Sa rescriem codul batranetii: Convingerile despre îmbatranire decid cat de mult si cat de bine vom trai

De Dr. Becca Levy

Cât de mult ne influențează cultura în care trăim convingerile despre bătrânețe? Gândirea, comportamentul și sănătatea oamenilor sunt influențate de societate și de grupurile cărora le aparțin și cu care interacționează. A venit timpul să ne schimbăm mentalitatea despre vârsta a treia, iar această carte ne arată cum să o facem.
Dr. Becca Levy, profesor la Universitatea Yale și expert în psihologia îmbătrânirii, își prezintă aici cercetările inovatoare și demonstrează modul în care convingerile despre bătrânețe pot fi modificate astfel încât speranța de viață să fie prelungită în medie cu 7 ani și jumătate. Rezultatele cercetărilor sale oferă informații surprinzătoare despre legătura dintre minte și corp. Dr. Levy demonstrează că multe probleme de sănătate atribuite în trecut procesului de îmbătrânire, cum ar fi pierderile de memorie, deteriorarea auzului și problemele cardiovasculare, sunt de fapt influențate de convingerile negative despre bătrânețe.
Autoarea prezintă o serie de povești de viață ale unor persoane fascinante, extrem de active și pline de succes profesional la vârste foarte avansate, precum și povestea unui oraș întreg care se conduce după astfel de principii. Să rescriem codul bătrâneții este o lucrare de referință, care prezintă tehnici de îmbunătățire a convingerilor noastre, astfel încât vârsta a treia să fie una plină de vitalitate și succes, precum și un proiect de diminuare a ageismului structural, în scopul unei schimbări durabile a societății.

• Limbă: Română
• Editor: Lifestyle Publishing
• Data lansării: 29 sept. 2023
• ISBN: 9786067894035

Previzualizare carte

Introducere

Idei care circulă între SUA și Japonia

Pe la jumătatea facultății, am avut norocul să câștig o bursă de la National Science Foundation, care mi-a permis să locuiesc în Japonia timp de un semestru. Scopul meu era să analizez cum îmbătrânesc oamenii în Japonia și părerile lor despre bătrânețe. Știam că japonezii trăiesc cel mai mult. ¹ Deși numeroși cercetători au pus acest lucru pe seama unei diete sănătoase sau a diferențelor genetice, mă întrebam dacă nu cumva exista și o dimensiune psihologică care să le confere un avantaj.

Înainte de a mă muta în Japonia pentru șase luni, am vizitat-o pe bunica Horty în Florida. Imediat ce am coborât din avion, mi-a aruncat o privire și a spus:

— Ai nevoie de vitamine.

Era convinsă că facultatea și vremea mohorâtă din Boston mă epuizaseră, așa că am pornit să cumpărăm ce înțelegea ea prin vitamine: toate portocalele și grepfruturile pe care le puteam căra de la băcănie.

Bunica Horty participa la competiții de golf și, întrucât locuise în New York, adora să meargă pe jos, așa că nu a fost chiar o joacă să țin pasul cu ea în timp ce pășea hotărâtă prin magazin, până când s-a prăbușit. M-am grăbit spre ea, am ajutat-o să se ridice și, spre groaza mea, am descoperit o tăietură la picior care sângera.

— Nu doare, m-a asigurat ea printre dinți.

Chiar s-a forțat să zâmbească, dată fiind natura ei stoică.

— Ar trebui să vezi cum arată adversarul meu, a glumit ea.

„Adversarul" se afla la picioarele noastre: o ladă de lemn cu colțurile întărite cu metal ascuțit, zimțat; dintr-un colț picura acum niște sânge. Am lăsat coșurile de cumpărături și am ajutat-o pe bunica să își adune lucrurile căzute din poșetă.

Spre ieșire, l-a abordat pe proprietar, care îi aruncase o privire rapidă când auzise că a căzut, înainte de a se întoarce la tabloidul pe care îl răsfoia la casă.

— Nu ar trebui să lași lăzi în mijlocul magazinului, i-a spus bunica, mult mai politicos decât merita. M-aș fi putut răni.

În acest timp, sângele i se prelingea pe gambă.

Proprietarul a analizat-o de sus până jos, apoi a privit spre lada din mijlocul raionului.

