Creierul matern: Cum rescriu neurostiintele povestea parentalitatii

De Chelsea Conaboy

„Conaboy își folosește abilitățile jurnalistice pentru a aduce acest subiect complex la un nivel ușor de citit... cartea lui Conaboy nu este un manual de parenting, ci, mai degrabă, o lucrare de popularizare a științei ce abundă în cercetări neurobiologice; este fascinantă și, în aceeași măsură, surprinzător de ușor de citit... recomandăm cu tărie.”
Library Journal

„O carte de debut captivantă... Autoarea transpune cu abilitate studii științifice – făcute de neurobiologi, antropologi, primatologi, psihologi
și endocrinologi, printre alții – într-o proză accesibilă, care se adresează nevoilor și anxietăților pe care mulți părinți le împărtășesc.”
Kirkus Reviews

„În parte memorii, în parte investigații științifice, cartea Creierul matern este narațiunea la superlativ. Această carte este profund captivantă, nu numai pentru că dezleagă atâtea mistere, ci și pentru că ne ajută să reformulăm ceea ce credeam că știm deja – despre maternitate, despre parenting, despre noi înșine. Această carte schimbă datele problemei.”
Amy Ellis Nutt, jurnalistă câștigătoare a premiului Pulitzer și autoarea cărților The Teenage Brain și Becoming Nicole

„Analizând studiile științifice neurologice și cognitive despre devenirea ca părinte, Conaboy susține că grija pentru copii nu este atât de instinctuală pe cât se presupune adesea... studiul detaliat al lui Conaboy și demontarea revelatoare a mitului se adaugă unui argument convingător.
Surprinzătoare și edificatoare, aceasta ar trebui să fie o lectură necesară pentru toate persoanele care acordă îngrijire.”
Publishers Weekly

„Autoarea cărții Creierul matern ne asigură, bazându-se pe o serie de
cercetări științifice pe care le-a aprofundat, că, «spre deosebire de un instinct rigid, aptitudinea parentală poate fi corectată și redirecționată» de către orice îngrijitor motivat.”
Science Magazine

• Limbă: Română
• Editor: Editura Omnium
• Data lansării: 6 feb. 2024
• ISBN: 9786306616114

Previzualizare carte

Creierul-matern.jpg

Chelsea Conaboy

este o jurnalistă specializată în domeniul sănă­tății. A fost membră în echipa redacțională a Boston Globe care a câștigat Premiul Pulitzer pentru materialele de investigații referitoare la atentatul de la Maratonul din Boston din 2013. A lucrat ca redactor la publicațiile Mother Jones, Politico, The Week, Globe Magazine. Locuiește în Maine, SUA, împreună cu soțul și cei doi copii ai lor.

Redactori: Nicoleta ANA, Delia PETRESCU

Design copertă: Rudolf WUERICH

Ilustrație copertă: © Shutterstock/ImageFlow

DTP: Simona BĂNICĂ

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Omnium.

Chelsea Conaboy

MOTHER BRAIN:

How Neuroscience Is Rewriting the Story of Parenthood

Copyright © 2022 by Chelsea Conaboy

All rights reserved.

Published by arrangement with Henry Holt and Company, New York.

Toate drepturile asupra ediției în limba română aparțin

Editurii Omnium, parte a Grupului Editorial Epica.

ISBN (print): 978-606-95625-2-9

ISBN (EPUB): 978-630-6616-11-4

București, 2023

Băieților mei

PREFAȚĂ

Ce înseamnă să devii mamă?

Cu siguranță, experiența fiecărei persoane este diferită și este modelată chiar de la început de circumstanțe proprii. Depinde dacă vorbim de o sarcină planificată sau nu, de zbuciumul care însoțește așteptarea până la momentul descoperirii ei sau, dimpotrivă, de panica unei sarcini nedorite. Contează și dacă e dusă la termen alături de un partener sau în lipsa unuia, dacă e concepută datorită unui donator, dar și dacă necesită asistență permanentă sau evoluează fără nicio dificultate. Dar parentalitatea – în general – și maternitatea – în special – sunt adesea privite ca ceva extrem de per­sonal. O mamă este sacrosanctă, întruchipare a iubirii. Mater­nitatea este prea prețioasă pentru a fi privită direct și disecată. În schimb, ne uităm din lateral. Sărbătorim puterea transformatoare a unui copil – „A avea un copil schimbă totul", conform Johnson & Johnson, fără să ne spună, de fapt, ce se schimbă.

Ce înseamnă să devii mamă? Pentru multe femei, întrebarea este periculoasă. Ca să răspundem, ar trebui să recunoaștem exact modul în care suntem schimbate de maternitate, transformate față de persoana care am fost înainte și diferite de femeile care nu au copii. Diferite de bărbați. „Diferit, în acest context, înseamnă, cel mai adesea, „mai puțin. Uituce. Zăpăcite. Consumate. Împiedicate de propria biologie, mereu la marginea delincvenței morale și, cu siguranță, mai puțin interesante. Mai bine să nu ne gândim la asta.

În cele aproximativ patruzeci de săptămâni de sarcină – poate mai mult dacă ținem cont de lunile petrecute încercând să concepem sau în lupta cu pierderile de sarcină – femeile însărcinate sunt bombardate cu informații despre ce înseamnă sarcina pentru corpul nostru, pentru sânii, șoldurile, talia, funcția cardiacă, planșeul pelvin, apetitul sexual. Suntem copleșite de îndrumări cu privire la ceea ce va însemna comportamentul nostru pentru copiii noștri, modul în care alegerile pe care le facem le vor afecta corpurile în curs de dezvoltare și sănătatea fizică și mintală pe tot parcursul vieții. Cât de puțin învățăm despre noi înșine. Și mai puțin despre partenerii noștri. Din toate informațiile pe care le acumulăm în perioada premergătoare maternității, învățăm ceva despre felul în care această stare ne schimbă pe noi și viața noastră interioară? Despre ce înseamnă să devii mamă?

