In cautarea copacului-mama: Sa descoperim intelepciunea padurii

De Suzanne Simard

Bestseller New York Times
Autoarea ne introduce în lumea ei, lumea profundă a copacilor, ale cărei adevăruri fascinante și vitale ni le dezvăluie: copacii nu sunt o simplă sursă de cherestea, ci formează un întreg cerc al vieții. Pădurile sunt creaturi sociale, cooperante, conectate prin rețele subterane prin care își comunică vitalitatea și vulnerabilitățile, în comunități nu foarte diferite de ale noastre.
Într-un stil accesibil și însuflețitor, Simard descrie modul în care au evoluat copacii trăind unii lângă alții timp de sute de ani, cum învață și își adaptează comportamentul, cum își recunosc vecinii, cum concurează și cooperează unii cu alții în moduri sofisticate –caracteristici atribuite inteligenței de tip uman, trăsături care reprezintă esența societăților civile. În centrul tuturor se află copacii-mame: acele forțe misterioase care conectează și susțin toate plantele din jurul lor.
Dar autoarea scrie și despre viața ei: un copil născut și crescut printre țapinari, în pădurile din Columbia Britanică și un adult care a ajuns să iubească și să respecte copacii. Povestindu-și aventura științifică, ea scrie de fapt despre propria călătorie și ne face să înțelegem că dincolo de date și tehnologii există o curiozitate științifică profund umană, care își dorește să înțeleagă cine suntem și care este locul nostru în lume.

• Limbă: Română
• Editor: Lifestyle Publishing
• Data lansării: 28 sept. 2023
• ISBN: 9786067894028

Previzualizare carte

Introducere

Conexiuni

Timp de generații, familia mea și-a câștigat existența tăind păduri. Supraviețuirea noastră a depins de acest negoț umil.

Aceasta este moștenirea mea.

Și eu am doborât câțiva copaci la viața mea.

Dar nimic nu trăiește pe planeta noastră fără moarte și descompunere. Din ele țâșnește viață nouă, iar această renaștere va produce o nouă moarte. Această spirală a vieții m-a învățat și să semăn semințe, să plantez lăstari, să protejeze puieții, să devin o parte a acestui ciclu. Pădurea în sine face parte din niște cicluri mai ample, precum formarea solului, migrarea speciilor și circuitul apei în natură. Sursa aerului curat, a apei cristaline și a hranei sănătoase. Există o anumită înțelepciune în procesul prin care natura oferă și primește: acordurile ei tacite și căutarea echilibrului.

Este manifestarea unei generozități extraordinare.

Încercarea de a rezolva misterele care fac pădurile să supraviețuiască și modul în care sunt ele legate de pământ, foc și apă m-au transformat într-un om de știință. Am privit pădurea și am ascultat. M-am dus acolo unde m-a împins curiozitatea, am ascultat poveștile familiei și pe cele ale comunității mele și am învățat de la cercetători. Pas cu pas, taină cu taină, am folosit tot ce știam pentru a deveni detectivul care caută să identifice sursele de vindecare a lumii naturale.

Am fost norocoasă să devin una dintre primele femei dintr-o nouă generație care lucrează în industria cherestelei, dar ceea ce am descoperit nu erau lucrurile pe care le înțelesesem din copilărie. În schimb, am găsit peisaje vaste lipsite de copaci, soluri pustiite de complexitatea naturii, o duritate persistentă a elementelor naturii, comunități fără copaci bătrâni, ceea ce îi face pe cei tineri deosebit de vulnerabili, și o abordare industrială care părea incredibil de prost direcționată. Industria declarase război acelor părți ale ecosistemului — plantele luxuriante și copacii cu frunze mari, rozătoare, insecte culegătoare și dăunători — care erau considerate concurente și parazite pentru culturile ce aduc profituri, dar despre care am descoperit că erau necesare pentru vindecarea pământului. Întreaga pădure — esențială pentru existența și logica universului, din punctul meu de vedere — suferea din cauza acestei dereglări și din acest motiv suferea și tot ce se afla în jur.

Am pornit în expediții științifice pentru a-mi da seama unde am greșit atât de mult și pentru a descoperi misterele prin care pământul s-a reparat singur atunci când a fost lăsat în pace, după cum am observat că se întâmpla atunci când strămoșii mei recoltau cu mai multă grijă. În timp, a devenit surprinzător, aproape straniu, modul în care activitatea mea se desfășura în paralel cu viața mea personală, întrepătrunse la fel de profund ca părțile ecosistemului pe care îl studiam.

În scurt timp copacii mi-au dezvăluit secrete uluitoare. Am descoperit că se află într-o rețea de interdependență, legați printr-un sistem de canale subterane, prin care simt, se conectează și relaționează cu o complexitate și o înțelepciune străvechi, care nu mai pot fi negate. Am realizat sute de experimente, în care o descoperire conducea către alta și în urma acestei aventuri am dezvăluit lecțiile comunicării dintre copaci, ale relațiilor care creează o adevărată societate silvică. La început dovezile au fost extrem de controversate, dar se știe că acum studiile sunt riguroase, recenzate și publicate pe scară largă. Nu este vorba despre povești, toane, inorogi fermecați și ficțiunea din vreun film american.

Aceste descoperiri contestă multe dintre practicile de management care amenință supraviețuirea pădurilor noastre, mai ales pe măsură ce natura se luptă să se adapteze la o lume în încălzire.

