Cum vindecă psihanaliza?

De Heinz Kohut

Volum îngrijit de Arnold Goldberg cu colaborarea lui Paul E. Stepanski

Aceasta este ultima carte scrisă de Heinz Kohut, cartea sa testament, în care reia, sintetizează și nuanțează cele mai importante concepte cu care a construit psihologia Sinelui. Kohut reexaminează procesul analitic și se oprește la câteva aspecte fundamentale: analizabilitatea, complexul Oedip, abordarea apărărilor și a rezistențelor, interpretarea transferurilor de obiect al Sinelui, rolul empatiei. În același timp, întrebările pe care și le pune Kohut îl direcționează către noi ipoteze despre natura vindecării psihanalitice. Capacitatea crescută de verbalizare, insight-ul, autonomia sporită a funcțiilor Eului și controlul crescut asupra impulsivității rămân în continuare importante, dar nu constituie esența vindecării. Conform psihologiei Sinelui, esența vindecării psihanalitice rezidă în capacitatea nou descoperită a pacientului de a identifica în mediul său real obiecte adecvate ale Sinelui ‒ atât oglinditoare, cât și idealizabile ‒ și de a se simți susținut de acestea.

Pentru Kohut, un tratament este de succes atunci când analizandul, lăsându-se în voia energiei procesului analitic, devine capabil să reactiveze în transferul de obiect al Sinelui acele nevoi care au fost obstrucționate în copilărie. Doar această achiziționare graduală a contactului empatic cu obiectele mature ale Sinelui reprezintă esența vindecării psihanalitice. Iar demersul, de proporții monografice, prin care Kohut demonstrează această teză pe tot parcursul cărții, va fascina cu siguranță cititorul pasionat de psihanaliză.



Heinz Kohut (1913–1981), a absolvit medicina la Universitatea din Viena, după care s-a specializat în neurologie și psihiatrie la Universitatea din Chicago, unde mai apoi a predat psihiatria până în 1981. În anii 1960-1970, a fost președinte al Asociației Americane de Psihanaliză, vicepreședinte al Asociației Internaționale de Psihanaliză, dar și vicepreședinte al Arhivelor "Sigmund Freud", fiind distins cu ordinul Crucea de Onoare al statului austriac.
Dintre publicațiile sale, amintim: The Restauration of the Self și The Search of the Self (antologie în patru volume a articolelor lui Kohut). La Editura Trei, de același autor, au mai apărut Psihologia Sinelui. Prelegerile de la Institutul de Psihanaliză din Chicago (2016) și Analiza Sinelui. O abordare sistematică a tratamentului psihanalitic al tulburărilor de personalitate narcisică (2021)


Arnold Goldberg (1929-2020), doctor în științe medicale, a fost formator și supervizor la Institutul pentru Psihanaliză din Chicago. A predat psihiatria la Rush University Medical School și a scris cărți despre perversiune, clivaj psihic și neînțelegerile în privința teoriei lui Freud.

Paul E. Stepansky este cercetător la Weill Cornell Medical College, fiind specializat în istoria medicinei și a psihiatriei în Statele Unite. A scris, printre altele, despre istoria psihanalizei (Freud și Adler) și despre relația dintre psihanaliză și medicină la începutul secolului XX.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 10 apr. 2024
• ISBN: 9786064019516

Previzualizare carte

Prefață

Când a terminat de scris această carte, cu puțin timp înainte să moară, soțul meu a spus că realizase tot ce-și propusese să facă pentru psihanaliză și și-a exprimat speranța că în viitor colegii săi, și mai ales cei din generația tânără, vor continua să exploreze nenumăratele întrebări pe care le-a pus pe parcursul operei sale. Și-a exprimat, de asemenea, speranța că gândurile sale aveau să-i stimuleze pe aceștia să-și pună propriile lor întrebări, să-și exploreze propriile idei pentru a susține astfel progresul științei psihanalizei.

După ce Arnold Goldberg și Paul Stepansky au redactat manuscrisul soțului meu, am făcut unele revizuiri, incluzând anumite pasaje din original despre care știam că soțul meu le considerase importante pentru a fi comunicate — sau chiar reiterate — și pe care ei le-au omis inițial din motive stilistice. Chiar dacă includerea acestor pasaje ar putea face lectura cărții mai dificilă, sper că cititorii vor avea totuși răbdarea necesară și sunt sigură că eforturile lor vor fi recompensate prin bogăția ideilor exprimate și detaliate în această carte.