Pentru părinții nonbinari, tații sau partenerii de același sex, întrebarea „Ce înseamnă să devii părinte? rămâne fără răspuns, po­­veștile lor fiind tratate ca note de subsol la o narațiune „mai adevărată despre tranziția către parentalitate, vădit cea maternă. Știința ne-a oferit un mod cu totul nou de a răspunde la aceste întrebări, chiar de a le pune.

Aveam patru luni de când născusem și stăteam într-o cameră mică, fără ferestre, la ziarul unde mă întorsesem de curând, la postul meu de redactor, după concediul de maternitate. Tocmai pom­­pasem vreo șaizeci de grame de lapte din sân, care, cu încă două drumuri de la biroul meu din redacție până la această debara – care avea o masă, un scaun și un mesaj mâzgălit cu „nu intrați" pe ușă, dar nu și o încuietoare – urma să devină unul dintre cele două biberoane de care aveam nevoie pentru a-mi hrăni copilul la creșă. Trebuia să mă întâlnesc cu reporterii și aveam și termene limită de gestionat, iar ceasul ticăia mereu spre minutul precis în care urma să plec de la birou pentru a-mi lua copilul de la creșă. Dar, pe cât de disperată eram să am mai mult timp de-a lungul zilei și mai puține lucruri de făcut trecute pe lista de sarcini, pe atât de disperată eram și să obțin cât mai multe informații.

Voiam să înțeleg ce trăiam ca proaspătă mămică anxioasă. Eram sigură că se întâmplă mult mai multe în creierul și corpul meu decât ceea ce învățasem în lunile în care citisem cărți și urmasem cursuri despre care credeam că mă vor pregăti pentru această perioadă. Așa că mi-am oprit pompa de sân, am aruncat laptele într-un frigider, mi-am deschis laptopul și l-am sunat pe Peter Schmidt.

Schmidt a cercetat influența hormonilor și a stării reproductive asupra dispoziției și sănătății mintale ale unei persoane încă din 1986, când medici misogini credeau că tulburările de dispoziție post-partum erau, pur și simplu, dovezi în plus că femeile erau afectate de sistemul lor reproducător; feministele erau îngrijorate (nu fără motiv) că cercetătorii de sex masculin le patologizau procesele biologice normale, iar colegii lui Schmidt din domeniul științei considerau aceste afecțiuni ca fiind mai degrabă „ușoare probleme de calitate a vieții", decât o preocupare reală de sănătate publică. Când am vorbit cu Schmidt în iulie 2015, aceste bariere în calea studierii creierului parental începuseră să cadă, iar el era acum șeful endocrinologiei comportamentale la Institutul Național de Sănătate Mintală.

Schmidt a fost prima persoană pe care am auzit-o descriind maternitatea ca pe o etapă distinctă de dezvoltare, cu efecte de lungă durată, în care se consideră că fiecare dintre sistemele corpului reglează comportamentul social, emoțiile și răspunsurile imune – „toate aceste lucruri se schimbă radical". Schmidt a confirmat ceea ce am simțit, că felul în care vorbim despre experiențele post-partum este, într-adevăr, limitat. Transformarea depresiei post-partum într-o preocupare principală a cercetătorilor a necesitat mult efort. Apoi, a spus el, provocarea a fost creșterea gradului de înțe­legere a numeroaselor schimbări pe care le suferă o persoană când devine părinte și care este miza acestui proces.

Acest lucru a fost revelator pentru mine, deși, ca să fiu sinceră, abia dacă știam ce voia să spună. Cartea Creierul matern este rezultatul efortului meu de a ajunge să înțeleg, prin interviuri realizate cu zeci de spe­cialiști și cu aproape la fel de mulți părinți, printr-o analiză aprofundată a cercetărilor asupra creierului uman parental și studiind literatura fundamentală în domeniul ani­malelor, aruncând totodată o privire critică asupra poveștilor despre parentalitate și despre felul în care au apărut acestea.

Mă gândisem că voi scrie un eseu despre modul în care am înțeles eu maternitatea ca etapă de dezvoltare și despre faptul că mamele însărcinate merită să priceapă pe deplin cum s-ar putea desfășura pentru ele perioada post-partum. Și am făcut asta, dar, apoi, am devenit dependentă. Cu cât învățam mai mult, cu atât domeniul acesta mi se părea mai vast și mai capabil să schimbe nu numai experiențele noastre individuale, ci și modul în care privim și discutăm despre viața de părinte, în general, și despre multe alte aspecte pe care le implică: sexul și genul, munca, echitatea în știință, politica socială și politica, timpul petrecut alături de copiii noștri și timpul petrecut separat de ei.

Aceasta este o carte despre creierul parental, dar ar trebui să știți că nu sunt nici „expert în parenting" (orice ar însemna asta), nici specialist în neuroștiințe. Sunt o jurnalistă cu o experiență de aproape două decenii în traducerea unor studii complicate pentru cititori, cu accent deosebit pe îngrijirea sănătății. Și sunt expertă în a fi părintele celor doi copii ai mei, cu nevoile lor specifice, alături de soțul meu. Am încercat să dau sens științei în contextul propriei mele vieți de părinte, cu speranța că ceea ce am învățat va fi semnificativ și pentru alții.

În anii care au trecut de când l-am intervievat pe Schmidt în sala de alăptare, numărul studiilor de neuroimagistică axate pe creierul parental a crescut semnificativ, la fel s-a intensificat și activitatea de cercetare a tehnologiilor și a metodelor de analiză utilizate în aceste studii, în special în ceea ce privește imagistica prin rezonanță magnetică funcțională sau fMRI. Luând în considerare toate acestea, am ținut să evidențiez rezultatele obținute în urma cercetărilor din toate disciplinele – sau care au fost multiplicate – și să arăt limpede locurile în care cercetarea este mai puțin aprofundată sau chiar vine în contradicție cu celelalte.

