Deja Vu Cu Un Psihopat

De Cerasela Mia

Literatura mea apartine sferei turbionare, a lipsei de vointa coplesita de temeri, un preambul al sufletului ce bate cu ciocane in tamplele iadurilor ferecate pe care vrea sa le acceseze cu de-a buzna.

Prezenta carte este o culegere de aforisme, maxime, cugetari din viata risipite... Personajele, difuze si dispersate, contureaza un scenariu episodic care, daca ar fi recompus din franturi, ar constitui subiectul unui clasic intesat de umor negru. Desi nenumitii eroi si eroine sunt usor identificabili drept ceea ce numesc ,,criminalii de langa noi”. Cartea este un rezumat al cotidianului izbitor si imposibil de frapat, odata ce treci pe langa el cu ochii lui Danila Prepeleac. Sustinuti precar de scobitori si bastonase. Panoplia bizarului precumpaneste in fata ordinarului facut faras sub prag. La o scormonire ceva mai adanca, apele tulburi ridica namolul la suprafata. Ridic la fileu interese pe care multi sunt predispusi sa le ascunda. Aceste ,,incidente” semnalizate cu rosu oprobrionar nu au inceput si nici incetare. Tocmai de aici rezulta caracterul lor peren, de universalitate. In aceeasi impostura se afla si caracterele ilustrate fara mila si fara a li se face concesii. In schimbul fatalitatii pe care si-o refuza, sunt lipsiti pana si de minimul confort accesibil, in alte circumstante, muritorilor. Ca din ramasitele zdrobite ale unei oglinzi, compun o imagine lipita din incropeli, din aschii cu muchii ascutite, dar, din aceasta pricina, nu mai putin veridica. Atata doar ca daca te inhami la aceasta incercare, de colectare de cioburi, riscul adeseori depaseste atat efortul, cat si finalitatea.

Si, pana la urma, care e scopul? Personajele mele nu il au, dar sunt in permanenta cautare. Dezamagirea lor e impropriu numita ,,tel”. Cu toate astea, si pentru bajbaire ai nevoie de un scop, evaziv, deficitar sau motait. Aceste fragmente sunt fisele mele de lucru, din care, printr-un simplu demers, DAU SENS, sondez strafunduri personale pana atunci indecent ascunse si pudice continentului constient. Lectorul se regaseste cu usurinta pe acest palier real, dar imaginar intr-o oarecare masura, datorita dozei de muzicalitate si poetic ce i se adauga pe deasupra, ca un jet fin de culoare sfaramicioasa.

—Autoarea

• Limbă: Română
• Editor: Cerasela Mia
• Data lansării: 24 mai 2022
• ISBN: 9786060718277

Previzualizare carte

Déjà vu cu un psihopat

logotip1

Copyright

Déjà vu cu un psihopat

COPYRIGHT 2022 CERASELA MIA

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-827-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii DÉJÀ VU CU UN PSIHOPAT, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Déjà vu cu un psihopat

Copyright

Celor care ne păzesc așa de bine și sunt așa de scrofuloși la datorie, încât ne provoacă migrene, ulcere și, în cele din urmă, cancer. Unui psihopat –cea mai dureroasă zi din viața mea a fost când te-am întâlnit, cea mai frumoasă – când ai plecat.

Vreau să spun că aceste comentarii ale mele se aplică tuturor bărbaților care sunt puși în situația de a consola sufletele aflate în suferință. Astfel sunt acei bărbați fără scrupule, care nu ezită să abuzeze, cu bună-credință, de emoțiile și de credulitatea unei femei. Ne găsim în fața unor oameni bolnavi, pe care trebuie să îi deplângem de două ori, din moment ce suferința lor e mai mult decât un viciu.

