Nu (de-aia) sunt o inspirație

De Alex Szöllö

Spuneți-i cum doriți, „cod al bunelor maniere”, „avertizor de demnitate”, dar Alex Szöllö vă pune în mâini un manual din „România educată” v.2.0 (oare în educație există studii de fezabilitate?) despre umanitate, văz, vizibilitate și holbat, accesibilizare, băgători de seamă, „bă, handicapatule”, egalitatea de șanse, terapie, frici, despre iubire necondiționată și ființe necuvântătoare, pasiuni, depășirea condiției, muzică, despre ce pare „bolnav” și „sănătos”, bullying, dizabilitate și neplata celor nșpe păcate. Pe o rampă cu înclinare adecvată, veți fi puși în situații diferite, povestite cu umor, nonșalant și cu credință, pentru a înțelege că există normalitate, nu neputință.

„Dacă există o categorie socială care să vorbească la modul cât se poate de concret, palpabil, despre nevoia pe care noi, oamenii, o avem unul de celălalt, cred că noi, persoanele cu dizabilități, suntem acea categorie. Și nădăjduiesc cu fiecare fibră a ființei mele că vom reuși dacă ne unim astfel încât să fim ascultați. Ascultați, nu doar auziți. Văzuți, nu doar priviți. Simțiți, nu doar atinși. Înțeleși, nu doar lăsați să vorbească. Suntem printre voi. Și vom fi mult timp de acum înainte. Ține de absolut fiecare dintre noi dacă acel timp va curge frumos, firesc, de la sine, sau va fi ciopârțit de bâlbe, pauze, gafe, stângăcii și pasatul pisicii-n curtea altuia de fiecare dată când ceva nu iese conform așteptărilor.” (Alex Szöllö)

„Știți care-i marea mea binecuvântare? Că printre cei din minoritate se numără oameni cu suflete a căror putere seamănă cu cea din sufletul regelui David în clipa bătăliei cu gigantul Goliat. Nu mă simt judecat, nu mă simt hărțuit, nu mă simt obligat în prezența lor să fiu altcineva, altceva, altcumva decât sunt în viața de zi cu zi. Iar asta înseamnă enorm pentru mine. Bucuria libertății de a fi noi înșine trebuie să caracterizeze prieteniile fiecăruia dintre noi. Cu sau fără dizabilități, rockeri, rapperi, depeșari, punkeri, metaliști, maneliști sau iubitori de folclor, albi, negri, creștini, evrei, musulmani, budiști, șintoiști, orice am fi, oameni suntem, și cred că trebuie să ne bucurăm de umanitatea noastră. Deplină. Cu bune, cu rele, cu toate dintre ele, și cu tot ce se întâmplă în jurul nostru.” (fragment)

Alex Szöllö (n. 1990, Timișoara) a studiat la Colegiul Național Bănățean (2006-2010), apoi la Universitatea de Vest din Timișoara (2010-2015), unde a fost licențiat în Limbi Moderne Aplicate; are un masterat în Studii Americane.
Este traducător literar, prezentând publicului român autori precum Gayle Forman, Dean Koontz și Clive Cussler. A debutat ca scriitor în 2018, cu romanul istorico-religios Eu, Baraba, apărut la Editura Datagroup, iar în 2019 a publicat la Libris Editorial Tupeu de creștin, culegere de eseuri creștine dedicate tinerilor. Fascinația față de romanele gotice cu protagoniști vizibil diferiți, precum Frankenstein, Fantoma de la Operă și bineînțeles Notre-Dame de Paris, l-au motivat să scrie romanul Quasimodo, apărut în 2021 la Editura Lebăda Neagră, cu care a adus în discuție, într-o manieră creativă și de impact, tema dizabilității.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Lebăda Neagră
• Data lansării: 21 ian. 2024
• ISBN: 9786303300115

Previzualizare carte

Preambul din suflet:

DESPRE DEPLINA UMANITATE. CU O SCURTĂ LĂMURIRE ASUPRA TITLULUI

La o privire de ansamblu asupra istoriei și evoluției omenirii, e deja firesc un cumul de reacții dintre cele mai diverse: de la uluire la frustrare, de la speranță la furie, de la teamă la curaj. Că râzi, că plângi, că strigi, că înjuri, că efectiv te copleșește lehamitea, e clar: ești om, ai capacitatea de a gândi și simți, precum și de a exprima articulat ceea ce gândești și simți.

