Bolile nu apar chiar din senin: Impactul evenimentelor negative asupra sănătății noastre

De Tarquinio Cyril

„Moștenirea" pe care le-o transmitem copiilor noștri va fi în măsură să le afecteze creierul sau chiar patrimoniul genetic? Totul este oare scris dinainte sau fiecare are resurse, unele chiar nebănuite, care îi permite de multe ori să treacă prin aceste momente dificile mai puțin afectat decât era de așteptat? Odată scăpați din infern, putem oare spera că ne vom reface? Cartea de față va încerca să răspundă la toate aceste întrebări. Este o invitație la o călătorie științifică, pe care autorul o propune cu gândul de a face mai clară psihologia umană. Alternând rezultatele pe care ni le oferă cercetarea în domeniu cu reflecțiile personale și ilustrările clinice, această lucrare ne dă posibilitatea să ne întrebăm cum ne-au influențat sănătatea viața pe care am avut-o, educația pe care am primit-o și propriii noștri părinți.

Cyril Tarquinio este psiholog, profesor de psihologia sănătății și psihologie clinică la Université de Lorraine (Metz), fondator al Centrului Pierre Janet de la Université de Lorraine, supervizor EMDR. A scris numeroase lucrări de psihologie clinică și psihoterapie.


Fără nicio îndoială, una din primele traume pe care le putem trăi este cauzată de lipsa dragostei. Să faci copii este mai degrabă simplu. Putem spune că natura este aproape perfectă și mecanismul destul de bine uns: întâlnirea, chiar accidentală, dintre un ovul și un spermatozoid duce în general, din negura timpurilor, la o sarcină și adesea la o naștere. La drept vorbind, problemele încep cel mai adesea atunci când se discută despre venirea pe lume a unui copil, mai ales atunci când această eventualitate nu figura în programul de festivități. Felul în care va fi întâmpinat acest fetus, dar și copilul sau adolescentul care va deveni el într-o bună zi este un aspect care nu trebuie neglijat și care, dacă nu i se acordă suficientă atenție, îl poate marca pentru totdeauna pe noul născut atât din punct de vedere psihic, cât și fizic.
Cyril Tarquinio


În cadrul profesiei de psihoterapeut, am fost adesea confruntați cu victimele unor accidente în urma cărora acestea au rămas uneori cu infirmități grave. Pentru cel care a avut un corp în perfectă stare de sănătate, aceste handicapuri fizice presupun de obicei un proces de doliu pentru cel care a fost, așa încât respectiva persoană să își poată plasa energia într-o nouă identitate și să se reinventeze cu un corp uneori amputat. Toate acestea necesită timp și resurse uriașe, ceea ce nu este la îndemână tuturor. Aici intervine cu siguranță reziliența, capacitatea de a transforma nenorocul pe care îl avem în tot ce poate fi mai bun pentru noi, până dincolo de ce ne putem imagina, fapt care îi va surprinde pe toți.
Cyril Tarquinio

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 10 apr. 2024
• ISBN: 9786064022783

Previzualizare carte

Prefață

Bolile cronice

Progresele în medicină au început odată cu fragmentarea cunoașterii științifice. Înaintea lui Descartes, două cauze principale erau invocate pentru a explica suferința. Una venea dinspre cer: Dumnezeu ne-a pedepsit pentru că am păcătuit. Cealaltă venea dinspre pământ: un străin a fost văzut aruncând o pulbere în apă. Odată cu acceptarea experimentelor, metoda lui Descartes ne-a permis să înțelegem că mai întâi trebuie să găsim cauza directă a unei tulburări, pentru ca ulterior să o integrăm într-un ansamblu. Acest progres ne-a condus astăzi într-un blocaj. Dacă însă ne străduim să avem o perspectivă sistemică, potrivit căreia un efect este produsul unei convergențe de cauze, vom descoperi că suferința noastră se poate datora unei amprente lăsate în noi de presiunea mediului în care am evoluat, ca și de reprezentările pe care ni le-am făcut în legătură cu el.

