Manifestul Unui Hater

De Alex Ionescu

Scopul acestei carti nu este sa incurajeze activismul, haterul nefiind activist, dar ar dori sa descurajeze pasivitatea [...], sa fim intelegatori cu ceilalti, sa fim mai buni, pentru a fi capabili sa luam mai repede decizii mai inspirate (fara a ne mai pierde timpul sa peticim greselile din trecut).

"Soarta sticlei este sa se sparga", soarta tuturor fiintelor vii este sa moara. Este irelevant cand si cum. Orice ai face, tot vei disparea in uitare. Incearca doar sa nu fie astazi.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 25 ian. 2024
• ISBN: 9786303300146

Previzualizare carte

Prefață – Introducere –

Explicații

(vă rog, nu o săriți)

(la fel, vă rog și să nu săriți notele de subsol, dacă rezistați până acolo)

„Ura este o cupă fără fund. Voi turna și turna."

Euripide

Am avut rugămintea de a nu sări această parte, un fel de prefață, gest pe care eu adesea îl fac, pentru că ea conține o scurtă explicație pentru ceea ce urmează. Sper să vă facă curioși și sper să vă convingă să duceți cartea până la final. De ce să citiți această carte? (În afară de faptul că ați pus mâna pe ultimul lucru ieftin și bun de pe planetă – tentativă de umor, promit că nu voi exagera.) Păi, pentru că vă va „emancipa din sclavia mentală"¹, pentru că va porni o revoluție a moralității, vă va deschide mintea către noi lumi și perspective și pentru că va schimba lumea cum nicio altă carte nu a reușit înaintea ei. Nicio șansă! Nu fiți naivi! Nici măcar nu vă va consola, rar nu vă va irita, și doar pe alocuri vă va distra. Sper să o citiți pentru că nu îmi pare mult mai rea decât oferta de la TV sau de pe canalele de streaming. Până la urmă, mare rău nu prea are cum să vă facă. Asta dacă nu sunteți depresivi. Poate că nu este momentul optim pentru o lectură ici-colo cinică și cam sobră. Pe cel/cea care nu găsește vreo informație nouă pentru el/ea în toată această carte îl/o rog să mă contacteze pentru a primi personal felicitările mele. Sunt sigur că, și în acest caz, o reamintire a atâtor noțiuni este folositoare, repetiția fiind mama învățăturii². Am văzut că există o mulțime de cărți pe tema haterului, dar aceasta nu e inspirată de vreuna, pentru că nu am catadicsit să fac prea multă cercetare pentru ea. Dacă această carte era scrisă în secolele XVII sau XVIII, probabil avea forma unui dialog între un reprezentant al civilizației europene și un nobil sălbatic, din ceva locuri încă virgine colonialismului, ce critica fiecare aspect al ei; tot acest efort având scopul de a evita cenzura Bisericii sau a sistemului ce nu accepta libertatea de exprimare a părerilor, dacă erau critice. Astăzi, putea fi o variantă românească a cărții lui Lahontan, Curious Dialogues with a Savage of Good Sense Who Has Travelled ³ (1703), dar cu un extraterestru în locul înțeleptului amerindian și cu un titlu ce l-ar fi concurat pe cel al lui Gică Popescu⁴, măcar în lungime. Extraterestrul era esențial pentru că nu prea aveam cum să găsesc un sălbatic necorupt de lumea noastră „civilizată", în vremurile noastre. După ce am scris acest rând, mi-a venit în cap momentul cu sticla de Cola din filmul The Gods Must Be Crazy (1980) (la noi tradus Nebunia zeilor, deși mai corect ar fi fost Probabil că zeii au înnebunit) și influența noastră imprevizibilă asupra lumii. Pentru cei mai tineri, povestea filmului este despre peripețiile lui Xi, un vânător-culegător din savana africană, spre capătul lumii, unde trebuie să returneze zeilor sticla de Coca-Cola. Sticla de Cola, aruncată dintr-un avion, după ce a fost golită, a fost găsită de tribul lui Xi și, ca orice obiect căzut din cer, a fost considerată un dar de la zei. Iar cum un dar de la zei nu poate fi decât bun și folositor, tribul i-a găsit inițial tot felul de întrebuințări și a considerat-o folositoare până când a stârnit zâzanie și a fost folosită drept armă. Atunci Xi a primit sarcina să o returneze, pentru că, evident, zeii făcuseră o greșeală, sau „au înnebunit". Pe lângă prestația lui N!xau ǂToma (nu este o greșeală, așa este scris numele lui, pentru noi intranscriptibil), un fermier boșiman în rolul lui Xi, dovada că oricine poate interpreta și un alt rol, semnificativ este și subtitlul filmului, atât de potrivit și zilelor noastre, dacă nu ne pierdeam de mult simțul umorului: O comedie epică de proporții absurde. Mereu am crezut că îți pierzi din originalitate dacă citești o sumedenie de cărți sau asculți o multitudine de opinii. Nu e cazul meu. Dacă, din greșeală, dați peste idei geniale în această carte, pe care le-ați mai auzit și la oameni de mai mare succes și calitate, este probabil să fie doar o coincidență. Aș putea spune că mințile mari gândesc la fel, dar trăind de patruzeci de ani cu mine, vă pot asigura că nu am o minte strălucită, și nici nu aș vrea să fiu altfel perceput de unii care nu sunt destul de bine informați. Singurele lucruri mari la mine sunt burta și egoul. Minții, slabă la memorare și lentă în a lua decizii, îi pot găsi doar calitatea de critică, după clasificarea mea; bolnavă, după cea a specialiștilor. Cum eu sunt suma experiențelor mele, toate lucrurile de care m-am lovit în viață (în pinball-ul vieții mele; vă explic mai târziu) m-au condus aici, la acest deziderat de a-mi așterne criticile/nemulțumirile/observațiile într-o carte. Sper interesantă pentru voi, și apoi nemuritoare pentru literatură și civilizație. Cât timp am lucrat la ea, am tot fost întrebat „Despre ce este?" Întrebare care a reușit mult timp să mă încurce. Inițial, am avut tendința să răspund că nu este despre nimic, la fel ca serialul Seinfeld. Pe urmă, mi-am dat seama că este despre un nimic foarte important pentru noi: despre viață. Am ajuns să o văd așa deoarece nu putem spune că îi acordăm mare valoare când o trăim cum o trăim. Mulți greșesc echivalând viața cu supraviețuirea. Vă rog, puțin respect! Ce suntem noi? Animale?! În această carte, termenul „viață nu se referă la asta. „Viața este obligația de a trăi pentru dezvoltare/evoluție personală și, prin ea, pentru progres, ca familie, nație și specie. În piesa Cum vă place (1599), W. Shakespeare (1564-1616) compară memorabil viața cu o piesă de teatru în nemuritoare versuri: „Lumea întreagă e o scenă,/ Toți bărbații și femeile doar niște actori:/ Au intrările și ieșirile lor;/ Iar un singur om joacă multe roluri în viață,/ Actele fiind cele șapte vârste."

