Elefantul din creier: Motivațiile noastre ascunse din viața de zi cu zi

De Kevin Simler

În timp ce declarăm numeroase motivații nobile pentru comportamentul nostru – altruism, loialitate, compasiune – alte motivații mai puțin nobile se ascund, de obicei, în fundal — și ne este greu să le examinăm direct, pentru că nu ne place să vorbim și nici măcar să ne gândim la cât suntem de egoiști. Cu cât știm mai puțin despre toate motivațiile care ne determină comportamentul, cu atât mai bine! Ne putem autoamăgi și, în acest fel, putem fi convingători în a-i amăgi și pe ceilalți. În această carte sunt prezentate unele dintre motivațiile ascunse pe care le avem, atât în viața personală, cât și în unele dintre cele mai mari instituții sociale – arta, școala, medicina, politica și religia – construite astfel încât să servească și agendelor noastre ascunse, nu numai obiectivelor declarate oficial. După confruntarea cu acest elefant din creier, nu vom mai vedea lumea, și nici pe noi înșine, la fel.

Kevin Simler este scriitor și inginer, a lucrat timp de 10 ani ca programator și continuă să ofere consultață legată de tehnologie, leadership și recrutare de personal.

Robin Handon este profesor de economie la George Mason University și cercetător la Future of Humanity Institute din cadrul Universității Oxford.


Există fațete întunecate, necercetate ale vieții publice: instituții sociale venerate în care aproape toți participanții se autoamăgesc în mod strategic, piețe în care cumpărătorii și vânzătorii deopotrivă pretind că tranzacționează un lucru în timp ce, pe ascuns, tranzacționează altceva. Scena artistică, de pildă, nu este doar despre „aprecierea frumuseții"; ea funcționează ca scuză pentru afilierea cu oameni impresionanți și ca etalare sexuală (o modalitate de a te învârti în cercuri sociale și de a face sex).
Autorii

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 17 sept. 2022
• ISBN: 9786064015013

Previzualizare carte

1.png

Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactArE

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă Andrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Mirela Voicu

Corectură

Oana Apostolescu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Kevin Simler and Robin Hanson 2018

Titlul original: The Understudy

Autori: Sophie Hannah, B.A. Paris, Claire Mackintosh, and Holly Brown

Titlul original: The Elephant in the Brain: Hidden Motives in Everyday Life

Autori: Kevin Simler, Robin Hanson

Copyright © Editura Trei, 2021, pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: [phone] ; Fax: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1011-7

ISBN (epub): 978-606-40-1501-3

The Elephant in the Brain: Hidden Motives in Everyday Life was originally published in English in 2018. This translation is published by arrangement with Oxford University Press. Editura Trei is solely responsible for this translation from the original work and Oxford University Press shall have no liability for any errors, omissions or inaccuracies or ambiguities in such translation or for any losses caused by reliance thereon.

Elefantul din creier: motivele ascunse din viața de zi cu zi a fost inițial publicată în limba engleză în anul 2018. Această traducere este publicată cu acordul Oxford University Press. Editura Trei este singura responsabilă de această traducere a lucrării originale, iar Oxford University Press nu se face vinovată de vreo eroare, omisiune, inadvertență sau ambiguitate a traducerii sau de vreun prejudiciu cauzat de încrederea acordată acesteia.

Pentru Lee Corbin, care a aprins scânteia vieții mele intelectuale și m-a învățat cum să gândesc.

Kevin

Pentru toți omuleții aceia, adeseori bombănind într-un colț, care au spus lucrurile acestea dintotdeauna: aveați mai multă dreptate decât știați.

Robin

Prefață

Deși Robin a scris articole pentru blogul său pe diverse subiecte de mai bine de zece ani, cartea pe care o ai acum în mâini — sau în fața ochilor, pe ecran — nu ar fi existat dacă nu ar fi avut Kevin inițiativa. În 2013, Kevin s-a gândit să-și încerce a doua oară șansa la doctorat, însă, în schimb, l-a abordat pe Robin cu propunerea de a sări peste formalitățile academice și pur și simplu să vorbească și să lucreze împreună, informal, ca student și coordonator. Acesta este rodul colaborării noastre: un fel de teză de doctorat. Și presupunem că asta te face pe tine, dragă cititorule, unul dintre membrii comitetului doctoral.

Totuși, spre deosebire de o teză convențională, această lucrare are mai puține pretenții la originalitate. Ideea noastră de bază — aceea că suntem în mod strategic orbi față de aspecte-cheie ale motivelor noastre — a existat sub o formă sau alta de mii de ani. E o idee avansată nu numai de poeți, dramaturgi și filosofi, dar și de nenumărate suflete înțelepte și bătrâne, cel puțin atunci când le prinzi în intimitate și în dispoziția potrivită. Cu toate acestea, considerăm că ideea a fost neglijată în scrierile academice; poți citi un munte de cărți și tot să nu dai de ea. În cazul lui Robin, e perspectiva pe care ar fi fost cel mai dornic să o audă la începutul carierei sale în cercetare, pentru a-l ajuta să evite drumurile închise. Așadar sperăm ca măcar viitorii cercetători să găsească cel puțin o carte în bibliotecă potrivită să expună limpede această idee.

Pe măsură ce aducem ultimele retușuri acestei cărți, observăm că gândurile noastre sunt în cea mai mare parte altundeva. Se întâmplă așa pentru că, parțial, alte sarcini și proiecte vociferează cerându-ne atenția, dar și pentru că este foarte dificil să ne uităm îndelung și curioși la motivațiile noastre egoiste, la ceea ce am numit „elefantul din creier". Chiar și noi, autorii unei cărți pe această temă, suntem ușurați că avem șansa de a privi în altă parte, lăsându-ne mințile să rătăcească spre subiecte mai sigure, mai confortabile.