Știința nu este statică. O lungă perioadă de timp, creierul pă­rin­ților a fost neglijat ca subiect de studiu. Cercetarea este abia la început. Rezultatele cercetărilor se vor schimba – și se schimbă deja – și vor ridica noi întrebări. Am încercat să arăt direcția spre care ar putea duce aceste întrebări.

Deocamdată, cercetările încă se concentrează în mod copleșitor asupra femeilor cisgender, heterosexuale, care se află în perioada de gestație. Și acest lucru se schimbă, dar încet. Când am scris despre anumite studii, m-am limitat la descrierea autorilor participanți la studiu. În rest, am folosit un limbaj incluziv pentru a descrie pă­rinții, pentru că este cel mai precis. Și în cazul bărbaților trans­sexuali și al părinților nonbinari – care nu se identifică drept femei care pot să nască –  creierul suferă schimbări de-a lungul sarcinii și perioadei postnatale. Și, cel mai important, nu numai persoanele care devin părinți în mod natural experimentează schimbări neurobiologice profunde, ci, mai degrabă, oricine este profund implicat – cu timp și energie – în îngrijirea copiilor.

„Creierul mamei nu este sinonim cu creierul feminin și nici cu creierul nașterii. Mai degrabă, este creierul „dobândit prin grijă, așa cum l-ar fi descris filosoafa feministă Sara Ruddick. Acesta este creierul exersat în rutina maternală de întreținere a vieții, care „este mai veche decât feminismul", așa cum a scris Alexis Pauline Gumbs în Revolutionary Mothering: Love on the Front Lines. „Este mai veche și mai futuristă decât categoria «femeie»." Aptitudinea pentru acest tip de conexiune este o caracteristică fundamentală a speciei noastre – și a altora – de care toți dispunem. Dezvoltarea acestei conexiuni este însă cea care definește parentalitatea în practică. Iar această carte este o explorare a mecanismelor neurobiologice și a experienței care o fac posibilă.

Pentru cei care sunt deja părinți sau pentru cei care așteaptă un copil: dacă vă luptați cu orice fel probleme, vă rugăm să cereți ajutor. Creierul trece printr-o schimbare masivă în sarcină și în noul statut de părinte. Lupta este comună și este normal să ai nevoie de sprijin. Contactează-l pe medicul tău.

În cele din urmă, această carte nu va oferi sfaturi despre cum să ai grijă de copilul tău sau despre ce fel de părinte să fii. Este posibil să nu răspundă la niciuna dintre întrebările care revin în istoricul căutărilor tale pe Google despre somn, sau despre creșă, sau cum să-l faci pe preșcolar să-și pună cizmele de zăpadă fără ca nimeni din cameră să nu-și piardă cumpătul. Sper că știința te va ajuta – așa cum m-a ajutat pe mine – să înțelegi ce fel de părinte ești deja și ce fel de părinte devii. Nu suntem programați pentru această muncă, ci trebuie să ne dezvoltăm pentru ea. Cum se întâmplă acest lucru și de ce, ce înseamnă pentru viața noastră de astăzi și pe termen lung?

Ne datorăm nouă înșine să luăm în considerare aceste întrebări cu toate informațiile pe care le avem la dispoziție. Ne-o datorăm unii altora.

CAPITOLUL 1

La o simplă apăsare de buton

An după an, un cuib apărea la începutul primăverii, ascuns într-o coroană de flori prinsă pe ușa din față a casei copilăriei mele. Mama măcăleandru nu părea să se supere că o priveam din spatele geamurilor, de la câțiva centimetri distanță. Cel puțin asta credeam. La urma urmei, ea continua să se întoarcă. Și am fost bucuroasă. Era o minune de privit, neobosită în timp ce punea crenguță cu crenguță, întinzând noroi și, după aceea, așezând iarbă fină pentru a pregăti un spațiu sigur pentru acele frumoase și fragile ouă albastre. Apoi, devotamentul față de puii ei pricăjiți și cu ciocurile căscate părea total. Era alertă și vigilentă, răbdătoare și altruistă. Știa ce să facă pentru a avea grijă de ei, pentru a-i proteja așa cum ar trebui să facă mamele.

Asta am crezut și eu. Pentru că așa merge povestea, cea spusă de-a lungul timpului și de-a lungul generațiilor, dusă mai departe în fabulă și în mit până când devine o parte a modului în care măsurăm lumea din jurul nostru și a felului în care ne vedem pe noi înșine. Suntem pasărea mamă devotată – ne spune povestea ‒, ghidată de un instinct matern perfecționat de-a lungul veacurilor în ceva solid și sigur, ca o marmură roșie netedă ascunsă sub un sân cu pene. Cuibărim. Hrănim. Apărăm. Natural.

Apoi, se întâmplă ceva. Avem un copil al nostru. Și ne dăm seama că povestea dulce care părea plină de adevăr și frumusețe – este o porcărie. Praf. Ori povestea e stâlcită, ori noi.

* * *

Pentru multe dintre noi, instinctul matern nu apare, cel puțin nu în modul în care ne-am așteptat. Îngrijirea unui sugar nu pare să fie o deprindere înnăscută. Nu există niciun comutator pe care să îl rotim când suntem însărcinate sau când copilul nostru se naște, dar nici nu punem la îndoială povestea care spune că ar trebui să știm ce să facem și cum să simțim. Cea care reduce parentingul la un set întreg de abilități practice pe care putem să le avem deja sau nu. Cea care omite faptele și circumstanțele vieții noastre individuale înainte de sarcină și după aceea, care spune că vom trece fără probleme (doar cu un pic de privare de somn) de la o persoană angajată, înainte de toate, în a-și susține propria supra­viețuire, la una care acum este, de asemenea, în întregime responsabilă de o creatură minusculă, nonverbală, care de­­pinde de noi pentru fiecare nevoie. În schimb, ne punem întrebări.