Este o analogie extrem de reușită a marelui bard, care, privită mai profund, îmi confirmă ideea anterioară. Fără a discredita actoria și teatrul, rolul lor pe lume nu este esențial decât poate pentru cei direct implicați. Indiferent de splendoarea locației sau calitatea excepțională a interpretării, acestea devin superflue, căci piesa este o comedie îngrozitoare. La fel, și viața noastră se irosește în situații frecvent stupide și scene ridicole, uneori chiar absurde. Dar chiar mai rău decât atât este faptul că nu poți avea propria identitate. Pentru succesul social avem mereu măști și costume și interpretăm roluri scrise de o societate pe care vrem să o satisfacem, dar ale cărei reguli le urâm. Cred că despre acestea sunt următoarele pagini, mult (mult, mult…) mai multe decât am anticipat inițial, cu un vocabular ce nu face cinste unei opere literare, dar lipsa unei educații de calitate trebuia să se răzbune cândva, umilindu-și prea leneșul posesor; karma. Mi-ar plăcea să afirm că este „ars gratia artis"⁵, dar avându-mă ca autor, nu are pretenția de a avea vreo valoare artistică. Ideea consemnării degradării morale a societății nu este ceva nou. Aproape toți istoricii antici romani considerau că declinul Romei a început după distrugerea finală a Cartaginei, în 146 î.Hr. Din acel moment, au constatat o scădere constantă a virtuții, libertăților și moralității. Acestea au fost înlocuite cu vicii și lăcomie și alte rele ce au dus la fărâmițarea imperiului și, în cele din urmă, la distrugerea Romei. Spre norocul lor, sfârșitul a venit lent, și au mai trecut prin momente de glorie. Dar erau alte vremuri, mai lente. Însă nu destul de lente, astfel ca într-o sută de ani populația Romei să scadă de la 800.000 de locuitori (numărul de locuitori nu a mai revenit la cel anterior ciumei antonine, 165-180 d.Hr.) la 75.000, la finalul secolului al V-lea d.Hr., după cucerirea ei de către Odoacru (433-493 d.Hr), ce conducea o alianță de triburi germanice migratoare. Valul de migranți cu care ne confruntăm și azi, ce-i drept, din altă direcție, nu este o invenție nouă. Doar viteza cu care avansează și faptul că poate fi absorbit și întreținut necreând încă un efect de domino sunt noi. Însă rezultatul final al acestui amestec este greu de prevăzut. El poate fi un elixir magic sau un cocktail Molotov, sau orice substanță intermediară. Timpul ne va elucida. Înainte de a vă explica de ce această carte nu are o prefață clasică, trebuie să vă explic de ce are o ediție revizuită și mult adăugită. Scopul primei variante, mai pure, era să facă din fiecare cititor un om mai bun odată ce se regăsea în rândul haterilor. Doar că ea a avut acest efect chiar și asupra autorului ei. Ce-i drept, poate o maturizare a lui, nu o schimbare radicală a acestuia. Drept pentru care această lucrare este doar o variantă îmbunătățită a primei cărți, nu o retractare a primeia. Sper ca până la sfârșitul vieții specia umană să îmi dea motivele și ocazia să o redactez și pe cea numai cu scuze. Deși cam am dubii că voi trăi atât de mult, dar și că o voi face, chiar de aș fi nemuritor. Cum vă spuneam… aceasta nu este o prefață clasică, scrisă de cine-știe-ce minte luminată, prieten sau fan al autorului, în care sunt elogiați lucrarea și creatorul ei. Este doar opera mea, pentru că nu a dorit nimeni să fie asociat cu această carte și această atitudine. Cinste lor dacă au ales acest lucru din credință și nu din ipocrizie! Aici am putea discuta care e prima cauză, frica sau ipocrizia. Noroc că nu este o carte de filosofie; cine mai are timp de aprofundări în secolul vitezei? Hilar ar fi ca dificultățile să-mi fie cauzate de faptul că am reușit prea bine să citesc și să transpun gândurile secrete și întunecate de care toți sunt rușinați. Condamnat la izolare în carceră când eu practic am cerut să fiu legat de stâlpul infamiei… Așa se debarasează sistemul de toți activiștii… Diferența dintre cei ce urăsc în ei, iar afară zâmbesc și dau aprobator din cap, și un hater este că acesta din urmă își va spune oful. Într-o lume normală, această verticalitate ar fi apreciată, dar nu și în cea creată de yes-men-i. (În context, man = persoană, nu bărbat, să nu se aprindă deja vreo feministă.) Odată cu opinia, haterul își asumă și urmările, care, evident, vor fi, și vor fi neplăcute, căci adevărul a devenit de nesuportat. În aceste condiții, din păcate, oamenii își pun întrebarea: de ce a făcut-o? Într-o lume normală, ar fi trebuit să înțeleagă și să știe deja răspunsul. Acesta le scapă însă, pentru că este un concept din alte vremuri, străine lor. Pentru a răspunde la întrebarea de ce?, îl voi cita pe revoluționarul suprem, pentru a da o aură de valoare ideii, E. „Che Guevara: „Pentru idealurile mele.