— Păi, poate că nu ar trebui să mai ieși din casă, i-a spus el cinic. Nu e responsabilitatea mea că bătrânii cad tot timpul. Așa că nu arunca vina pe mine.

Maxilarul lui Horty aproape că a atins podeaua. Cât despre mine, aș fi vrut să îi smulg tabloidul din mână, dar i-am aruncat doar o privire ucigătoare și am condus-o pe bunica spre mașină. În ciuda obiecțiilor sale, am dus-o la medic. Piciorul era bine; doctorul a spus că era doar o tăietură cu aspect dramatic, dar superficială de altfel. A adăugat că bunica părea să se bucure de o sănătate destul de bună.

Am crezut că povestea se va sfârși acolo, însă în după-amiaza aceea avusese loc o schimbare profundă. Seara, Horty m-a rugat să îi ud copacul de avocado, lucru pe care adora să îl facă ea însăși. A doua zi mi-a spus că nu era sigură că poate să conducă și m-a rugat să o duc la coafor, unde avea programare. Părea că rememorează cuvintele proprietarului magazinului și punea la îndoială competența ei de persoană în vârstă, cum nu mai făcuse până atunci.

Din fericire, până la plecarea mea în Japonia, Horty a reușit să-și alunge temerile induse de perspectiva ageistă. În dimineața de dinaintea plecării, a insistat să mă ia la o plimbare lungă, în pas alert, pentru a-mi întinde picioarele înaintea zborului de durată. Când ne-am întors, mi-a dat o listă scrisă de mână cu recomandări de restaurante, în urma vizitei pe care o făcuse cu bunicul în Japonia în urmă cu două decenii.

Dar în timp ce îi făceam cu mâna lui Horty și mă îndreptam către Tokio, nu m-am putut abține să nu mă întreb: dacă doar câteva cuvinte negative puteau afecta o persoană atât de puternică și de curajoasă cum era Horty, oare ce efect aveau asupra noastră ca nație stereotipurile negative de vârstă? Ce putere aveau ca să schimbe efectiv modul în care îmbătrânim? Și ce putere am putea avea noi dacă am schimba modul în care gândim și vorbim despre bătrânețe?

Vedetele rock în vârstă din Tokio

În timp ce mă adaptam la noua mea viață din Tokio, gândurile îmi zburau deseori înapoi la bunica Horty, cum își uda ea copacul de avocado în răcoarea apusului din Florida și mă întrebam ce părere ar avea ea despre locul acesta unde maeștrii bucătari specializați în sushi, în vârstă de o sută de ani, erau constant sărbătoriți de televiziuni și unde rudele vârstnice erau servite primele la masă.

Mă aflam încă în Japonia când a avut loc sărbătoarea națională denumită Keiro No Hi. În timp ce mă plimbam prin Parcul Shinjuku în ziua aceea, am trecut pe lângă grupuri întregi de halterofili, unii dintre ei fără tricou, unii în tricouri sport mulate, toți cu vârste cuprinse între șaptezeci și optzeci de ani, care se plimbau de colo-colo ridicând greutăți și făcând paradă cu corpurile lor tonifiate. Cu ocazia acestei sărbători, în întreaga țară oamenii traversau arhipelagul în toate direcțiile cu trenul de mare viteză, cu barca și cu mașina, întorcându-se acasă pentru a-și vizita rudele în vârstă. În ziua aceea, restaurantele serveau mese gratuite seniorilor; pentru cei cu mobilitate redusă, elevii aveau să pregătească și să livreze caserole pline de sushi proaspăt și legume tempura prăjite ușor.

Keiro No Hi se traduce prin „Ziua respectului față de vârstnici", dar evident că japonezii făceau asta în fiecare zi a anului. Cursurile de muzică erau pline de seniori care încercau să cânte la chitară electrică pentru prima dată la vârsta de șaptezeci și cinci de ani. Chioșcurile de ziare erau pline de reviste manga colorate, acele cărți de benzi desenate populare, pentru cititori de toate vârstele, care cuprindeau povești despre îndrăgostiți mai în vârstă. Japonezii tratau bătrânețea ca pe ceva de care să te bucuri, un aspect al vieții, și nu ca pe ceva de temut sau detestat.