Suntem destul de curioși să vedem cum va reacționa lumea față de cartea noastră. Recenziile timpurii au fost aproape în unanimitate pozitive și ne așteptăm ca cititorul tipic să accepte aproximativ două treimi din aserțiunile noastre privind motivațiile și instituțiile umane. Cu toate acestea, ne vine greu să ne imaginăm cum teza centrală a cărții ar ajunge să fie larg acceptată de vreo populație extinsă, chiar și în rândul oamenilor de știință. Întrucât minți mai luminate decât ale noastre au avansat de multă vreme idei similare, dar fără vreun efect vizibil, suspectăm că mințile și culturile umane trebuie să conțină suficienți anticorpi care să țină la distanță astfel de concepte.

Desigur, nicio lucrare de acest tip nu se concretizează fără sprijinul comunității. Le suntem recunoscători pentru sfaturi, feedback și încurajări unei game largi de colegi, prieteni și membri ai familiei:

• Agentului nostru literar, Teresa Hartnett, precum și editorilor, Lynnee Argabright și Joan Bossert.

• Pentru feedback asupra primelor versiuni: Scott Aaronson, Shanu Athiparambath, Mills Baker, Stefano Bertolo, Romina Boccia, Joel Borgen, Bryan Caplan, David Chapman, Tyler Cowen, Jean-Louis Dessalles, Jay Dixit, Kyle Erickson, Matthew Fallshaw, Charles Feng, Joshua Fox, Eivind Kjørstad, Anna Kruptisky, Brian Leddin, Jeff Lonsdale, William MacAskill, Dave McDougall, Geoffrey Miller, Luke Muelhauser, Patrick O’Shaughnessy, Laure Parsons, Adam Safron, Carl Shulman, Mayeesha Tahsin, Toby Unwin și Zach Weinersmith.

• Robin nu a obținut niciun tip de sprijin financiar pentru această carte și cercetarea presupusă de scrierea ei, altul decât cel oferit de libertatea de a fi profesor titular. Pentru acest privilegiu neobișnuit, Robin le mulțumește din suflet colegilor de la George Mason University.

• Pentru sprijinul suplimentar, încurajări, idei și inspi­rație, Kevin ar dori să le mulțumească lui Nick Barr, Emilio Cecconi, Ian Cheng, Adam D’Angelo, Joseph Jordania, Dikran Karagueuzian, Jenny Lee, Justin Mares, Robin Newton, Ian Padgham, Sarah Perry, Venkat Rao, Naval Ravikant, Darcey Riley, Nakul Santpurkar, Joe Shermetaro, Prasanna Srikhanta, Alex Vartan și Francelle Wax, cu mulțumiri speciale lui Charles Feng pentru sugestia de a gândi cartea precum o teză de doctorat și lui Jonathan Lonsdale pentru sugestia de a căuta un „îndrumător doctoral". De asemenea, Kevin le este în mod deosebit recunoscător pentru sprijin părinților săi, Steve și Valerie, precum și soției sale, Diana.

• În sfârșit, lui Kevin i-ar plăcea să-i mulțumească lui Lee Corbin, mentorul și prietenul său de 25 de ani. Acest proiect nu ar fi fost posibil fără influența lui Lee.

Introducere

elefantul din cameră, subst. Un subiect important pe care oamenii ezită să-l recunoască sau să-l abordeze; un tabu social.

elefantul din creier, subst. O trăsătură importantă, dar nerecunoscută a modului în care funcționează mintea noastră; un tabu introspectiv.

Robin a zărit pentru prima oară elefantul în 1998.

Abia își terminase activitatea doctorală la Caltech, studiind teoria economică abstractă, și începea o perioadă postdoctorală de doi ani centrată pe politicile de sănătate publică. Inițial, s-a concentrat asupra întrebărilor standard: Care sunt tratamentele medicale eficiente? De ce spitalele și companiile de asigurări funcționează așa cum o fac? Și cum ar putea fi eficientizat întregul sistem?

Totuși, pe măsură ce s-a cufundat în literatura de specialitate, Robin a început să observe că datele se contraziceau și, în curând, a început să pună la îndoială chiar și cele mai simple și fundamentale asumpții. De ce investesc pacienții atât de mult în îngrijiri medicale? Pentru a deveni mai sănătoși: Acesta este singurul și unicul lor obiectiv, corect?

Poate că nu. Haideți să ne uităm la câteva date tulburătoare descoperite de Robin. Pentru început, persoanele din țările dezvoltate consumă mult prea multe servicii medicale — vizite la medic, medicamente, teste diagnostice și așa mai departe — mult dincolo de ceea ce este util pentru a rămâne sănătos. De pildă, studiile randomizate extinse au descoperit că persoanelor cărora li se oferă asigurare medicală gratuită consumă mai multe servicii medicale (comparativ cu grupul de con­trol nesubvenționat) și, cu toate acestea, nu sfârșesc prin a fi în mod semnificativ mai sănătoși. Între timp, inter­vențiile non-medicale — precum eforturile de a diminua factorii de stres sau de a îmbunătăți dieta, exercițiile fizice, somnul sau calitatea aerului — au un efect vizibil mult mai mare asupra sănătății, iar, cu toate acestea, pacienții și cei care creează politici sunt mult mai puțin dispuși să se ocupe de ele. În plus, pacienții sunt ușor de satisfăcut de aparența unei îngrijiri medicale de calitate și manifestă un interes șocant de redus pentru a trece dincolo de suprafață — de exemplu, să obțină o a doua opinie sau să solicite statisticile privind rezultatele medicilor sau spitalelor. (Un studiu uimitor a des­coperit că doar 8 % dintre pacienții gata să treacă prin­tr-o intervenție chirurgicală cardiacă erau dispuși să plătească 50$ pentru a afla despre ratele de mortalitate pentru acea intervenție la spitalele din apropiere.) În sfârșit, oamenii cheltuiesc exorbitant pe îngrijirea eroică de la finalul vieții, deși îngrijirea ieftină paliativă este, de obicei, la fel de eficientă în a prelungi viața și chiar și mai bună la păstrarea calității vieții. Laolaltă, aceste enigme aruncă o îndoială semnificativă asupra ideii simpliste că medicina este strict despre sănătate.