„Adevărul poate fi dur și poate fi jignitor în anumite circumstanțe, dar asta nu înseamnă că ar trebui

să fie evitat sau negat într-o argumentație sau discuție. Adevărul este un concept fundamental în raționamentul logic și în dezvoltarea cunoștințelor și înțelegerii. Argumentele bazate pe fapte și dovezi obiective

sunt mai puternice și mai convingătoare decât cele

bazate doar pe sentimente sau opinii personale.

Emoțiile și sentimentele nu ar trebui să primeze

în defavoarea adevărului sau a faptelor. În cele mai

bune argumente se poate găsi un echilibru între

prezentarea de argumente raționale și recunoașterea

și abordarea emoțiilor și sentimentelor implicate

într-o situație." (secvențe din discuțiile cu

AI⁶-ul ChatGPT, un asistent virtual al omenirii,

care nu știu încă dacă ne va elibera sau ne va

distruge – îl voi mai trage de limbă!)

Pe mine mă veți auzi toată cartea, așa că merita și AI-ul momentul lui de glorie. Adevărul este că nu mi-ar fi ieșit mai bine de atât nici în cinci sute de ani. Dar poate așa, când vine un „străin să vă atragă atenția, mă veți lua și pe mine mai în serios, chiar dacă nu am elocvența lui. Recunosc că primul contact cu AI-ul m-a speriat prin cât de bine și frumos le zice. Am și reacționat emoțional și mi-am imaginat cum nu mai este nevoie de niciunul dintre noi și tot felul de spectaculoase scenarii apocaliptice hollywoodiene. Dar, pe urmă, am analizat mai profund cel puțin două dintre motivele cele mai umane și pe care am încercat să le țin cât mai departe de această lucrare: sfidarea și trufia; AI-ului nu i-ar fi ieșit niciodată așa (chiar dacă pare că știe totul, nu înțelege încă mare lucru): „Dacă tot mă pândește moartea subită după fiecare colț, atunci, când mă va pupa moartea rece, măcar să-mi miroasă gura a ceapă. „Orice norișor, la un moment dat și dintr-o anumită poziție, eclipsează o vreme soarele."