Asta a făcut Emily Vincent.

Emily era sigură, pe măsură ce prima ei sarcină se apropia de termen, că nu va dori să aibă un concediu de maternitate complet, de douăsprezece săptămâni. Își iubea meseria de asistentă medicală pediatrică. Până la opt săptămâni, și-a dat seama că îi va fi dor de colegii și de pacienții ei, că va fi singură acasă prea mult timp. Apoi, a venit pe lume bebelușul Will și nu și-a putut imagina că poate sta separată de el. Trecuseră opt săptămâni și ea nu voia să se întoarcă la job cu normă întreagă. Nu încă! Și nici chiar după ce trecuseră douăsprezece săptămâni. Era îngrijorată, necunoscând felul în care bebelușul ar fi îngrijit la creșă. Ar fi în siguranță acolo? Hrănit corect? Îngrijitoarele îl vor lăsa să plângă prea mult? Va fi bine în afara coconului de protecție și grijă pe care ea și soțul ei l-au țesut pentru el, cu dragoste, da, dar și cu temere? Acestea sunt preocupări obișnuite pentru un proaspăt părinte. Dar, pentru Emily Vincent, ele au fost un fel de simptom a ceva mai serios. Munca ei fusese identitatea ei. Acum, această identitate era în criză.

Nu era vorba doar de munca lui Emily Vincent. Mai era și Dawn, fetița din filmul Trainspotting, a cărei imagine – una anume – îi apărea mereu în fața ochilor, deși văzuse filmul cu cel puțin un deceniu în urmă. Dacă ați văzut filmul, știți despre ce vorbesc, deși Vincent m-a îndemnat să nu-l văd. Nu voia să-mi rămână în minte așa cum i se întâmplase ei. („Uitați-vă, în schimb, la Bao, mi-a spus ea – „cu batiste – referindu-se, ca și cum ar fi fost un antidot, la un scurt film animat al lui Pixar, premiat cu Oscar, care își imaginează un băiat ca pe o gălușcă plinuță, cu o mamă prea protectoare, dar iubitoare.)

Dawn și Will nu aveau nimic în comun, cu excepția faptului că erau amândoi copii și, prin natura lor, vulnerabili. Copilul fictiv Dawn murise neglijat, în Edinburgh, adulții din viața sa pierzân­du-se în abisul dependenței de heroină. Will este îngrijit cu dragoste acasă, în Cincinnati, de părinți care au mijloacele necesare pentru a-și asuma responsabilitatea creșterii lui. În continuare însă, imaginea fetiței zăcând nemișcată în pătuț era acolo, în mintea lui Emily. Iar când fiul ei dormea în timpul zilei sau cât ea stătea în pat, dimineața, după ce îl hrănise, își spunea fără încetare: „E bine. E în pătuțul lui. E bine" – o mantră a adevărului împotriva celei mai mari frici a ei. Nu putea să explice asta.

„Mă simțeam foarte prost, pentru că eram atât de înfricoșată din cauza acelei scene din film, mi-a spus ea când Will avea aproape șase luni. „Mă simțeam foarte prost, pentru că, brusc, nu voiam să mă întorc la muncă având normă întreagă. Îi era teamă de ceea ce simțea, de ceea ce spunea asta despre capacitatea ei de a fi o mamă bună și despre conștiința sa de sine.

Alice Owolabi Mitchell își punea și ea întrebări.

Se pregătise pentru multe posibile consecințe ale nașterii fiicei sale. Era conștientă de faptul că, fiind o femeie de culoare care trăia în Statele Unite, avea un risc considerabil mai mare decât o viitoare mamă albă de a suferi complicații, inclusiv fatale, în timpul sarcinii și în perioada post-partum. Mama ei murise în urma unui stop cardiac la două săptămâni după ce dăduse naștere unui fiu, pe când Owolabi Mitchell era adolescentă. Acel boț de om devenise un băiat de paisprezece ani pe care îl creșteau ea și soțul ei. Povestea mamei ei și a ei erau poveri greu de dus. În timp ce era însărcinată, Owolabi Mitchell începuse să consulte un terapeut și a apelat la ajutorul unui grup de doule¹. Ea își făcuse planul de a se alătura unui grup de mame din apropiere de Boston, precum și unuia care se afla mai aproape de casa ei din Quincy.

Apoi, fetița ei, Everly, s-a născut prematur, cu aproximativ o lună înainte de termen. Owolabi Mitchell nu avusese ocazia să facă ultimele pregătiri pentru plecarea de la locul de muncă, ea fiind profesor la clasa a cincea, și nici nu-și luase rămas bun de la elevi. Simțea că nu a fost în stare să-și schimbe complet starea de spirit pentru a se concentra asupra nașterii. La câteva zile după venirea pe lume a lui Everly, protocoalele de carantinare la domiciliu au început să se deruleze în Statele Unite ca răspuns la pandemia de coronavirus. Laptele matern venea greu, iar Alice se străduia să obțină o alăptare corectă. Era îngrijorată pentru Everly, nu știa dacă mânca suficient, dacă propriul stres o împiedica să dea lapte, iar la toate acestea se adăugau nenumăratele amenințări pe care pandemia le reprezenta pentru familie. Grupurile de sprijin fuseseră anulate. Trecuseră deja șase săptămâni și cabinetele medicilor încă erau în mare parte închise, apoi, șapte, opt, iar Alice Owolabi Mitchell nu a putut să-și vadă medicul pentru vizita standard post-partum.