Aș vrea să-mi exprim mulțumirile față de fiul nostru, Tom, și față de prietenul de-o viață al soțului meu, Robert W. Wadsworth, pentru ajutorul pe care mi l-au acordat în pregătirea manuscrisului pentru publicare.

Elisabeth Kohut

Introducere

Aceasta este ultima carte a lui Heinz Kohut. Nu va fi însă și ultima carte despre opera sa, dat fiind că psihologia psihanalitică a Sinelui e în plin avânt și are deja propria istorie. Această carte reprezintă un moment din această istorie.

Este vorba despre o istorie care s-a dovedit a fi, după toate standardele, una incitantă și plină de evenimente. Începutul acestei istorii este greu de delimitat; povestea psihologiei Sinelui este atât de strâns legată de Heinz Kohut, încât o descriere completă va trebui să aștepte ca, mai întâi, să fie spusă povestea de viață a lui Kohut. Putem totuși să trecem în revistă o scurtă perioadă din evoluția conceptuală a psihologiei Sinelui prin prisma unei profeții făcute de William James, profeție pe care un prieten apropiat i-a făcut-o lui Heinz după citirea manuscrisului cărții Analiza Sinelui: „Mai întâi vor spune că e complet greșit ce spui, apoi că e neimportant și trivial, pentru ca în final să spună că ei au știut mereu că așa stau lucrurile". Predicția, evident, avea să se dovedească în cea mai mare parte adevărată, dar releva, de asemenea, și impactul extraordinar pe care un nou set de idei l-a avut asupra comunității științifice — iar această poveste rămâne să fie istorisită în continuare.

Evident, nu toată lumea care a auzit sau care a citit inițial despre ideile lui Kohut despre narcisism a reacționat conform profeției jamesiene, după cum nici desfășurarea de judecăți critice nu s-a produs atât de clar precum anunța profeția. Când Kohut și-a prezentat pentru prima oară lucrarea „Forme și transformări ale narcisismului", în decembrie 1965 (Kohut, 1978b, vol. 1), era la apogeul carierei sale profesionale din cadrul instituțional al psihanalizei. Observațiile sale despre narcisism au provocat foarte puține disensiuni la acel moment. Chiar și lucrarea „Tratamentul psihanalitic al tulburărilor de personalitate narcisică", pe care avea s-o prezinte doi ani mai târziu (Kohut, 1978b, vol. 1), s-a bucurat de o primire în general cordială. Spre sfârșitul anilor 1960, în timp ce se pregătea să publice Analiza Sinelui, le-a cerut la răstimpuri anumitor colegi și studenți să citească și să comenteze pe marginea proiectului. Și-a considerat cu siguranță această primă carte ca fiind semnalul unei desprinderi de tradiția analizei clasice și a urmărit să obțină pe cât posibil un răspuns critic cât mai variat înainte de publicare.

Deși Analiza Sinelui s-a bucurat de o receptare extraordinar de largă și apreciativă, cartea a stârnit, de asemenea, și reacții negative puternice. Din dorința creării unui forum intelectual și din nevoia sa de a avea un tampon împotriva fluxului tot mai mare de critici, un grup de analiști interesați de lucrările sale a început să se întâlnească regulat cu el. Acest grup a continuat să se întâlnească până în prezent. De-a lungul anilor, grupul de studiu al psihologiei Sinelui a atras o mare varietate de membri; Michael Basch, John Gedo, David Marcus, Anna Ornstein, Paul Ornstein, Marian Tolpin, Paul Tolpin și Ernest Wolf au făcut cu toții parte din acest grup într-un moment sau altul. Printre membrii mai recenți se numără Bernard Brandchaft, Arthur Malin, Evelyne Schwaber, Estelle Shane, Morton Shane și Robert Stolorow. Pe măsură ce interesul pentru opera lui Kohut creștea, grupul de studiu inițial a fost înlocuit de unul mai mare, cu aproximativ cincizeci de membri. Deși în majoritatea întâlnirilor ne concentram pe ideile din jurul psihologiei Sinelui, ocazional ne-am ocupat și de alte proiecte, cum ar fi publicarea unui volum colectiv, The Psychology of the Self: A Casebook (Goldberg 1978), precum și organizarea unor conferințe pe tema psihologiei Sinelui.