Dintotdeauna, dacă ești vizibil diferit, ai să fii, însă, cel care STÂRNEȘTE reacții. Un rrom între non-rromi, un englez, american, afro-american, francez, neamț, arab și-așa mai departe între români va ieși imediat în evidență. Spun „între români pentru că scriu rândurile de față din România, născut și crescut aici, în ciuda contactului meu puternic (și cât se poate de indirect) cu spațiul anglosaxon. Însă, privind prin istorie, vedem limpede cât de primitori sunt oamenii – când dau măcar un pic de gustul puterii – cu cei vizibil diferiți de ei: Columb, marele descoperitor al Americii celei îndelung lăudate și spurcate-n aceeași măsură, a tăiat și-a spânzurat după pofta inimii printre „sălbaticii păgâni de pe proaspăt descoperitul continent; înaintea lui, romanii au persecutat creștini, numindu-i, culmea, atei, la un moment dat, pentru că nu acceptau să recunoască pe altcineva, în afara lui Hristos, ca fiind de origine divină, precum își considerau ei împărații; apoi, Inchiziția catolică a pornit vânători de vrăjitoare, fondate pe superstiții aberante; după care, veacuri mai încoace, regimurile totalitare au găsit țapi ispășitori pentru relele lumii în toți cei care nu cadrau cu-a lor ideologie strictă: știm bine, și dar-ar Domnul să nu uităm ce-au făcut naziștii cu evreii, rromii, homosexualii, persoanele cu dizabilități sau comuniștii cu creștinii, cu intelectualii, în genere.

Sunt, printre voi, oameni care deja mă știu. Poate mi-ați văzut interviurile, îmi urmăriți pagina de Facebook, mi-ați citit celelalte cărți. Vă mulțumesc c-ați avut răbdare cu un căpos impulsiv și ghidat cu preponderență de emoții, ca mine. Pentru cei care nu mă știu, vă zic cam așa: Alex Szöllö, proaspăt trecut de a treia decadă a vieții, sumă de contraste care, cumva, printr-un miracol aș putea zice, s-au armonizat într-un chip uluitor de fain. Încă mă mir, câteodată, cât de bine-mi merge pentru un tip care poate fi, atunci când își pune-n cap să fie, un arhidobitoc mega-căpos! Dar care-s contrastele alea? Aaa, da. Creștin convins, rocker declarat, cinefil fără pretenții, iubitor de animale, cu suflet de copil și posesor de creier semi-damblagit de paralizie cerebrală.