Pentru a explica aceste nedumeriri și altele asemenea, Robin a avut o abordare neobișnuită în rândul experților în politici de sănătate. El a sugerat că oamenii ar putea să aibă alte motivații pentru a cumpăra servicii medicale — dincolo de a fi sănătoși pur și simplu, iar aceste motivații sunt, în mare măsură, inconștiente. În momentele de introspecție, observăm doar motivele care țin de sănătate, însă atunci când facem un pas în spate și disecăm aceste motivații din exterior, dezasamblându-le și pornind de la comportamentele noastre, începe să se contureze o imagine mai interesantă.

Atunci când un copil în vârstă de 2 ani se împiedică și-și julește genunchiul, mama lui se apleacă și-i dă un pupic. Nu are loc niciun proces de vindecare real, însă ambele părți par a aprecia ritualul. Copilașul găsește alinare știind că mama este acolo să-l ajute, în special dacă ar fi să se întâmple ceva mai serios. Iar mama, la rândul ei, este dornică să dovedească că este demnă de încrederea fiului ei. Acest exemplu simplu și mărunt ne arată cum am putea fi programați deopotrivă să căutăm și să oferim îngrijire medicală, chiar și atunci când nu este utilă din punct de vedere medical.

Ipoteza lui Robin este că o tranzacție similară se ascunde în sistemul nostru medical, cu excepția faptului că nu o observăm deoarece este mascată de toată vindecarea autentică într-adevăr prezentă. Cu alte cuvinte, îngrijirea medicală costisitoare ne vindecă cu adevărat, fiind însă simultan o versiune adultă elaborată a tranzacției de tip „să pupe mama să treacă buba. În această tranzacție, pacientul este asigurat de sprijinul social, în timp ce persoanele care oferă un astfel de sprijin speră să cumpere o feliuță de loialitate din partea pacientului. Și nu este vorba doar despre doctori care sunt de partea „pupatului sau suportivă a tranzacției, ci de toată lumea care-l ajută pe pacient pe parcurs: partenerul/a care insistă pe tema vizitei la medic, prietenul care are grijă de copii, șeful care este indulgent în legătură cu termenele-limită, chiar și instituțiile, cum ar fi angajatorii și guvernele naționale care au sponsorizat de la bun început asigurarea de sănătate a pacientului.

Concluzia este că serviciile medicale nu sunt doar despre sănătate — ele sunt și un exercițiu de îngrijire ostentativă.

Ei bine, acum nu ne așteptăm ca cititorii noștri să creadă deocamdată această explicație. O vom examina mai în detaliu în Capitolul 14. Ceea ce este important este să căpătați o idee privind tipul de explicație pe care îl propunem. În primul rând, sugerăm că, adeseori, comportamentele umane cheie sunt determinate de motive multiple — chiar și comportamentele care par destul de clare, cum ar fi a oferi și a primi îngrijire medicală. Acest lucru nu ar trebui să fie prea surprinzător; la urma urmei, oamenii sunt creaturi complexe. În al doilea rând însă, și cel mai important, sugerăm că unele dintre aceste motivații sunt inconștiente; nu suntem deloc conștienți de ele. Și nu vorbim despre simple motivații minuscule, agitându-se discret prin cotloanele minților noastre. Acestea sunt motive de mărimea unui elefant, suficient de mari pentru a lăsa amprente în datele economiei naționale.

Așadar, pentru Robin, medicina a fost prima întrezărire a elefantului din creier. Între timp, Kevin l-a ochit prima oară în perioada în care lucra la un start-up de software în Silicon Valley.

Inițial, Kevin considera că domeniul start-up-urilor era un simplu exercițiu de construire a unei companii: aduni câțiva oameni laolaltă; le oferi timp să gândească, să vorbească și să scrie cod; și, în cele din urmă, asemeni unor piese de Lego care se îmbină, iată cum iese la iveală programul de software util. Apoi, Kevin a citit Hierarchy in the Forest scrisă de antropologul Cristopher Boehm, o carte care analizează societățile umane utilizând aceleași concepte folosite pentru analiza comunităților de cimpanzei. După ce a citit cartea lui Boehm, Kevin a început să-și perceapă mediul foarte diferit. Un birou plin de ingineri software a început curând să se transforme, sub pâlpâirile luminilor fluorescente, într-un trib de primate care sporovăiau. Ședințele cu întreaga echipă, mesele comune, ieșirile cu echipa au devenit sesiuni elaborate de puricare socială. Interviurile au început să arate asemeni unor ritualuri de inițiere superficial deghizate. Logoul companiei a căpătat caracterul unui totem tribal sau al unui simbol religios.