Nu-mi pot imagina discuții mai aprinse pe tema psihologiei Sinelui decât cele care au debutat atunci în grupul de studiu și care continuă și în prezent. Ne-am luptat, cu toții, corp la corp cu aproape toate criticile care au fost aduse psihologiei Sinelui, deși nu abordam aceste discuții în spiritul profeției lui James, ci mai degrabă încercam să dăm un sens lucrurilor pe care ne străduiam să le înțelegem. Nu cred că exagerez dacă spun că foarte rar am auzit vreo critică cu care să nu ne fi luptat noi înșine și căreia să nu-i fi găsit un răspuns satisfăcător în cadrul grupului. Ne confruntăm în continuare și cu propriile noastre critici, care încă nu și-au găsit răspunsul, dar evident este vorba despre o confruntare caracteristică tuturor științelor.

Cartea de față reprezintă un capitol în evoluția ideilor psiha­na­litice și exemplifică natura dinamică a conceptelor legate de psihologia Sinelui. A luat naștere în urma nenumăratelor discuții de grup cu Kohut și reprezintă parțial încercarea sa de a răspunde anumitor întrebări care au apărut după apariția cărții The Restauration of the Self — Reconstrucția Sinelui, dar nu se limitează la a fi doar un comentariu pe marginea acestei ultime cărți deoarece întrebările pe care le pune Kohut l-au direcționat către un set de ipoteze despre natura vindecării psihanalitice, ipoteze fundamental diferite de opiniile sale anterioare despre vindecarea psihanalitică. Pe lângă evoluția la nivel de teorie, Kohut oferă explicații substanțiale pe marginea conceptului de empatie, a complexului Oedip, a naturii apărărilor și rezistențelor și a varietății transferurilor de obiect al Sinelui — printre multe alte subiecte abordate în aceste volum. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei cărți este maniera convingătoare în care Kohut formulează nenumăratele probleme pe care le pune psihologia Sinelui, probleme care încă mai trebuie studiate pentru a fi în cele din urmă rezolvate.

Oricine a participat la istoria psihologiei Sinelui are un răspuns pregătit la profeția jamesiană invocată de prietenul lui Kohut. Ideile și teoriile lui Kohut nu sunt „greșite, deoarece astfel de idei și teorii inovatoare nu pot fi niciodată etichetate simplist ca fiind corecte sau greșite. Mai mult, avem un criteriu pragmatic pe baza căruia să le evaluăm: trebuie să ne întrebăm doar cât de valoroase sunt aceste idei pentru maniera de desfășurare a analizelor clinice. Fără îndoială că ideile lui Kohut sunt importante și merită a fi studiate și dezbătute, dar aceste dezbateri nu trebuie făcute în spiritul disidenței, ci mai degrabă în spiritul unei explorări: pentru a descoperi dacă ideile sale ne ajută să înțelegem mai multe decât înțelegeam până acum. Ideile lui Kohut sunt departe de a fi „triviale: mult prea mulți analiști au reușit să folosească substanțial ideile sale în experiența clinică și în teoretizările proprii pentru a mai putea respinge psihologia Sinelui ca fiind neimportantă. Ultimul element al profeției ne forțează să ne întrebăm dacă analiștii chiar s-au folosit în tot acest timp de ideile din psihologia Sinelui. Cum era de așteptat, cartea răspunde la această întrebare, iar cititorul nerăbdător va descoperi în paginile care urmează perspectiva profundă a lui Kohut pe marginea acestei probleme.

Cartea de față a fost îngrijită de mine și de Paul Stepansky pe baza manuscrisului lăsat de Heinz Kohut. Se cuvine să spun că nu am adăugat nimic în plus pe lângă ideile sale și nici nu am omis vreo idee, ci ne-am concentrat în munca noastră pe claritatea exprimării. Stepansky a depus cel mai mare efort în acest sens și sunt sigur că sarcina aceasta de remaniere a textului nu ar fi putut fi dusă la bun sfârșit fără colaborarea sa. Pot să-mi asum responsabilitatea pentru acuratețea sau lipsa de acuratețe în redarea ideilor lui Kohut, dar sunt sigur că această carte este o versiune fidelă a ceea ce și-a propus să spună.