Deci, da! Sunt persoană cu dizabilități. Sau – în registru mai vechi și dinainte să fiu murdărit de toți ăia care s-au prins că, dacă spui cuvinte mai lungi, pari mai deștept – handicapat. Iar mănunchiul ăsta de gânduri sincere, spuse cât de verde-n față-mi permite negrul pe alb, vă va dărâma niște mituri legate de noi, mituri pe care poate vi le-a înrădăcinat felul în care v-am fost prezentați de-a lungul anilor. Mituri care pot avea și laturi pozitive, și negative. Țineți minte, voi, cei/cele care citiți aceste rânduri, că orice miros puternic, fie că-i frumos sau urât, vă afectează. La fel cum pe mine unul mă afectează și crucile făcute repede când trec pe lângă cineva, și privirile piezișe, și cuvântul „handicapat folosit în armonioasă conjuncție cu nivelul submarin al vocabularului unor indivizi pestriți, și avalanșa de complimente ca glazura de pe gogoașă („Ești o inspirație/un erou/o lecție de viață/ți-ai depășit condiția!). Toate astea, în ochii mei, arată clar un singur lucru: nu avem încă dezvoltată pe deplin capacitatea de a interacționa în mod firesc, neforțat, aș zice chiar nescremut, cu o persoană cu dizabilități, indiferent care-ar fi acele dizabilități! Și sper ca prin ceea ce am să scriu aici să zgudui întrucâtva niște paradigme ba învechite, ba maimuțărite de prin străinătăți, care încurcă rău de tot lucrurile, oricât de tare pare că le-ar ajuta! Cartea asta – căci, da, am toată încrederea, de-acum, că va fi o carte – este rodul unor bâlbe, gafe, timpi morți, frustrări, confruntări cu toată mocirla confuză a cumulului de mentalități vetuste cu care eu și cei din preajma mea ne-am confruntat de-a lungul anilor. Și sper să fie un rod din care voi să mușcați cu poftă și-al cărui gust să vă dea ghes pe calea firescului în raportarea la noi. Căci, cum ziceau romanii, în momentele-n care nu zăceau ghiftuiți și țepeni de beți pe sub mesele de benchetuială-n stil mare, oameni suntem, și nimic din ceea ce e omenesc nu ne e străin. Ca ultim gând al acestei prime părticele din cărțulia asta, vă spun așa: dacă după ce-o citiți, veți vrea fie să-mi strângeți mâna, fie să-mi trageți un pumn în moaca de tocilar damblagit, vă rog din toată inima, făceți-o fără mănuși! Căci numai prin asumare deplină se recunoaște desăvârșita umanitate a celui de lângă voi! Și mai țineți minte atât: inspirația e o chestiune de alegere, eroii mor sau pierd părți din ei pentru un ideal mai mare, iar o „condiție" ca dizabilitatea te însoțește la fiecare pas, oftat, căscat, pârț, trosnet de oase, durere de genunchi, coate, cap, înjurătură la adresa vremii-n schimbare și așa mai departe. Cu mult curaj și cu deplină asumare, înainte dar!

Alex Szöllö,

alergic la clișee prost uzitate.

Capitolul 1

CÂTE CEVA DESPRE VĂZ, VIZIBILITATE ȘI HOLBAT

Dacă-mi știți stilul de a scrie și vorbi, mă știți drept un tip căruia-i place sinceritatea, franchețea, chiar. Deci am să deschid cartea asta… cum altfel decât sincer? Nicicum altfel, vă zic eu! Așadar și prin urmare: vă înțeleg. Vă înțeleg perfect, pe voi, cei familiarizați cu Epoca de Aur a preaiubitului și stimatului Tovarăș, cârmaci al țării, pe vremea căruia, spun unii dintre voi, era mult mai bine. Viziunea profund utopică a sus-numitului Tovarăș n-avea loc, în măreția ei, de cei vizibil diferiți. Așa că vă înțeleg tendința de a vă opri câteodată subit din drumul vostru spre a ne onora pe mine și pe cei asemenea mie cu câte-o privire fixă, iscoditoare. Însă nu înțeleg de ce rămâneți la ea, și eventual la câte-o cruce făcută repede. Mi-au dat colții de confrate al lui Dracula? Mă venerați ca pe moaște? Sunt trimisul Domnului sau al Ăluia de la Subsol cu podeaua cu încălzire mult peste nivelul obișnuit? Pe bune, ăsta-i un aspect pe care nu-l înțeleg.

La modul serios, însă, fiți conștienți de un lucru: darul liberei exprimări este unul absolut neprețuit, și tare cred c-ar fi păcat să nu profitați de el, mai ales că Tovarășul fuse și se duse, și se duse destul de categoric, că ne lăudăm că, de când nu mai e, suntem liberi ca pasărea cerului. Pe bune? Atât de liberi, că ne pierdem cu firea imediat ce vedem o persoană vizibil diferită și nu ne gândim că, nu știu… E DEPLIN UMANĂ? Că-i putem vorbi? Zâmbi? Spune-o glumă? Serios?! Nu ne trece asta prin minte? Maaamă, și eu care credeam că ne place libertatea!