Există o vârstă când creierul nostru se înfierbântă și se dezvoltă cu mare viteză, iar copilul trăiește o perioadă de maximă sensibilitate și preia extrem de ușor amprenta mediului în care trăiește. Atunci când mediul acesta este armonios, copilul găsește în jurul lui tot ce îi este necesar pentru a se dezvolta fără probleme. Se spune că acest copil este „fără probleme, însă experimentele pe marginea teoriei atașamentului ne spun că mediul a făcut din el un „copil fără probleme.

Din această perspectivă evoluționistă, înțelegem faptul că un mediu alterat lasă o amprentă timpurie într-un creier în plină dezvoltare. La multă vreme după aceea, această urmă se poate exprima sub forma unei boli cronice. Foametea din 1943 de la Leningrad ilustrează această idee. Când armata nazistă a încercuit orașul, iarna era aprigă. Marea Baltică era înghețată la minus 50 de grade și alimentele nu mai puteau fi aduse pe mare. S-au înregistrat într-un singur an 800 000 de morți din cauza foamei. Cu toate acestea, 80 de femei însărcinate au reușit să aducă pe lume 80 de copilași. Când viața a revenit la normal, acești copii și-au reluat dezvoltarea, însă la vârsta de 18 ani toți sufereau de tulburări cognitive și au dezvoltat un diabet cronic.

Un raționament bazat pe cauzalități lineare ne spune că explicația este simplă: femeile însărcinate trebuie să se hrănească corect pentru ca dezvoltarea copiilor lor să nu cunoască alterări ascunse. Este un lucru necesar, dar nu și suficient, deoarece viața nu poate fi scutită de suferințe. Un copil fără probleme la naștere poate suferi mai târziu din cauza unei nișe senzoriale alterate în urma unei dificultăți parentale: moartea sau boala unui părinte, conflict conjugal, manifestarea unei nevroze dobândite de tată sau mamă în cursul propriei lor copilării și, în special, condiția socială precară care face ca orice eveniment cotidian să fie un stres: „Frigiderul este gol, trebuie să plecăm din casă, nimeni nu ne ajută…" Copilul este deformat de suferința părinților lui lipsiți de siguranță și, prin urmare, incapabili să-i ofere siguranță.

Când aterizează în lumea cuvintelor pe la trei ani, acest copil își continuă dezvoltarea în strânsă legătură cu capacitatea de verbalizare a familiei sale, a cartierului său și a culturii acestora. Dacă părinții lui nu au avut posibilitatea să progreseze, copilul va trăi într-o lume săracă în cuvinte. Va ajunge la grădiniță cu un bagaj de 200 de cuvinte, în timp ce capitalul unui copil care trăiește într-o familie structurată de ritualuri și verbalizare este de 1 000 de cuvinte atunci când merge la grădiniță. Nu este greu de ghicit care dintre aceștia vor fi elevii buni. Copiii care dispun de 200 de cuvinte nu vor înțelege nici măcar indicațiile care li se dau. Umiliți și nefericiți, aceștia vor percepe educația de la grădiniță ca pe o permanentă agresiune. Stresul cronic secretă substanțe, cum este cortizolul, care alterează circuitul limbic al memoriei și emoțiilor, sau cum sunt catecolaminele, care provoacă anomalii vasculare: aritmii cardiace, hipertensiune. Aceste anomalii cronice cerebrale și cardiace sunt consecința unor probleme în dezvoltarea afectivă și socială. Când copilul va ajunge la 6 ani și va intra în lumea poveștilor, insultele și comentariile devalorizante vor avea același efect cerebral și vascular.

Existența acestor traume ascunse care distrug corpul nu exclude traumele violente care macină sufletul, cum sunt violul, exilul sau rușinea, toate acestea împiedicând exprimarea de sine și scindând astfel psihicul într-o parte care se străduiește să pară normală, în timp ce cealaltă parte suferă în secret.