Cea mai mare revelație din cartea lui Boehm se referea însă la statutul social. Bineînțeles că angajații dintr-un birou, fiind primate, încearcă prin diverse tertipuri să-și păstreze sau să-și îmbunătățească propria poziție în ierarhie, prin manifestări de dominanță, ciorovăieli pe teritoriu sau confruntări active. Niciunul dintre aceste comportamente nu este surprinzător pentru specii atât de sociale și politice precum specia noastră. Ce este interesant este modul în care oamenii maschează această întreagă competiție socială, îmbrăcând-o în jargonul „clinic al afacerilor. Richard nu se plânge de Karen spunând „îmi stă în cale; el o acuză că „nu-i pasă suficient de client. Subiectele tabu precum statutul social nu sunt discutate deschis, ci sunt, în schimb, înfășate în eufemisme precum „experiență sau „vechime".

Ideea este că oamenii nu se gândesc sau nu vorbesc în mod obișnuit în termeni de maximizare a statutului social — sau, în cazul medicinei, de a manifesta o îngrijire ostentativă. Iar cu toate acestea, noi toți ne purtăm instinctiv așa. De fapt, suntem capabili să acționăm destul de abil și strategic, urmărindu-ne propriul interes, fără a-l admite explicit, nici măcar față de noi înșine.

Acest lucru este însă bizar. De ce nu suntem deloc conștienți de astfel de motive importante? Biologia ne învață că suntem animale sociale competitive, cu toate instinctele la care ne-am putea aștepta de la astfel de creaturi. Iar conștiința este utilă — de aceea a și evoluat. Prin urmare, nu ar fi logic să fim hiperconștienți de interesele noastre biologice cele mai profunde? Totuși, în cea mai mare parte a timpului, părem aproape în mod intenționat inconștienți de existența lor.

Nu e ca și cum am fi la modul propriu incapabili de a percepe aceste motive în interiorul psihicului nostru. Cu toții știm că ele se află acolo. Cu toate acestea, ne fac să ne simțim inconfortabil, așa că, mental, ne eschivăm de ele.

Ideea esențială

„Suntem creaturi sociale până în profunzimea ființei noastre." — Karl Popper¹

„Orice om singur este sincer. Atunci când apare o a doua persoană, începe ipocrizia." — Ralph Waldo Emerson²

Iată care este teza pe care o vom explora în această carte: noi, ființele umane, suntem o specie care nu numai că este capabilă să acționeze pe baza unor motive ascunse — suntem concepute astfel încât să facem asta. Creierul nostru este construit să funcționeze în interesul nostru personal, încercând totodată din greu să nu pară egoist în fața celorlalți oameni. Iar pentru a-i deruta pe ceilalți, creierul ne ține pe „noi", mințile noastre conștiente, în întuneric. Cu cât știm mai puține despre propriile noastre motive urâte, cu atât ne este mai ușor să ne ascundem de ceilalți.

Prin urmare, autoamăgirea este strategică, un șiretlic pe care creierul îl folosește pentru a lăsa o impresie bună, în timp ce ne purtăm urât. De înțeles, puțini oameni se grăbesc să mărturisească acest tip de duplicitate. Atâta vreme cât vom continua însă să mergem pe vârfuri în jurul acestui subiect, nu vom reuși să gândim limpede despre comportamentul uman. Vom fi obligați să distorsionăm sau să negăm orice explicație care revine la motivele noastre ascunse. Aspectele-cheie vor rămâne tabu, iar noi vom fi pentru totdeauna înșelați de propriile noastre gânduri și acțiuni. Așadar doar prin confruntarea cu elefantul putem să începem să vedem ce se întâmplă cu adevărat.

Din nou, nu este vorba că am fi complet inconștienți de motivațiile noastre dezagreabile — departe de adevăr. Multe sunt cu ușurință vizibile oricui alege să privească. Pentru fiecare motiv „ascuns" pe care îl discutăm în carte, unii cititori vor fi acut conștienți de el, alții doar ușor conștienți, iar alții îl vor ignora cu desăvârșire. Acesta este motivul pentru care am ales elefantul ca metaforă (vezi Caseta 1). Elefantul — fie din cameră, fie în creierul nostru — se află pur și simplu acolo, expus, și ar putea fi văzut cu ușurință dacă doar ne-am pregăti să privim în direcția sa (vezi Figura 1). În general însă, preferăm să ignorăm elefantul și, drept urmare, expediem acele explicații ale comportamentului nostru care ne atrag atenția asupra sa.

Altruism

Competiție

Egoism

Loialitate

Adevăr

Motive urâte (șștt...)

Statut social

Motive frumoase!

Înșelătorie

Sex

Frumusețe

Tradiție

Politică

Progres

Siguranță

Comunitate

Cooperare

Introspecție

Figura 1. Elefantul din creier

Comportamentul uman este arareori ceea ce pare — aceasta este principala lecție aici. Desigur, nu suntem deloc primii oameni care avansează această idee. Gânditori de-a lungul secolelor au fost încântați să identifice numeroasele moduri, mari și mărunte, în care acțiunile noastre nu par a se alinia cu presupusele noastre motive. „Adeseori ne-ar fi rușine de faptele noastre cele mai frumoase, a scris François de la Rochefoucauld în secolul 17, „dacă lumea ar vedea motivele care le-au determinat.³

Sigmund Freud a fost, desigur, un susținător major al motivelor ascunse. El a postulat o întreagă serie de astfel de motive, alături de diverse mecanisme prin care le păstrăm inconștiente. Deși explicațiile din această carte pot părea uneori freudiene, noi adoptăm ideea psihologiei cognitive prevalente, respingând cele mai multe dintre metodele lui Freud și multe din concluziile sale.⁴ Gânduri refulate și conflict intrapsihic? Sigur, acestea reprezintă nucleul tezei noastre. Dar complexul Oedip? Visele ca dovezi de încredere? Amintirile intrauterine dezvăluite în timpul psihanalizei? Niciuna dintre acestea nu va juca vreun rol în povestea noastră.