În primele săptămâni, o îngrijorare părea să le depășească pe toate celelalte: de ce nu se simțea conectată cu bebelușul ei? Ea anticipase un val de emoții calde când o născutse pe Everly. Se așteptase să se îndrăgostească la prima vedere cu o asemenea forță, încât acest sentiment să o susțină în primele zile, când era dezo­rientată, și să o facă să uite de durerea recuperării după naștere, chiar să o treacă și prin tumultul unei pandemii. „Mă așteptam la o schimbare automată, și asta nu s-a întâmplat, mi-a spus ea. Se întreba: „Sunt o mamă rea, pentru că nu am simțit așa ceva?.

Experiența mea de proaspătă mamă a fost diferită în detalii, dar îmi sunt familiare povești ca ale lui Owolabi Mitchell sau Vincent și atât de multe povești pe care le-am auzit de la alți părinți. Așteptările pe care le-am avut de la noi înșine nu s-au potrivit cu realitatea. În zilele și săptămânile de după nașterea fiului meu cel mare, Hartley, am simțit bucurie și venerație. Dar niciun fel de calm natural, niciun sentiment de certitudine sau claritate în gândurile sau acțiunile mele. În schimb, am simțit un fel de tulburare, o agitație constantă, necunoscută. Fiecare dintre noi pășise prin portalul nașterii și am fost surprinsă să realizeze că topografia hărții care ne-a fost dată pentru a ne ghida pe un teritoriu necunoscut abia seamănă cu ceea ce am găsit, de fapt. Acolo unde ne așteptam să găsim pământ, era apă și nici vorbă de vreo ancoră.

* * *

În primele săptămâni și luni ca mamă, îngrijorarea a devenit un fel de bruiaj neîntrerupt în mintea mea. Odată cu îngrijorarea a venit vina. Și, odată cu vina, singurătatea. Nu m-am simțit părintele pe care fiul meu îl merita sau mama grijulie în mod natural, care mi s-a spus mereu că voi fi. Orbita vieții mele s-a îngustat până la a cuprinde doar ceva mai mult decât scaunul în care mi-am alăptat fiul și camera în care coșulețul lui era așezat lângă patul nostru. Sentimentul de copleșire, chiar și în această situație, a fost ca un eșec.

Nimic din toate acestea – esența mistuitoare, devastarea care a însoțit bucuria – nu era cum mi-am imaginat că va fi. Prietenii apropiați care aveau copii mici m-au asigurat că primele luni sunt grele, că lucrurile se vor îmbunătăți când copilul va începe să doarmă mai mult noaptea, dar nu au vorbit niciodată despre acest ceva pe care simțeam că nu-l pot numi, un fel de decuplare. Nici eu nu am făcut-o.

Chiar dacă au trecut luni de zile și grijile mele au început să se estompeze, a rămas senzația că am pășit într-o nouă realitate derutantă, în care totul era descentrat cu câteva grade. Într-un fel, a fost palpitant. Am recunoscut o nouă putere în mine. Stăteam în fața oglinzii, ținându-mi fiul în brațe, în venerație față de cele două corpuri ale noastre, față de ceea ce reușisem să fac. Alteori, când așteptam la coadă, la magazinul alimentar, în spatele unei mame cu un copil mic în cărucior, sau când am văzut pe altcineva mergând la lucru cu o pungă urâtă cu pompa de sân, cum aveam și eu, mă întrebam: „Oare au simțit și ele? Se familia­rizaseră oare cu același «dacă», a cărui intensitate creștea până la absurditate?. (Ce se întâmplă „dacă acest miros este începutul pneu­moniei? Ce se întâmplă „dacă am să cad pe scări în timp ce cobor cu el în brațe? Ce se întâmplă „dacă micuțul meu se îneacă, într-o zi, cu una dintre acele îngrozitoare pernuțe pentru spălat rufe?) S-au trezit și ele că plâng incontrolabil în timp ce citesc despre naufragiul unei bărci pline de refugiați în Marea Mediterană – sau despre cele mai re­­cente împușcături în școli și crime motivate de ură – știri nu numai tragice, dar cumva mai răscolitoare acum, pentru că te aruncau în agonie, întrebându-te ce s-a întâmplat cu copiii altcuiva? Au cu­­noscut oare și ele ciudatul paradox dintre nevoia de a fugi de la duș pentru a-ți alina copilul care plânge în camera de alături și dorința de a ieși pe fereastra din baie, tânjind cu disperare după o clipă doar a ta, cu vechiul tău sine?

Mă temeam că ar fi răspuns nu. Că eram anormală, că instinctul matern care trebuia să asigure echilibrul în tumultul noii maternități la mine nu funcționa. Sau, mai rău, că ceva din adâncul meu se schimbase și se dezlănțuise.

Cărțile despre sarcină și parenting păreau să treacă peste între­bările pe care le aveam acum despre mine ca mamă. Am găsit o idee vagă despre ceva diferit mai întâi într-o copie zdrențuită a cărții Infants and Mothers: Differences in Development („Sugari și mame: diferențe în dezvoltare) scrisă de renumitul pediatru T. Berry Brazelton, publicată, inițial, în 1969. Brazelton a scris că multe dintre proaspetele mame se confruntă cu provocări emoționale și psihologice, că aceste lupte sunt normale și „pot fi chiar o parte importantă a capacității mamei de a deveni un alt tip de persoană. La scurt timp după aceea, am citit scrierile altor oameni despre creierul matern și, pentru că prin natura mea sunt o curioasă și prin formare jurnalistă pe teme de sănătate, m-am adâncit în cercetarea acestor lucruri.

Mă gândeam adesea la cuvintele lui Brazelton în timp ce citeam cu atenție studii care documentau schimbarea volumului de materie cenușie din creierul unei mame sau despre ceea ce o lucrare descrie ca fiind „remodelarea integrală a sinapselor și a activității neuronale. Cu o jumătate de secol în urmă, Brazelton a intuit ceea ce cercetătorii de astăzi dovedesc folosind scanări ale creierului uman și modele animale: parentalitatea (faptul de a fi părinte) creează „un alt tip de persoană.

