Imersiv

De Octavian Herta

Octavian Herta este scriitor, are talent, are stil. Stilul face diferenta dintre un jurnalist si un scriitor. Inseamna si stilistica unei existente! Sa zicem, dupa Mihai Zamfir, “ca stilul este o modalitate recognoscibila, in care un scriitor isi trateaza limba”.

Cartea asta este o papusa ruseasca, in care fiecare poveste o contine pe urmatoarea, intr-un perpetuu de-a v-ati ascunselea, in care cautarea este doar pretext pentru jocul in sine. Si, ca in orice matrioska, exista papusa-mama, povestea-far care trage dupa sine celelalte povesti, nu doar insumandu-le, ci si ordonandu-le, justificandu-le existenta si calauzind cititorul de-a lungul intregului roman.

,,Imersiv” poate fi inteles si ca o carte autobiografica (desi contine o multitudine de aspecte fictive, de la nume de personaje pana la intamplari care nu s-au petrecut niciodata, cel putin nu in realitatea conventionala), urmarind, pe mai multe paliere narative, povestea unei familii obisnuite din Pitestiul anilor ’80, in care autorul devine, rand pe rand, observator si personaj, dezvaluind si incifrand in acelasi timp elementele care descompun si recompun propria-i existenta, dar si pe cele ale mamei, tatalui, fratelui ori bunicilor.

Casnicia nefericita a parintilor, dramele individuale ale fiecaruia dintre ei, bunicii perceputi ca refugiu pentru mama si copii, o poveste de dragoste dintre o fetita cu gene lungi ca niste aripi de fluture nocturn si un baiat care se cauta pe sine, regasindu-se uneori in carti, alteori in vise, o incercare esuata de iesire dintr-un labirint imposibil, prietenia ca eterna reintoarcere, arheologia unei copilarii recuperate din fragmente aparent disparate – toate acestea sunt articulatii de mecanism si totodata povesti de sine statatoare.

Aproape pe nesimtite, asemenea unui constrictor nevazut, povestea-mama se insinueaza printre povestile-fiice, le mangaie, acapareaza si, ineluctabil, le devoreaza intr-un joc dramatic, pe care nimeni nu-l castiga.

Romanul are pagini de memorie afectiva si se structureaza ca mimesis, avand actanti existentele tatalui si a fiului, a fiului, a tatalui, a mamei... tulburator! Evenimentele care duc spre finalul romanului, o modalitate de opera aperta, sunt o arhitectura, o memorie de elemente pulsionale... Se intalnesc epica naturii interioare cu natura exterioara, in alti termeni, natura naturata si natura naturans! Diegeza trezeste un orizont de asteptare care persuadeaza, ca mysterum fascinans, cititorul, catre un final al carui stil este dat de viziunea pluviala, de imaginile dintr-o arhiva de filmologie (istoria deceniului 8), de stilistica a imaginii... Limbajul poetic instituie un dincolo, un dincolo de istorie, o atmosfera de origini, o eliberare de frica... Sunt, evident, topite bibliografii, un artifex, o sublimare de fluctuatiile iatrogeniei istorice... Un dialog cu zeii recesivi, o bucurie pentru totdeauna de a povesti, incantatii din scandarile zorilor, din fraza povestitorului fara nume, sinteza de apolinic si dionisiac. Romanul se citeste figural si figurativ, ca o fascinatie perpetua, dincolo de placerea textului! Spre fructele coapte, brazdat de oboseala si lumina, cu stil, departe, din nou, de artificii...

Ar fi apoi de discutat despre tipologia receptarii personalitatii si scriiturii autorului. Are o receptare de viziune inedita din ceea ce inseamna energia plastica a cuvintelor coagulante. Este citit, interpretat, instituind fenomenul holistic al taumaturgiei, niciodata cultivand tipologia proprietatii, ci a imaginarului posesiunii, viata cotidiana prinzand irizari de diferenta ontica.