În America, perspectiva culturală era diferită. Nu era vorba doar de interacțiunea bunicii cu proprietarul magazinului care detesta vârstnicii; atitudinea aceasta era vizibilă peste tot: pe panourile publicitare pentru tratamente pentru piele „care sfidează bătrânețea", în reclamele de seara târziu de la televizor, unde chirurgii esteticieni locali vorbesc despre riduri ca niște generali care descriu forțe inamice ostile, în saluturile infantilizante cu care persoanele în vârstă erau întâmpinate în restaurante și la cinema. Oriunde priveam, în emisiuni televizate, în povești și pe internet, bătrânețea era tratată ca și cum ar fi fost egală cu uitarea, slăbiciunea și declinul.

În Japonia am înțeles că modul în care îmbătrânim este influențat de cultura în care trăim. Gândiți-vă la menopauză, de exemplu. Am aflat că în cultura japoneză nu se face mare caz de ea, fiind tratată ca un aspect natural al îmbătrânirii, ce poate conduce către o etapă prețioasă din viață, și nu ca un combustibil pentru acele stereotipuri occidentale legate de iritabilitatea feminină și inactivitatea sexuală, care cataloghează menopauza drept o afecțiune a vârstei de mijloc. Și care este rezultatul faptului că japonezii sunt mai puțin înclinați să stigmatizeze acest aspect natural al îmbătrânirii decât americanii? Japonezele sunt mult mai puțin predispuse să sufere de bufeuri, dar și de alte simptome ale menopauzei, decât femeile de aceeași vârstă din SUA și Canada². Și s-a descoperit că japonezii în vârstă, care sunt tratați din punct de vedere cultural ca niște „vedete rock în țara lor", conform antropologului care a coordonat acest studiu, au niveluri mai mari de testosteron decât bărbații europeni³. Aceasta sugerează că libidoul îmbătrânește diferit, în funcție de modul în care cultura în care trăiești percepe și tratează bătrânețea.

Am început să mă întreb cât de mult influențează cultura convingerile individuale despre bătrânețe — ce credem despre vârstnici și despre îmbătrânire. Și eram curioasă în ce măsură aceste convingeri individuale, la rândul lor, influențează procesul îmbătrânirii. Oare atitudinea lor față de bătrânețe ar putea explica de ce japonezii au cea mai lungă durată de viață din lume?

Mersesem la facultate pentru a studia psihologia socială, știința care analizează modul în care gândirea, comportamentul și sănătatea oamenilor sunt influențate de societate și de grupurile cărora le aparțin și cu care interacționează. Doream să mă concentrez pe experiența persoanelor în vârstă care erau excluse din majoritatea studiilor psihologice. Întrebarea cu care mă confruntam acum era cum să măsor impactul unui lucru atât de amorf, precum cultura, asupra unui aspect atât de clar definit, cum este biologia umană.

Impactul convingerilor despre bătrânețe asupra sănătății, în procesul îmbătrânirii

Când m-am întors la Boston, am început să testez impactul stereotipurilor culturale de vârstă asupra sănătății și vieții oamenilor în vârstă. În studiile pe care le-am realizat, am descoperit că vârstnicii cu percepții mai degrabă pozitive despre bătrânețe se prezentau mai bine din punct de vedere fizic și cognitiv decât cei cu percepții mai degrabă negative; ei prezentau o probabilitate mai ridicată de a se vindeca de afecțiuni severe, aveau o memorie mai bună, mergeau mai repede și chiar trăiau mai mult⁴.

Am reușit astfel și să arăt că multe dintre provocările cognitive și fiziologice despre care credem că sunt legate de îmbătrânire — lucruri precum pierderea auzului și bolile cardiovasculare — sunt și ele generate de opiniile despre vârstă absorbite din mediul social înconjurător. Am descoperit că seturile de convingeri despre bătrânețe pot acționa chiar ca un tampon împotriva declanșării demenței la persoanele purtătoare ale temutei gene care cauzează Alzheimer, APOE ɛ4.

Cartea aceasta tratează modul în care percepem îmbătrânirea și cum ne influențează sănătatea aceste convingeri, din perspective mai mult sau mai puțin importante. Ea se adresează tuturor celor care speră să îmbătrânească bine. În paginile care urmează, vom analiza anatomia stereotipurilor negative de vârstă — cum anume sunt clădite, cum funcționează și cum pot fi schimbate. Deși aceste stereotipuri sunt dezvoltate în cadrul culturilor pe parcursul a sute de ani și sunt asimilate pe întreaga durată a vieții indivizilor, ele sunt de fapt destul de fragile: pot fi destructurate, modificate și reconstruite.