Căutările mele au început dintr-un punct de preocupare profundă față de viitorul pădurilor noastre, dar s-au transformat într-o curiozitate puternică pe măsură ce un indiciu conducea către altul, sugerând că pădurea este mai mult decât un grup de copaci.

În căutarea adevărului, copacii mi-au dezvăluit receptivitatea și puterea lor de reacție, legăturile și conversațiile lor. Ceea ce a început ca o moștenire și apoi cămin al copilăriei, mângâiere și aventură în vestul Canadei s-a transformat într-o înțelegere mai profundă a inteligenței pădurii și, mai departe, într-o analiză a modului în care putem redobândi respectul pentru această înțelepciune și ne putem vindeca relația cu natura.

Unul dintre primele indicii a apărut în timp ce analizam mesajele pe care copacii și le transmiteau între ei printr-o rețea subterană criptică de ciuperci. Atunci când am urmărit calea clandestină a conversațiilor, am aflat că această rețea se regăsește în întregul pământ din pădure, legând toți copacii într-o constelație de grupuri și legături fungice. O hartă grosieră a indicat, în mod surprinzător, că arborii cei mai mari și mai bătrâni sunt sursele legăturilor fungice care au ca scop regenerarea plantulelor. Și nu doar atât: ei se conectează și cu toți vecinii — tineri și bătrâni —, servind drept puncte de legătură pentru o întreagă rețea complicată de fire și sinapse, și noduri. Vă voi conduce în această călătorie care dezvăluie cel mai șocant aspect al acestui tipar, și anume acela că prezintă similitudini cu creierul uman. Astfel, arborii tineri și bătrâni simt, comunică și își răspund unii altora emițând semnale chimice. Substanțe chimice identice cu neurotransmițătorii umani. Semnale create de ioni care se transmit în cascadă prin membranele ciupercilor.

Copacii mai bătrâni pot discerne care plantule aparțin speciei lor.

Copacii bătrâni îi hrănesc pe cei tineri și le oferă hrană și apă așa cum facem și noi cu copiii noștri. Este suficient cât să te facă să te oprești, să inspiri profund și să meditezi la natura socială a pădurii și la importanța sa vitală pentru evoluție. Rețeaua de ciuperci pare să conecteze copacii, pentru ca aceștia să își mențină vitalitatea. Și mai mult decât atât: acești copaci bătrâni au grijă ca niște mame de copiii lor.

Copacii-mame.

Atunci când copacii-mame — grupurile maiestuoase care se află în centrul comunicării, protecției și înțelepciunii pădurii — mor, ei își transmit înțelepciunea propriei specii, generație după generație, împărtășind cunoștințele privind ce este util și ce este dăunător, cine este prieten și cine este dușman, dar și despre modalitățile de adaptare și supraviețuire într-un mediu în continuă schimbare. Asta fac toți părinții.

Cum este posibil ca ei să transmită semnale de avertisment, mesaje de recunoaștere și de siguranță la fel de rapid ca printr-o conversație telefonică? Cum se ajută reciproc în vremuri de restriște și boală? De ce prezintă comportamente asemănătoare oamenilor și de ce acționează ca niște societăți civile?

După o viață întreagă petrecută ca detectiv al pădurii, percepția pe care o am despre păduri s-a schimbat complet. Cu fiecare nouă descoperire, pătrund mai adânc în secretele pădurii. Dovezile științifice sunt imposibil de ignorat: pădurea este capabilă de înțelepciune, sensibilitate și vindecare.

Aceasta nu este o carte despre cum putem salva copacii.

Aceasta este o carte despre cum copacii ne-ar putea salva pe noi.

Capitolul 1

Fantome în pădure

Mă aflam singură în ținutul urșilor grizzly, dârdâind din cauza zăpezii de iunie. Aveam 20 de ani, un pic de experiență și o slujbă sezonieră la o companie de cherestea din sălbaticii munți Lillooet din vestul Canadei.

Pădurea era umbroasă și cufundată într-o tăcere mormântală. Și, unde mă aflam eu, plină de fantome. Una plutea direct către mine. Am deschis gura ca să țip, dar nu a ieșit niciun sunet. Îmi simțeam inima în gât în timp ce încercam să redevin rațională, apoi am izbucnit în râs.

Fantoma nu era decât o ceață groasă care se rostogolea printre copaci, învăluindu-și tentaculele în jurul trunchiurilor. Nu existau spirite, ci doar copacii zdraveni de care mă ocupam eu. Copacii erau doar copaci. Și totuși, pădurile canadiene mi s-au părut întotdeauna bântuite, mai ales de către strămoșii mei, cei care au apărat ori au cucerit pământurile, care au venit să taie, să ardă și să planteze copacii.

Se pare că pădurea nu uită niciodată.

Chiar și atunci când am dori să ne uităm păcatele.