Începem, în schimb, prin a ne apropia de psihologia evoluționistă, bazându-ne pe oameni de știință precum Robert Trivers și Robert Kurzban, alături de Robert Wright — da, cu toții se numesc Robert — care au scris clar și pe îndelete despre autoamăgire dintr-o perspectivă darwinistă. Conform acestei concepții, creierul uman a fost proiectat pentru a se înșela pe sine însuși — în cuvintele lui Trivers, „pentru a-i înșela astfel mai bine pe ceilalți".

Începem cu psihologia evoluționistă, fără a ne opri însă acolo. Continuăm să căutăm motivele ascunse la niveluri sociale mai ample, inspirându-ne de la Thorstein Veblen, un economist și sociolog care a scris aproximativ cu un secol în urmă. Veblen a devenit faimos pentru inventarea termenului „consum ostentativ" pentru a explica cerința pentru bunuri de lux. Atunci când consumatorii sunt întrebați de ce au cumpărat un ceas scump sau o poșetă de lux, aceștia menționează adeseori factori materiali, precum confortul, estetica și funcționalitatea. Veblen a argumentat însă că, de fapt, cerința pentru bunuri de lux este determinată în mare măsură de un motiv social: etalarea bunăstării personale. Mai recent, psihologul Geoffrey Miller a adus argumente similare dintr-o perspectivă evoluționistă, și ne bazăm mult și pe opera acestuia.

Obiectivul nostru în această carte este, prin urmare, nu doar de a cataloga numeroasele moduri în care oamenii se poartă fără a-și da seama, ci și de a sugera că multe dintre cele mai venerate instituții ale noastre — instituții caritabile, corporații, spitale, universități — urmează agende ascunse, pe lângă cele oficiale. Din acest motiv, trebuie să luăm în considerare agendele ascunse atunci când ne gândim la aceste instituții, altfel riscând să le înțelegem greșit în mod fundamental.

Ce va rezulta din această investigație este un portret al speciei umane ca fiind autoamăgită în mod strategic, nu numai la nivel individual, ci și ca societate. Creierul nostru este expert în a flirta, a negocia statutul social și în a juca jocuri politice, în timp ce „noi — partea conștientă de sine a creierului — reușim să ne păstrăm gândurile pure și caste. „Noi nu știm mereu ce plănuiește mintea noastră, însă pretindem adesea că știm, iar exact aici este problema.

Argumentul fundamental

Cel puțin patru direcții de cercetare duc toate la aceeași concluzie — suntem, după cum spune psihologul Timothy Wilson, „străini nouă înșine":

1. Microsociologia. Atunci când studiem modul în care oamenii interacționează unii cu ceilalți la scală mică — în timp real și față în față — învățăm rapid să apreciem profunzimea și complexitatea comportamentelor sociale și înțelegem cât de puțin conștienți suntem de ceea ce se întâmplă. Aceste comportamente includ râsul, roșitul, lacrimile, contactul vizual și limbajul corpului. De fapt, avem un acces introspectiv sau control voluntar atât de redus asupra acestor comportamente, încât este corect să spunem că „noi nu deținem cu adevărat controlul. Creierul realizează în numele nostru coregrafia acestor interacțiuni și face asta cu o pricepere surprinzătoare. În timp ce „noi ne dăm de ceasul morții în legătură cu ce să spunem în continuare, creierul reușește să râdă exact la momentul potrivit, să semnaleze expresiile faciale potrivite, să mențină sau să întrerupă contactul vizual după cum e adecvat, să negocieze teritoriul și statutul social prin intermediul posturii, să interpreteze și să reacționeze la toate aceste comportamente ale partenerilor noștri de interacțiune.

2. Psihologia cognitivă și psihologia socială. Studiul distorsiunilor cognitive și al autoamăgirii s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani. Ne dăm seama acum că bietul creier nu este doar excentric — este diabolic. Creierul ne ascunde în mod intenționat informații, ajutându-ne să inventăm motive prosociale plauzibile care să servească drept acoperire pentru agendele noastre mai puțin respectabile. După cum spune Trivers: „În fiecare stadiu [de procesare a informației] — de la intrările distorsionate la encodarea distorsionată, organizarea în jurul unei logici false, amintirea greșită și apoi transmiterea eronată către alții — mintea acționează constant pentru a distorsiona fluxul de informații în favoarea obiectivelor obișnuite de a părea mai buni decât suntem în realitate".⁵ Emily Pronin numește acest lucru iluzia introspecției, faptul că nu ne cunoaștem propriile minți nici pe departe atât de bine pe cât pretindem că o facem. Cu prețul unei ușoare autoamăgiri, reușim și să avem prăjitura, și să o mâncăm: acționăm ținând cont de cel mai bun interes al nostru, fără a trebui să ne dezvăluim nouă înșine drept intriganții egoiști care suntem adeseori.