Nu cred că mai e nevoie să vă spun de câte ori mi s-a întâmplat deja ultrapenibilul scenariu în care ies, ca orice om cu norocul de a avea pasiuni și gusturi, dar și timp liber în care să și le cultive, undeva, în oraș, și sunt nevoit să fac față unui adevărat asalt de priviri fixe, la care, sincer vă spun, habar n-am cum să reacționez. Pentru că, ghiciți ce? Comunicați pe jumătate. Adicătelea se vede că vreți ceva, dar nu se vede și ce vreți, lucru care pe mine unul mă umple de-o confuzie care nu își are locul în comunicarea firească dintre oameni.

Nu, nu sunt „suferind de-o boală rară" sau ceva de soiul ăsta. Paralizia cerebrală, cu toată pleiada ei de forme și manifestări, afectează fiecare dintre cele șaptesprezece milioane de persoane ce-o au în mod unic, dar asta nu înseamnă că sunt singurul individ cu paralizie cerebrală pe care l-ați văzut, deci știu sigur că n-am o alură de Ales de prin filmele și romanele fantasy, n-am nimic în comun cu legendarul rege Arthur, iar de Harry Potter mă apropie doar faptul că-s ochelarist. În rest, aș putea semăna cu el doar dacă se ia-n considerare o trântă sănătoasă de pe mătură.

Oare, totuși, nu v-ar fi mai ușor ca atunci când vă îndreptați privirile spre mine și vedeți două mâini, două picioare, două urechi (vă jur, am impresia că „prind bulgarii cu chestiile astea), doi ochi și-o gură să vă încredințați cu de-la-sine și de-la-liberul-vostru-arbitru putere că sunt om și nimic omenesc nu mi-e străin, și să îmi puneți orice întrebare vă trece prin minte? Vă dau scris: prefer orice fel de întrebare unei priviri fixe, insistente și care, de fapt și de drept, nu spune nimic. Nu vă ascund că, la un moment dat, prin adolescență, într-o vacanță pe litoral fiind, la ieșirea dintr-un restaurant, o întreagă familie, formată din mamă, tată și un fiu adolescent, s-a oprit în ușa localului și efectiv s-a holbat la mine de parc-aș fi fost unul dintre cimpanzeii, macacii, tigrii sau cămilele cu care se pozau turiștii pe plajă, nu un tip cu cea mai comună dizabilitate din naștere la nivel mondial. Moment în care, bineînțeles, iritat de toată situația, i-am zis de la obraz: „Puștiule, nu știu ce vrei tu să faci, dar eu vreau să trec, și nu pot. De tine! Și s-a ajuns tot în punctul din care și puștiul, și familia lui au plecat: tăcere tensionată, de puteai s-auzi melodia aia fluierată din Bunul, Răul și Urâtul, emblematicul film western, și dacă n-ai fi fost atent la context, mai că nu te-ai fi așteptat să-ncepem să ne duelăm aidoma unor cowboy.

Pe de altă parte, îmi plac copiii care vin, se uită și întreabă. Dacă vreți să învățați de la cineva cum să interacționați cu noi, pe bune vă spun, pe ei să vi-i luați de profesori. La fel de pe bune vă spun că eu unul i-aș face pe toți doctor honoris causa în interacțiunea firească, neforțată, cu persoanele cu dizabilități. Și știți de ce? Deoarece mi-am dat seama că ei sunt singurii care-o fac ca la carte, deși mulți sunt la vârsta la care abia au descoperit bucuria primelor lecturi. Au înțeles lucrul esențial: când ești curios și nu știi, ÎNTREBI! Vă spun cu mâna pe inimă, nu există întrebări tâmpite, există oameni tâmpiți. Și, da, sunt conștient cât de nepoliticos par spunând lucrul ăsta, însă când realitatea e că, pe măsură ce trece vremea, unii dintre semenii noștri ating noi și amețitoare culmi ale ghiolbănismului mioritic, nu am cum s-o cosmetizez. Așa că, dacă aveți copii și-i vedeți că pun orice fel de întrebări unei persoane cu dizabilități, VĂ ROG, nu-i certați și, ferească Dumnezeu!, nu-i loviți. Nu privați niciodată un copil de dorința de a învăța lucruri noi despre lumea care-l înconjoară. Pentru că, mai ales în ziua de azi, v-o spun sincer, pe voi înșivă vă privați de asta dac-o faceți.