Era deja pe la jumătatea după-amiezii. Ceața se strecura printre grupurile de brazi subalpini, dându-le o anumită strălucire. Picături care reflectau lumina conțineau în ele lumi întregi. Crengile erau încărcate de muguri noi de un verde-smarald peste o haină de ace de jad. O minunăție, tenacitatea aceasta a mugurilor de a reînvia în fiecare primăvară, de a saluta cu exuberanță zilele tot mai lungi și vremea tot mai caldă, indiferent de greutățile cauzate de iarnă. Mugurii creați să se transforme în frunzele primordiale, în armonie cu culoarea crudă a verilor anterioare. Am atins câteva ace moi, mângâiată de catifelarea lor. Stomatele lor — orificiile acelea mici care absorb dioxidul de carbon care se combină cu apa pentru a produce zaharuri și oxigen pur — pompau aer proaspăt pe care eu să îl înghit cu poftă.

Cuibăriți lângă copacii mai bătrâni, înalți și muncitori stăteau puieții adolescenți, de care se sprijineau lăstarii și mai tineri, toți înghesuiți unii în alții așa cum fac familiile atunci când este frig. Sulițele brazilor bătrâni și ridați se înălțau către cer, adăpostindu-i pe ceilalți. Așa cum mama și tata, bunicile și bunicii m-au protejat pe mine. Dumnezeu știe că am avut nevoie de tot atât de multă îngrijire ca o plantulă, având în vedere că intram mereu în belele. Când aveam 12 ani, m-am cățărat pe o salcie care atârna deasupra râului Shuswap ca să văd cât de sus pot urca. Am încercat să mă întorc, dar am alunecat și am căzut în apă. Bunicul Henry a sărit în barca de lemn făcută manual și m-a apucat de gulerul tricoului, chiar înainte de a dispărea în torent.

Aici, în munți, zăpada era mai înaltă decât un mormânt, timp de nouă luni pe an. Copacii mă întreceau cu mult, deoarece ADN-ul lor era creat astfel încât să se poată dezvolta în pofida condițiilor extreme ale climei continentale, care pe mine m-ar fi distrus. Am mângâiat creanga unui copac mai bătrân, ca să îmi arăt recunoștința pentru că proteja vlăstarele mai vulnerabile, care găzduia un con căzut în cotul unei crengi.

Mi-am tras căciula peste urechi în timp ce mă îndepărtam de drumul forestier pentru a mă adânci mai mult în pădure, prin zăpadă. Deși mai erau doar câteva ore până la căderea nopții, m-am oprit pe un buștean victimă a ferăstraielor care creaseră poteca. Suprafața palidă și rotundă a capătului tăiat dădea la iveală inelele de creștere la fel de fine ca niște gene. Lemnul tânăr, gălbui, celulele primăvăratice pline cu apă erau încercuite de celulele de un brun-închis ale lemnului mai bătrân format în august, când soarele este puternic și se instalează seceta. Am numărat inelele, marcând fiecare deceniu cu un creion: copacul avea vreo 200 de ani. Mai mult de dublul anilor pe care propria mea familie i-a trăit în aceste păduri. Cum au făcut față copacii ciclurilor schimbătoare ale dezvoltării și stagnării și cum s-au comparat acestea cu bucuriile și greutățile pe care le-a trăit familia mea în tot acest timp? Unele inele erau mai late — pentru că arborele a crescut mult în anii ploioși sau poate în anii călduroși după ce un copac vecin a pierit —, iar altele erau aproape prea subțiri pentru a fi zărite, pentru că a crescut mai încet în vreme de secetă, într-o vară rece sau în alte condiții de stres. Acești copaci au supraviețuit unor perioade climatice dificile, concurenței sufocante și incendiilor devastatoare, dezechilibrelor create de vânt sau de insecte, eclipsând de departe colonialismul, războaiele lumii și vreo duzină de prim-miniștri care s-au perindat de-a lungul istoriei familiei mele. Ei au fost strămoșii strămoșilor mei.

Cu cortul la lacul Shuswap lângă Sicamous, Columbia Britanică, 1966. De la stânga la dreapta: Kelly, 3 ani; Robyn, 7 ani și mama, Ellen June, 29 de ani; eu am 5 ani. Am ajuns acolo în Fordul nostru Meteor din 1962 după ce am scăpat ca prin urechile acului de o cădere de pietre pe autostrada Trans-Canada; pietrele cădeau de pe munte direct prin fereastra mașinii și aterizau în poala mamei.

O veveriță vorbăreață alerga pe buștean, avertizându-mă să nu mă apropii de ascunzătoarea ei secretă de semințe care se afla la baza ciotului. Eram prima femeie care lucra pentru compania de exploatare forestieră, un rol într-o industrie dură și periculoasă care începea să își deschidă ușile câte unei studente. Cu câteva săptămâni în urmă, în prima zi de muncă, vizitasem o zonă defrișată — o zonă unde copacii fuseseră complet tăiați pe o parcelă de treizeci de hectare — împreună cu șeful meu, Ted, pentru a verifica dacă răsadurile noi fuseseră plantate conform reglementărilor guvernamentale. El știa cum trebuie plantat sau nu un copac, iar abordarea lui blândă îi determina pe muncitori să lucreze până la epuizare. Ted avusese răbdare cu stânjeneala mea cauzată de faptul că nu știam diferența dintre plantarea la adâncime și plantarea rădăcinii în „J", dar am privit și am ascultat. Destul de repede, mi s-a încredințat sarcina de a evalua plantațiile indicate, adică lăstarii plantați pentru a înlocui copacii tăiați. Nu aveam de gând să o dau în bară.

Pădure tropical-temperată din ținuturile unde au copilărit

mama și tata în Columbia Britanică.