Nu incercati sa deosebiti fantasma de realitate, nici scriitorul nu o poate face pana la capat. Cartea asta nu este nici una, nici alta. Poate fi o usa, daca vreti sa fie una. Poate fi un labirint in care intrarile si iesirile sunt mutate dintr-un loc in altul, in deplina libertate.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060714767

Octavian Herta

Octavian Herta s-a nascut la 24 noiembrie 1977 in orasul Pitesti. Este licentiat al Facultatii de Drept Administrativ din cadrul Universitatii Lucian Blaga din Sibiu. In pofida specializarii in stiinte juridice, timp de zece ani a lucrat ca jurnalist pentru o serie de publicatii locale si nationale. Ulterior a activat ca specialist in comunicare, iar din anul 2016 locuieste in Marea Britanie.

Previzualizare carte

Copyright

Imersiv

COPYRIGHT 2021 OCTAVIAN HERȚA

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-476-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii IMERSIV, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Imersiv

Copyright

Prefață

În loc de epilog

Prefață

Octavian Herța este scriitor, are talent, are stil. Stilul face diferența dintre un jurnalist și un scriitor. Înseamnă și stilistica unei existențe! Să zicem, după Mihai Zamfir, că „stilul este o modalitate recognoscibilă, în care un scriitor își tratează limba".

Cartea asta este o păpușă rusească, în care fiecare poveste o conține pe următoarea, într-un perpetuu de-a v-ați ascunselea, în care căutarea este doar pretext pentru jocul în sine. Și, ca în orice matrioșka, există păpușa-mamă, povestea-far care trage după sine celelalte povești, nu doar însumându-le, ci și ordonându-le, justificându-le existența și călăuzind cititorul de-a lungul întregului roman.

„Imersiv" poate fi înțeles și ca o carte autobiografică (deși conține o multitudine de aspecte fictive, de la nume de personaje până la întâmplări care nu s-au petrecut niciodată, cel puțin nu în realitatea convențională), urmărind, pe mai multe paliere narative, povestea unei familii obișnuite din Piteștiul anilor ’80, în care autorul devine, rând pe rând, observator și personaj, dezvăluind și încifrând în același timp elementele care descompun și recompun propria-i existență, dar și pe cele ale mamei, tatălui, fratelui ori bunicilor.

Căsnicia nefericită a părinților, dramele individuale ale fiecăruia dintre ei, bunicii percepuți ca refugiu pentru mamă și copii, o poveste de dragoste dintre o fetiță cu gene lungi ca niște aripi de fluture nocturn și un băiat care se caută pe sine, regăsindu-se uneori în cărți, alteori în vise, o încercare eșuată de ieșire dintr-un labirint imposibil, prietenia ca eternă reîntoarcere, arheologia unei copilării recuperate din fragmente aparent disparate – toate acestea sunt articulații de mecanism  și totodată, povești de sine stătătoare.

Aproape pe nesimțite, asemenea unui constrictor nevăzut, povestea-mamă se insinuează printre poveștile-fiice, le mângâie, acaparează și, ineluctabil, le devorează într-un joc dramatic, pe care nimeni nu-l câștigă.

Romanul are pagini de memorie afectivă și se structurează ca mimesis, având actanți existențele tatălui și a fiului, a fiului, a tatălui, a mamei... tulburător! Evenimentele care duc spre finalul romanului, o modalitate de opera aperta, sunt o arhitectură, o memorie de elemente pulsionale... Se întâlnesc epica naturii interioare cu cea a naturii exterioare, în alți termeni, natura naturata și natura naturans! Diegeza trezește un orizont de așteptare care persuadează, ca mysterum fascinans, cititorul, către un final al cărui stil este dat de viziunea pluvială, de imaginile dintr-o arhivă de filmologie (istoria deceniului 8), de stilistică a imaginii... Limbajul poetic instituie un dincolo, un dincolo de istorie, o atmosferă de origini, o eliberare de frică... Sunt, evident, topite bibliografii, un artifex, o sublimare de fluctuațiile iatrogeniei istorice... Un dialog cu zeii recesivi, o bucurie pentru totdeauna de a povesti, incantații din scandările zorilor, din fraza povestitorului fără nume, sinteză de apolinic și dionisiac. Romanul se citește figural și figurativ, ca o fascinație perpetuă, dincolo de plăcerea textului! Spre fructele coapte, brăzdat de oboseală și lumină, cu stil, departe, din nou, de artificii...