Sigur s-a înțeles din ce-am spus mai sus că unele dintre cele mai faine, spontane și emoționante interacțiuni pe care le-am avut de când mă știu au fost cele cu copiii. N-am să o uit niciodată pe puștoaica îndrăzneață care mergea pe role și care, întâlnindu-se întâmplător pe stradă cu mine și cu mama, m-a întrebat dacă vreau să probez niște role. După răspunsul mamei cum că eu nu pot proba role, a venit o fază antologică, de povestit nepoților. Privind-o drept în ochi, puștoaica a răspuns cât se poate de hotărât, cu mâinile-n șolduri și postura perfect dreaptă, ca de semn de exclamare: „Cu el vorbesc, nu cu tine!" Și vă spun cât se poate de sincer că, până când nu s-a convins din gura mea că nu am eu ce să caut pe role, puștoaica nu s-a clintit din loc.

Treceam la un moment dat pe stradă, îndreptându-mă spre banca de la colțul blocului unde locuiau bunicii cu care am stat în copilărie. Văzându-mă cu mama de mână, o puștoaică din vecini, dintr-o ceată zglobie, strigă la ceilalți: „Băăăă! Faceți loc, băăăă, că vine Alex! Întrebând pe bună dreptate care Alex e ăla care vine, ceilalți pici au primit un răspuns cu o logică tipic copilărească beton: „Alex ăla bătrânu’, care nu poate să meargă!

Vedeți, deci? Pentru ei nici măcar nu aveam vreo „problemă de sănătate, vreo „dizabilitate, nimic. Eram doar „Alex Bătrânu’", iar mersul meu de rață șuie în ritm de melc turbat era o urmare firească a senectuții mele de… puști de treișpe-paișpe ani la vremea aia. Pe bune, provoc un adult, care se chinuie de multe ori să transmită că are o întrebare și nu-i iese nicicum, să vină cu ceva mai tare de-atât. N-o să vedeți!

La fel de tare a fost mega-simpaticul copilandru mulatru, musulman, de vreo zece ani, care și-a întrebat mama, văzându-mă la plimbare cu bunica, de ce merg așa ciudat. Spre marea cinste a mamei lui, a știut exact cum să-i răspundă: „Vrei să știi? Întreabă-l pe el, nu pe mine!" Și fiți atenți. Puștiul se apropie, cu un aplomb din ăla serios întipărit pe figură, de-ai fi zis că urmează să dea mâna cu Nelson Mandela, nu cu un adolescent cu dizabilități, îmi strânge mâna și dă să mi-o atingă cu fruntea, semn musulman de prețuire pentru clericii lor, dacă nu mă înșel. Nu l-am lăsat, neîmpărtășindu-i religia, dar credeți-mă când vă spun că în vecii vecilor nu m-aș fi așteptat la o reacție mai încărcată de profunzime, empatie și maturitate din partea unui copil de vârsta aia. Drept dovadă, nu mai știu anul în care mi s-a întâmplat, fiecare gest al copilului ăluia către mine mi-a rămas întipărit cu o precizie de ceas elvețian. Fiindcă mi-a arătat că, da, se poate. Într-o lume prea adesea concentrată pe coajă, se poate, încă, să fii conștient că ești menit să fii plin de miez. Să pui omul înainte de orice. De sex, gen, orientare politică, sexuală, culturală, religioasă, culoarea pielii ori dizabilitate. Asta au învățat copiii ăștia. Să fie OAMENI și să se poarte ca OAMENII între OAMENI. Și de asta avem nevoie. Pe asta ne e clădit viitorul. Nu pe holbat.

Capitolul 2

ACCESIBILIZAREA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Ca români, spunem adesea despre un loc că e accesibil, luând ca punct de referință prețul. Și, da, e un criteriu valid, însă accesibilitatea, așa cum o știu eu unul bine, și-s sută la sută convins că mai sunt mulți în situația mea în țara noastră dragă, se poate referi și la cât de bine se raportează un anume loc la dizabilitate. Țineți-vă bine, puneți-vă centura, că mă descarc!