Plantația de azi mă aștepta dincolo de această pădure seculară. Compania tăiase o parcelă vastă de brazi bătrâni subalpini catifelați și plantase lăstari de molid țepos în primăvara trecută. Sarcina mea era să verific cum evoluează puietul. Nu reușisem să o iau pe drumul forestier către poieniță, deoarece fusese distrus de precipitații — mană cerească, întrucât am putut face un ocol pe lângă minunățiile astea învăluite în ceață, dar m-am oprit când am dat de un morman de excremente proaspete de urs grizzly.

Ceața continua să drapeze copacii și aș fi putut jura că ceva se mișca încet în depărtare. M-am uitat mai bine. Erau formațiunile de un verde-pal ale lichenilor denumiți barba-moșului din cauza modului în care se leagănă pe crengi. Licheni bătrâni care se dezvoltă mai ales pe copaci bătrâni. Am apăsat butonul claxonului pentru a alunga spectrul urșilor. Moștenisem teama de urși de la mama care era copil atunci când bunicul ei, străbunicul meu Charles Ferguson, a împușcat și a ucis un urs care mai avea câțiva centimetri și ar fi sfâșiat-o pe verandă. Străbunicul Charles a fost un pionier de la începutul secolului XX în Edgewood, avanpost în valea Inonoaklin, de-a lungul lacurilor Arrow din bazinul Columbia, în Columbia Britanică. Cu topoare și cai, el și soția lui, Ellen, au curățat terenul populației Sinixt, unde s-au stabilit pentru a cultiva fân și a crește vite. Se știa că Charles se lupta cu urși și împușca lupii care încercau să îi omoare găinile. El și Ellen au crescut trei copii: Ivis, Gerald și pe bunica mea, Winnie.

M-am târât peste bușteni acoperiți de mușchi și ciuperci, inhalând ceața permanentă. Pe un buștean se afla o mare de ciuperci Mycena care împânziseră fisurile din lemn pe toată lungimea, înainte de a se răspândi pe o zonă de rădăcini care se micșorau până la dimensiunea unor fuioare putrede. Mă preocupa rolul pe care rădăcinile și ciupercile îl au în sănătatea pădurilor — armonia lucrurilor mici și mari, inclusiv cea a elementelor ascunse și ignorate. Fascinația mea pentru rădăcinile copacilor începuse încă din copilărie, când eram uimită de puterea irepresibilă a plopilor și sălciilor pe care părinții mei îi plantaseră în curtea din spate, atunci când rădăcinile lor masive au fisurat fundația beciului, s-au înclinat peste cușca câinelui și au ridicat trotuarul. Mama și tata discutau cu îngrijorare despre măsurile pe care le puteau lua în problema pe care o creaseră neintenționat pe micul nostru teren, în încercarea de a recrea atmosfera copacilor care înconjurau casele în care copilăriseră. Priveam cu spaimă în fiecare primăvară cum o mulțime de plantule apăreau din semințele plopilor în mijlocul halourilor de ciuperci care se răspândeau în jurul bazei copacilor și m-am îngrozit, pe când aveam 11 ani, când municipalitatea a instalat o țeavă care scuipa apă spumoasă în râul de lângă casă, acolo unde apele reziduale au ucis plopii care creșteau de-a lungul malului. Mai întâi s-au subțiat vârfurile coroanelor, apoi un mucegai negru a apărut în jurul trunchiurilor brăzdate, iar până în primăvara următoare copacii măreți erau morți deja. Nu au mai crescut plantule noi în mijlocul apelor gălbui. I-am scris primarului, dar nu am primit răspuns la scrisoarea mea.

Am cules una dintre ciupercile micuțe. Pălăriile sub formă de clopot ale Mycena erau maro-închis în centru și deveneau de un galben transparent către margini, dezvăluind lamelele de dedesubt și piciorul fragil. Tulpinile își aveau rădăcinile în adânciturile din scoarță, ajutând bușteanul să putrezească. Aceste ciuperci erau atât de delicate, încât părea imposibil că ar putea descompune un buștean întreg. Dar eu știam că pot. Plopii aceia morți de-a lungul râului din copilăria mea căzuseră, iar de-a lungul scoarței lor subțiri și crăpate apăruseră ciuperci. În câțiva ani, fibrele spongioase ale lemnului putred au dispărut complet în pământ. Aceste ciuperci au dezvoltat o modalitate de a descompune lemnul eliberând acizi și enzime și folosindu-și celulele pentru a absorbi energia și nutrimentele lemnului. Am sărit de pe buștean, am aterizat cu crampoanele bocancilor în praf, ținându-mă apoi de mănunchiurile de puieți de brad pentru a putea urca panta. Puieții găsiseră un mod de a se poziționa între lumina soarelui și umezeala zăpezii care se topea.

O ciupercă Suillus — ghemuită lângă un lăstar care crescuse în urmă cu câțiva ani — avea o pălărie ca o clătită solzoasă cafenie peste interiorul galben și poros și o tulpină cărnoasă care dispărea în sol.