Trebuie să menționez că această carte este un pamflet. Folosește exemple uneori (puțin) exagerate, pentru a facilita înțelegerea argumentelor. Nu vreau să am dispute în instanță cu cei mai sensibili dintre voi, mai ales că gingășia devine tot mai acută în zilele noastre, în special dacă reprezinți o minoritate. O reușită Bond girl spunea că: „Nu poți pune un preț pe integritate. Nu aș vrea să fiu eu nevoit să cuantific pseudo-integritatea mea, care nu mi-a permis să nu vă critic. Absolut meritat. Evident că acest argument al pamfletului este o ipocrizie, dar, până la urmă, petrecând atâția ani în societatea asta, s-au prins și de mine niște obiceiuri proaste. Dar eu măcar le sesizez. Doar că nu pot spune că îmi doresc să-mi pierd timpul pledându-mi cauza în fața unui judecător ale cărui valoare și integritate, în această calitate, sunt îndoielnice, mai ales pentru a vindeca cu o sumă de bani sentimentele rănite ale unei „fetițe. Încercați să țineți pasul și să faceți diferența între discriminare și catalogare. Eu încerc să nu discriminez, ci poate doar să discreditez. Așa că, dacă nu vă convine ce am scris, vă simțiți insultați, nedreptățiți sau în cine-știe-ce alt fel, nașpa. „Ghinion", cum ne-a zis și domnul președinte K.W. Iohannis. Bine ați venit în lumea mea! Tocmai ce ați făcut primul pas. Dacă ești prea sensibil, empatic sau mai ai încă speranță că lucrurile vor fi mai bune de la sine, te poți opri acum din citit. În această carte nu vei găsi mai nimic pozitiv, decât poate foarte aproape de final. Sper că înțelegeți acest demers în care nu îmi doresc vreun conflict cu nimeni, pentru că, până la final, nu știu dacă voi mai găsi pe cineva care va mai dori să fie asociat cu mine. Dacă deja s-au aprins alarmele vreunui sfânt apărător al discriminării, chill the F! ⁷. Sper să nu ratez din a discredita și judeca nici măcar un membru al speciei umane, și nu numai, iar dacă cumva a rămas careva pe dinafară, îmi pare rău pentru el, dar dacă e chiar așa insignifiant, ar trebuie să se gândească serios dacă mai are sens să prindă încă un răsărit. Vă poate ajuta în acest deziderat marele maestru J. Trudeau, dacă simțiți că nu mai puteți „continua să trăiți cu demnitate"⁸. Un alt exemplu perfect că un regim condus de un hater tulburat nu poate fi funcțional, cel puțin după considerente umane. Tocmai de aceea, această carte nu își dorește să crească numărul de hateri, și așa ridicat, ci să reducă numărul de motive de hate (ură).

Înainte de a trece mai departe, aș vrea să le dau niște circumstanțe atenuante (mă fac avocatul diavolului aici, dar încep prin a pleda vinovat, recunoscând vina acuzaților) nu doar canadienilor, ci tuturor celor care, de-a lungul istoriei, au fost catalogați drept criminali ai umanității, la bază hateri, apoi psihopați. Suntem foarte buni la etichetat și formulat verdicte superficiale. Dacă am putea să ne înțelegem și să colaborăm tot atât de ușor… Această paranteză este inspirată de atitudinea… prea pragmatică a canadienilor în a rezolva anumite probleme. În primul rând, majorității oamenilor „răi din istorie soarta le-a fost potrivnică, deși aceștia au fost mai mari decât păturica lor. Universul i-a format pe planeta asta micuță, unde ei, niște giganți, pur și simplu nu încăpeau unii de alții. Ați crede că este o idee stupidă; nimic nu justifică o crimă. Ați greși. Cu toții suntem vinovați de crime încă de când locuiam în copaci. Că nu le catalogăm astfel e probabil pentru un mai bun confort psihic, dar de la bacteriile pe care le ucidem cu antibiotice, la buruienile pe care le plivim, până la cuibul de viespi pe care-l îmbibăm cu insecticid, doar pentru că e la noi pe balcon, cam asta sunt. Am răspunde mai ușor dacă am ști cum ne-ar eticheta viespea, fără a adăuga pe listă ce ucidem pentru hrană și genocidele cu pesticide, fungicide, insecticide, poluare și „războaiele drepte de apărare. Viața nu poate exista fără a sacrifica altă viață, atât de prost a fost proiectată. Deja această imagine a lumii este una pe care cu toții o putem urî. Când natura are o etică a vieții atât de defectă, poate nu ar trebui să avem așteptări prea mari de la niște psihopați cu sechele grave cum sunt membrii speciei noastre.