Cred că a spune că România nu e deloc prietenoasă cu cei cu dizabilități, din punctul de vedere al accesibilității, e nu puțin spus, ci mai nimic. Trăim într-o țară și într-o societate care pare să vrea cu tot dinadinsul să arate tuturor că n-are loc de noi, și, credeți-mă pe cuvânt, nu spun asta tânguindu-mă și trăgându-mi nasul în timp ce privesc în față cu ochi mari și umezi, de cocker spaniel. O spun constatând-o după treizeci de ani de experiență ca persoană cu dizabilități, în care am avut un drum mai plin de hârtoape decât unul de-ăla de țară pentru care plătești rovinietă, deși singura certitudine pe care o ai e c-o să te hurducăi de toți banii. O știu, c-am simțit-o-n fiecare oscior.

O să-mi încep tirada cu ce e cel mai evident: rampele. Deja sunt peste tot. Și, da, în teorie, ar trebui să fie un lucru bun. Însă ce te faci când sunt puse exact ca oaia-n cărare, și mai sunt și înguste ca trompa unui țânțar? Că-n cazul ăsta nu te-ajută la nimic. Sunt exact apă de ploaie. Cum poate urca cineva într-un cărucior pe o asemenea rampă, când ea pare a fi făcută să încurce și-un om cu capacitatea de a-și folosi pe deplin trupul? Sau, și mai bine: ce te faci când clădirea în care vrei s-ajungi are rampă la intrare și-atât? Nimic care să-ți ofere acces în clădire după ce-ai trecut de rampa aia. Și te trezești în situația ultrajenantă în care ești nevoit să stai și să te zgâiești la o clădire frumoasă, într-adevăr, impresionantă estetic, arhitectural și din orice alt punct de vedere, dar în care ți-e limpede că nu poți să faci nimic?

Nu vreau să pozez într-un elitist de-ăla cu frac și papion, care-ascultă numai operă și și-ar petrece fiecare weekend acolo. Însă nu pot să spun că-mi displac spectacolele de teatru, operă, musical și așa mai departe. Și poate, într-o zi, am chef să văd Scripcarul pe acoperiș. Mă duc la operă, trec de rampă, intru-n clădire și ce zic?

„Maaamă, ia uite ce coloane faine și ce trepte faine au pus oamenii ăștia aici! Ce fain ar fi să pot să le urc pe toate, așa, ca Rocky Balboa la antrenament! Păcat că nu pot!"

Sunt autor, deci am o legătură strânsă, profundă și călduroasă cu lumea cărții. Ce bucurie mai mare pentru unul ca mine decât să se afle într-o librărie MARE de tot, nu-i așa? Ei, ce mă fac io când librăria aia MARE de tot din centrul orașului are mai toate cărțile la etajul superior, la care se-ajunge pe-o scară MARE de tot, în spirală, care pentru mine-i Everest? Sunt nevoit să mă mulțumesc cu a vedea colecția de vinuri, ceaiuri, jurnale, cărți pentru copii și de dezvoltare personală. Fie-mi cu iertare, dar dacă mă interesau vinurile și ceaiurile, mergeam la o vinotecă sau la o ceainărie. Sunt într-o librărie, deci logica elementară dictează faptul c-am venit pentru cărți! Cum ajung la ele? Nicicum, în situația dată, vă spun sigur! Trebuie s-o trimit pe mama, sau pe oricine se-ntâmplă să mă însoțească, să întrebe dacă un titlu care mă interesează este în stocul librăriei. Ceea ce e aiurea, pentru că reprezintă un scărpinat la urechea stângă cu mâna dreaptă. Cred cu toată tăria că, atât timp cât avem capacitatea de a dezvolta gusturi, hobby-uri, pasiuni, și noi, persoanele cu dizabilități, avem dreptul să căutăm încurajarea de a le cultiva.

Vrei să mergi într-o vacanță? Fain, relaxare, deconectare, tot… ai vrea tu, așa-i? Pe trudă! Dacă nu găsești o cameră la parter, cel mai probabil o să fie un hei-rup continuu pentru cine te însoțește. Pentru