Ciuperci-clătită (Suillus brevipes)

În timpul unei ploi puternice, ciuperca ieșise de sub rețeaua densă de filamente fungice ramificate care se aflau adânc înrădăcinate în solul pădurii. Ca o căpșună care dă rod din sistemul ei vast și complex de rădăcini și mlădițe. Cu un stimulent de energie de la filamentele subterane, pălăria s-a deschis ca o umbrelă, păstrând urmele unui voal dantelat care înconjura piciorul punctat cu brun pe la jumătate. Am cules acest fruct al unei ciuperci care altminteri trăiește în principal sub pământ. Interiorul pălăriei era ca un soare de pori radianți. Fiecare orificiu oval conținea niște lujeri minusculi creați pentru a elibera spori ca niște scântei dintr-o petardă. Sporii sunt „semințele" ciupercilor, plini de ADN care se leagă, se recombină și suferă mutații pentru a produce material genetic nou care este divers și adaptat la condițiile de mediu în schimbare. Presărat în jurul cavității colorate formate de ciuperca smulsă se afla un halou de spori maronii precum scorțișoara. Alți spori probabil că au fost purtați de vreo adiere de vânt, s-au lipit de piciorușele vreunei insecte zburătoare ori au devenit cina unei veverițe.

Răspândindu-se în jos în micul crater care încă mai conținea rămășițe ale piciorușului ciupercii se aflau niște filamente galbene fine, ale căror firișoare se împleteau într-o rețea complicată și răsfirată de micelii, rețeaua care acoperă miliardele de particule organice și minerale care alcătuiesc solul. Pe piciorul ciupercii se aflau fire rupte care făcuseră parte din această pânză înainte ca eu să o smulg brutal din culcușul ei. Ciuperca este vârful vizibil al unui sistem profund și elaborat, ca o față de masă din dantelă groasă tricotată în solul pădurii. Firișoarele rămase se răspândeau prin stratul de frunze — ace căzute, muguri, crenguțe — căutând, împletindu-se și absorbind bogățiile minerale. Mă întrebam dacă această Suillus ar putea fi un tip de ciupercă a putregaiului, precum Mycena, un factor care ajută la putrezirea lemnului și a deșeurilor naturale, sau dacă nu cumva îndeplinea alt rol. Am băgat-o în buzunar alături de Mycena.

Zona defrișată unde puietul înlocuise copacii tăiați tot nu se zărea. Se adunau nori grei și mi-am scos pelerina galbenă de ploaie. Era zgâriată de la mersul prin tufișuri și nu așa de impermeabilă cum ar fi trebuit să fie. Fiecare pas care mă îndepărta de camionetă adăuga un nou grad de pericol și îmi întărea presimțirea că nu aveam să o pornesc înapoi până la lăsarea întunericului. Dar moștenisem instinctul de a învinge problemele de la bunica Winnie, abia o adolescentă când mama ei, Ellen, a murit din cauza gripei de la începutul anilor '30. Familia era blocată din cauza zăpezii, cu toții bolnavi la pat, Ellen fiind moartă în camera ei, când vecinii au răzbit în sfârșit prin valea înghețată și zăpada care le ajungea până la piept pentru a vedea ce mai face familia Ferguson.

Bocancul a alunecat și m-am prins de un lăstar care mi s-a rupt în mână atunci când am alunecat la vale, turtind și alții înainte de a mă propti de un buștean ud, strângând încă în mâini rețeaua de rădăcini încurcate. Copacul tânăr părea a fi adolescent, cercurile crengilor laterale marcând fiecare an și ajungând până pe la cincisprezece. Un nor de ploaie a început să scuipe, udându-mi pantalonii. Picăturile se adunau broboane pe mușamaua pelerinei mele uzate.

În meseria asta nu exista loc de slăbiciuni și îmi cultivasem un exterior dur într-o lume a băieților încă de când mă știam. Doream să fiu la fel de bună ca fratele meu mai mic, Kelly, și cei care aveau nume specifice Quebecului — precum Leblanc și Gagnon și Tremblay —, așa că am învățat să joc hochei pe gheața de pe stradă cu gașca din vecini atunci când temperatura era sub minus douăzeci de grade. Jucam ca portar, poziția cel mai puțin dorită. Ținteau cu putere în genunchii mei, dar îmi ascundeam sub blugi picioarele pline de vânătăi negre și albăstrui. Așa cum bunica Winnie a rezistat cât de bine a putut, când și-a reluat slujba în care trebuia să străbată în galop valea Inonoaklin pentru a livra corespondența și făină fermelor, imediat după moartea mamei sale.

Priveam fix ghemul de rădăcini pe care îl țineam în pumn. De ele atârna humus strălucitor care îmi amintea de găinaț. Humusul este putregaiul negru și unsuros din solul pădurii, care se află între deșeurile proaspete, formate de acele căzute și plantele moarte de deasupra, și solul mineral ros de rocile de dedesubt. Humusul este produsul plantelor putrezite. Aici sunt îngropate plantele moarte, insectele și șoarecii-de-câmp. Îngrășământul naturii. Copacii adoră să prindă rădăcini în humus, nu atât deasupra sau sub el, pentru că acolo pot accesa abundența de nutrimente.

Dar aceste rădăcini erau de un galben intens, ca luminițele dintr-un brad de Crăciun, și se terminau într-o țesătură fină de micelii de aceeași culoare. Filamentele acestui miceliu ramificat păreau de aceeași culoare ca acelea care se răsfirau în sol din tulpinile ciupercilor Suillus și am scos-o din buzunar pe cea pe care o culesesem. Țineam într-o mână grămăjoara de vârfuri de rădăcini cu rețeaua ei galbenă și ramificată, și în cealaltă ciuperca Suillus cu miceliul ei rupt. Le-am studiat îndeaproape, dar nu îmi dădeam seama de diferență.