Nașterea unui copil nu pornește, pur și simplu, un lung circuit, inactiv, marcat de instinctul matern și specific creierului femelelor. Cercetătorii care studiază neurobiologia părinților au început să documenteze numeroasele moduri în care un copil îți reorganizează creierul, modificând buclele neurale de feedback care dictează modul în care reacționăm la lumea din jurul nostru, cum citim și răspundem altor persoane și cum ne reglăm propriile emoții. A de­­veni părinte ne schimbă creierul, funcțional și structural, în moduri care ne modelează sănătatea fizică și mintală pentru tot restul vieții. Oamenii de știință au descoperit o schimbare semnificativă la mamele însărcinate, de departe cel mai studiat grup, încât acum recunosc maternitatea ca fiind o etapă majoră de dezvoltare în timpul vieții. Și au început să observe felul în care, la toți părinții care se implică în îngrijirea copiilor lor, indiferent de calea aleasă pentru a deveni părinți, creierul este modificat de intensitatea acelei experiențe și de schimbările hormonale care o însoțesc. Suntem, într-un sens foarte real, remodelați de parentalitate.

Cele mai multe din cărțile care abordează acest subiect și furnizorii de servicii medicale recunosc, de formă măcar, că nivelul hormonilor crește brusc în timpul sarcinii și al nașterii și scade imediat după aceea. Noii părinți sunt externați din spital cu broșuri care îi avertizează cu blândețe despre „baby blues", o perioadă de toane și depresie ușoară, pe care majoritatea lor o experimentează în primele săptămâni după naștere. Dar rareori aflăm ce anume pune în mișcare acel șoc hormonal.

Această bruscă creștere hormonală în preajma nașterii acțio­nează ca o comandă rapidă asupra remodelării creierului, sensibilizându-l pen­tru crearea de noi căi neurale, care vizează, mai întâi, motivarea părinților – în ciuda îndoielii de sine sau a lipsei de experiență – pentru a satisface nevoile de bază ale sugarului în acele prime zile delicate și, apoi, pentru a-i configura pentru o perioadă mai lungă de deprindere a abilităților necesare îngrijirii copilului lor. Bebelușii se schimbă la fel ca vremea și apoi cresc, înainte de a ne da seama, și se transformă în ființe care merg, vorbesc, au nevoi fizice și emoționale complexe. Părinții trebuie să fie capabili să se schimbe odată cu ei. Creierul se adaptează, devenind mai modelabil, mai adaptabil decât este de obicei, poate chiar mai mult decât în orice alt moment al maturității.

Schimbările fiziologice sunt drastice. Folosind tehnologia de ima­gistică a creierului și alte instrumente, oamenii de știință pot detecta și măsura în mod clar schimbările în structura fizică a creierului proaspetelor mame. Ei au descoperit că regiunile cheie ale activității de parenting, inclusiv cele care ne modelează moti­vația, atenția și răspunsurile sociale, se schimbă semnificativ în volum. Aceste modi­ficări structurale sunt complexe. Unele regiuni par să-și schimbe dimensiunile, în creștere sau în scădere, pe mă­sură ce creierul răspunde naturii în schimbare rapidă a noilor părinți, în special în timpul sarcinii și în primele luni cu un nou-născut, într-un proces consi­derat a reprezenta o ajustare fină a creierului la cerințele parentale.

Cercetătorii au identificat în creierul părinților care aduc copii pe lume un model general de activitate, care se construiește în timp, un circuit de îngrijire care este activat în timp ce ascultă înregistrări cu plânsetul copilului lor, de exemplu, sau răspund la imagini sau videoclipuri cu copilul lor zâmbind sau având o suferință. Amprenta acestui circuit este prezentă chiar și atunci când o mamă nu face nimic special, ci stă într-un scaner fMRI, lăsându-și mintea să rătăcească. Îngrijirea unui copil schimbă ceea ce cercetătorii numesc arhitectura funcțională a creierului, cadrul în care se desfă­șoară acti­vitatea creierului. Și, în mod remarcabil, aceste schimbări durează nu numai săptămâni sau luni după nașterea unui copil, dar, poate, chiar decenii mai târziu, pe toată durata vieții unei persoane, mult peste ceea ce credem că sunt anii de creștere a copilului.

Una peste alta, știința sugerează că remodelarea creierului paren­tal implică mult mai mult decât rearanjarea mobilierului pentru a face loc pentru încă un rol într-o viață încărcată. Să devii părinte înseamnă să muți pereți de rezistență. Să modifici planul etajului. Să schimbi modul în care lumina pătrunde în spațiu.

Pe măsură ce aflam mai multe, grijile mele păreau să se liniș­tească. Un copil schimbă creierul părinților. E valabil nu numai pentru unul din cinci părinți biologici și care dezvoltă o tulburare a stării de spirit perinatale sau o tulburare de anxietate, ci pentru toți. Pentru toți părinții. Plutisem în derivă în noua mea calitate de mamă, dar asta m-a ancorat. Tulburările pe care le-am simțit ar putea fi normale, o parte intrinsecă a reorientării creierului pentru a deveni părinte. Acest lucru a provocat o mulțime de întrebări noi: „Ce altceva am mai ratat?; „Cum mi s-a schimbat creierul și ce ar putea însemna aceste schimbări pentru viața mea?; „De ce nu am știut despre asta mai devreme?".

Povestea pe care am găsit-o în știință nu a fost cea a unei femei aprinse de magia iubirii materne, care răspunde din reflex la fiecare nevoie a copilului ei, acceptă sacrificiul de sine cerut de la ea, fără îndoială, și se folosește de un izvor de înțelepciune – „mama-știe-cel mai bine. Devenise clar pentru mine că această poveste era la fel de reprezentativă pentru maternitate ca și poveștile lui Disney despre întâlniri și căsătorie cu „prințul care va veni într-o bună zi.

