Ultimul profet adevarat, editie revazuta si adaugita

De Val Butnaru

Din cand in cand, in dupa amiezile de sambata, pleca in capitala la Biblioteca Centrala, sa se intereseze daca n a aparut in fondurile de carte straina ,,Asa grait a Zarathustra”. Ooo, cartea asta interzisa in perioada comunista devenise o alta obsesie de a lui! E o poveste intreaga despre care ar fi multe de vorbit, iata de ce am sa revin la ea cu o alta ocazie. Ceea ce ar trebui amintit acum este ca in anii de adolescenta daduse din intamplare de aceasta carte in clo¬setul din curtea familiei Timerman. Carte – e prea mult spus. Niste file fara coperti, fara inceput si fara sfarsit si nici macar cu toate paginile in ordine consecutiva: un teanc de foi desperecheate si ferfenitite. Mai mult intuitiv decat logic, zicea el, a dedus cine este autorul, dar exagera; de fapt, abia in anii de studentie a aflat de Nietzsche.
Scotandu le din cuiul mare si ruginit, citise pe nera¬suflate paginile care i au excitat imaginatia si, mult mai tarziu, a ajuns sa elaboreze o teorie a ,,Supraomului Infirm”, proprie, deosebita de cea a lui Nietzsche. Zicea ca aceasta teorie ni se potriveste noua, ca datorita ei ne vom inalta deasupra tuturor si ca nu vom mai avea nevoie de invatatura lui Zarathustra. Imi placea sa l ascult vorbind nazbatii profunde, ii admiram teribilismul filozofic, chiar daca recunoscuse in repetate randuri ca nu intelege, decat la modul superficial, problemele esentiale dezbatute in ,,Zarathustra”.(Val Butnaru)

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 15 mar. 2021
• ISBN: 9786069682302

Previzualizare carte

polirom.jpg

© 2021 by Editura Lebăda Neagră

www.blackswanpublishing.ro

Editura Lebăda Neagră

Iași, B-dul Chimiei nr. 2, bl. C1, et. 2, ap. 22, 700391

ISBN ePub: 978-606-9682-30-2

ISBN PDF: 978-606-9682-31-9

ISBN print: 978-606-9682-29-6

Credit foto copertă: © iStock.com/francescoch

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

VAL BUTNARU (n. 1955, în Chișinău) este absolvent al Facultății de Ziaristică din cadrul Universității de Stat din Moldova. A scris peste 20 de piese de teatru, care au fost montate la Chișinău, București, Sibiu, Constanța. Printre cele mai importante opere se numără Procedeul de jiu-jitsu (1981), Apusul de soare se amână (1982), La Veneția e cu totul altfel (1989), Iosif și amanta sa (1993), Saxofonul cu frunze roșii (1997), Cum Eclesiastul discuta cu Proverbele (1999), Șase autori în căutarea unui personaj (2001), Fotografi și clovni invizibili (2005), Avant de mourir (2007), Scrisorile pierdute de I.L.C. (2008). După aproape 30 de ani de dramaturgie, Val Butnaru scrie primul său roman, Cartea nomazilor din B. (2010), apoi publică Negru și Roșu. 1930-2056 (2016), Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu (2017), dilogia Manuscrisul lui Zograf – soția lui Faust, desperado.com (2020) și Hipnotic (2021). Începând cu anul 1989, activitatea literară a lui Val Butnaru este recunoscută prin diferite premii naționale precum Premiul Ministerului Culturii pentru cea mai bună piesă (1989, 1999), Premiul „Ion Luca Caragiale al Academiei Române (1993), Premiul revistei „Convorbiri Literare (2004), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2011), Premiul Opera OMNIA al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018), cel mai recent fiind Premiul Național pentru Literatură (2019).

Lui Stephen Hawking

1  „Nu poate fi! Nu e posibil!", va murmura Ozea, citind ce e scris pe bilețelul împăturit cu grijă și plasat între paginile 186 și 187. Pentru el lucrurile vor fi certe, iar dacă cineva va avea o cât de mică umbră de îndoială, îi va spune cu toată convingerea, chiar dacă nu dispune de probe: fila de hârtie roz a fost ascunsă acolo cu un scop tainic, premeditat, în speranța că cineva, adică tocmai el, o va găsi.