Dar, pe lângă acest sistem stupid de a exista, evoluția a mai făcut o greșeală, poate mai gravă decât prima. Toate ființele, indiferent de mărime și stadiul lor de dezvoltare, sunt needy⁹. Tot timpul au nevoie de ceva mai mult sau mai puțin necesar și veșnic se plâng de ceva. Practic, viața este groaznic de pretențioasă, iar omul este aici în vârful ierarhiei, fără vreun competitor. Poate așa își justifică și bogații viața de lux în puf și gusturile fine, greu de satisfăcut cu banalități. Aceștia sunt motorul evoluției, cu figurile lor și continua căutare a unui confort chiar mai mare. Întreaga societate umană ar putea fi văzută ca un motor termic (demonizat astăzi). Problema societății noastre este viteza cu care a evoluat de la un motor mic, simplu, deși nu foarte fiabil, ce consuma mult, polua mult și genera puțină energie, la un motor mare, super-complex, dar predispus la a se defecta și având o durată de viață redusă; mega-performant în a produce energie, care nu are consumul anunțat, pentru că este cam mare, iar noxele, mult peste normal, îi sunt ascunse de șmecherii de software. Scopul nostru ca societate, departe de noi astăzi, este să facem un motor relativ simplu, cu un raport bun între consum și putere, cu o poluare rezonabilă și pe care să ne putem baza că va merge fără probleme o lungă perioadă. Haterul există tocmai pentru că nu am atins acest deziderat din rațiuni meschine. Vreau ca pe parcursul cărții să descoperiți acest personaj, haterul, ca fiind la fel de real ca oricare alt individ, dar ceva mai puțin ipocrit. Îmi doresc să îl prezint cât mai franc, să vi-l fac înțeles și, totodată, mai puțin terifiant și de blamat. Poate chiar să adăugați și perspectiva lui, ca o critică constructivă sau măcar de notat, la subiectul comentat. Acest lucru este extrem de dificil de făcut în zilele noastre, când adevărata opinie este autocenzurată de câștiguri personale, corectitudine politică și trendul de pe social media. Din această cauză am făcut pe copertă recomandarea de a vedea cu maturitate această perspectivă. O persoană matură nu se pune să înjure și să judece, ea se întreabă: De ce (această perspectivă)? Adevărul a durut mereu, iar în lumea asta tot mai aseptică și sigură e normal să cadă victimă.

Din păcate, sunt prea leneș să traduc din engleză în română, o limbă mult mai săracă, următoarele expresii, plus că oricum la traduceri se pierde ceva… Cu toate acestea, sper să se înțeleagă, așa că, dedicat celor sclifosiți: „Life ain’t fair! Shit happens!/ Man the fuck up and walk it off ! "

Ce nu aș dori să se petreacă este să ajungă haterul compătimit. Chestii gen: „Vai, săracu’, cât e de nefericit!, „Nu a fost iubit! sau „Of, ce ghinion a avut!". Fericirea, în lumea actuală, e pentru proști, dragostea e pentru copiii mici, iar „Karma’s a bitch mereu. Trebuie să vă scoateți din cap acest obicei cu haterii; pentru ei, acest comportament în sine devine un motiv să vă urască. Mottoul haterului, și al acestei cărți, este: „Dacă urăști, urăște-i pe toți, și urăște-i visceral. O merită.

Înainte de a vă întreba „ce am făcut să merit asta", vă voi explica motivele cele mai simple, fără a vă căuta nod în papură. În primul rând, oamenii sunt demni de ură pentru că, de lene, majoritatea nu și-au atins potențialul maxim. Apoi, sunt demni de ură cei care, din interes sau dezinteres, nu le-au permis altora să-și atingă potențialul. Iar cei mai displăcuți sunt cei care au atins un nivel extraordinar și, totuși, nu au făcut nimic pentru ca societatea și planeta să nu ajungă în această stare deplorabilă. V-am zis că nu e niciunul așa special încât să scape din această catalogare. Decât poate în anumite momente. De asemenea, ura nu se oprește la specia umană. Asta ar fi discriminare. Animale, plante, prioni¹⁰, natura, divinitatea, universul, toți și totul intră pe listă. Cu destul exercițiu poți urî și tardigradele, și doar pentru că nu trebuie să plătească energia asta supraevaluată, pe lângă faptul că pot trăi fără mâncare treizeci de ani. Toți și toate primesc același tratament. Da, haterul este un frustrat (de propriile nenumărate eșecuri), extrem de furios (pentru că nu mai are timp să le repare sau schimbe prea multe), la fel de egoist și bătut în cap ca și restul, dar neviolent și niciodată implicat în ceva ce îl aduce într-un grup de oameni. Restul nu merită un eventual câștig de pe urma acțiunilor lui. Haterul este. Atât. Toți au frustrări, doar că haterul nu își reprimă decât partea furiei cu efecte violente. Toți avem momente de furie mai bine sau mai rău gestionate, dar haterul e mereu furios, doar că fierbe în el. Ați putea crede că este ipocrizie, dar, de fapt, este autoconservare, căci și în pușcărie este tot un grup de oameni, iar el nu poate trăi cu ei. I-a trecut prin cap și să-și petreacă toată detenția la carceră, dar ar însemna să fie învins de sistemul prost, corupt și opresiv, iar asta îi face rău la moral. Pentru cei mai paranoici, care au ajuns deja să se teamă de cete sau organizații de hateri, NU vă temeți. Haterii se urăsc și între ei, mult prea mult pentru a se organiza. Haterul este „singur împotriva tuturor, ca Rapidul (F.C. Rapid București, nu trenul optimist botezat astfel). Am adăugat acest paragraf ulterior, când eram spre final, sau cel puțin eu așa credeam. (Mă înșelam amarnic…) Am simțit necesar să precizez cum s-a scris această carte, și nu mă refer la faptul că a fost scrisă repede, pentru că sunt un fușerist, pe genunchi și noaptea ca hoții. În principiu, este o compilare a multora dintre interacțiunile mele sau a momentelor ce au lăsat o impresie profundă asupra mea. Multă vreme am fost inspirat de vorbele lui C. Brâncuși (1876-1957), omul care reușit să dea startul artei moderne, inspirându-se din arta preistorică: „Trebuie să urci cât mai sus pentru a vedea cât mai departe.