Cyril Tarquinio analizează aceste situații evidente sau invizibile care, deteriorând corpul și sufletul, pot sfârși prin a provoca tulburări organice sau psihice cu rădăcini în interacțiunile din trecut. Din fericire, raționamentele sale evoluționiste vin și cu propuneri de asistență menite să repare. Reziliența este definită drept capacitatea de reluare a dezvoltării după un șoc traumatic. Nu există o definiție mai logică și mai simplistă, însă cei care s-au format în spiritul unei epistemologii care separă net corpul, de o parte, sufletul și societatea, de cealaltă parte, nu acceptă ușor aceste raționamente integratoare. Cunoștințele pot fi fragmentate într-un laborator sau într-o publicație profesională, cum ar fi o teză științifică sau un articol specializat, ceea ce este lăudabil, însă ele trebuie să poată fi folosite și de către practicieni, așa cum propune Cyril Tarquinio în cursurile sale de la Universitatea Lorraine din Metz și la Centrul Pierre Janet.

Tot ce este viu evoluează: clima, plantele, animalele și condiția umană. Prin urmare, toate studiile noastre reprezintă adevăruri de moment. Un copil abandonat sau maltratat nu poate ieși din cercul repetiției atunci când rămâne singur și este prizonier al alterărilor; însă dacă este susținut, va putea începe un nou ciclu de dezvoltare și nu va mai fi condamnat la repetiție. Trebuie totuși să recunoaștem că, deși este incredibil de plastic, creierul devine tot mai rigid odată cu vârsta. Decidenții politici ar trebui deci să ne permită intervențiile timpurii. Și statul ar avea de câștigat deoarece o persoană care are suferințe psihice sau boli cronice presupune cheltuieli din banii publici, în timp ce o persoană care se dezvoltă echilibrat este un factor de mulțumire pentru cei din anturajul său.

Într-un limbaj clar, Cyril Tarquinio ne invită la dialog în legătură cu aceste idei umaniste care ne permit să acționăm asupra unui mediu care acționează asupra noastră.

Dr. Boris Cyrulnik,

Ianuarie 2022

Cuvânt-înainte

Problema legăturii dintre evenimentele negative sau chiar traumatice din viața noastră și problemele de sănătate este de domeniul intuiției și al evidenței pe care, din lipsă de dovezi, cercetarea a întârziat să o confirme la nivel științific. Trebuie să admitem că interesul cercetării pentru această problematică este recent! De câțiva ani, publicațiile pe această temă sunt tot mai numeroase, iar accentul este pus pe faptul că evenimentele trăite la modul negativ în perioada copilăriei și adolescenței (de la naștere — și, cu siguranță, chiar înainte — până la vârsta de 18 ani) nu sunt probabil străine de starea de sănătate fizică și psihică a adulților care suntem astăzi.

Încă de la începuturile psihologiei moderne de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu toții știm că există o legătură între experiențele noastre trecute și suferințele sau problemele pe care le avem când devenim adulți. În schimb, ideea că ar putea exista o legătură de cauzalitate între acest trecut și faptul că la vârsta adultă suferim de boli cronice, cum sunt tulburările cardiovasculare, cancerul, durerile cronice, diabetul, obezitatea sau dependențele de toate felurile, este de natură să ne ia prin surprindere! Medicina modernă nu pare prea interesată de acest aspect și este regretabil… În primul rând, de altfel, pentru persoanele vizate! Și e trist mai ales pentru că se pare că, dacă am fost confruntați cu încercări și evenimente nefericite, șansele noastre de a trăi mult se pot reduce… Prin urmare, e de două ori regretabil! Rele tratamente, lipsă de respect, violență verbală, agresiune sexuală (sau amenințări în acest sens), abandon sau teamă de abandon, violență la școală, dar și despărțirea părinților, conflicte parentale, doliu, boala unuia dintre părinți etc., toate sunt forme ale unor adversități, de prea multe ori banalizate, ale căror consecințe se repercutează în planul sănătății fizice în perioada vieții adulte.

