Strigătul mut - O călătorie spre regăsirea sensului pierdut al suferinței

De Oana Silvia Filip

Autoarea cărții La Que Sabe - Cea care știe să fie Femeie, revien acum cu un nou volum dedicat suferinței. Bazat pe o experiență personală, volumul de4 față este o colecție de trăiri, introspecții și lecții de viață. Prin intermediul lor autoarea ne îndeamnă să ne găsim curajul de a ieși din zona de victimizare, inerentă suferinței, și de a descoperi sensul profund al unei astfel de experiențe.

 

"Te invit să pășești în povestea propriei mele călătorii, a unei femei căreia i-a murit soțul, care s-a afundat în suferință și a ajuns să renască și să se îndrăgostească din nou de viață.

Te voi purta în această călătorie ca pe un frate pelerin pentru a-ți arăta că există și un altfel de drum. Este un drum croit din speranța într-un bine suprem, în faptul că orice experiență este o lecție de viață, prin convingerea că avem dreptul de a găsi un sens pentru care viața ne-a scos în cale suferința. Un drum marcat de speranță, de acceptare de sine și mai ales de conservare a întregului ființei. Un drum la capătul căruia ai marea șansă de a te regăsi pe tine.

În ciuda uitării și fricii, atât eu, cât și tu, ne putem aminti și regăsi curajul de a fi, de a îmbrățișa suferința și de a o privi prin ochii iubirii. Atunci strigătul mut devine o voce – vocea unei mărturisiri, a unei confirmări, a unui îndemn la profunda onestitate față de sine. O voce care-și rostește adevărul său. Iar o voce trezește la viață alta și apoi alta; împreunate ele încep să contureze adevăratul sens al suferinței…"

• Limbă: Română
• Editor: Oana Silvia Filip
• Data lansării: 18 mar. 2024
• ISBN: 9786069715147

Oana Silvia Filip

M-am născut pe 8 septembrie 1967 la Tîrgu Ocna, Bacău. După aproape 4 ani, ne-am mutat cu toții, în inima Bucovinei, la Gura Humorului. Aici mi-am petrecut copilăria jonglând cu bucuria libertății, oferită de micul oraș de provincie și dorința nemărturisită de a mă muta la București. Spre surpriza mea, acest vis s-a împlinit. La vârsta de 14 ani am venit în București, loc în care mă aflu și acum. Aici am urmat cursurile Liceului de matematică-fizică nr 3 și mai apoi Facultatea de Chimie, secția organică. Am absolvit în 1990, odată cu prima serie de absolvenți care primeau repartiții în București. După câțiva ani, petrecuți printre eprubete, substanțe chimice și experiențe de laborator, am ales să părăsesc mediul universitar și să intru în lumea de business. Asta se întâmpla în anul 1995. Întâmplător, sau poate nu, am ajuns în aria relațiilor cu clienții și, fără să îmi fi propus, i-am rămas fidelă pentru următorii 17 ani. Calătoria mea prin lumea de business a trecut prin multe faze evolutive și multe companii. La fel de multe au fost și cele învățate și trăite. Dând timpul înapoi, dacă ar fi să spun astăzi ce mi-a plăcut cel mai mult acesta este lucrul cu oamenii. Cele mai mari satisfacții personale le-am trăit cu și prin oamenii alături de care am lucrat. În 2012 am simțit că m-am pierdut pe mine însămi, că viața mea devenise din ce în ce mai îndepărtată de aceea ce sufletește îmi doream. Așa că, într-o zi de vară, i-am strigat universului că vreau o pauză, că am nevoie de o "perioadă sabatică" în care să-mi trag sufletul. Și, spre surprinderea mea, universul chiar m-a auzit. În toamna lui 2012 am părăsit business-ul iar până la sfârșitul anului întreaga mea viață s-a schimbat. Un nou capitol era pregătit pentru mine să se deschidă și l-am întâmpinat cu brațele deschise. Nevoia de regăsire de sine m-a condus spre aria dezvoltării personale, reiki-ului, cristalelor și terapiilor energetice. Am întâlnit mulți oameni interesanți de la care am învățat multe. Cel care a reușit să ajungă în adâncimile sufletului meu și să marcheze noile pietre de hotar ale călătoriei spre mine însămi a fost Maestru John Armitage – Hari Das Baba. Lucram cu mine și în același timp cu alți oamenii cărora puteam să le împărtășesc din propria mea experiență iar asta ne ajuta să creștem împreună. Fiecare consiliere, fiecare curs îmi umplea sufletul de o bucurie și o împlinire pe care foarte rar le mai trăisem până atunci. Am continuat aș...