Arnold Goldberg, doctor în medicină, Chicago

Partea întâi

Reconstrucția Sinelui: Răspunsuri și reflecții

Cum era de așteptat, anumite idei din cartea mea Reconstrucția Sinelui (The Restauration of the Self, 1977) au generat o varietate de răspunsuri din partea colegilor mei. În diverse ocazii — ședințe de supervizare, seminare sau corespondență scrisă — mi s-a cerut să clarific anumite păreri pe care aparent nu le detaliasem sufi­cient în carte. Pe lângă acest stimul extern venit din partea colegilor și prietenilor, am încercat eu însumi să merg mai departe pe firul anumitor linii de gândire și am ajuns astfel la intuiții noi pe care aș dori să le comunic. Deși diferitele subiecte pe care îmi doresc să le abordez în Partea I sunt interconectate într-o oarecare măsură, ele nu formează un întreg cu adevărat coerent, ci sunt grupate împreună mai ales pentru că toate sunt răspunsuri și reflecții pe marginea cărții Reconstrucția Sinelui.

1

Analizabilitatea în lumina psihologiei Sinelui

Oare unele analize ale tulburărilor severe de personalitate și comportament ar trebui să rămână incomplete?

Deși majoritatea comentariilor generate de cartea mea Reconstrucția Sinelui (1977) au fost în favoarea psihologiei psihanalitice a Sinelui expuse în acea lucrare, un coleg mi-a atras atenția constructiv asupra unui anumit aspect al expunerii mele care pare că mai trebuie discutat. Într-o scrisoare prin care se poziționa în general favorabil față de psihologia Sinelui și aproba cu căldură în special cartea mea amintită mai sus, acest coleg ridica o singură obiecție cu privire la ceea ce considera a fi una dintre implicațiile lucrării mele. Mai precis, credea că militez ca „tratamentul să fie întrerupt înainte ca analizandul să ajungă la un material prea tulburător. Deși admitea că „în anumite cazuri regresia poate fi dificil de controlat, și-a exprimat părerea — despre care credea că ar fi contrară perspectivei mele — că „a lucra încet și precaut și mai ales abilitatea de a verbaliza experiențele" ar fi elementele care ar contracara suficient de bine pericolul. Aceste afirmații m-au t­ulburat. Nu realizasem că opiniile mele cu privire la acest aspect, și mai ales cele prezentate în Reconstrucția Sinelui, ar putea fi interpretate așa cum le interpreta colegul meu într-un mod amical. Și fără îndoială că mai sunt și alți cititori care au înțeles la fel de greșit atitudinea mea terapeutică față de tulburările caracterizate de colegul în cauză ca fiind „deficite reale ale Sinelui". În cele ce urmează voi încerca să explic poziționarea mea reală.

Concluzia clinică esențială a tuturor contribuțiilor mele la înțelegerea Sinelui și a dezvoltării sale poate fi formulată astfel: însuși deficitul Sinelui este cel care cauzează și menține transferul de obiect al Sinelui (transferul narcisic) la pacient, iar perlaborarea acestui transfer este cea care, prin intermediul internalizării transmutative, adică printr-o activitate psihică sănătoasă care a fost zădărnicită în copilărie, asigură structurile necesare pentru a repara acel deficit al Sinelui. Într-adevăr, pentru mine, apariția acestui proces transferențial și mai ales intensitatea sa persistentă sunt dovada că situația analitică a reactivat potențialul de dezvoltare al Sinelui deficitar. Această ipoteză centrală, expusă cu claritate în Analiza Sinelui (1971/2021) și în multe alte publicații, nu a fost contrazisă de expunerea mea din Reconstrucția Sinelui (1977).

Neînțelegerea că aș milita pentru o analiză incompletă în cazul tulburărilor Sinelui care sunt analizabile și că, mai ales, aș recomanda ca anumite deficite structurale ale Sinelui să rămână netratate în astfel de cazuri izvorăște probabil din faptul că n-am reușit să-i ajut pe unii cititori să înțeleagă semnificația anumitor aspecte teoretice mai sofisticate legate de dezvoltarea Sinelui în copi­lărie și de relevanța schimbărilor aferente în definirea sănătății psihice și a vindecării psihanalitice — aceste noi nuanțe teoretice vin în completarea ipotezelor mele anterioare.