Or, când mergem la medic, acesta nu își pune niciodată problema că ar putea exista vreo legătură între problemele noastre de sănătate care ne aduc în sala de așteptare a cabinetului său și trecutul nostru. Cu toate acestea, bolile nu apar chiar din senin! Iar acest lucru pare să fie neglijat într-o perioadă în care ideologia dominantă este cultul sănătății și al stării de bine! Într-o perioadă în care chiar și mâncatul a devenit un nou laborator — nu mai mâncăm din plăcere, ci pentru că este bun pentru sănătate! Într-o perioadă în care își fac apariția cele mai ezoterice abordări, care ne încurajează să medităm, să mergem pe jos, să îmbrățișăm copacii sau să postim, toate pentru sănătatea noastră! Într-o perioadă, în sfârșit, în care ne dăm seama că este bine pentru sănătate să respirăm; ca să vă convingeți de această idee revoluționară, țineți-vă respirația zece minute în prezența celui mai bun prieten, acesta putând la terminarea testului să depună mărturie în legătură cu caracterul vital al fenomenului respirator — pentru că, da, aveți toate șansele să nu mai fiți pe lumea asta ca să o confirmați singur! Într-adevăr, într-o perioadă în care ne interesăm de tot ce se află în afara noastră ca să ne sporim sănătatea fizică și sănătatea psihică, ar fi poate firesc să ne intereseze ce se află înăuntrul nostru, în memoria noastră, ca și în ADN-ul nostru.

Trecutul nostru și încercările mai mici sau mai mari pe care am fost nevoiți să le înfruntăm de-a lungul vieții pot spune multe despre capacitatea noastră de a trăi sănătoși, ca și despre speranța noastră de viață.

Dar care este responsabilitatea noastră de adulți? Suntem responsabili de acțiunile noastre în fața generațiilor viitoare. Se vorbește mult în media despre climă și despre starea în care vom lăsa planeta copiilor noștri. Ar trebui cu siguranță să fim la fel de interesați și să ne punem întrebări în legătură cu integritatea psihologică și sănătatea generațiilor viitoare, cu referire în primul rând la educația pe care am știut să le-o oferim și la felul în care copiii noștri își trăiesc copilăria și adolescența. Ca educatori și părinți, avem o mare responsabilitate de la care ar fi bine să nu ne sustragem! Violențele, neglijările, separările, problemele de atașament, violențele sexuale sunt încă prea des titluri de primă pagină în media.

Ce fel de generații suntem noi pe cale să pregătim pentru ziua de mâine? Ce fel de moștenire suntem noi pe cale să acumulăm sau să risipim pentru sănătatea fizică și psihologică a copiilor și nepoților noștri? Vor fi oare aceste „bagaje" în măsură să le afecteze creierul sau chiar patrimoniul genetic? Totul este oare scris dinainte sau fiecare are resurse, unele chiar nebănuite, care îi permite de multe ori să treacă prin aceste momente dificile mai puțin afectat decât era de așteptat? Odată scăpați din infern, putem oare spera că ne vom reface? Cartea de față va încerca să răspundă la toate aceste întrebări. Este prin urmare o invitație la o călătorie științifică, pe care o propun cu gândul de a face mai clară psihologia umană și de a prezenta bilanțul unei discipline care ne poate învăța atât de multe lucruri. Alternând rezultatele pe care ni le oferă cercetarea în domeniu cu reflecțiile personale, această lucrare ne dă posibilitatea să ne întrebăm ce au făcut din noi viața pe care am avut-o, educația pe care am primit-o și propriii noștri părinți. Însă mă voi strădui și să vă destind și, cine știe, poate să vă fac să râdeți, povestindu-vă întâmplări care vor ilustra, uneori cu malițiozitate, tandrețe și umor, unele din problemele abordate, deoarece este preferabil să nu luăm viața prea în serios, mai ales atunci când aceasta nu ne menajează!

1

Necazurile copilăriei, suferințe mici și drame mari

Cine poate spune cu sinceritate că viața sa a fost un lung fluviu liniștit? O viață fără griji, plină de dragoste, de compasiune, de bunăvoință și de zâmbete. Cu siguranță, nimeni sau poate câțiva extratereștri. O asemenea întrebare nu este însă lipsită de interes deoarece ne obligă să ne gândim la propriul nostru trecut, din care păstrăm amintiri frumoase, dar și amintiri urâte.