3. Studiul primatelor. Oamenii sunt primate, în mod specific antropoide. Prin urmare, natura umană este o formă modificată a naturii antropoide. Iar atunci când studiem grupurile de primate, observăm numeroase comportamente machiavelice — manifestări sexuale, dominanță și submisivitate, etalare (manifestări ale gradului de adecvare — fitnessa) și uneltiri politice. Însă, atunci când ni se cere să descriem propriul comportament — de ce am cumpărat acea mașină nouă, de pildă, sau de ce am încheiat o relație —, cel mai frecvent ne descriem motivele ca fiind bazate pe cooperare, motive prosociale. Nu recunoaștem nici pe departe că ne dăm mari sau că folosim trucuri politice, nu pe cât ne-am aștepta de la un animal social competitiv. Ceva nu iese la socoteală.

4. Enigme economice. Atunci când studiem instituții sociale specifice — medicină, educație, politică, binefacere, religie, știri ș.a.m.d —, observăm că adeseori acestea nu-și ating scopurile declarate. În multe situații, acest lucru este determinat de simple eșecuri de execuție. În alte cazuri însă, instituțiile se poartă de parcă ar fi fost menite să atingă alte scopuri, nerecunoscute. Să luăm, de pildă, școala. Spunem că funcția școlii este să transmită abilități și cunoștințe valoroase. Cu toate acestea, elevii nu-și amintesc cea mai mare parte a ceea ce li se predă, iar cea mai mare parte a ceea ce-și amintesc nu le este foarte util. Mai mult, cele mai bune cercetări spun că școlile sunt structurate în moduri care interferează activ cu procesul de învățare, precum orele matinale de trezire și testările frecvente. (Acestea și multe alte enigme vor fi discutate în Capitolul 13.) Din nou, ceva nu iese la socoteală.

Acest accent plasat asupra problemelor sociale la scală largă este, de fapt, ceea ce scoate cel mai mult în evidență cartea noastră. Îndeajuns de mulți alți gânditori au examinat autoamăgirea în contextul vieții personale și al comportamentelor individuale. Puțini însă au urmat pasul logic consecutiv de a folosi aceste înțelegeri profunde pentru a studia instituțiile noastre.

Ideea este că acționăm pe baza unor motive ascunse laolaltă, în public, la fel de frecvent pe cât o facem de unii singuri, în privat. Iar atunci când suficiente dintre motivele noastre ascunse intră în armonie, sfârșim prin a întemeia instituții stabile, durabile — precum școlile, spitalele, bisericile și democrațiile —, care sunt menite, cel puțin parțial, să vină în întâmpinarea unor astfel de motivații. Aceasta a fost concluzia lui Robin privind medicina, iar un raționament similar se aplică multor alte domenii ale vieții.

Iată un alt mod de a privi lucrurile. Lumea este plină de oameni care acționează pe baza unor motive pe care mai degrabă nu le-ar recunoaște. De cele mai multe ori însă, grupuri de interese opuse sunt nerăbdătoare să atragă atenția asupra acestor motive. De exemplu, atunci când bancherii din SUA au aspirat la un sprijin în timpul crizei financiare din 2008, ei argumentau că acest lucru ar fi adus beneficii întregii economii, uitând în mod convenabil să menționeze că le-ar fi aranjat propriile buzunare. Din fericire, mulți alții au fost pregătiți să-i acuze că profită de situație. Similar, în timpul administrației Bush, protestatarii antirăzboi din SUA — cei mai mulți dintre ei liberali — și-au justificat eforturile în termeni de daune de război. Cu toate acestea, atunci când Obama a preluat președinția, ei și-au redus drastic protestele, deși războaiele din Irak și Afganistan continuau cu aceeași înverșunare.⁶ Toate aceste lucruri au sugerat existența unei agende mai degrabă partizane decât pacifiste, iar criticii conservatori au fost fericiți să sublinieze incongruența.⁷

Ce se întâmplă însă atunci când motivele noastre ascunse nu se potrivesc cu o agendă tribală sau partizană? În acele domenii ale vieții în care noi toți suntem la fel de complici în a ne ascunde motivele, cine ne va atrage atenția asupra lor?

Această carte încearcă să aducă lumină exact asupra acelor fațete întunecate, necercetate ale vieții publice: instituții sociale venerate în care aproape toți participanții se autoamăgesc în mod strategic, piețe în care cumpărătorii și vânzătorii deopotrivă pretind că tranzacționează un lucru în timp ce, pe ascuns, tranzacționează altceva. Scena artistică, de pildă, nu este doar despre „aprecierea frumuseții"; ea funcționează ca scuză pentru afilierea cu oameni impresionanți și ca etalare sexuală (o modalitate de a te învârti în cercuri sociale și de a face sex). Educația nu este doar despre învățare; este, în mare parte, despre a fi evaluat, clasificat și certificat, ștampilat întru aprobarea angajatorilor. Religia nu este doar despre credința intimă în Dumnezeu sau viața de apoi, ci despre profesări publice ostentative ale credinței, care unesc grupurile laolaltă. În fiecare dintre aceste domenii, agendele noastre ascunse explică un procent surprinzător al comportamentului nostru — de obicei, cea mai mare parte a comportamentului. Atunci când nu mai avem de ales, facem adeseori alegeri care pun pe primul loc agendele noastre ascunse, înaintea celor oficiale.

Acest curent de gândire sugerează că multe dintre insti­tuțiile noastre sunt extraordinar de risipitoare. Sub poleiala plăcută a cooperării de tip câștig-câștig — învățarea copiilor, vindecarea celor bolnavi, sărbătorirea creativității —, instituțiile noastre adăpostesc furnale uriașe și tăcute de semnalări competitive în interiorul grupului, în care trilioane de dolari de bunăstare, resurse și efort uman sunt încărcate anual și arse până la cenușă, în mare parte cu scopul de a ne da mari. Acum, instituțiile noastre reușesc într-adevăr să-și atingă multe dintre scopurile afirmate oficial, însă adeseori sunt mai degrabă ineficiente, deoarece servesc simultan unor obiective pe care nimeni nu este dispus să le recunoască.