Previzualizare carte

INTRODUCERE

Știi că suferința este un dat al vieții noastre și că, la momentul potrivit, ajungem să ne întâlnim cu ea.  Știi, nu-i așa?

Eu am constatat că vine ca un cataclism neprevăzut, care îți zdruncină viața din temelii, lăsând în urmă o lume distrusă. Te trezești captiv într-un haos existențial, plin de durere, confuzie și revoltă. Te simți străin, singur, abandonat, judecat pe nedrept, neînțelegând cum a fost posibil să ți se întâmple așa ceva și mai ales de ce. Îți este frică să vorbești despre adevăratele trăiri, îți este frică să îți privești rănile deschise și adevărul pe care îl poartă. Îți este frică atât de prezentul dureros, cât și de viitorul lipsit de sens. Simți că ai vrea să dispari în neant. În același timp, parcă ești mânat de la spate să parcurgi chinuitorul drum al fiecărei zile, pentru că viața te obligă la supraviețuire. Așa că, cum-necum, trebuie să găsești o cale pentru a înfrunta ziua de mâine.

Spre surprinderea ta, vei afla că majoritatea oamenilor propovăduiesc calea uitării. Direct sau indirect, ți se transmite să îți îngropi durerea, amintirile, dorurile. Pe măsură ce presiunea asupra ta crește, te apropii tot mai mult de momentul sacrificiului. Atunci îți vine să tai în carne vie, să te ciuntești sufletește, înlăturând toate acele părți din tine care par incapabile de a ieși din suferință. Le strângi pe toate într-o basma neagră și o abandonezi undeva, la o margine de drum. Te vezi obligat să îți ascunzi bine rănile, să îți cosmetizezi măștile, ca să poți să ieși din nou în lume. Te îmbărbătezi singur, spunându-ți că, procedând astfel, ai dat dovadă de curaj.

După ani și ani în care am încercat să descopăr și să înțeleg întregul ființei mele, uitarea a fost, pentru mine, o cale imposibil de urmat. Așa că m-am văzut nevoită să aleg alta.

Am ales să nu uit și să nu fug din fața suferinței. Am ales să o accept, să o las să mă conducă, să mă învețe, să mă transforme. Am ales să fiu un pelerin prin văile sale, strângându-mi la piept credința că rostul ei nu poate fi acela de a mă diviza în interior și mai mult decât eram. Am ales să cred că în acest hău există un bine ascuns înțelegerii, o experiență de viață care mi-a fost lăsată pentru a învăța o altfel de lecție, complet diferită de cea pe care o povesteau cei din jur.

Pentru mine, Divinitatea este cel mai înțelept și nobil Părinte. Așa că am dat la o parte orice idee legată de o posibilă pedeapsă și am ridicat spre ceruri o altă întrebare: Doamne, care este, de fapt, sensul suferinței mele? I-am permis acestei întrebări să plutească pe fundalul întregii călătorii, ca un fel de făclie nevăzută care să mă ajute să ies din nou la lumină.

Aceasta este povestea propriei mele călătorii, a unei femei căreia i-a murit soțul, care s-a afundat în suferință și a ajuns să renască și să se îndrăgostească din nou de viață. O poveste care capătă sens prin însăși banalitatea sa, căci toți suntem sortiți a pierde pe cineva drag nouă. Acest „toți" este ceea ce ne leagă, ceea ce ne arată că separați, dar împreună, străbatem, într-un fel sau altul, văile suferinței. Astfel, prin firele sale invizibile, ea ne apropie, transformându-ne într-un fel de frați de cruce care parcurg drumul spre o Mecca închinată ei.

Strigătul mut este strigătul pelerinului și, în același timp, al suferinței. Și este mut pentru că mai toți suntem incapabili să-i dăm glas. Ne este frică de puterea sa, de uraganul emoțiilor, de întunericul din spate și, mai ales, de ceea ce vom fi, dacă îi vom permite suferinței să fie. Este mut pentru că frecvența sa nu poate fi percepută de simțurile noastre atrofiate. Așa că mai nimeni nu aude strigătul celui de lângă el. Este mut pentru că singura cale de a-i da glas este doar din iubire și cu iubire. Iar noi am uitat și să iubim și să ne iubim.