În laboratorul meu de la Universitatea Yale, am reușit să îmbunătățesc performanțele oamenilor privind memoria, mersul, echilibrul, viteza și chiar dorința de a trăi prin activarea unor stereotipuri pozitive de vârstă timp de aproximativ zece minute. În această carte vă voi arăta cum funcționează amorsarea sau activarea stereotipurilor de vârstă în lipsa conștientizării, ce spune ea despre natura inconștientă a stereotipurilor noastre și cum ne putem întări convingerile privind bătrânețea.

Dacă avem atitudinea și instrumentele adecvate, ne putem schimba opiniile despre bătrânețe. Dar, pentru a ajunge la originea acestor opinii, trebuie să se schimbe cultura care privește bătrânețea în mod negativ. Pentru a înțelege mai bine cum ajungem aici și ce anume este posibil, vom analiza diverse alternative culturale de pe glob și de-a lungul istoriei. Vom analiza niște exemple de îmbătrânire frumoasă și vom citi despre convingerile unor sportivi, poeți și activiști, actori, artiști și muzicieni. Vom investiga de ce anume este nevoie pentru a ne schimba abordarea culturală și vom afla că o mai bună integrare a persoanelor în vârstă în comunitățile noastre poate genera un nivel superior de sănătate și bunăstare colectivă.

Din punct de vedere demografic, ne aflăm la o răscruce. Pentru prima dată în istoria omenirii, acum în lume există mai multe persoane cu vârsta peste șaizeci și patru de ani decât cele sub vârsta de cinci ani⁵. Unii politicieni, economiști și jurnaliști se frământă din cauza a ceea ce ei denumesc „tsunamiul cărunt", dar nu înțeleg ideea principală. Faptul că atât de mulți oameni ajung să trăiască experiența bătrâneții și fac asta bucurându-se de o sănătate mai bună este una dintre cele mai mari realizări ale societății. Este și o ocazie extraordinară de a regândi ce înseamnă să îmbătrânești.

Când a murit bunica Horty, la mulți ani după întâlnirea cu proprietarul magazinului ostil vârstnicilor, familia s-a reunit pentru a-i onora viața, care fusese una obișnuită, dar în același timp remarcabilă. Viața ei s-a întins pe aproape toată durata secolului XX, fiind martoră atât la progresele, cât și la atrocitățile acestuia.

Și-a trăit viața din plin, chiar și după ce l-a crescut pe tata și l-a îngrijit pe bunicul doborât din ce în ce mai mult de povara cruntă a bolii Alzheimer. De pe la optzeci până la nouăzeci de ani, a călătorit, a jucat golf și a făcut plimbări lungi alături de prietenele ei. Organiza baluri mascate complicate și ne scria scrisori care îi reflectau personalitatea de neuitat, directă și spirituală deopotrivă.

Când primeam o scrisoare de la ea, era ca și cum bunica se afla în aceeași încăpere cu mine. În ultimul ei deceniu de viață, ea și tata deschideau deseori televizorul și priveau în același timp procesele de ultimă oră, în timp ce comentau la telefon pe marginea lor. Deși tata locuia în friguroasa New England și bunica Horty, în însorita și umeda Floridă, era ca și cum ar fi stat împreună în sufragerie, bârfind care avocat cerșea amabilitatea judecătorului și ce cravată arăta mai ridicol.

Bunica Horty nu-ți permitea niciodată să uiți că se afla acolo, așa că am resimțit puternic absența ei atunci când i-am sortat lucrurile pentru a le dona, după ce a murit. În special subsolul era dovada vieții pline pe care o dusese. Înainte de a începe să aibă grijă de bunicul, bunica Horty petrecuse decenii întregi împreună cu el vizitând locuri îndepărtate, adunând suvenire. Mi se părea că subsolul ei era o peșteră a comorilor. Erau sticluțe vechi de parfum franțuzesc, eșarfe înflorate minunate din Italia și Indonezia, cutii sculptate, delicate din Maroc. Și printre toate acestea, un mic paravan pliabil, în stil japonez. Panourile erau realizate din hârtie delicată de orez shoji și pictate cu un model de cireși în floare. Pe paravan se afla un bilețel cu numele meu. Mi-am amintit că bunica Horty mi-a spus cândva, după ce recunoscusem că uneori îmi lua ceva vreme până când reușeam să mă concentrez și să scriu, că Sigmund Freud folosea un paravan pentru a se izola de lume și a se concentra. M-a emoționat că mi-a lăsat mie acest paravan și mi-am reamintit de prima mea vizită în Japonia și de episodul când căzuse.