O experiență de mai bine de douăzeci de ani în slujba pacienților ajunși în psihoterapie ne atrage atenția asupra extraordinarei capacități a creierul nostru și asupra resurselor nebănuite care sunt uneori mobilizate pentru a îngropa amintirile negative sau a le ajusta astfel încât ele să devină acceptabile. Eliminarea sau transformarea momentelor de îndoială și de suferință din copilărie — și poate chiar dinainte — este un lucru cât se poate de surprinzător și totuși atât de omenesc.

Rupți de propria poveste de viață, ne desprindem și de propriul sine

De ce unor oameni le vine atât de greu să accepte pur și simplu că au avut o copilărie care a fost, în cel mai bun caz, o poveste complicată și, în cel mai rău caz, un șir de traume repetate la nesfârșit? Pentru că le prezintă o imagine negativă a adultului care au devenit? Pentru că i-ar pune într-o situație neplăcută și delicată față de părinții lor și față de imaginea pe care o au — sau pe care vor să o aibă — despre ei? Nu s-ar crea oare astfel un fel de conflict de loialitate de care le-ar fi greu să se dezică? Atunci când recunoaștem suferințele din copilărie, în mod inevitabil îi arătăm și îi identificăm pe cei vinovați sau pe cei responsabili; și de cele mai multe ori, trebuie să recunoaștem, sunt arătați cu degetul părinții sau cei apropiați nouă. Copilăria nu înseamnă bineînțeles doar familia, ci este vorba și despre școală, despre grupurile de prieteni/prietene sau, mai nou, despre rețelele sociale, tot atâtea contexte care pot produce prejudicii. Pentru unii, lucrurile s-au petrecut fără probleme, fără incidente, fără hărțuire din partea colegilor de la școală sau din afara ei, fără marginalizare sau vreun alt fel de violență. Însă pentru alții, a fost și de data asta o întreagă poveste care, după ani, când au devenit adulți, îi afectează și continuă să îi tulbure în ciuda nenumăratelor eforturi pe care le-au făcut și le-au acceptat ca să poată evita întoarcerea acelor amintiri întunecate, ca și locurile sau persoanele care au legătură cu ele.

Pentru mulți, întoarcerea la trecut este de altfel inutilă. Ce sens are să ne întoarcem la ceva ce nu mai poate fi schimbat? Adulții care suntem astăzi nu au de altfel nicio nevoie să se împovăreze cu un trecut care nu explică în niciun fel nici ce suntem astăzi, nici ce vom fi mâine. Astfel, mulți consideră că este suficient să închidem ochii la propria poveste de viață ca să putem trăi liberi și că nu există niciun determinism real, capabil să orienteze, să influențeze, să aibă consecințe asupra bărbatului sau femeii care am devenit azi.

Dacă lucrurile ar sta așa, înseamnă că am avea un control total asupra vieții noastre și a propriei persoane. Raționali în toate împrejurările, nu am fi conduși decât de logică și de voință, și nu am fi în niciun caz influențați de experiențele fericite sau nefericite care ne-au marcat viața. Iar dacă totuși, din pură întâmplare, psihologia ar avea dreptate să considere că traumele din copilărie nu sunt lipsite de importanță, totul ar fi doar o problemă de voință și de tărie de caracter. Cu toții avem în jurul nostru sau printre cunoștințe noastre pe câte cineva care susține cu tărie că „nu crede în psihologie, că „întâmplările din copilărie sunt doar bazaconii fără niciun temei sau că „este de-ajuns să știi ce vrei de la viață ca apoi să te lupți și să reușești". Ar fi oare de-ajuns să avem un strop de voință și de tărie de caracter ca să reușim și să obținem tot ce ne pune la îndemână societatea? Ce putem spune atunci despre cei care nu izbutesc? Să fie vorba despre ființe slabe, de niște suboameni, fie ei bărbați sau femei? Am fi, prin urmare, cu toții liberi și responsabili de ceea ce facem și de ceea ce suntem. Așa este, dar se pare că psihologia ne spune de multă vreme că lucrurile sunt ceva mai complexe decât