Te voi purta prin aceasta călătorie ca pe un „frate pelerin", pentru a-ți arăta că există și un altfel de drum. Este un drum croit prin credința într-un bine suprem, în faptul că orice experiență este o lecție de viață, prin convingerea că avem dreptul de a găsi un sens pentru care viața ne-a scos în cale suferința. Un drum marcat de speranță, de acceptare de sine și mai ales de conservare a întregului ființei. Un drum la capătul căruia ai marea șansă de a te regăsi pe tine.

În ciuda uitării și a fricii, atât eu, cât și tu, ne putem aminti prin câte am trecut și regăsi curajul de a îmbrățișa suferința și de a o privi prin ochii iubirii. Atunci, strigătul mut devine o voce – vocea unei mărturisiri, a unei confirmări, a unui îndemn la profunda onestitate față de sine. O voce care-și rostește adevărul său. Iar o voce trezește la viață alta, și apoi alta; împreunate, ele încep să contureze adevăratul sens al suferinței – îmbrățișarea propriei umanități.

Te surprinde această idee? Și pe mine m-a surprins când am descoperit-o. Nu-mi aparține, dar spre înțelegerea ei m-a condus propria-mi suferință.

Am înțeles că devii uman atunci când poți să îți strângi în brațe părțile din tine care suferă, când poți să privești, prin ochii compasiunii, falșii demoni interiori, născuți din furie și trădare. Cu fiecare îmbrățișare pe care ți-o oferi, îți deschizi sufletul împietrit și permiți iubirii de sine să înflorească din nou. Și poate atunci, pentru prima dată, înțelegi profunzimea acestei iubiri. Lipsită de orice formă de egoism, ea te îndeamnă spre onorare și comuniune, căci adevărata iubire de sine înseamnă iubirea celui de lângă tine.

Și, poate tot pentru prima oară, reușești să nu-ți mai fie rușine de tine. Rănile tale devin dovada curajului, strălucirea lor aurie – înțelepciunea de a te fi vindecat, iar vulnerabilitatea pe care o inspiră – puterea ființei de a străbate cărările întunecate. Lipsit de rușinea de a nu fi perfect, vei putea descoperi perfecțiunea ascunsă în propria ta viață. Umanitatea este libertatea exprimării de sine, a trăirii unei vieți prin simțire, a inimii care poate rosti adevărul iubirii, a jocului etern între ceea ce este și ceea ce pare a se ascunde înțelegerii.

Vei fi surprins să constați că suferința este, de fapt, un bine ascuns într-un rău fatidic. Cine ar fi crezut că Dumnezeu se joacă într-un mod atât de copilăros cu propria ta existență? Și totuși o face, cu aceeași iubire din care ți-a dat viață.

Care să fie binele acesta?

Este binele născut din puterea suferinței de a sparge toate barierele mentale și emoționale ridicate din cauza unei frici existențiale. Este binele care se ivește atunci când suferința smulge măștile făurite cu migală și sfâșie visele unui „eu" care a uitat de sine. Este binele care prinde contur atunci când suferința devine oglindirea a ceea ce se află în interior – o imagine dezgolită de minciună și false motivații, o rezecție pe cord deschis, menită a ne arăta adevărul despre cine suntem.

Binele de a fi ceea ce ești, binele adevăratului eu interior, binele profundei tale umanități, binele unei vieți trăite în libertate și iubire de sine. Aceasta este promisiunea nescrisă a suferinței. 

Nu există rețete, nu există sisteme, nu există o listă de pași care să îți îndulcească drumul prin văile suferinței. Există însă învățăminte lăsate pe cale de cei care au trecut prin aceste locuri înaintea ta, mesaje păstrate într-un vas de lut aruncat în întunecatul pustiu.

Lecțiile din această carte sunt asemeni acestor mesaje, marcaje pentru călătoria minții, a sufletului și a ființei tale prin această lume necunoscută.

Fie ca, atunci când va sosi vremea, ele să te ajute să îți găsești propria cale. Fie ca, la final,  din întregul ființei tale, să fii o voce și să poți vorbi din iubire și cu iubire despre suferință.

Capitolul 1

Înainte de împlinire

Astăzi este Ziua îndrăgostiților!

„Care îndrăgostiți?" mă întreb.

Locul de lângă mine este gol. Acum un an și trei luni, viața mi-a furat jumătatea. A dus-o departe, în cerurile nevăzute, lăsându-mă pe mine aici.

Nu aveam obiceiul de a sărbători această zi. „Lasă-mă cu americanismele astea", îmi spunea mereu, în timp ce primea, râzând, sărutul meu glumeț. Cu toate acestea, iată că dorul și-a găsit iarăși prilej să iasă la suprafață. A adus cu el o mică umbră de