Astfel, am văzut aceste interacțiuni ca pe niște trepte ce te duceau în sus sau în jos. Dar modelul meu era prea 2D, prea simplist, dar așa se întâmplă când ești tânăr, nu ai profunzime. Dar să nu se înțeleagă că bătrânețea garantează înțelepciunea, ci doar faptul că ești mai aproape de final decât de început. E greu să iei curbe cu trepte, durează prea mult, viața trece prea repede. Căutând o îmbunătățire a acestei viziuni, am ajuns cu gândul la faptul că multe jocuri și-au alocat meritul de a fi o replică a vieții. Dintre cele pe care le cunosc, cel mai aproape mi se pare pinball-ul (flipper), replică fantastică din momentul în care suntem împinși cu forță în această lume la implacabila cădere ce nu îți acordă pauze sau lungi momente de relaxare, la momentul final când dispărem fără speranțe în neant, oricât ne-am zbate; eveniment tragic, ce se petrece uneori înainte de vreme, din greșeală sau neatenție. Sunt anumite drumuri pe care trebuie să le urmezi și ținte pe care să le atingi, toate cu ajutorul coordonării tale, talentului și al unui gram de noroc, scopul final fiind să ai un scor mai mare decât restul. Pe lângă momentele de frustrări și multiple încercări eșuate, până la momente de frenezie și satisfacție, totul este reprodus. Dar cele mai relevante sunt constantele interacțiuni haotice și întâmplătoare cu toate cele din jur. Chiar dacă avem un plan bine stabilit și talentul de a-l duce la împlinire, tot nu putem anticipa fiecare traiectorie pe care ne poate duce viața. Dacă am fi puțin mai atenți la toate aceste interacțiuni, dacă am fi mai prezenți, și nu cu gândul în altă parte, am vedea că sunt puține din care nu ai ce învăța. Haosul are un efect important în viață, „noroc sau „ghinion fiind numele cu care denumim aceste efecte pozitive sau negative ale lui în viața noastră. Căci, până la urmă, văzut în ansamblu și simplist, drumul este fad și impersonal. Dar drumul, oricât de lung, nu e relevant. Interacțiunile, momentele care ne marchează, indiferent în ce direcție ne împing, aruncă sau trag, sunt cele relevante, iar noi suntem suma acestor experiențe. Ce nu îmi este clar este dacă fiecare bilă jucată reprezintă o nouă șansă în/la viață, sau viața este o partidă de pinball cu o singură bilă. A doua variantă îmi pare mai realistă, căci puțini primim o a doua șansă în viață. Iar jocul îl jucăm, inițial, fără experiență, de unde și multele greșeli și chinuri. Prima variantă este mai mult pentru cei ce cred în reîncarnare și nemurirea spiritului. Din păcate, drumul și interacțiunile mele m-au adus în acest loc, de unde vă urăsc pe toți, dar sper că voi ați fost mai norocoși. Recunosc că sunt momente în care mi-aș dori să mai pot băga o fisă, să reîncep partida, în alte condiții și cu experiența de azi. Dar asta cred că ne-am dori cu toții. Poate, în compensație, norocul meu va fi ca această carte să aibă succes, și îmi voi lua un pinball mecanic în man cave-ul meu. Un vis clar inspirat din interacțiunea cu filmele americane cu frustrați de vârstă mijlocie. Asta este, nimeni nu poate scăpa de influențe negative, cum nu poți scăpa de a pune în aplicare o idee proastă. Cum, probabil, este și această carte… De parcă nu mă ura destulă lume și până la apariția ei. În continuare, inspirat de vorbele și atitudinea astronautului american A. Shepard, vă promit, dacă aveți răbdare cu mine, o călătorie mai lungă decât cele 15 minute petrecute de el la prima sa vizită în spațiu. Așa că: Let’s light this candle! ¹¹ Sper doar că aveți niște condiții mai confortabile decât domnul Shepard care a trebuit să plece în spațiu după ce a făcut pipi în costumul de astronaut, încă nu foarte bine proiectat. Nu vă gândiți că de frică, ci pentru că nu a mai putut rezista după ce lansarea a fost amânată patru ore. Probabil și din acest motiv a primit șansa de a juca golf pe Lună.

Vă mai rețin înainte de a ne lansa cu răspunsul la una dintre marile întrebări, pentru a scăpa de această problemă, cartea de față nefiind una de filosofie.

Care este sensul vieții?

Calea spre satisfacerea curiozității.

De ce nu satisfacerea curiozității? Pentru că aceasta, în cazul unui om ce merită acest titlu, este infinită. Toți știm că ea a omorât și pisica, dar nu o condamnăm; știm că nu a murit proastă. Un nivel ridicat de curiozitate vă salvează de depresie și suicid, așa că încercați să vă păstrați curiozitatea la cele mai sănătoase niveluri. Chiar și curiozitatea, fără moderație, poate fi periculoasă…

1. „Emancipate yourselves from mental slavery" – vers din melodia Redemption song a lui Bob Marley.