Winnifred Beatrice Ferguson (bunica Winnie) la ferma Ferguson din Edgewood, Columbia Britanică, aprox. 1934, pe când avea 20 de ani, la scurt timp după moartea mamei sale. Winn a continuat să crească găini, să mulgă vacile și să strângă fânul. Călărea ca vântul și a împușcat un urs dintr-un măr. Buni vorbea rareori despre mama ei, dar în ultima noastră plimbare de-a lungul lacului Nkusp, pe când avea 86 de ani, a plâns spunând: „Mi-e dor de mama".

Poate că Suillus era prietena rădăcinilor și nu ajuta la descompunerea ființelor moarte precum Mycena? Am avut întotdeauna instinctul de a asculta ce au de spus lucrurile vii. Credem că indiciile cele mai importante sunt cele mari, dar universul adoră să ne reamintească faptul că ele pot fi minunat de mici. Am început să sap în litieră. Miceliul galben părea să acopere fiecare particulă minusculă de sol. Sute de kilometri de fire treceau pe sub palmele mele. Indiferent de stilul de viață, aceste filamente răsfirate de fungi denumite hife — alături de fructul ciupercii pe care îl creau — păreau să reprezinte doar o parte minusculă a miceliului vast din sol.

Sticla mea de apă se afla în buzunarul cu fermoar de la spate, așa că am spălat granulele de sol de pe restul rădăcinilor. Nu mai văzusem niciodată un buchet atât de bogat de ciuperci — cu certitudine nu de galbenul acela strălucitor, plus alb și roz —, fiecare culoare învăluind un vârf separat, prins într-o rețea fină. Rădăcinile trebuiau să ajungă departe și în spații ciudate pentru a beneficia de nutrimente. Dar de ce atât de multe filamente de ciuperci porneau cu o paletă cu culori atât de bogată? Oare fiecare culoare reprezenta o specie diferită de ciuperci? Oare fiecare îndeplinea alt rol în sol?

Îmi adoram munca. Valul de entuziasm care mă cuprindea când urcam prin pădurea aceea maiestuoasă era mult mai intens decât teama mea de urși sau fantome. Am pus rădăcinile plantulelor smulse, cu rețeaua lor colorată de ciuperci, lângă un copac paznic. Plantulele îmi dezvăluiseră texturile și tonurile lumii subterane a pădurii. Galben și alb, și nuanțele de roz pudrat care îmi aminteau de trandafirii sălbatici cu care am crescut. Solul unde au prins rădăcini era ca o carte, cu paginile colorate așezate una peste alta, fiecare prezentând povestea hrănirii tuturor lucrurilor.

Când am ajuns în sfârșit în zona defrișată, mă chinuiam să privesc în zare prin ploaia măruntă. Știam la ce să mă aștept, dar inima tot mi-a sărit din piept. Fiecare copac fusese tăiat și din fiecare rămăsese doar un ciot. Oase albe de lemn ieșeau din pământ. Roase de vânt și ploi, ultimele fărâme de scoarță zăceau pe pământ. Mi-am croit drum printre membre tăiate, simțind durerea neglijării lor. Am ridicat o creangă pentru a dezveli un copac tânăr, așa cum strângeam mizeria de pe florile care încercau să înflorească sub mormanele de gunoaie de pe dealurile ce străjuiau cartierul unde am crescut. Cunoșteam importanța acestor gesturi. Câțiva brazi mici, catifelați, rămăseseră orfani lângă cioturile părinților lor și încercau să își revină din șocul pierderii suferite. Recuperarea lor avea să fie dificilă dată fiind evoluția lentă a puietului după recoltare. Am atins mugurul minuscul al unuia care se afla cel mai aproape de mine.

Niște rododendroni cu flori albe și câteva tufișuri de afine scoteau capul din zăpadă. Făceam parte din această exploatare a lemnului, industria aceasta a doborârii copacilor pentru a goli spațiile unde ei trăiau liberi, sălbatici, întregi. Colegii mei făceau planuri pentru următoarele exploatări pentru ca gaterul să nu stea degeaba și să își poată hrăni familiile, iar eu înțelegeam și nevoile lor. Dar ferăstraiele nu aveau să se oprească până când văi întregi nu urmau să dispară.

Am pășit către puieții care creșteau într-un șir strâmb în mijlocul rododendronilor și al tufelor de afine. Echipa care efectuase plantarea pentru a înlocui brazii mai bătrâni tăiați a introdus răsaduri de molid țepos, acum înalte până la gleznă. Poate părea ciudat că brazii subalpini care au fost tăiați nu erau înlocuiți cu alții. Dar lemnul de molid este mai valoros. Este dens, rezistent la putrezire și dorit pentru cheresteaua de calitate superioară. Cheresteaua din brad subalpin matur este slabă și ieftină.