Descumpănirea și uimirea fără margini i se vor citi în ochii negri, uimire ce va evoca suferința nemeritată de care a avut parte cu mulți ani în urmă. Auzi, nemeritată! De parcă cineva ar merita să sufere…

În acele clipe, el nu va face nicio profeție, nu va prevesti nimic, nimic nu-i va alerta proverbiala intuiție, va fi abandonat de soartă în brațele întâmplării și la latitudinea nemaipomenitei lovituri care se apropia prăpăstios de sufletul lui rănit. Pe de altă parte, orice schilod are sufletul rănit, nu-i așa?

Va fi ca și cum cineva l-ar plesni cu parul în cap, așa cum i s-a întâmplat în studenție, când s-a izbit cumplit la tâmplă de stâlpul de beton și a leșinat chiar acolo, pe câmpul cu pământul roșu.

Ce are în comun exclamația „Nu e posibil!" cu bilețelul scris de o mână tremurândă, a unei fete tinere, probabil?

„De unde pot ști asta?" se va întreba imediat Ozea, fără să-și dea seama că și-a pus totuși întrebarea – cealaltă, prima – și va înțelege că nu au nimic în comun, în afară de o reacție exagerat de nefirească la divulgarea involuntară a unei taine pe care, era convins, o cunoaște doar el. Iată de unde senzația de stâlp înfipt în cap, iată de ce a zvâcnit la suprafață amintirea despre un câmp întins și roșu, despre piciorul mutilat, despre leșinul și tâmpla sângerândă.

2  După anul patru, în ultima lor vară studențească, au plecat la munci agricole, să câștige bani pentru zile negre . Profesorul de economie, care era șeful detașamentului lor studențesc, s-a dovedit a fi un șmecher care se pricepea cu adevărat la economie: a aranjat lucrurile astfel încât administrația să le plătească dublu pentru același volum de lucru. Profu’ percepea un comision binemeritat, dar nimeni dintre studenți nu punea la îndoială legalitatea tranzacției. Cu toate că, ziceau unii, chiar și plata asta, dublă, era prea mică în raport cu munca extrem de grea, pe dealurile gospodăriei.

La mijloc de iulie, pe o căldură gelatinoasă, din cauza căreia se topea oxigenul din plămâni, devenind otrăvitor și irespirabil, Ozea lovea cu călcâiul în pământul roșu, marcând locul în care urma să fixeze următorul stâlp de beton și abia după asta îl ridica repede în poziție verticală. Alți colegi vor întinde pe acești pari șiruri lungi de sârmă, iar de aceste șiruri, în vara viitoare, se vor agăța, spasmodic, tinerii lăstari de viță-de-vie, plantați acum doi ani, de cu totul alți colegi, de la o cu totul altă facultate.

Aerul fierbinte, înmărmurit în plutirea lui etajată, părând a fi suspendat de stratul de jos al unui nor singuratic și sleit de puteri, transforma patrulaterul pârjolit de viță-de-vie într-o scrumieră uriașă, fumegândă. Hectarele roșii cu plantele firave care mai respirau un verde ofticos păreau să se transforme într-o tigaie încinsă, pe suprafața căreia sfârâia ca pe jăratic torsul gol al lui Ozea, tigaie în care se închega sângele curs șiroaie pe tâmpla lui găurită pe care o va asemui mai târziu cu un crater de vulcan, dar nu va fi cine știe ce grozavă această comparație: spre sfârșitul vieții și Amalia va compara pieptul ei devastat de cancer cu un crater de vulcan.

Leșinase și nu mai simțea nimic, nici nu vedea că piciorul lui stâng zăcea în continuare contorsionat sub stâlpul de beton care i-a exclus merișorul din atlasul personal de anatomie. Stâlpul de beton i-a ras maleola, a aflat mai târziu că astfel se numește, urât și științific, osul de deasupra gleznei, pe care ai lui, de acasă, de fapt, nu ai lui, ci doar Onofrei, îl dezmierda merișor.