2. „Repetitio mater studiorum est." – expresie latină.

3. În traducere liberă, Conversații interesante cu un sălbatic de bun-simț ce a văzut lumea. Un bestseller la vremea ei.

4. Titlul cărții „Baciului" este Abordări teoretice și practico-metodice ale predării jocului de fotbal în centrele de copii și juniori, din perspectivă interdisciplinară.

5. Tradus din latină, „artă de dragul artei".

6. Artificial Intelligence – inteligență artificială; mai frecvent voi folosi acronimul englez.

7. Chill the fuck!, tradus din engleză „Relaxează-te naibii!"

8. Din 2021, statul canadian, sub conducerea prim-ministrului J. Trudeau, „maestrul de hate care a deraiat, permite eutanasierea celor prea săraci pentru a trăi cu demnitate, gratuit, pe banii statului, dar încă cu consimțământul lor. Cu promisiunea ca din 2023 să mai adauge pe listă și bolnavii mintal, și pe cine-știe-cine îi va mai vexa pe ei. Sunteți pe drumul cel bun, minunat popor canadian, dar să nu vă ia valul și să adăugați potențiali sub-oameni pe listă… Dar, și mai important îmi pare, indiferent cât de lungă va fi lista, să îi lăsați pe ei să vină de bunăvoie, nu să îi adunați voi cu bună știință. Această carte dovedește că toți ne-am încadra în categoria celor ce nu trăim cu demnitate, pentru că sistemul ne-a răpit-o, asta dacă nu i-am cedat-o noi pentru a ne „apăra.

9. Termen din limba engleză, care, în română, nu este ușor de definit. Pornește de la necesități, dar, în context, se referă și la nevoia exagerată de atenție și validare; nevoi, pretenții și atenție permanente.

10. „Agenți infecțioși nonconvenționali de natură proteică, lipsiți de orice tip de acid nucleic, care produc un grup de boli neuro-degenerative transmisibile, ale animalelor și omului, numite «boli prionice», cea mai cunoscută fiind encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii nebune)" (un fel de copy-paste de pe Wikipedia, că așa informație nu pot reține).

11. Traducere din engleză, „Haideți să aprindem lumânarea asta!", replică a primului american în spațiu, A. Shepard (1923-1998), aflat în capsula Friendship7 în vârful unei rachete Redstone, dată inginerilor care raportau tot felul de probleme la rachetă și voiau să anuleze lansarea.

La început a fost haos

(e normal să nu fi înțeles încă nimic)

„În plin haos, se găsește și o oportunitate."

Sun Tzu

Merită precizat, cred, că nu am crezut niciodată să ajung să scriu o carte, chiar și una cu valoare îndoielnică. Părea imposibil până la prima pagină, dar, pe urmă, fluxul logic și pseudocoerent a scris-o singur. Orice om matur, cu experiență prin viață, poate scrie. Ce vă pot spune cu siguranță este că nu voi mai scrie o alta. E prea mult de lucru, și te omoară și spondiloza cervicală. Probabil cele mai șocate ar fi profesoarele mele de limba română, ce nu au reușit nicicum să mă facă să înțeleg și să stăpânesc gramatica. Norocul meu că am ajuns doctor, deci „mai presus de gramatică"¹. Singurele persoane pe care – un pic – le compătimesc sunt cele de la corectură, care au făcut (măcar fizic) lizibilă această carte. Dar, până la urmă, în orice muncă ajungi să dai peste idioți ce îți strică mojo-ul. Ideea acestei cărți mi-a venit după ce am citit ultima carte, publicată post-mortem, a lui W. Cuppy (1884-1949) Biografii necenzurate ale unor oameni celebri (titlu original The Decline and Fall of Practically Everybody, publicată în 1950), în care acesta dă jos de pe piedestal, cu mult umor, figuri marcante ale istoriei lumii. Iar odată dați jos, îi face praf și pulbere, diminuându-le realizările și importanța, și punând în lumina reflectoarelor partea lor întunecată. O lecție ce te învață să nu-ți faci idoli din oameni, iar dacă ești destul de naiv să le acorzi încrederea, o faci pe propria răspundere. Concluzia este că oricât de mult ne-am dori cu toții să fim speciali, chiar și cei pe care îi vedem ca excepționali rămân oameni, cu aceleași păcate, probleme și gânduri ca noi toți. Nu ar fi corect să îi băgăm pe toți oamenii în aceeași oală și să-i catalogăm ca banali, dar dacă trasezi câteva categorii, vei reuși să aduni destul de mulți în orice categorie pentru a face niște catalogări bine definite.