Ar fi apoi de discutat despre tipologia receptării personalității și scriiturii autorului. Are o receptare de viziune inedită din ceea ce înseamnă energia plastică a cuvintelor coagulante. Este citit, interpretat, instituind fenomenul holistic al taumaturgiei, niciodată cultivând tipologia proprietății, ci a imaginarului posesiunii, viața cotidiană prinzând irizări de diferență ontică.

Nu încercați să deosebiți fantasma de realitate, nici scriitorul nu o poate face până la capăt. Cartea asta nu este nici una, nici alta. Poate fi o ușă, dacă vreți să fie una. Poate fi un labirint în care intrările și ieșirile sunt mutate dintr-un loc în altul, în deplină libertate. Ori, poate fi un Nautilus rătăcit în ocean, prin ale cărui nesfârșite hublouri cititorul privește în măruntaiele unei lumi dispărute, într-o imersiune la finalul căreia nimic nu mai e la fel ca înainte.

(Prof. Dr. Ion Predescu, critic și istoric literar)

Cartea este bazată pe întâmplări reale. Totuși, în scopul dramatizării, anumite evenimente, locuri, personaje și nume au fost modificate ori reprezintă pură ficțiune.

În loc de epilog

Nu mă va putea convinge nimeni că întâmplările din această carte nu s-au desfășurat întocmai cum le-am descris, până la ultimul rând, așa cum nici eu nu voi încerca să conving pe nimeni să mă creadă pe cuvânt. Sunt atâtea feluri de a trăi o viață, atâtea coridoare și debarale, și ascunzișuri în labirintul ăsta nesfârșit pe care-l numim existență, atâția oameni de care ne amintim, deși nu i-am întâlnit niciodată, atâtea vise, pe care ne-am putea jura că le-am simțit mai vii decât viața însăși, și atâtea povești care ni se spun despre noi, dar pe care le ascultăm ca și cum nu s-ar fi petrecut niciodată, încât orice încercare de a încastra realitatea într-o matcă cu margini precise seamănă cu un perpetuu joc de-a v-ați ascunselea, în care găsirea este doar pretext pentru căutare. Or, asta am încercat în rândurile de mai jos, să uit de ceea ce-mi amintesc și să scriu, așa cum nu am mai făcut-o niciodată, mai mult despre reflexia în oglindă și mai puțin despre oglinda însăși, uneori cu nesocotirea absolută a oricărei evidențe, la limita absurdului și dincolo de ea, iluzoriu și halucinant, asemenea acelor ani de paradis și infern dispăruți în oceanul nemărginit, asemenea unei Atlantide care se refuză, pentru totdeauna, regăsirii.