Trebuie să încep treptat și să-mi prezint opiniile legate de dezvoltarea timpurie, sănătatea mentală și vindecarea psihanalitică, dar nu izolat, ci în contextul fundamental din care derivă toate aceste explicații, și anume: observarea empatică a experiențelor analizanților mei în situația analitică. Voi începe prin a afirma din nou teza mea centrală cu privire la vindecarea Sinelui: în analiza tulburărilor de personalitate narcisică toate deficitele existente ale Sinelui sunt mobilizate spontan sub forma transferurilor de obiect al Sinelui (selfobject transference). Pentru a evita neînțelegerile, voi adăuga doar că, atunci când vorbesc despre mobilizarea spontană a transferului în acest context, sunt pe deplin conștient de existența rezistențelor transferențiale care se opun acestei mobilizări și care trebuie recunoscute și apoi abordate prin interpretare (vezi Kohut, 1978b, 2:547-61). Dar a recunoaște existența forțelor care se opun desfășurării acestor transferuri nu contrazice teza mea centrală că, dată fiind matricea operațională a situației psihanali­tice, Sinele deficitar al pacientului cu o tulburare de personalitate narcisică își va mobiliza toate forțele pentru a-și finaliza dezvoltarea, adică va încerca din nou să parcurgă un arc de tensiune pornind de la ambiții elementare, trecând prin talente și abilități de bază și până la idealuri fundamentale. Acest arc de tensiune reprezintă esența dinamică a Sinelui complet și fără deficite; este conceptualizarea unei structuri a cărei apariție face posibilă o viață creativă, productivă și satisfăcătoare.

Dacă Sinele atinge o astfel de plenitudine structurală non-deficitară, dar este încă incapabil să-și deruleze programul intrinsec, din cauză că energiile sale sunt consumate de conflicte oedi­piene nerezolvate, atunci conflictele oedipiene vor fi mobilizate în situația psihanalitică, iar transferul oedipian care va apărea va putea fi perlaborat. Abordarea psihologiei Sinelui față de acele interferențe psihice pe care Freud le numea „nevroze de transfer" este, la prima vedere, aceeași cu cea susținută de psihanaliza tradițională: facilitarea dezvoltării transferului oedipian prin intermediul analizei sistematice a apărărilor și evitarea interpretărilor transferențiale premature (vezi Kohut 1971/2021, p. 324), urmate apoi de o etapă îndelungată de interpretare și perlaborare. Diferențele dintre abordarea terapeutică tradițională și cea bazată pe psihologia Sinelui în ceea ce privește nevroza clasică de transfer țin de conceptualizarea diferită a patogenezei de bază. Poziționarea clasică susține că ajungem la straturile profunde atunci când pacientul își trăiește propriile impulsuri, dorințe și pulsiuni, adică atunci când pacientul devine conștient de sexualitatea și ostilitatea sa intense și arhaice. Analistul format în spiritul psihologiei Sinelui va păstra în minte însă că un complex Oedip patogen își are rădăcinile într-o tulburare oedipiană a relației Sine — obiect al Sinelui și că în spatele dorinței și ostilității intense se află un strat de depresie și furie narcisică difuză. Prin urmare, procesul analitic nu va aborda doar conflictele oedipiene propriu-zise, ci se va concentra — într-o fază ulterioară sau, mai frecvent, relativ simultană (deși, chiar și atunci, vorbim despre o abordare treptată) — pe depresia subiacentă și pe identificarea eșecurilor din partea obiectelor Sinelui din copilărie. Dat fiind că în lucrarea de față voi discuta pe larg despre matricea obiectului deficitar al Sinelui ca teren propice în copilărie pentru complexul Oedip patogen, voi abandona acum subiectul analizei nevrozei oedipiene și mă voi întoarce la tulburările Sinelui analizabile în sensul strict al termenului, și anume la tulburările de personalitate narcisică și de comportament narcisic.