Roger Avermaete

Istorisirea de față își are corespondentul în realitatea trăită, oricât de filtrată ar fi prin canalele memoriei și ale conștiinței. Mi se vor ierta comentariile care ar putea fi concepute ca fiind moralizatoare sau chiar acuzațiile aduse unui sistem aflat în declin, și azi complet ruinat. Se spune că nu există pădure fără uscăciuni, dar când doar uscăciuni există, și câte un vlăstar când și când, întregul eșafodaj al unei instituții nu își mai justifică existența. „Domnilor de la MAI, nu vă mai ascundeți după ținută, nu o mai folosiți ca pe un apanaj al legii la umbra căreia orice poate fi săvârșit. NU mai mușamalizați neregulile pe care le săvârșiți, nu mai aduceți martori falși, doar în ideea că „noi între noi închidem ochii la ceea ce se întâmplă și ne susținem necondiționat. Abuzurile săvârșite în umbra legii rămân abuzuri. Ajutați ȚARA, ajutați poporul, ajutați oamenii, dar nu îi călcați în picioare și să vă faceți din asta vreun merit sau un titlu de laudă. Depravarea și dezmățul din sistem sunt o caracatiță cu mii de tentacule; se taie unul, răsar altele o mie... Și mi se pare că acolo unde unii dețin puterea, corupția e mai în floare decât în cazul celor cărora le lipsesc aceste pârghii. Fiecare știe de neregulile înfăptuite de colegul care îi stă alături, dar toate rămân îngropate sau prea puțin știute. Logica urmează un parametru simplu – dacă eu te dau pe tine în vileag și tu mă dai pe mine, așa nu ne convine... Minciunile, prefăcătoria, abuzul, amenințările cu moartea, prefăcătoria împinsă la rang de virtute, intimidarea, șantajul, dezvăluirea secretului profesional, pângărirea noțiunilor de integritate și cinste profesională sunt la ordinea zilei printre angajații MAI. Și cel mai tragic este că victimele suntem NOI. Stimați procurori și judecători, cât timp mai aveți de gând să măturați sub preș toate ilegalitățile care se comit sub ochii voștri? Pe mâinile cui ne lăsați? Cât timp veți permite să se profite de noi? Noi am dispărut, povestea noastră nu o știe nimeni, însă traumele noastre sunt încă vii, le păstrăm în suflete și ele grăiesc pentru noi. Sunt întâmplări dramatice, în care am fost atrase fără voia noastră. Sper să fie un exemplu pentru femeile de acolo, din stradă, vânzătoare la magazin sau în piață, florărese, farmaciste, femei de la cazinouri, de la spălătorii auto sau de la benzinării... Să nu creadă în vorbe frumoase, deghizate în ținute bine lustruite, dar sub care colcăie viermi... Nu vă complăceți în a fi folosite doar când cineva are chef și nu lăsați pe nimeni să nu vă respecte CA OAMENI.

Colcăind în mustul disperării și al neputinței, atât de răpusă de amenințătorul trecut, se așeza pe caldarâm. Găsi o bordură și își aprinse în grabă o țigară. Familia, care îi includea doar pe părinți, era prea strictă și autoritară, astfel încât fumurile erau trase pe apucate și la distanță de ochii incriminatori. Era o vară insesizabilă, căci timpul se numără doar prin rănile care ieșeau spuzind la fiecare respirație. Timpul încetase demult a mai fi o tentație. Era doar o vegetație prin hățișul amintirilor, o tărăgănare a unui inepuizabil sfârșit, care își cară picioarele după el, devalorizat și derizorie întâmplare, când nu mai ești, când nu-ți mai pasă dacă se petrece, dacă se scurge din pelin un alt amar. Cadența zilelor însemna doar o viețuire în ritmul amărăciunii, un soare răpus și tras în menghină, strâns în șuruburi până la punctul de minimă rezistență, acolo unde oțelul își recunoaște capitularea. Timp-senectute, îmbătrânire prematură, ani desfrunziți ca pomii, care nu-și solicită primăvara. Slăbănogul timp încetase să mai semnifice vreo trecere sau vreo prefacere și totul era prădalnic și zadarnic, și, prin această zădărnicie personală, concepută la dimensiunea unei combustii astronomice, timpul se chircea sau se dilata în anonimat, neperceput și nesesizat, ca și când nici n-ar fi existat. Orice se întâmpla să existe încetase să mai fie, căci nicio conștiință-filtru nu se putea închega; era doar zațul strâns în ochii dureroși de prea multe raze de lumină. Imperceptibilă și străvezie reflectare a unei zile calde, era doar o opreliște în calea luminii, lucru care îi dădea aparență unei relative existențe.