Mai rău este că toți avem o parte întunecată, de aceea nu este recomandat să vă faceți idoli pe care să îi urmați orbește. Puterea corupe din timpuri imemoriale, iar singurii care i-au rezistat au fost doar oameni catalogați ca excepțional de lipsiți de imaginație. Nu există oameni excepționali decât în sens negativ. Singura șansă a cuiva să atingă acest deziderat este să moară extrem de tânăr după realizări fantastice. Dacă stau destul timp sub soare, vor putrezi încă de vii, căci, în cele din urmă, ceva îi va corupe. Problema lumii nu este că e albă sau neagră. Problema este cantitatea imposibil de procesat de date a infinitelor ei nuanțe de gri. De aceea fiecare om, în funcție de evoluția sa, alege una sau doar câteva nuanțe din perspectiva cărora să vadă viața. La fel face și haterul, doar că el alege – voit sau condus de soartă – o nuanță de gri mai aproape de negru.

Lumea (iar acest lucru se aplică și femeilor, și bărbaților) este mult mai frumoasă dacă o privești de la distanță și nu intri în detalii. Deși există foarte adânc în detalii o nouă lume minunată, ea este doar pentru savanți și filosofi. Imaginați-vă cât de minunată ar părea lumea noastră pentru cineva ce ne-ar privi printr-un telescop perfect, cu un zoom infinit, din galaxia Andromeda. Galaxia noastră, Calea Lactee, ar părea magică. Ce moment de revelație ar avea când ar zări acel „palid punct albastru"², asemenea sondei Voyager 1; de șoc, dacă l-ar vedea ca și astronauții de pe Apollo 8, răsărind din spatele Lunii, sau minunarea în fața frumuseții planetei Pământ de la înălțimea Stației Spațiale Internaționale; lipsa de cuvinte în fața variației de forme de relief și de viață; minunatele orașe organizate după un caroiaj perfect. Moment în care, spre binele lui și pentru reclama noastră, ar trebui să se oprească, înainte să ajungă să vadă murdăria, sărăcia, putregaiul, moartea; în fapt, pe noi. Haterul cu această imagine și în acest peisaj trăiește. Cum să nu îi urască pe toți când își bat joc de casa lor și de potențialul lor, mai ales că le cunosc prea bine? Un om ce – cu greu, prin muncă și fără talent – și-a atins potențialul maxim, chiar dacă submediocru, este mai de apreciat decât unul care – de lene – nu și l-a atins pe al său, foarte înalt.

Dacă deja mă condamnați pentru aceste generalizări, să nu uitați că pentru degetul mic, care este încă bun, nu păstrezi brațul cangrenat. Nu intrați și voi în logica celor ce l-au înjurat pe S. Brucan când a afirmat că „în România sunt 20 de milioane de proști și un milion de deștepți". (Asta era în anii 1990; astăzi cred că am mai rămas cam 10 milioane de proști, restul lucrează la sau pentru Stat.) Haterul nu discriminează… nici cei ce lucrează pentru Stat nu-s mult peste restul, doar mai norocoși sau mai piloși.

La fel cum, dacă ai o tonă de minereu, chiar și dintr-un zăcământ bogat în aur, adică cu 31 de grame de aur/tonă, adică într-un milion de grame de pământ (cică asta e foarte bine), dacă nu ai o mină și utilaje și muncitori, ai doar un maldăr de țărână. Șansele să rămână la suprafață, lucind în soare, o pepită de o uncie sunt infime. Această generalizare este specifică lumii în care trăim pentru a se eficientiza. Doar că, oamenii nefiind identici, și unele probleme trebuie rezolvate personalizat. Generalizarea a dus la crearea unor legi absolute, egalitare, care nu fac decât să oprime motivația și să încetinească progresul. Îmi pare rău pentru moraliști, dar nu există o justificare pentru a nu executa public pe cineva care face trafic cu organe de copii, împreună cu familia sa.

Haterul e singur, și timpul lui dedicat celorlalți este scurt, mai ales că nu îi găsește prea interesanți. Haterul preferă izolaționismul, motiv pentru care nu va fi niciodată nici de succes, nici apreciat. Nu are timp de finețuri și detalii, este un fușerist. Pentru mult timp și acum mult timp, am crezut în unicitatea fiecărei persoane. A fost unul dintre puținele lucruri cu care m-am înșelat. Majoritatea oamenilor pot fi încadrați în șabloane, etichetați și catalogați în mult mai puține tipuri decât ar vrea ei să creadă. Superficialitatea haterului este posibil să ajute în catalogarea aceasta simplistă. Din păcate pentru ei, toți se simt unici, speciali și cu un scop minunat în viață. Mai grav este că ei cred că, dacă aveau șansa să joace fotbal sau tenis sau să alerge, toți ar fi fost C. Ronaldo, R. Nadal sau U. Bolt. Extraordinar de fals. O fatală eroare de logică și, vai, cât de greșit. Vă explic pe scurt și mergem mai departe.

La momentul scrierii acestei cărți trăiau pe planetă aproximativ opt miliarde de Homo sapiens. Chiar dacă nu sunt opt miliarde de clone, tot avem vreun urmaș comun, probabil în urmă cu 100.000 sau 200.000 de ani, sau cel puțin așa susțin cei ce cred în existența unei „Eve mitocondriale". Mai e și LUCA³, pe care mai bine îl omitem, asta e