În ceea ce privește analiza tulburărilor de personalitate narcisică în sens strict, vreau să subliniez importanța esențială pe care o au retrăirea și perlaborarea letargiilor, depresiilor și furiilor din copilăria timpurie prin intermediul relațiilor arhaice traumatizante Sine — obiect al Sinelui, relații reactivate și analizate în transfer. Deși, așa cum observam mai sus, toate analizele conduse corect ale nevrozelor oedipiene vor revela în cele din urmă stratul de depresie și furie difuză legat de eșecurile obiectelor Sinelui din perioada oedipiană, în cazul tulburărilor de personalitate narcisică, remobilizarea experiențelor similare din copilăria timpurie și foarte timpurie trebuie să ocupe centrul scenei analitice o perioadă îndelungată. Dacă așa stau lucrurile, adică dacă Sinele insuficient de coerent sau predispus la epuizare al analizandului afectat de o tulburare de personalitate narcisică necesită perlaborarea letargiilor și furiilor din copilăria foarte timpurie pentru a se reabilita, atunci aceste experiențe arhaice vor fi mobilizate în situația psihanalitică și perlaborate. Ar trebui să adaug aici că aceste experiențe foarte timpurii își fac apariția de obicei în transfer, pe de o parte, prin intermediul „telescopării" nevoilor și răspunsurilor arhaice la frustrare (cum ar fi nevoia de fu­ziune primitivă și formele primitive ale furiei și letargiei), cuplate, pe de altă parte, cu nevoi și răspunsuri la frustrare similare din stadii ulterioare de dezvoltare (cum ar fi dorința de apropiere prin intermediul empatiei perfecte și sentimentul de dezamăgire atunci când răspunsul empatic este imperfect).

Acum, că am corectat, sper, cu o claritate indiscutabilă neînțelegerea la care m-am referit inițial — cu alte cuvinte, că nu militez ca „tratamentul să fie întrerupt înainte ca analizandul să ajungă la un material prea tulburător" —, se cuvine să clarific, de asemenea, ideea pe care am subliniat-o în Reconstrucția Sinelui și care l-a indus în eroare pe criticul meu prietenos. Ideea crucială pe care am subliniat-o în lucrarea respectivă, dar care se pare că nu a reușit să facă suficientă lumină a fost următoarea: dacă, pe parcursul dezvoltării sale în copilăria timpurie, Sinele reușește să se descătușeze din strânsoarea acelui obiect al Sinelui sever patogen și își creează un nou tipar prin intermediul unei rute noi de dezvoltare, în această a doua tentativă aproape că își atinge obiectivul de a căpăta formă, dar în cele din urmă eșuează din nou, deși la limită, iar ulterior, în viața adultă, când i se oferă o nouă șansă de reluare a dezvoltării datorită psihanalizei, succesiunea spontană de transferuri se va opri în cele din urmă în punctul în care nevoile rămase fără răspuns au fost remobilizate în cea de-a doua tentativă a copilului, mult mai promițătoare, de a-și construi Sinele. În analizele acestor tulburări — și subliniez că doar în astfel de tulburări —, transferul, după ce atinge în treacăt depresiile și furiile timpurii, trece rapid la un moment ulterior din dezvoltare, unde se și stabilește. Și tocmai în urma analizei unor astfel de cazuri — și reiterez că doar în analizele acestor tulburări (legat de acest subiect, vezi și discuțiile mele la cazul domnului X, în Kohut [1977, pp. 199–219] și la cazul domnului Z [1979]) — experiența m-a învățat că este o eroare să încerci să-l ghidezi pe pacient spre analiza traumelor arhaice. Această analiză va fi esențială într-un moment ulterior din dezvoltare când, pentru a doua oară, Sinele va căuta răspunsurile care să-i consolideze coeziunea din partea unui obiect al Sinelui, iar acest moment va fi reactivat în transferurile cruciale din aceste analize. Procesele de perlaborare care se pun apoi în mișcare vor conduce în cele din urmă la vindecarea bolii ce afectează Sinele, adică la stabilirea unui Sine întregit structural. Voi adăuga doar că, atunci când vorbesc despre „vindecarea" Sinelui în acest context, această afirmație este în concordanță cu propria mea convingere că sănătatea psihică a acestui centru al personalității este întotdeauna cel mai bine definită în termeni de plenitudine structurală, adică ar trebui să spunem că am ajuns la vindecare atunci când în centrul personalității se instituie un flux continuu de energie, iar posibilitatea unei vieți productive devine astfel realizabilă.