În schimb, știința ne spune că a deveni părinte înseamnă să fii invadat din toate părțile. Suntem copleșite de stimulii din corpul nostru și de schimbarea rutinei zilnice. De fluxurile hormonale ale sarcinii, nașterii și alăptării. De bebelușii noștri, desigur, cu mirosul lor de nou-născut, cu degetele lor minuscule, gângurelile și nevoile lor nesfârșite. Într-un fel, e teribil cât de complet cotropiți suntem de asta și din cât de multe direcții, ca o stâncă pe țărmul oceanului, bătută de valuri și maree, de soare și vânt. Unii cercetători numesc asta complexitatea stării de parentalitate. Cu noile informații pe care trebuie să le primească, multe și dintr-o dată, creierul nostru se poate simți dezorientat și supărat. Dar toate au un rost.

Valul de stimuli ne obligă să avem grijă de copiii aflați în cea mai vulnerabilă stare, pentru că iubirea unui părinte nu este nici automată, nici absolută. Într-un fel, creierul lucrează pentru a menține copiii în viață până când vine inima din urmă. Ne trans­formă în îngrijitori protectori, chiar obsesivi, când atât de mulți dintre noi nu au nicio abilitate reală în creșterea copiilor. Dacă asta ar fi tot, creierul părinților ar fi demn de admirație. Însă este doar începutul.

Oamenii de știință au început să urmărească modul în care reorganizarea neurală cauzată de paternitate afectează comportamentul unor persoane, felul lor de a fi, viața lor în general. Întrebați orice cercetător ce știe până acum și vă va spune, probabil, „mult prea puțin". Această muncă este abia la început. Dar descoperirile de până acum și întrebările spre care indică sunt profund semnificative în sine. Pentru mine, studierea lor a fost ca și cum mi-aș fi văzut reflexia în vitrina unui magazin de pe un trotuar plin de viață – o șansă de a mă recunoaște.

Cercetătorii care studiază femeile au descoperit că maternitatea pare să modifice modul în care ele citesc și răspund semnalelor sociale și emoționale primite nu numai de la copiii lor, ci și de la parteneri și de la alți adulți. Le poate schimba capacitatea de a-și regla propriile emoții, ajutându-le să rămână calme – într-un sens relativ – în fața unui copil care țipă (a unui preșcolar încăpățânat sau a unui adolescent capricios) și să planifice un răspuns. În timp ce multe persoane se confruntă cu pierderi reale – dar, în general, temporare, de memorie – în timpul sarcinii și în perioada post-par­tum, s-a constatat de asemenea că, în anumite contexte, maternitatea îm­­bunătățește capacitatea executivă, perfecționând abili­tatea unei persoane de a elabora strategii și de a-și muta atenția între sarcini. Deși rezultatele sunt oarecum complicate până în prezent, un număr mic de studii sugerează că maternitatea poate chiar proteja cogniția mai târziu, în viață.

Întrebările din prim-planul acestui domeniu sunt urgente și – într-un sens frustrant – de bază. Parentalitatea a fost neglijată de știință, văzută mai mult ca un subiect ce ține de moralitate și legi blânde ale naturii decât ca unul demn de o investigație riguroasă. Pentru o lungă perioadă de timp, dincolo de sarcină și de actul alăptării, comportamentul matern uman se considera a fi determinat în întregime de factori sociali și individuali, cu o bază fiziologică redusă. Dar a fi părinte înseamnă toate aceste lucruri, psihosociale și neurobiologice, o schimbare în stilul de viață și o schimbare de sine.

Cercetătorii de azi, specializați în domeniu – printre care re­­marcabil de multe femei – recunosc acest lucru și caută răspunsuri care ar putea avea efecte de anvergură. De ce schimbările cerebrale care au ca scop transformarea părinților în îngrijitori motivați îi fac vulnerabili în moduri care pot submina chiar acest scop? Ce înseamnă istoria reproductivă a unei persoane, chiar și cea în care nu are copii, pentru sănătatea pe termen lung? Cum interacționează dependența, ca boală ce aduce transformări creierului, cu parentalitatea, când, devenind părinte, au loc alte modificări în creier? Schim­bările cerebrale asociate sarcinii modifică eficacitatea medi­camentelor antide­presive în perioada post-partum? Cum afectează, în timp, trauma, în toate formele sale, inclusiv experiențele extrem de întâlnite de pierdere a sarcinii și trauma nașterii, dezvoltarea post-partum a unei persoane și sănătatea ei mintală? Lăsând la o parte gluma cu „creierul de mămică", ce se întâmplă cu adevărat cu funcția cognitivă a unei persoane după ce are copii? Dar cu creativitatea și starea sa emoțională? Cum afectează un copil viața unei per­soane, dincolo de aptitudinea ei de a fi părinte?

A devenit clar pentru mine că un subiect esențial – nu numai pentru persoanele care urmează cursuri prenatale sau stau în primele săptămâni acasă cu un nou-născut – este creierul parental. Unul pe care bunicii, decidenții politici, specialiștii în sănătate și avocații, orice părinte care muncește și orice patron al unui părinte care muncește trebuie să îl priceapă la rândul lor, alături de orice persoană care ia în considerare să devină părinte și caută informații, dincolo de mitologie, care chiar să îi ajute să decidă.

Această știință poate juca un rol în schimbarea normelor de gen acasă și la locul de muncă, în construirea de politici publice care să sprijine efectiv părinții copiilor mici, prin protejarea drepturilor reproductive și prin reașezarea relației dintre părinți și societate. Cel puțin, asta schimbă poveștile pe care le spunem despre expe­riențele noastre individuale de parentalitate și despre lumea din jurul nostru, povești care au nevoie disperată de rescriere. Povești despre viața interioară a acelei mame măcăleandru.