De asemenea, guvernul a încurajat plantarea puietului în rânduri precum cele de grădină pentru a se asigura că nu rămân porțiuni de sol neacoperite. Motivul este că lemnul crescut sub formă de șiruri de copaci aflați la distanță egală unii de alții produce mai multă cherestea decât pâlcurile răzlețe. Cel puțin în teorie. Dacă umpleau tot spațiul, își imaginau că ar putea obține mai mult lemn decât s-ar produce în mod natural. Pentru că fiecare colțișor era plantat până la refuz, autoritățile se simțeau îndreptățite să realizeze recoltări mai ample, în anticiparea profiturilor viitoare. Iar șirurile drepte facilitau și numărătoarea. Aceeași logică pe care o folosea și bunica Winnie când își planta grădina sub formă de rânduri, doar că ea lucra solul și rotea culturile de-a lungul anilor.

Primul răsad de molid pe care l-am verificat era viu, dar abia rezista, cu ace deja gălbui. Tulpina lui firavă arăta jalnic. Cum avea să supraviețuiască pe acest teren dur? M-am uitat la tot șirul de copaci plantați. Toate răsadurile proaspăt plantate se luptau să trăiască, fiecare copăcel trist. De ce arătau atât de îngrozitor? De ce, spre deosebire de ei, brazii sălbatici care creșteau pe parcela aceea de copaci bătrâni arătau atât de înfloritori? Mi-am scos agenda de teren, am dat la o parte acele de pe coperta impermeabilă și mi-am șters ochelarii. Scopul replantării era să vindece și să înlocuiască ceea ce am luat, dar eșuam lamentabil. Ce recomandări să scriu? Voiam să spun companiei să o ia de la capăt, dar cheltuielile implicate nu ar fi fost văzute cu ochi buni. Am cedat temerilor de respingere și am mâzgălit pe hârtie: „Satisfăcător, dar trebuie înlocuiți puieții care s-au uscat".

Am ridicat o bucată de scoarță care făcea umbră unui răsad și am aruncat-o în tufișuri. Folosind un plic pe care l-am creat din niște hârtie de scris, am adunat acele galbene. Eram recunoscătoare că am propriul birou într-o nișă, departe de mesele cu hărți și birourile zgomotoase unde bărbații făceau afaceri și negociau prețurile la cherestea și costurile exploatării; decideau ce zone de pădure să taie prima dată; acordau contracte cum se oferă cocarde la competițiile de atletism. În spațiul meu mic, puteam lucra la problemele plantațiilor într-o liniște izolată. Poate că simptomele lăstarului aveau să fie ușor de identificat în manuale, întrucât îngălbenirea poate fi cauzată de o multitudine de probleme.

Am încercat să găsesc alți lăstari care să fie sănătoși, dar fără niciun rezultat. Ce anume îi îmbolnăvea? Fără un diagnostic corect, probabil că și puieții care aveau să îi înlocuiască vor suferi.

M-am certat singură pentru că meditam asupra acestei probleme în căutarea unei soluții ușoare pentru companie. Plantația era un dezastru. Ted va dori să afle dacă nu reușeam să respectăm cerințele guvernamentale pentru reîmpădurire pe această parcelă, deoarece eșecul însemna pierderi financiare. Îl preocupa respectarea reglementărilor de regenerare la costuri minime, dar eu nici măcar nu știam ce să recomand. Am smuls alt lăstar de molid din groapa lui, întrebându-mă dacă răspunsul nu s-ar putea afla la nivelul rădăcinilor, nu al acelor. Fuseseră plantați adânc în solul granular, unde încă era umezeală către sfârșitul verii. Un plantaj perfect. După ce am dat la o parte pământul de la suprafață, se observa că gaura unde a fost plantat ajungea până la solul umed mineral de dedesubt. Conform instrucțiunilor. Ca la carte. Am reintrodus rădăcinile în groapă și am verificat alt lăstar. Și apoi altul. Fiecare dintre ei stătea drept în șanțul făcut cu lopata și apoi reumplut pentru a se elimina bulele de aer, dar rădăcinile păreau îmbălsămate, ca și cum ar fi fost îngropate într-un mormânt. Nici măcar o singură rădăcină nu părea să primească ce trebuia. Niciuna nu dezvoltase vârfuri albe noi care să caute resurse în sol. Rădăcinile erau aspre, negre și neancorate nicăieri. Din lăstari se scuturau ace gălbui pentru că le era foame de ceva. Exista o deconectare completă, înnebunitoare, între rădăcini și sol.

Întâmplător, un brad subalpin sănătos crescuse dintr-o sămânță în apropiere, așa că l-am smuls pentru a face o comparație. Spre deosebire de molidul plantat, pe care l-am smuls ca pe un morcov, aceste rădăcini ale bradului tânăr erau prinse atât de strâns, încât a trebuit să mă proptesc pe ambele picioare de o parte și de alta a trunchiului și să trag cu toată forța. Într-un final rădăcinile au ieșit din pământ și, surpriză, am căzut în fund. Vârfurile cele mai adânci ale rădăcinii refuzaseră să se desprindă de sol, fără îndoială, în semn de protest. Dar am scuturat humusul și particulele de pământ de pe rădăcinile smulse, am scos sticla de apă și am spălat bine și restul pământului. O parte din capetele rădăcinii arătau ca vârfurile fine ale unor ace.