La scurt timp după moartea bunicii, am făcut o descoperire surprinzătoare. În timp ce analizam datele din studiul meu privind viața și percepțiile locuitorilor micului orășel Oxford, statul Ohio, am descoperit că cel mai important factor în determinarea longevității acestor locuitori — mai important decât genul, venitul, originea socială, singurătatea sau sănătatea funcțională — era modul în care oamenii percepeau și abordau ideea bătrâneții⁶. Se pare că opiniile despre bătrânețe pot răpi sau adăuga aproape opt ani vieții. Cu alte cuvinte, aceste idei nu trăiesc doar în capul nostru. Cu bune și cu rele, aceste imagini mintale sunt produsul obiceiurilor noastre culturale, indiferent că este vorba despre emisiunile la care ne uităm, lucrurile pe care le citim sau glumele la care râdem, toate acestea devin scenarii pe care, într-un final, le punem în practică.

Când am aflat prima dată despre această descoperire privind longevitatea, m-am gândit la bunica Horty și la cât de norocoasă a fost familia mea să o aibă alături până la moartea ei, care a survenit la vârsta de nouăzeci și doi de ani. M-am gândit cât a fost ea de norocoasă că a perceput bătrânețea așa cum a făcut-o. M-am gândit la darul acelor ani în plus și de unde anume a venit el. Oare am mai avut încă șapte sau opt ani alături de Horty datorită bucuriei ei de a trăi din ultimii ani? Dacă există vreun cod al îmbătrânirii frumoase — vreun sistem sau vreo metodă —, convingerile noastre privind bătrânețea fac parte din el.

Viețile noastre sunt produsul atâtor factori diferiți pe care nu îi putem controla: unde ne naștem și cine ne sunt părinții, ce se află în genele noastre și ce accidente ne pasc. Mă interesează să identific acei factori pe care îi putem controla pentru a ne îmbunătăți experiența îmbătrânirii și sănătatea. Unul dintre acești factori se referă la modul în care percepem bătrânețea și conceptualizăm ciclul vieții. Aceasta este tema cărții: cum putem schimba, ca indivizi și ca societate, modul în care ne percepem pe noi înșine și pe cei din jur pe măsură ce îmbătrânim, pentru a ne bucura de beneficiile acestei schimbări.

Capitolul 1

Imaginile din capul nostru

În fiecare toamnă îmi încep cursul de Sănătate și senectute de la Yale cerându-le studenților să se gândească la o persoană în vârstă și să scrie primele cinci cuvinte sau expresii care le vin în minte. Poate fi cineva real sau imaginar. „Nu vă gândiți prea mult, le spun tuturor. „Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Scrieți doar ce asocieri vă vin în minte.

Încercați asta acum. Gândiți-vă la primele cinci cuvinte sau expresii care vă vin în minte când vă gândiți la o persoană în vârstă. Scrieți-le.

După aceea, priviți lista. Câte dintre ele sunt pozitive și câte sunt negative?

Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, probabil că lista dumneavoastră include cel puțin câteva cuvinte negative. Iată care este răspunsul lui Ron, un lutier de șaptezeci și nouă de ani care trăiește la marginea Bostonului: „Senil, lent, bolnav, ciufut și încăpățânat. Acum gândiți-vă la această listă a unei femei de optzeci și doi de ani pe nume Biyu din China, care a venit la fostul ei loc de muncă, o fabrică de creioane, pentru a-și ridica pensia: „Înțelept, adoră Opera din Pekin, le citește nepoților, merge mult pe jos și e amabil.