Să fi avut vreo cinci ani, ca și fiică-sa, da, era de aceeași vârstă cu Apă-mpinsă, dar ține minte, cu o claritate tulburătoare, cum trecea pe lângă ușa de la bucătărie, aproape în fiecare sâmbătă și se oprea să-l privească pe Onofrei care își înmuia picioarele într-un lighean cu apă fierbinte, apoi își tăia bătăturile de la degete cu o lamă de bărbierit. Peste mulți ani, delirând pe patul de spital, îi spunea Amaliei că astfel i-a fost tăiată maleola: hotărât și ireversibil, așa cum proceda Onofrei cu bătăturile lui.

Își va aminti, neapărat își va aminti, de această lovitură, de această rană – de la picior, dar și de la tâmplă – care i-a schimbat viața și l-a transformat în altcineva.

„În altcineva – superior și mai puternic decât ceilalți", își spunea de fiecare dată când auzea în urma lui murmurul unor cuvinte de compătimire.

Piciorul lui mutilat, pe care îl târa ca pe un vis urât, a transformat-o și pe Amalia. A crezut mereu că și pe Amalia. A vrut să creadă, fiindcă această credință îi înălța pe ambii deasupra altora și le umplea viața cu un sens deosebit și misterios. Ce mai viață aveau și ei! O existență de infirmi, consolați de orice nătâng care se dădea drept creștin milos.

3  Toate astea se vor întâmpla ceva mai târziu, când Ozea va frunzări cartea pe care o vâna de mai mulți ani, știind, de altfel, că nici nu prea avea cum să aibă sorți de izbândă, fiindcă o carte interzisă de un regim comunist nu poate să-i apară în fața ochilor chiar atât de ușor, cum și-a imaginat în studenție. Și chiar dacă i se păruse că și-a dat toată silința s-o găsească, primele pagini ale cărții, puține și ferfenițite, aveau să-i nimerească, întâmplător, în mâini, în împrejurări pe cât de nefaste, pe atât de incredibile și palpitante. De-ar fi avut-o atunci, în tinerețe, ar fi devorat-o într-o singură noapte. Așa credea el pe vremuri, dar cine nu a fost naiv în tinerețe!

„Am întârziat, cel puțin, cu zece ani, își va spune el, „dacă aș fi citit-o ceva mai înainte…

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi citit-o cu zece ani înainte? Nu mare treabă, asta ar fi trebuit să-și spună dacă ar fi fost cu adevărat un clarvăzător. Sau, cel puțin, o persoană perspicace, ca să nu mai vorbim de un profet, așa cum se pretindea. Fie unul mic, oricât de mic, dar nu era. Sau, poate, încă nu era? Nici la această întrebare nu va găsi niciodată un răspuns pe măsura orgoliului său nemăsurat.

Cam toate lucrurile din viața lui Ozea s-au petrecut cu mare întârziere și s-au întâmplat cum s-au întâmplat nu doar din cauza celor care s-au aflat în preajma lui sau, dimpotrivă, au lipsit atunci când ar fi trebuit să-i fie alături. Dar el însuși, el, de ce n-a întreprins aproape nimic pentru a schimba cursul istoriei sau, cel puțin, pentru a ieși mai în față, proptindu-și piciorul schilod în primele rânduri ale celor care luptă cu adevărat? De ce n-a fost acolo unde îi era locul, acolo unde se aflau toți proorocii conduși de Zarathustra?

Să facem un mic inventar.

Cu mare întârziere a aflat de la străini, și nu de la părinți, de ce poartă acest nume neobișnuit.

Aproape întotdeauna se înfățișa cu mult în urma celui care lua ultimul măr din coșul pus la dispoziție de vreun suflet caritabil pentru copiii orfani.

Chiar și la admitere a intrat ultimul în sala de examinare, cu o clipă înainte ca profesorul bătrân să blocheze ușa cu scaunul, oprind astfel accesul în aulă.

„Hotărât lucru, cum ar spune Amalia, toată viața mea am fost un Întârziat! A avut dreptate când m-a poreclit astfel!"