M-a mirat să observ aceleași filamente de ciuperci de un galben strălucitor înfășurate în jurul vârfurilor rădăcinii, pe care le găsisem și în pădurea de copaci bătrâni, din nou de exact aceeași culoare ca miceliul, rețeaua de hife fungice care se răsfira dinspre tulpinile ciupercilor-clătită Suillus. Săpând mai mult în jurul gropii unde fusese bradul, am descoperit firișoarele galbene cum împânzeau covorul organic ce căptușea solul, formând o rețea de miceliu care se răspândea tot mai departe.

Dar ce anume erau aceste filamente fungice care se ramificau și care era rolul lor? Poate că erau niște hife benefice care străbăteau solul pentru a colecta nutrimentele pe care să le livreze lăstarilor, în schimbul energiei. Sau ar putea fi patogeni care infectau și se hrăneau cu rădăcini, cauzând îngălbenirea și apoi uscarea răsadurilor vulnerabile. Poate că ciupercile Suillus ieșeau din rețeaua subterană pentru a-și răspândi sporii atunci când vremea era prielnică.

Sau poate că aceste firișoare galbene nu aveau deloc legătură cu ciupercile Suillus și făceau parte dintr-o altă specie de ciuperci. Pe pământ există peste un milion de specii de ciuperci, cam de șase ori mai multe decât numărul speciilor de plante, și doar aproximativ 10% dintre ele sunt identificate. Cu puținele mele cunoștințe, șansele de a identifica specia acestor filamente galbene păreau foarte mici. Dacă filamentele sau ciupercile nu conțineau niciun indiciu, puteau exista alte motive pentru care noile răsaduri de molid nu evoluau bine aici.

Am șters observația „satisfăcător" și am scris că plantația era un dezastru. Un plantaj nou complet cu aceleași genuri de răsaduri și aceleași metode — plantarea cu lopata a puieților de un an crescuți în masă în pepiniere — părea cea mai ieftină soluție pentru companie, dar nu și dacă trebuia să tot replantăm din cauza aceluiași rezultat nefast. Trebuia făcut ceva diferit pentru a reclădi această pădure, dar ce anume?

Să plantăm brazi subalpini? Nicio pepinieră nu avea brazi disponibili pentru plantare și nu erau considerați o cultură care să producă bani în viitor. Puteam planta răsaduri de molid cu sisteme radiculare mai mari. Dar rădăcinile tot aveau să moară dacă nu reușeau să genereze vârfuri noi și puternice. Sau le-am fi putut planta astfel încât rădăcinile să atingă rețeaua galbenă de ciuperci din sol. Poate că dantelăria galbenă avea să mențină sănătatea puieților mei. Dar regulile impuneau ca rădăcinile să fie plantate în solul mineral granular profund, nu în humus — în ideea că granulele de nisip, mâl și argilă depozitau mai multă apă pentru mai târziu, vara, și astfel ofereau o șansă mai mare de supraviețuire —, iar ciupercile trăiesc în special în humus. Se credea că apa era resursa cea mai importantă de care are nevoie solul pentru dezvoltarea rădăcinilor astfel încât puieții să supraviețuiască. Părea că erau șanse foarte mici să se schimbe această politică pentru ca rădăcinile să poată să atingă filamentele galbene ale ciupercilor.

Îmi doream să am cu cine discuta în pădure, să dezbat intuiția tot mai puternică pe care o aveam că ciupercile ar putea fi un ajutor de nădejde pentru puieți. Oare ciupercile galbene conțineau vreun ingredient secret care să îmi fi scăpat mie și oricui altcuiva?

Dacă nu găseam un răspuns, aveam să fiu bântuită de faptul că această zonă defrișată avea să se transforme într-un cimitir pentru oase de copaci. Un câmp înțesat cu rododendroni și afini în locul unei păduri tinere; o problemă în toată puterea cuvântului, plantații care mor una după alta. Nu puteam permite să se întâmple așa ceva. Am văzut cum unele păduri au renăscut natural după ce familia mea a recoltat în apropierea casei și știam că era posibil ca o pădure să se refacă în urma unei tăieri. Poate că era posibil, deoarece bunicii mei tăiau doar câțiva copaci din același loc, creând unele goluri în care cedrii, cucuta canadiană și brazii din jur să își poată răspândi semințele, iar plantele tinere să se poată conecta mai ușor la sol. Am privit cu atenție pentru a identifica liziera, dar era prea departe. Aceste zone defrișate erau imense și poate că dimensiunea lor făcea parte din problemă. Dacă ar fi avut rădăcini sănătoase, cu siguranță că arborii s-ar fi putut regenera în acest spațiu. Până acum totuși sarcina mea consta doar din inspectarea plantațiilor cu șanse minime de a deveni ceva care să semene cât de cât cu catedralele imense care au fost cândva aici.

Atunci am auzit mormăitul. La câțiva pași de mine, hrănindu-se din niște tufișuri de fructe albastre, mov și negre, se afla o ursoaică. Blana înspicată cu argintiu de la ceafă arăta clar că era un grizzly. Un ursuleț cu blana brun-deschis, la fel de mic precum Winnie de Pluș, dar cu urechi mari și pufoase, stătea lipit de ea ca și cum ar fi fost un tub de lipici. Puiul m-a privit cu niște ochi negri și blânzi ca și cum ar fi vrut să îmi alerge în brațe, iar eu am zâmbit. Dar doar preț de o clipă. Mama ursoaică a mormăit și ne-am intersectat privirile, ambele fiind surprinse. S-a ridicat pe labele din spate, în timp ce eu am