Acest lucru poate avea un iz de pesimism, dar este, de fapt, o veste bună. Oricât de pline de defecte ar putea fi instituțiile noastre, trăim deja cu ele — iar viața, pentru cei mai mulți dintre noi, este destul de bună. Prin urmare, dacă putem diagnostica corect ce blochează instituțiile, putem, în sfârșit, să reușim să le reformăm, făcându-ne astfel viețile și mai bune.

Desigur, nu tuturor ne pasă de modul în care sunt concepute instituțiile sociale la scală largă. O utilizare mai practică a acestei cărți este de a-i ajuta pe cititori să-și dezvolte o mai bună conștientizare situațională (pentru a împrumuta un termen din armată). Fie că suntem în întâlniri, la biserică sau în timp ce privim cum politicienii trăncănesc la TV, noi toți ne dorim o înțelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă și a motivelor pentru care se întâmplă. Comportamentul social uman este complex și adeseori aproape de nepătruns, însă cartea de față oferă un cadru pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă aceste lucruri, în special aspectele care altfel sunt contraintuitive. De ce râd oamenii? Cine e cea mai importantă persoană din încăpere (și cum pot să-mi dau seama de asta)? De ce sunt artiștii sexy? De ce se laudă atât de mulți oameni cu călătoriile lor? Crede cineva, cu adevărat, în creaționism? Dacă ascultăm ceea ce spun oamenii despre ei înșiși, vom fi adesea conduși pe piste greșite, deoarece oamenii își distorsionează, în mod strategic, motivele. Doar prin examinarea încrucișată a acestor motive, folosind date despre cum se poartă oamenii, suntem capabili să înțelegem ce determină cu adevărat comportamentul uman (vezi Caseta 2).

Parcursul cărții

Cartea este împărțită în două părți.

Partea I, „De ce ne ascundem motivele explorează modul în care stimulentele vieții sociale distorsionează modul în care gândim, provocând contorsionări ciudate de autoamăgire. Evanghelia după Matei 7:3 întreabă: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? În metafora noastră, am putea la fel de bine să întrebăm: „De ce vezi șoricelul din mintea fratelui tău, și elefantul din propria minte nu-l iei în seamă?" În Partea I, obiectivul nostru este să ne confruntăm cu elefantul pe cât de direct posibil — să-l pironim cu privirea, fără să clipim sau să tresărim.

Partea a II-a, „Motivele ascunse din viața de zi cu zi" folosește această nou dobândită înțelegere a elefantului pentru a deconstrui o gamă largă de comportamente umane, atât la scală mică, personală, cât și în contextul instituțiilor noastre mai mari. Ce vom descoperi este că frecvent lucrurile nu sunt ceea ce par a fi la suprafață.

Avertisment

Pentru aceia dintre noi care își doresc să înțeleagă lumea, e neliniștitor să ne gândim că creierul nostru ar putea să ne înșele. Realitatea este suficient de derutantă și fără a avea un elefant care să ne încețoșeze privirea. Ideile din această carte au însă un handicap și mai serios, și anume, sunt dificil de sărbătorit în mod public.

Gândiți-vă cum unele idei sunt în mod natural mai virale decât altele. De exemplu, atunci când o teorie pune accentul pe altruism, cooperare și alte motivații care ne ajută să ne simțim bine, oamenii vor în mod spontan să împărtășească acele idei, poate chiar să le strige la megafon: „Lucrând împreună putem reuși lucruri mărețe!" Asocierea cu ceva atât de stimulant se reflectă pozitiv asupra vorbitorilor și ascultătorilor deopotrivă. Aceasta este rețeta ideilor care atrag un public numeros și primesc ovații la scenă deschisă, premisa străveche a predicilor, a discursurilor de pe platforma TED, a discursurilor de debut și învestiturilor prezidențiale.

Multe alte idei se confruntă însă cu o bătălie dificilă și e posibil să nu dobândească vreodată acceptare la scală largă. Atunci când o idee scoate în evidență competiția și alte motivații urâte, e de înțeles că oamenii simt o aversiune în a o împărtăși. Se scurge toată energia din cameră. După cum au învățat din experiență directă cei doi autori, astfel de idei pot strica cheful tuturor la o petrecere.

În lumina acestor lucruri, e important să subliniem de unde pornim. Linia dintre cinism și mizantropie — între a avea o opinie negativă despre motivațiile umane și a avea o opinie negativă despre oameni — este adeseori neclară. Așa că ne dorim ca cititorii să înțeleagă că, deși e posibil să fim sceptici privind motivațiile umane, iubim ființele umane. (Ba chiar, mulți dintre cei mai buni prieteni ai noștri sunt oameni!) Nu încercăm să ne desconsiderăm specia sau să le facem în ciudă oamenilor, arătându-le propriile defecte. Tot ce facem este să acordăm un pic de timp pentru a zăbovi asupra acelor părți ale naturii umane care nu primesc suficientă atenție. La urma urmei, ne îndoim că o explorare onestă ne va diminua prea mult afecțiunea pe care o resimțim față de aceste creaturi minunate.