4  Ozea intră pe ușa masivă de stejar a Bibliotecii Centrale, șchiopătând vizibil. La drept vorbind, e mai mult decât un simplu șchiopătat: își târâie piciorul stâng după sine așa cum face un melc, adunându-și coada spre cochilia plecată mult înainte. Urcă la etaj, oprindu-se pe palier să-și tragă suflarea și spunându-și că pentru un infirm de 40 de ani se descurcă destul de binișor. Semnează în registrul de la secția Literatură Străină , solicită cartea și așteaptă verdictul cu emoții, transpirând abundent. În general, nu transpiră prea des, nici prea mult, dar atunci când se întâmplă să fie înecat de emoții, se trezește de fiecare dată în șiroaie de sudoare.

În sfârșit, bibliotecara îi aduce volumul și i-l înmânează cu un aer atât de firesc, aproape plictisită de rutina muncii ei zilnice cu cărțile, încât simte cum, de revoltă, i se oprește un nod în gât.

„Ea nu înțelege, hotărât lucru, nu înțelege deloc, nici măcar nu intuiește importanța acestei clipe în care îmi înmânează această carte!", șoptește exaltat și lăcrimează.

Își dă seama că de emoție i s-a uscat cerul gurii, iar aerul din bibliotecă a devenit rarefiat și acru. Se așază la o masă, își șterge fața cu batista și-și plimbă limba pe buzele uscate, iar degetele peste copertă: nu pare a fi o carte nouă, probabil că provine dintr-o donație. Da, în mod cert – dintr-o donație, iată și semnătura fostului proprietar, zgâriată cu penița unui stilou bun de aruncat, cu cerneala aproape incoloră sau poate uscată, peste un ex-libris spălăcit, datat cu anul 1938.

Deschide la întâmplare și citește lacom, înghițind cuvintele și frazele cu o poftă exagerată, de parcă ar mușca dintr-un măr o bucată mult mai mare decât ar putea să-i încapă în gură.

5  Omul este doar o funie întinsă între bestie și Supraom – o funie peste abis.

6  Ooo, da! Știa asta! Se gândise și el de atât de multe ori la prăpastia peste care urma să treacă balansându-și brațele și lunecând cu atenție, cu ambele picioare, pe funia umedă, lustruită și înșelătoare. O funie și o punte! A simțit-o de nenumărate ori, anume în felul acesta, întocmai așa cum scria în carte, chiar dacă n-ar fi putut să-și exprime gândurile atât de limpede! Acum nu-i vine să creadă că lucrurile pot fi simple, dar nu face nimic, va citi în continuare cât de repede va putea, va verifica dacă tot ce și-a imaginat în anii de căutări febrile și ce a construit în mintea lui înfierbântată corespunde cu originalul; va detecta orice greșeală în teoria lui, va încerca să înțeleagă unde și când trebuie să se oprească.

7  Deschide la o altă pagină, 186, și găsește, de fapt, vede cum din carte alunecă și zboară la podea un bilețel împăturit cu mare grijă. Se uită surprins, puțin speriat, dar mai mult nedumerit, prin părți, apoi își apleacă privirea spre parchetul cu pătrățele galben-negre ca o enormă tablă de șah, pe care căzuse fila de hârtie roz. O despăturește, citește și simte că-l cuprinde o ușoară amețeală. I se pare că din tavan se lasă fără zgomot un sul imens de pânză neagră ce-i cade în fața ochilor, iar din spate este învăluit de o plasă, neagră și aceasta, din alea de prins păsări sau poate chiar animale mai mari. Pânza și plasa îi acoperă corpul, strângându-l dureros de mijloc, îi paralizează simțurile și mersul, pătrund în creier și-l separă de restul corpului. Își dă seama că se sufocă și că se află la limita forțelor fizice și sufletești istovite de complexele lui idioate de handicapat înfumurat. Ca să nu leșine, strânge cu putere, la rădăcina nasului, cu arătătorul și cu degetul mare, așa cum procedează de fiecare dată când își dă seama că îl părăsesc puterile.

„Ce se întâmplă cu mine?" se întreabă cu neliniște, dar fiindcă nu găsește niciun răspuns, trage cartea spre sine și mai aruncă o privire paginii 186, de unde căzuse bilețelul.