Aceste două viziuni opuse reflectă gama vastă a convingerilor privind bătrânețea care predomină în culturi diferite — convingeri care determină cum ne comportăm față de rudele mai în vârstă, cum ne organizăm spațiile de locuit, distribuim asigurările de sănătate și ne creăm comunitățile. În fond, aceste percepții pot determina și modul în care oamenii în vârstă se văd pe ei înșiși, dar și cât de bine aud sau cât de multe lucruri își amintesc și cât de mult trăiesc.

Majoritatea oamenilor nu își dau seama că au idei preconcepute despre bătrânețe și totuși oricine, oriunde, le are. Din păcate, cele mai multe dintre convingerile referitoare la bătrânețe ale culturilor dominante în lume sunt negative¹. Analizând aceste convingeri și descoperind care este originea lor, dar și modul în care funcționează ele, vom avea o bază pentru a schimba nu doar discursul despre bătrânețe, ci și modul în care îmbătrânim.

Ce sunt convingerile despre bătrânețe?

Convingerile despre bătrânețe sunt niște hărți mintale ale modului în care ne așteptăm ca persoanele mai în vârstă să se comporte în funcție de anii lor. Aceste hărți mintale, care deseori includ imagini din capul nostru, devin active atunci când observăm membri ai grupului respectiv.

Și, când vorbesc despre o „persoană mai în vârstă, mă refer de obicei la cineva care are cel puțin cincizeci de ani, deși de fapt nu există un prag fix al vârstei. Cât de „bătrâni ne simțim, mai curând decât numărul anilor pe care îi avem, se bazează deseori pe indicii culturale, cum ar fi acela dacă suntem eligibili pentru „reduceri pentru seniori" sau pensie, sau dacă suntem forțați să ne pensionăm. De fapt, nu există nici măcar un singur marker biologic pentru a identifica dacă cineva a atins vârsta senectuții, ceea ce înseamnă că bătrânețea este un construct social cumva fluid. Acesta este unul dintre motivele pentru care convingerile despre bătrânețe, cu așteptările pe care le aduc cu sine, sunt atât de puternice: ele definesc cum ne trăim anii senectuții.

Așteptările pot fi destul de utile în numeroase situații. Când ajungem la o ușă închisă, ne putem aștepta, pe baza experiențelor anterioare, că ea va fi încuiată sau descuiată. În general, nu trebuie să ne întrebăm dacă ușa va cădea la pământ sau va exploda dacă apăsăm puțin pe clanță. Îi putem mulțumi creierului pentru această capacitate de a procesa vizual situații în mod rapid și deseori automat, și tocmai de aceea nu este nevoie să reînvățăm cum funcționează o ușă. În schimb, ne putem baza pe ceea ce cunoaștem deja ca fiind familiar. Cam așa trăim în fiecare zi: generând așteptări și apoi bazându-ne pe ele.

Convingerile despre bătrânețe sunt așteptări despre oameni, nu uși, evident, dar ele funcționează în același mod. Ca majoritatea stereotipurilor sau a scurtăturilor mintale, ele sunt produsul unor procese interne naturale, care debutează când suntem bebeluși ca o modalitate de a tria și a simplifica acea cantitate copleșitoare a stimulilor din jur. Dar ele sunt și produsele surselor societale externe, cum ar fi educația, filmele sau canalele de socializare și ageismul (prejudecata referitoare la vârstă — N.r.) care este prezent în aceste domenii.

Legătura dintre ageismul structural și cel implicit

Deseori, stereotipurile se creează în mod inconștient. Creierul ia decizii cu până la zece secunde înainte să devenim conștienți de ele². Eric Kandel, neurocercetător laureat al Premiului Nobel, a descoperit că aproximativ 80% din mintea noastră lucrează în mod inconștient³. Foarte bine și frumos atunci când vrei să apeși clanța ușii, dar povestea se schimbă complet atunci când ne formăm impresii sau luăm decizii despre oameni.

Stereotipurile sunt dispozitivele deseori inconștiente pe care le folosim pentru a ne evalua semenii. Totuși, de foarte multe ori, aceste imagini nu se bazează pe experiențe observate sau trăite, ci mai degrabă sunt absorbite ca atare din mediul social extern.