În urma insistențelor lui vădite, am cedat și m-am dus la întâlnire. Altă variantă decât aceea de a-i face pe plac nu puteam concepe. Se spune că odată ce un microb ți-a invadat organismul, fie te îmbolnăvești până la a-ți da obștescul sfârșit, fie, dacă reușești să-ți găsești vreun leac cu vreun antibiotic, rămâi paralitic pe tot restul vieții. Și, ca o broască neprevăzătoare, mușcată de un scorpion abil, rămâi paralizată în urma împunsăturii veninoase și incapabilă de a-ți păstra mințile întregi. Dacă până atunci dispuneai de o oarecare luciditate firească, care caracterizează ființele omenești îndeobște, realizezi cu stupefacție că această capacitate ți-a fost într-atât de umbrită, încât începi să te îndoiești că ai avut-o vreodată. Ca o consolă, care, o dată magnetizată, îți arată toți cei patru poli ca fiind complet indistincți, ajungi să crezi cu tărie că nordul e sud și viceversa. Oamenilor le convine așa de mult să se simtă iubiți, încât de cele mai multe ori pierd din vedere tocmai de către cine. Confortul extrem de plăcut și de neegalat de a te simți o noapte întreagă strânsă în brațe fierbinți întunecă și eclipsează orice rațiune și o adoarme, dându-i certitudinea că mai bine de atât nu se poate. Și, tocmai când ai reușit să-ți adormi capul obosit în poalele călduroase ale vreunui zeu, te trezești în friguri și în angoase, ca și cum netulburatul somn fusese un coșmar desprins parcă din neliniștile unor îngeri cu aripile tăiate. Dar să revin. În mica pensiune, dar extrem de curată și cochetă, ne-am făcut amândoi apariția. Eu fără aripi, dar încercând să zbor, el cu țigara aprinsă, tolănit printre așternuturile de un alb spumos în crepusculul cerului, care își adună norii. Abdicasem de la voința mea de a ne vedea într-o altă zi, lucru care îmi crea senzația unei strângeri de inimă, și simțeam că îmi pot potoli neliniștea dacă iau înainte un mic tranchilizant, sub formă de alcool. Venisem ca să ne înlănțuim membrele nesătule, ca în alte mii de nopți de până atunci, asemănătoare cu aceasta. Puține lucruri au rămas de-a pururi nedezlegate în mintea mea și noaptea aceea va rămâne un astfel de mister, în care bântuirile vor fi după bunul lor plac. A doua mare necunoscută a urmat mai târziu, când mi-am pierdut cunoștința pe stradă; a treia a fost momentul în care cineva, de la etajul unui bloc, mi-a aruncat o pungă cu apă în creștet, tocmai când treceam pe lângă fatidica scară, sărbătorind ferice admiterea la facultatea dorită... A patra instanță care m-a lăsat fără puteri este grădinița unde mergeam de mic copil. Pe vremurile acelea dictatoriale (căci le trăisem și pe acelea), cred că piureul de cartofi pe care ni-l serveau consta într-un praf, o pulbere la care se adăuga apă, și, voila! Piureul era gata... Însă mirosul acela specific mi-a intrat până în ultima unitate indivizibilă a constituției mele și îl asociez mereu cu răceală, frig și cu o copilărie tenebroasă. Oare o consider tenebroasă din cauza acelui miros specific al cartofilor sau pentru că așa o fi fost cu adevărat? Cert este că de atunci evit piureul, cum fuge dracu’ de agheasmă. Voi fi încercând să exorcizez câțiva demoni din mine, evitând un miros care și acum mi se pare aducător de belele și prevestitor de lucruri nefaste. Fără să bănuiesc nimic, așa cum un orb din născare nu poate bănui cum este să se scalde în lumină, am pășit încrezătoare către o noapte pe care o credeam urzită din fierbințeala a două trupuri devenite unul, pe vecie. Incapacitatea mea de a rememora faptele petrecute în acea seară mă face să cred că aceeași neputință de a înțelege semnificația lucrurilor care ni se întâmplă sau pe care le facem să ni se întâmple o avem și în sejurul zilnic, cel lipsit de adaosuri amețitoare. Neputința de a face un sens în ceea ce percepem în stare de beție mi se pare a fi soră bună cu aceeași inconștiență cu care ne raportăm la cele experimentate într-o stare pe care o percepem și o denumim ca fiind lucidă și nealterată de alte inserții sau prejudicii aduse capacității gândirii. Raportată la o stare de absolut nefiresc, normalitatea se înscrie și ea, automat, pe aceeași traiectorie. Descendența în care nefirescul se insinuează treptat, devenind, astfel, un fel de barometru normativ al tuturor experiențelor care i se circumscriu. Putem denumi astfel starea de trezie un semisomnambulism, întrucâtva mai puțin alterat, raportat la un consum zilnic de așa-zisă realitate. Și astfel, culmile cele mai vestite ascund văile cele mai adânci, cu sau fără conștientizarea noastră explicită. Realitatea ar deveni astfel aceeași