iau în mod normal. Am urcat în trăsură și ăsta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să mă trezesc în locul ăsta îngrozitor. Am strigat și-am tot strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am renunțat. Atunci v-am auzit pe dumneavoastră și pe prietenul dumneavoastră.

Owen descuie ușa și se dădu într-o parte.

— Haide, Becky. Am pierdut și-așa prea mult timp aici.

Becky ieși în grabă din chilie.

— Mulțumesc, domnule.

Owen nu răspunse. Se uita spre podeaua din piatră. Virginia simți că atmosfera se umple de energie întunecată și își dădu seama că își activase talentul, oricare ar fi fost acesta.

— Interesant, zise el.

— Ce este? îl întrebă ea.

— Cred că e posibil ca ăsta să fie locul unde Hollister s-a întâlnit cu persoana care i-a înfipt cuțitul în piept.

Vorbi foarte încet, deși Virginia știa că Becky nu era deloc atentă. Fata nu se gândea decât cum să iasă din tunelul de piatră.

— Poți vedea chestiile de genul ăsta? vru Virginia să afle.

— Pot vedea unde a stat criminala și când a înfăptuit crima, replică Owen.

— A fost ucis de o femeie?

— Da. Și mai mult, era nebună de legat.

— Doamne, Dumnezeule. Lady Hollister.

capitolul 2

Owen se gândi că nu avea de ce să se simtă jignit de atitudinea ei extrem de rezervată. Până una-alta, el era un Sweetwater. De regulă, femeile erau fie fascinate, fie dezgustate de bărbații din familia lui. Rareori exista o cale de mijloc. Dar, din orice categorie ar fi făcut parte, intuitiv, femeile îi considerau periculoși pe toți. Conform spuselor mătușii lui, Marian, care știa să citească aurele, era ceva în aura bărbaților din familia Sweetwater care îi făcea pe oamenii sensibili – femei sau bărbați, cu haruri deosebite sau fără – să se simtă stingheriți.

Totuși, așa romantic incurabil cum era el, neîncrederea tăioasă a Virginiei îl luase prin surprindere. Se întristă când își dădu seama că se simțea destul de rănit la ideea asta. Se gândi că era vina lui că folosise tactici nepotrivite. La o analiză mai amănunțită, fusese o greșeală să se prezinte drept un investigator cu puteri paranormale specializat în demascarea escrocilor. Dar nu găsise nici o altă cale de a intra în comunitatea extrem de restrânsă a practicienilor afiliați Institutului Leybrook.

Își spuse că urma să aibă suficient timp mai târziu să-și analizeze greșelile. Acum avea în grijă două femei pe care trebuia să le ducă într-un loc sigur.

Ridică trăsura mecanică și o puse la subraț. Căluții se legănau în atelajul lor.

— Domnișoară Dean, vrei, te rog, să iei felinarul? o rugă el.

— Mă ocup eu de el, spuse ea, ridicându-l.

Bărbatul le privi pe amândouă.

— Stați aproape, rosti el, înaintând. Vom ieși de aici la fel cum am intrat eu,

Recenzii pentru Focul din oglinzi

[Mihaela · Evaluare: 5 din 5 stele]

O enigma încâlcită, o eroina curoajoasa si descurcăreață, un personaj masculin plin de mister si calități nabanuite, in total o poveste palpitantă si interesantă