I

Întoarcerea mea acasă nu e cu gazon impecabil, gărduleț alb și ai mei savurând o ceașcă de cafea pe verandă, nu e niciun cățel care dă din coadă în peisaj, nu e nicio dimineață de vară, niciun taxi oprind lângă bordură, filmările s-au oprit înainte să ajung, decorurile îndepărtate de pe platou, cartonul cu cer de un albastru pastoral mutat înapoi, în depozit. În locul lor a rămas blocul meu gri din Pitești, la care m-am întors doar ca să înțeleg că a existat cu adevărat. Era tot acolo, cenușiu, intrat parcă la apă, cu maidanul acoperit cu petice de iarbă, cu bordurile știrbe și asfaltul plin de fisuri. Blocul cu 4 etaje, în care am trăit 12 ani, era acum o bubă pietrificată, crescută pe obrazul zbârcit al unui cartier muncitoresc. Nu-l mai văzusem de 15 ani, nu am mai avut curiozitatea să mă întorc în cartierul copilăriei mele până atunci, când, dacă nu aș fi avut treabă prin zonă, aș fi preferat să fiu în oricare altă parte a Piteștiului sau a lumii. Și atunci, mi-am amintit cum am lepădat acolo prima piele, acoperită cu solzi moi, verzui, cum am aruncat-o de la etajul 2 în mijlocul pădurii de pelin din spatele blocului, iar odată cu ea, am renunțat la tatuajele desenate în lungile nopți de iarnă, când visam că mă trezesc pictându-mi brațele, iar diminețile târzii le petreceam privind în oglindă, neînțelegând cine îmi impregnase pielea cu desene de neînțeles. Apoi, cu timpul, desenele s-au înmulțit, s-au suprapus, s-au înghițit unele pe altele, culorile s-au amestecat, dând naștere unor efecte cromatice bizare, asemenea fotografiilor chinezești aflate la mare căutare printre colegii mei de școală din vremea aceea. Uneori, puteai descifra silueta unui animal, un elefant portocaliu cu trompa mânjită în violet de gențiană, alteori, dacă erai suficient de răbdător, puteai citi pagini întregi de carte, care, o zi sau două mai târziu, dispăreau sub o fotografie făcută în București, pe Aviatorilor. Ai fi putut vedea acolo o femeie ținând de mână un băiețel, în fața unei vitrine pline de borcane cu iaurt și, oricât de mult ai fi privit-o, ai fi știut mereu că fusese o zi caldă de vară. De cele mai multe ori însă, liniile și culorile de pe omoplați și de pe antebrațe, de pe tors și de pe gât, arătau doar ca un melanj neinteligibil, ca o risipă de tempera și de tuș înșirate cu o pensulă, neglijent, fără har. Treptat, din tatuajul acela enorm, din aberația aceea cromatică, din acele fotografii și desene provizorii, din suprapunerea haotică de promisiune și renunțare, au crescut solzi frumos colorați în verde irizant, de parcă tot trupul îmi fusese scăldat într-un iaz acoperit cu mătasea broaștei. Îmi era mai bine așa, copiii de la bloc nu mai erau nevoiți să se chinuiască cu descifrarea hieroglifelor înșirate pe mine. Cu timpul, s-au obișnuit cu noua mea piele, doar câte unul, mai curios, își plimba degetele pe fruntea mea pentru a simți textura și pentru a exclama, mirat, că solzii nu sunt asemenea celor de pe șerpi, ci sunt moi, catifelați, ca petalele trandafirilor din tufa crescută lângă scara blocului. Și tot atunci, am început să dorm fără vise. Târziu, am înțeles că nu mai știam să desenez, iar noua mea piele arăta mereu la fel, curată și netedă, după aceeași noapte fără început și sfârșit, că uitasem să scriu și să citesc, cât timp corpul meu arătase ca un caiet cu foile smulse și lipite. Imaginația mea gândea și pentru mine, înșira povești și picta oameni, iar când foile de hârtie au devenit solzi și cuvintele s-au transformat în oglinzi, uitasem, ca și când nu ar fi existat niciodată, ca și când primisem o nouă identitate, să visez că dorm, să visez că scriu, să visez că tatuez desene și fotografii. Iar într-o dimineață de iulie, mi-am adus aminte de o vitrină plină de borcane cu iaurt și am știut că aceea fusese o zi caldă de vară. Am ieșit pe balcon și mi-am lepădat acolo prima piele, acoperită cu solzi moi, verzui, am aruncat-o de la etajul 2 în mijlocul pădurii de pelin din spatele blocului și am plecat în lume. Visele nu s-au întors imediat, au revenit după multe nopți și dimineți amnezice, și-au făcut loc temătoare, ca niște câini alungați de acasă, care își caută stăpânul fără să-l mustre pentru anii în care au rătăcit pe străzi. Mai apoi, s-au întors și cuvintele, iar mai târziu, izvorâte din miliarde de pori, culorile gândurilor bătute până atunci doar în tuș.

Copilăria mea începe și se termină printre blocurile cenușii ale Găvenii III din Pitești, între cinematograful Lumina și piața de fructe și legume, de-a lungul și de-a latul cartierului, umbrită de pădure și mirosind a pelinul din spatele blocului cu 4 etaje, în care am trăit vreme de aproape 12 ani. Nu mi-a spus nimeni că viața mea nu va rămâne nemișcată în acele vremuri, când mă piteam la v-ați ascunselea, mai degrabă ca să nu fiu găsit de lume, decât de ceilalți copii. Dacă aș fi știut că universul meu nu este decât curgere reductibilă la zile, luni și ani, probabil că nu aș mai fi fost găsit niciodată, aș fi rămas ascuns pe vecie în subsolul insalubru al blocului, în spatele țevilor de termoficare, ascultând înfricoșat șobolanii mișunând prin apa jilavă, adâncă de trei degete.