Dacă este să fim sinceri cu noi înșine — și fideli tezei acestei cărți —, trebuie să admitem că există riscuri în confruntarea cu motivele noastre ascunse. Ființele umane se autoamăgesc deoarece autoamăgirea este utilă. Ne permite să ne bucurăm de beneficiile comportamentului egoist, în timp ce în fața celorlalți pozăm ca fiind lipsiți de egoism; ne ajută să părem mai buni decât suntem în realitate. De aceea, confruntarea cu amăgirile noastre trebuie (cel puțin parțial) că subminează tocmai motivul existenței lor. E o senzație foarte intensă că ne-ar fi mai bine dacă nu am ști de ce suntem în stare.

Înțelegem însă această alegere — dacă să privim sau nu în interior și să ne confruntăm cu elefantul sau să continuăm să ne ferim privirea — ca fiind asemănătoare alegerii pe care Morpheus i-o oferă lui Neo în Matrix. „După asta, avertizează Morpheus ținând într-o mână o pastilă albastră, iar în cealaltă una roșie, „nu mai există cale de întoarcere. Iei pilula albastră — povestea se încheie, te trezești în patul tău și crezi ce vrei tu să crezi. Iei pilula roșie — rămâi în Țara Minunilor și îți voi arăta cât de adâncă este vizuina iepurelui.⁹

Dacă curiozitatea ar ucide pisica, atunci Kevin și Robin ar fi pisici moarte. Pur și simplu nu putem rezista unei astfel de oferte. Alegem pilula roșie și sperăm că și tu, dragă cititorule, simți la fel.

---

a În biologie, termenul fitness reprezintă măsura în care un organism sau o populație este capabilă să producă progenituri valabile într-un anumit mediu, ceea ce reprezintă o măsură a adaptării acelui organism sau acelei populații la mediu. (Dicționar de psihologie clinică, București, Trei, 2020 — n. red.)

Partea I. De ce ne ascundem motivele

1

Comportamentul animal

Înainte de a ne împotmoli în complexitățile vieții sociale umane, haideți să începem dintr-un punct mai simplu. Deoarece oamenii sunt specii animale, putem învăța numeroase lucruri despre noi înșine studiind alte animale (și chiar și plante, după cum vom vedea în capitolul următor). De fapt, poate fi extrem de util să studiem alte specii, deoarece avem mai puține prejudecăți în privința lor. Dacă vreți, gândiți-vă la asta ca la niște „roți ajutătoare".

În acest capitol, ne vom îndrepta atenția rapid către două comportamente animale care sunt dificil de descifrat. În fiecare caz, animalele par a face ceva simplu și direct, dar pe măsură ce trecem dincolo de suprafață — la fel cum vom aborda propriul nostru comportament în capitolele următoare — vom descoperi niveluri suplimentare de complexitate.

Observați totuși că aceste animale non-umane nu-și ascund neapărat motivațiile, așa cum facem noi, din punct de vedere psihologic; dacă motivele lor par criptice, nu este pentru că se joacă unul cu mintea celuilalt. Vom discuta acest aspect mai în detaliu la finalul capitolului.

Puricarea socială

Haideți să începem cu comportamentul de puricare în rândul primatelor. În timp ce oamenii sunt relativ lipsiți de păr, majoritatea celorlalte primate au o blană deasă pe suprafața întregului corp. Atunci când nu este verificată, blana ajunge rapid să fie încâlcită cu mizerie și reziduuri. Devine și o casă atractivă pentru purici, păduchi, căpușe și alți paraziți. Drept urmare, blana primatelor necesită îngrijire periodică pentru a rămâne curată.

Primatele individuale pot să se îngrijească și de unele singure (și o și fac), dar pot face acest lucru eficient doar pentru jumătate din corp. Ele nu-și pot îngriji cu ușurință propriul spate, fața și capul. De aceea, pentru a-și păstra întregul corp curat, au nevoie de un pic de ajutor din partea prietenilor.¹ Acest lucru este denumit puricare socială².

Imaginați-vă doi cimpanzei masculi implicați în actul de puricare socială. Unul dintre cimpanzei — cel care este puricat — stă cocoșat, expunându-și întregul spate. Celălalt cimpanzeu — îngrijitorul — se târăște spre el și începe să-i examineze blana. Va petrece în mod obișnuit câteva minute scărpinând-o și curățând-o cu degetele, folosindu-și degetele mari opozabile pentru a smulge bucățele de materie parazitară. Este o activitate cu scop, care necesită un nivel semnificativ de atenție și de concentrare.

Dacă am putea cumva să-l întrebăm pe cimpanzeul care îngrijește ce face, acesta ar putea oferi o explicație pragmatică: „Încerc să înlătur aceste bucățele și resturi de pe spatele prietenului meu. Acesta este scopul activității și lucrul asupra căruia atenția lui este îndreptată. Ar putea, de asemenea, să citeze logica reciprocității directe: „Dacă puric spatele prietenului meu, e mai probabil ca și el să-l purice pe al meu, la schimb — lucru adevărat; cimpanzeii formează parteneriate mutuale de puricat, care sunt relativ stabile de-a lungul vieții lor. La prima vedere, deci, puricarea socială pare a fi un act de igienă, o modalitate de menținere a curățeniei blănii.

Totuși imaginea aceasta este departe de a fi tabloul complet. Nu putem interpreta puricarea socială după aparențe. Există anumite aspecte derutante care aruncă umbra îndoielii asupra acestei funcții simple a igienei:

• Cele mai multe primate petrec îngrijindu-se unele pe celelalte mult mai mult timp decât ar fi necesar pentru a-și păstra blana curată.³ Babuinii Gelada, de pildă, acordă un procent enorm de 17 % din timpul zilei pentru a se purica unii pe ceilalți.⁴ În mod limpede este un exces, întrucât unele specii de primate petrec numai 0,1 % din timp îngrijindu-se reciproc, în timp