Neuroștiința a adus în atenție ceva esențial care, evident, lipsește din vechiul narativ despre instinctul matern: timpul. Să devii ma­­mă, părinte, este un proces, cu excepția cazului în care, mai înainte, am avut grijă de o altă persoană vulnerabilă, căci parentingul nu este o abilitate preexistentă. Se dezvoltă. Iar această dezvoltare poate fi dureroasă și intensă. Și de lungă durată. O mulțime de factori influențează modul în care acest lucru se va întâmpla. Cum s-ar schimba așteptările noastre – cele pe care le avem de la noi înșine, cele după care îi judecăm pe alții — dacă am putea vedea acest adevăr fundamental?

* * *

De fapt, știm acest lucru de mult timp. Mulți oameni care experimentează această tranziție au recunoscut-o. Oamenii de știință feminiști au constatat, de-a lungul timpului, că multe din cele ce ni se spun despre maternitate și, mai ales, că instinctul matern este înnăscut, universal și esențial pentru identitatea feminină, sunt false. La începutul anilor ’60, un spirit nobil, cercetător la Univer­sitatea Rutgers, și colegii săi, bazându-se pe cercetarea pisoilor domestici, au adăugat dovezi la această afirmație.

Jay S. Rosenblatt era întrucâtva un cercetător neobișnuit, dat fiind faptul că își dedicase aproape întreaga carieră studiului psihobiologiei comportamentului matern al mamiferelor, în toată complexitatea sa, în același timp acordând consultații în calitate de psihanalist pacienților umani. El a fost și pictor, fiind înrolat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și realizând pictură de camuflaj, poate un indiciu al capacității sale de a vedea ceea ce e ascuns.

Timp de decenii, mulți dintre colegii săi și majoritatea predecesorilor au analizat modelele de comportament matern la diferite specii – tendința lor, chiar mame pentru prima dată fiind, de a construi cuiburi, de a-și hrăni și proteja puii – și le-au găsit atât de asemănătoare, atât de specifice femelelor, încât au considerat că trebuie să fie o caracteristică înnăscută a sexului. Comportamentul matern este „indiscutabil înnăscut, scria, în 1937, Frank A. Beach Jr., fondator al domeniului endocrinologiei comportamentale. Această opinie a fost larg susținută. „Fără excepție, cercetătorii care studiază comportamentul matern la șobolan au clasificat activitatea ca fiind nativă, a scris el. Nativ – opusul lui învățat sau dobândit. Inerent.

O vreme, nou-născuții au fost priviți în același mod rigid drept creaturi care cresc și dezvoltă capacități motorii, dar nicio abilitate socială până nu depășesc stadiul de nou-născut. Autorii unui studiu din 1950 au urmărit dezvoltarea cățelușilor și au scris că abilitatea câinilor de a învăța în primele săptămâni de viață „trebuie să fie extrem de limitată". Condiția umană e cam aceeași, au descoperit ei. La începutul unei noi vieți, mama și copilul acționează, se pare, aproape în întregime din instinct.

Instinctul a fost întotdeauna oarecum vag definit, văzut în general ca fiind acele comportamente pe care indivizii dintr-o spe­cie le manifestă aproape toți în același mod, fără să fi fost învățați dinainte, cum ar fi migrația unor păsări pe aceeași cale sau rolul foarte distinct al unei albine în construirea unui stup. Psihologii care au scris teoria instinctului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au fost adesea în dezacord în privința definirii instinctului sau a modului în care funcționează acesta. Pe la începutul anilor ’50, etologul austriac Konrad Lorenz și alții au popularizat ideea că modelele tipice de comportament ale speciilor apar grație unor mecanisme moștenite, un fel de mașinării, în sistemul nervos central. Lorenz este faimos pentru că a descris procesul de imprimare a amprentei, prin care păsările nou eclozate, din anumite specii, se atașează de prima creatură în mișcare pe care o văd, de obicei părintele lor, dar posibil și un individ dintr-o specie diferită sau chiar un obiect neînsuflețit aflat în mișcare. Observațiile lui Lorenz asupra păsărilor care și-au imprimat amprenta asupra etologului însuși au constituit baza teoriilor sale despre instinct pe parcursul vieții, dar, mai ales, despre legătura dintre mame și copii.

Lorenz credea că un comportament instinctiv este rezultatul impulsurilor moștenite, care se consolidează în zonele desemnate ale creierului până când un animal întâlnește un stimul anume care declanșează eliberarea unei acțiuni stabilite. În cartea sa The Nature and Nurture of Love: From Imprinting to Attachment in Cold War America („Natura și cultivarea/educarea iubirii: de la imprimare la ata­șament în America războiului rece), Marga Vicedo, istoric al științei, explică faptul că Lorenz a folosit adesea o metaforă: „lacăt și cheie – pentru a descrie un comportament înnăscut și stimulii corespunzători care l-ar elibera. „Floarea cheii, a scris el, „are o formă predeterminată. Pentru Lorenz, comportamentul instinctiv al mamelor și al copiilor era un sistem complex de astfel de încuietori și un mănunchi de chei de eliberare, „forjate" cu mult timp în urmă.

Există multe aspecte ale muncii și scrierilor lui Lorenz care s-au dovedit esențiale pentru studiul comportamentului la nivelul speciilor. El a fost unul dintre cei trei etologi care au primit Premiul Nobel, în 1973, pentru lucrările sale privind imprimarea amprentei și pentru subiectul mai larg al modului în care genetica modelează comportamentul. Unii dintre colegii săi au spus că premiul a fost nepo­trivit, având în vedere că Lorenz s-a alăturat Partidului Nazist în 1938 – o decizie pe care, mai târziu, a spus că o regretă – teoriile sale despre comportament fiind folosite pentru a susține ideea unui stat rasial și pentru a pleda împotriva răspândirii „materialului uman social inferior". Cu toate acestea, el este citat în întreaga literatură modernă despre creierul parental, pentru lucrarea fundamentală privind modul în care sunt construite legăturile sociale în biologie și, mai ales, pentru teoria sa despre modul