Îmi amintesc apartamentul cu două camere ca pe un acvariu cu pereți de sticlă verzuie, îi văd acolo pe mama și pe tata, îl văd pe fratele meu, mă văd pe mine, unii lângă alții în bucătărie, în jurul mesei, la lumina lămpii cu gaz, jucând fazan în multele seri în care se lua curentul în tot cartierul. Erau anii ‘80, când întunericul se putea așterne din senin, fără ca să mai protesteze cineva, ai mei erau însă mereu pregătiți cu lămpi, lumânări și cu nenumărate cutii de chibrituri, pentru ca niciodată să nu rămânem în beznă. Începusem să ne obișnuim cu lumina oarbă, ne devenise mai familiară decât cea a becului, care spânzura strâmb și inutil de un cablu negru în mijlocul tavanului bucătăriei. Jocul începea imediat cum se lua curentul, unul dintre noi se apuca să spună repede alfabetul în gând, până când cineva îl oprea și trebuia să găsească repede un cuvânt care începea cu litera la care fusese oprită enumerarea. Continuam așa, o oră sau mai bine, până când ai mei ne băgau la culcare. Astfel însuflețeam serile de iarnă în anii aceia în care ne încălzeam mâinile la flacăra aragazului, iar mama avea grijă să pună pe foc oale mari cu apă pe care apoi o turna în ligheane. Stăteam pe scaunele din bucătărie, cu pantalonii de pijama suflecați deasupra genunchilor și cu picioarele afundate în apa caldă. Încet-încet, venea și somnul, care ne urca din degetele picioarelor până la pleoape, invadându-ne fiecare celulă cu o căldură pe care mama o pregătise, mereu invizibilă, cu ore înainte.

O văd încercănată, după o zi întreagă petrecută la atelierul de proiectare al Uzinei Dacia din Mioveni, plecată de la 5 dimineața cu rata, pe care o aștepta în ger, vizavi de cofetăria Luminița. Venea acasă înghețată și se apuca repede de treabă, mâncare, spălat, curățat, până seara, fără să se plângă vreodată de față cu noi, pregătea totul ca și cum le-ar fi inventat din nimic. Știam că mâncarea din farfuriile noastre era făcută de ea, dar ni se părea neverosimil să fi dus la capăt atâtea treburi într-un timp așa de scurt, o suspectam că are un secret care-i permite să facă orice, oricând, fără niciun efort aparent. Poate de aceea nu am știut niciodată să-i mulțumim pentru ceva, era dreptul nostru, iar dacă ea putea să facă lucrurile astea fără ca să se plângă, însemna că avea o forță care îi permitea să facă totul fără a obosi în vreun fel, invizibil, într-o fracțiune de secundă. Mama mea avea puteri dincolo de această lume; transparentă, plutea în acvariul de la etajul 2 al blocului din Găvana III, fără ca noi să o fi văzut cu adevărat vreodată atunci, ca o meduză aproape necorporală. De-abia acum, prin sticla groasă, o văd pentru prima dată cu adevărat, ca pe o ființă făcută din carne și oase, levitând prin apartamentul nostru cu două camere, întrucât, pentru mine, mama a devenit vizibilă doar atunci când am încetat să mi-o mai amintesc, la multă vreme după ce a dispărut pentru totdeauna dintre noi.