8  Eu umblu printre oameni ca printre fragmente ale viitorului: un viitor pe care-l văd.

9  Bineînțeles: un viitor pe care-l văd . Era convins, de foarte mulți ani, poate chiar din ziua în care zăcea aproape fără suflare pe câmpul cu pământul pârjolit, că cineva umblă prin el, prin sutele de mii de artere, vene și capilare, prin rețeaua aceea eternă și roșie, ca și prin sutele de miliarde de neuroni, strecurându-se printre fragmentele viitorului său ascuns în privirea mioapă a trecutului. Oricât de multe îndoieli l-ar fi ros, știa, nu avea cum să nu știe, că poate vedea viitorul, dar, de teamă să nu fie luat în râs, nu se încumeta să recunoască nimănui, nici măcar Amaliei. Și ce i-ar fi putut mărturisi? Că n-a fost înzestrat cu puteri paranormale chiar de la naștere, doar că fenomenala lui intuiție i-a apărut, ca din senin, tocmai după incidentul cu stâlpul de beton, pe când delira pe patul spitalului de urgență? Nu l-ar fi crezut nimeni. Astfel, rămânea singurul care știa asta dintotdeauna. Și, iată, poftim dovada!

Revine la bilețel, îl recitește, dar nu este sigur că înțelege exact sensul cuvintelor înșirate pe hârtie. Ba da, cuvintele și sensul lor îi sunt clare, dar cine și de ce le-a scris? Cu ce scop ascuns? Ce forță cosmică a aranjat lucrurile astfel ca fila de hârtie roz să se pomenească ascunsă tocmai în cartea pe care a căutat-o atâția ani și care a apărut în condiții neelucidate în secția Literatură Străină a Bibliotecii Centrale? Simte cum îi zvâcnește fierbinte o venă de la tâmpla dreaptă, acoperită de o cicatrice urâtă, asemeni unei lipitori grețoase. Brună, groasă și lăbărțată ca scrisul criminal al unui semianalfabet, mica monstruozitate mușcă nu numai din tâmpla dreaptă, ci și din pomeții străvezii și palizi. Atât de palizi, de parcă ar fi acoperiți cu un strat de ceață sau i-ar fi presărat cineva cu praf de cretă. De cretă, întocmai, aceasta pare a fi o comparație mult mai potrivită. De obicei, când se termină orele, toți colegii dau buluc în cancelarie să admire costumul lui negru, periat dimineața cu grijă de Amalia, albit acum într-un hal fără de hal, mai ales pe la buzunare, normal că pe la buzunare, dacă ții cont de faptul că și-a băgat mâinile în ele toată ziua, mâinile lui albite de atâta cretă, fărâmițată continuu de ticul necontrolat al degetelor.

O durere neașteptată și acută îi străpunge piciorul stâng și, luat prin surprindere, icnește scurt și surd. Valul de suferință îi învăluie tot corpul și, în cele din urmă, își stăpânește cu greu un nou geamăt.

Mai întâi, îi ia foc glezna în zona maleolei fărâmate, apoi, o vergea de metal, încinsă la fierăria a cine știe cărui țigan anonim, de la marginea a cine știe cărui sat uitat de toți istoricii lumii îi străpunge tarsul, urcând cu iuțeală mai sus, în șold, oprindu-se greoi, ca o locomotivă burtoasă și slobozind clăbuci de aburi pufoși în gara spațioasă a bazinului. Trage adânc aer în piept și se pregătește să facă ceea ce a învățat de-a lungul anilor, ceea ce știe că este inevitabil să facă.

Apucă, mai întâi cu mâna stângă, marginea stângă a pantalonului, apoi cu dreapta – pe cea dreaptă, trage piciorul cu atenție spre sine până îl îndoaie în genunchi și se apleacă, de fapt se culcă peste masa de lectură încărcată de cărți. După un timp scurt, durerea pleacă și Ozea, cu ochii în lacrimi, se uită rușinat în jur, în speranța că nimeni n-a observat criza și umilința unui modest și handicapat profesor de istorie.

„Schilod nenorocit!" înjură furios, în sinea lui, așa cum obișnuiește mereu să se apostrofeze în clipele de desprindere de funia lustruită și înșelătoare, iar privirea rătăcită îi alunecă pe o altă pagină.