Celor mai mulți dintre noi ne place să ne considerăm capabili să judecăm destul de corect alți oameni. Dar adevărul este că suntem ființe sociale care ducem cu noi convingeri sociale inconștiente, care sunt atât de adânc înrădăcinate în mintea noastră, încât de obicei nu ne dăm seama că și-au pus amprenta asupra noastră. Aceasta poate genera un proces inconștient denumit „prejudecată implicită", care ne influențează automat să plăcem sau să displăcem anumite grupuri de persoane. Prejudecata implicită este greu de anulat sau chiar de acceptat, deoarece foarte des ea contravine lucrurilor pe care le credem în mod conștient. Lucrurile se complică pentru că prejudecata implicită reflectă deseori o prejudecată structurală.

Aceasta se referă la politicile sau practicile instituțiilor sociale, cum ar fi corporații care discriminează angajații sau spitale care discriminează pacienții. Ea este deseori întrepătrunsă cu prejudecata implicită. Pentru că, în cadrul instituțiilor, discriminarea poate acționa și fără ca managerii sau doctorii să fie conștienți de ea și, prin urmare, poate fi considerată implicită. Dar, în același timp, ea este deseori structurală atunci când discriminarea consolidează puterea celor care dețin autoritatea, răpind în același timp puterea de la cei marginalizați.

Pentru a analiza ambele tipuri de prejudecăți, cercetătorii le-au cerut unor colegi, oameni care se consideră obiectivi și corecți, să evalueze CV-urile unor candidați bărbați și femei care aplicau pentru un post. În aproape fiecare caz, probabilitatea ca bărbații să fie angajați și să li se ofere salarii mai mari decât femeilor a fost mai mare, în ciuda faptului că CV-urile erau identice din toate punctele de vedere, cu excepția folosirii unor nume tradițional masculine sau a unor nume tradițional feminine⁴. Există și o prejudecată rasială similară: studiile arată că potențialii candidați care și-au adăugat pe CV factori de identificare tipic „albi" au primit mai multe invitații la interviuri decât cei fără acești factori de identificare⁵.

Aceeași prejudecată structurală și implicită sau ageism se manifestă raportat la candidații în vârstă. Un studiu a descoperit că, atunci când CV-urile sunt identice, angajatorii au tendința să ofere slujba candidaților mai tineri⁶. Acest tipar de angajare se manifestă de nenumărate ori, în ciuda cercetărilor numeroase care arată că angajații în vârstă sunt de obicei mai de încredere și mai calificați decât cei mai tineri⁷. În același mod, atunci când doctorii primesc studii de caz identice ale unor pacienți cu aceleași simptome și aceeași probabilitate de recuperare, ei prezintă tendința de a recomanda tratamente pacienților în vârstă mult mai rar decât celor mai tineri⁸.

Granița dintre prejudecata structurală și cea implicită este subțire și destul de permeabilă. Prejudecățile culturale structurale sunt înrădăcinate în părerile noastre, unde sunt deseori activate fără să ne dăm seama. Ca urmare, multiple studii arată că noi toți, indiferent de ceea ce credem în mod conștient, avem prejudecăți inconștiente.

Funcționarea inconștientă

În calitate de cercetător care studiază autostereotipurile, nu am crezut că sunt și eu susceptibilă; dar evident că există o diferență între ceea ce crezi că știi și ceea ce știi cu adevărat. În viață există acele momente care dezvăluie distanța incomodă dintre cele două.

Anul trecut am decis să alerg cinci kilometri pentru o instituție de caritate la care lucrează un amic de-ai mei. Era o dimineață rece de duminică, toamna, iar patul meu era deosebit de cald și confortabil, așa că am amânat alarma de prea multe ori și am ajuns târziu. Abia dacă am avut vreme să îmi prind numărul și să îmi leg șireturile la adidași, când s-a dat startul. Alergasem deja vreo 200 de metri, trecând pe lângă un pâlc de ulmi înalți, când am auzit un pocnet urât și spatele genunchiului mi-a fost săgetat imediat de durere. M-am împiedicat puțin și am gemut. Mi-a apărut imediat o imagine în minte — o scenă din filmul SF Lucy, în care Scarlett Johansson joacă rolul unei femei ale cărei părți ale corpului se dezintegrează sub forma unor puncte strălucitoare după ce traficanții i-au implantat un drog periculos în stomac. În timp ce îmi imaginam asta, corpul meu, cândva prietenul meu de încredere, se dezintegra rapid în același mod, doar că vinovatul era vârsta mea, și nu vreun drog dintr-un laborator