Apartamentul nostru de la etajul 2 a însemnat mereu bucătăria cu fereastră către balcon, în care ne adunam în fiecare seară ca să mâncăm împreună și ca să așteptăm să se ia curentul pentru a juca fazan, până aproape de culcare, la lumina lămpii cu gaz, tata de obicei în picioare, sprijinit de aragaz, mama la geam, eu și Costin așezați pe scaune, la masă. Mai însemna sufrageria cu un covor persan de un albastru-canar, pe care mi-l amintesc atât de bine și astăzi, ca și cum aș sta cu picioarele pe el, în timp ce scriu rândurile astea. Covorul, ca un golf mărginit de stânci, la Ecuator, de câte ori pășeam în camera aia aveam senzația că picioarele îmi intrau într-o apă călduță, sub care se odihnea un strat de nisip fin. Și mai erau acolo fotoliile, nu prea comode, cu brațe din lemn, canapeaua lungă și tare, acoperită mereu cu o pătură, măsuța mică, plină cu ziare, almanahuri groase și cărți de diferite mărimi, uneori o vază plină cu narcise ori lalele, pe care tata i le aducea mamei din senin. Dar, mai mult decât orice, sufrageria cu ușă către balcon însemna biblioteca până în tavan, acoperind complet unul dintre pereți, cu volumele de diferite culori așezate pe trei rânduri, de nu mai aveai loc să vâri între ele o coală de hârtie, poate două mii de titluri pe care tata le adunase de-a lungul întregii vieți, cumpărându-le de la toate librăriile din oraș. Stătea uneori ore întregi în ploaie doar ca să fie primul la coadă, să fie sigur că pune mâna pe ultimele apariții editoriale, îl cunoșteau toate librăresele ca pe un cal breaz, uneori îi păstrau un titlu care se epuiza rapid, în schimbul unei tablete de ciocolată sau al unui pachet de Kent. Se ducea la închiderea programului și primea cartea învelită într-o pungă, venea apoi acasă, fericit până la paroxism, explicându-i mamei cum reușise să pună mâna pe ea. Le adunase mereu cu grijă și le așezase în biblioteca din sufragerie, unele peste altele, ca într-un turn Babel. O dată la câteva săptămâni, le scotea una câte una pentru a le șterge de praf, apoi le punea la loc, mereu în aceeași ordine, deși, dacă ai fi privit rafturile pentru prima oară, ai fi zis că e un haos total. În realitate, erau ordonate pe autori și pe genuri, însă după niște reguli de la care tata nu se abătea aproape niciodată. Cărțile preferate stăteau pe rândurile din față, cele care nu erau favoritele tatei erau nevoite să se mulțumească cu rândurile din spate. Biblioteca aceea magnifică era centrul de atracție al apartamentului nostru cu două camere. Tata dădea mereu cărți rudelor, prietenilor și colegilor de serviciu, uneori, le vedea înapoi, alteori, nu, dar el era un timid și rareori întreba de ce nu i se returnează cărțile împrumutate. Treceau lunile și anii, apoi nimeni nu-și mai amintea de un Karl May dat cu împrumut cuiva din blocul vecin, dar tata ținea minte orice, suferea pentru fiecare volum care nu se mai întorcea în biblioteca lui, însă îi era rușine să-l tragă la răspundere pe făptaș și prefera să caute o copie pe la toate librăriile din oraș, întrebând în stânga și-n dreapta, până reușea, uneori, să-și completeze colecția. Începusem să iau cărți din bibliotecă în urmă cu trei sau patru ani, primele dăți, ajutat de tata, care-mi alegea titluri ușoare, cărți pentru copii de vârsta mea, de-abia învățasem să citesc și trebuia să o iau ușor, că am timp toată viața pentru volumele alea groase, ale căror titluri nici măcar nu le puteam pronunța bine. Apoi am început să mă obișnuiesc și căutam orice mi se părea că m-ar putea ține captiv ore întregi, le alegeam după coperți și titluri, uneori luam câte două și mă duceam cu ele pe balcon sau în dormitorul pe care-l împărțeam cu fratele meu. Mai întâi le deschideam pe fiecare în parte, le răsfoiam o vreme, înfundându-mi fața între pagini, inspirând mirosul de cerneală și de hârtie. Dura o vreme până alegeam una și mă apucam de citit, apoi, zile întregi, nu mai știam de nimic. Forțat să dorm după-amiază, pentru că așa fac copiii cuminți, uneori nu puteam închide un ochi, dar trebuia să stau în patul ăla o oră și jumătate sau două, cu gândul la cartea pe care o lăsasem la jumătate sau din care mai aveam doar câteva pagini, imaginându-mi ce urmează. Ce aventuri a mai avut Habarnam în țara aia ciudată