10   Ce este omu-acesta? Doar un morman de boli ce-ncearcă prin spirit să se-arunce asupra lumii: să-și facă prada lor în ea.

11   Când am citit acest fragment, am tresărit. Nici nu mă puteam aștepta ca cineva să exprime atât de exact starea mea de spirit sau poate chiar starea mea generală de sănătate – fizică și sufletească. Nici măcar de sănătatea propriu-zisă nu era vorba. La urma urmelor, e o mare diferență în raport cu ceea ce grăiește Zarathustra : nu mă simt îngropat sub un morman de boli. Eu am alte semne distinctive cu care mă mândresc: gaura odioasă din tâmpla dreaptă, cicatricele oribile de pe față, piciorul zdrobit și pata maronie de deasupra merișorului care se lățește și urcă tot mai sus de la un an la altul. Încet, dar urcă. Astea sunt atuurile cu care voi intra în luptă, cu astea voi cuceri lumea și-mi voi face prada lor în ea ?

Și Amalia a avut semnele ei distinctive! Și ea ar fi putut să fie alături de mine! Din păcate, a pierdut totul. Nu e vina ei, bineînțeles, dar a pierdut totul. Soarta și-a revăzut decizia inițială și a schimbat numerele norocoase de pe lozul ei. Cum aș fi putut să trăiesc cu ea după toate astea?

Am abandonat-o chiar dacă știam că mă voi confrunta cu mii de acuzații absurde. Cei care au încercat să mă învinuiască de lașitate au dat dovadă, ei înșiși, de lașitate, în primul rând, iar pe urmă de naivitate și de necunoaștere elementară a sensului vieții.

12   În liniștea sălii de lectură, cititorii, aplecați asupra cărților sau a revistelor vechi și prăfuite, îi par a fi nu oameni, ci niște extensii bipede ale paginilor care le intră în minte: silențios și invizibil. Ca de fiecare dată când se pomenește în asemenea situații – prins între pereții spațiilor imense ale vechilor biblioteci – îl înfioară imaginea zecilor și sutelor de oameni care citesc fără să-și rupă privirile de pe paginile din fața ochilor, astfel că, în una și aceeași clipă, idei și cuvinte ascunse în volumele de pe masă se dezlipesc din texte savante, pătrunzând fără zgomot dincolo de osul alb al frunților bombate, cu pielea ușor încrețită și se aștern molcom între tâmplele frumoase și netede: exact așa cum i se întâmpla cândva și lui. Iată de ce, în asemenea clipe, el încearcă să uite de tâmpla lui concavă ca groapa în asfaltul din fața casei și de pielea frunții brăzdată de lipitoarea mistuitoare.

Nu poate nici să mănânce în preajma altor oameni. Îi este silă. Îi este de-a dreptul peste puterile lui sufletești să intre în vreun restaurant sau în niște cantine mai ieftine. Cum ar putea accepta oribila imagine a borșului cu sfeclă roșie și cu varză murată și a piureului bolovănos, pregătit noaptea din cartofi degerați, intrând pe gurile sleite ale celorlalți clienți flămânzi și dispărând, în acompaniamentul unor gogâlțuri lacome, în burțile lor nepotolite, fără saț, exact așa cum, aceleași bucate triviale sunt împinse de el, mai mult de nevoie, pe gură și încep să digere, acru, în stomacul lui perforat de un ulcer gastric perfid și laș?

Iar atunci când face dragoste cu Amalia, noaptea târziu și întotdeauna cu lumina stinsă, îi apare, obsedant, aceeași viziune fantasmagorică: tot așa un altcineva, iar odată cu acela și alte multe sute sau poate chiar mii de cupluri fac sex pe întuneric și bărbații ejaculează exact în clipa în care erupe și el. Amalia strigă ca o apucată, fiind prea slabă ca să-și stăpânească simțurile și să-și suprime intensitatea trăită în urma orgasmului eliberator, iar urletul ei se contopește cu alte sute sau poate chiar mii de mugete care acoperă etanș orașul ca un capac erotic.

13   Ozea se îndreaptă de spate, întoarce bilețelul pe o parte și pe alta, apoi recitește textul, bălmăjind nedeslușit cuvintele scrise de o mână tremurândă.

14   Du-te și ia-ți