Sinele sănătos care se constituie în cele din urmă poate devia de la normele derivate din asumpția că orice vindecare analitică este definită fie prin activarea și rezolvarea decisivă a conflictelor oedipiene (conform perspectivei freudiene tradiționale), fie prin retrăirea și depășirea decisivă a celor mai arhaice straturi de depresie, suspiciune și furie (conform perspectivei kleiniene). Oricât de simplistă ar fi această definiție a sănătății mentale pe baza completitudinii structurale și funcționale a unui sector al Sinelui, cred că este nu doar mai aplicabilă și mai plină de semnificații pentru viața omului în general, ci și mai relevantă tocmai pentru tulburările psihice prevalente astăzi — această perspectivă se deosebește de normele freudiene și kleiniene tradiționale care echivalează sănătatea mentală cu îndeplinirea unei sarcini psihice specifice în dezvoltarea timpurie, și anume: dobândirea genitalității postoedipiene, a capacității de a iubi obiectul (ulterior fazei paranoid-depresive), a constanței obiectului sau a oricărui alt succes specific considerat a fi crucial pentru dezvoltare. Mă opun acestor definiții nu din cauza perfecționismului implicit — toate standardele sunt idealuri — și nici pentru că într-o măsură oarecare astfel de definiții dau naștere unor profeții autoîmplinite — toate judecățile de valoare suferă de această limitare —, ci pentru că, după părerea mea, sunt greșite. Chiar dacă dobândirea genitalității și capacitatea lipsită de ambivalență de a iubi obiectul sunt caracteristicile a numeroase, poate chiar a celor mai multe vieți satisfăcătoare și remarcabile, există și nenumărate vieți bune — incluzând aici unele dintre cele mai mărețe și mai satisfăcătoare vieți din istorie — care nu au fost trăite de indivizi cu o organizare psihosexuală heterosexual-genitală sau angajați semnificativ în iubiri de obiect lipsite de ambivalență.¹

Una peste alta deci, mă lupt cu două ortodoxii: una care decretează că orice vindecare are la bază analiza complexului Oedip, iar cealaltă care legiferează că orice vindecare are la bază analiza depresiilor și a furiilor din copilăria cea mai timpurie. Mai mult, în acest punct trebuie să subliniez că nu mă lupt cu aceste ortodoxii pe baza unor considerații care disprețuiesc perfecționismul idealist în terapie și militează pentru nevoia de compromis.

În realitate, nu desconsider necesitatea de a face compromisuri cu privire la obiectivele celui ce practică psihanaliza. Chiar dacă admit întru totul că întâlnim și tulburări care în principiu sunt complet analizabile — deși nu atât de frecvent pe cât cred unii —, eu tind să fiu mai curajos pe această temă și consider că un compromis, însoțit de precauție și răbdare, va putea fi răsplătit de succes — o reușită în care analistul și analizandul decid pe bună dreptate să nu trezească monștrii adormiți —, chiar dacă o astfel de decizie înseamnă că analiza rămâne incompletă, că anumite arii vor fi evitate, arii care ar trebui să fie activate și examinate pentru a vindeca deficitul esențial al Sinelui. În contextul de față însă, aceste probleme sunt irelevante, după cum la fel de irelevante au fost și în contextul în care le-am examinat în Reconstrucția Sinelui (1977). Fundamentul pe care se sprijină concluziile mele terapeutice nu ține de oportunitatea instanțelor selectate atent de clinicianul experimentat (oricât de lăudabile ar fi), ci de o nouă definiție a esenței Sinelui și de o nouă conceptua­lizare a dezvoltării sale structurale.

Voi prezenta acum, chiar și cu riscul de a părea pedant, o trecere rapidă în revistă a opțiunilor terapeutice vizavi de fiecare dintre cele trei categorii de tulburări, clasificate după criteriul genetic-structural (psihoze, tulburări de personalitate narcisică, nevroze de transfer clasice), în cazul cărora libertatea funcțională a Sinelui este afectată.

Cele trei categorii de tulburări psihice și analizabilitatea acestora

Psihozele

În psihoze, inclusiv în cazul personalităților cu organizări psihotice disimulate (vid interior central, dar cu un strat periferic bine dezvoltat de structuri defensive), pentru care aș folosi termenul de „stări borderline", Sinele nuclear nu s-a format în dezvoltarea timpurie.² Deși experiența mea analitică cu astfel de pacienți este foarte limitată, am ajuns la concluzia că în aceste cazuri situația psihanalitică nu generează activarea pe termen lung a haosului central din Sine în cadrul unui transfer gestionabil, deci nu e îndeplinită condiția necesară pentru declanșarea proceselor care ar duce la crearea, din nou, a Sinelui nuclear. Pentru a realiza o vindecare axată pe intervenția asupra cauzelor, procesul terapeutic ar trebui să penetreze dincolo de straturile organizate ale Sinelui pacientului — dincolo de structurile defensive — și să permită reexperimentarea prelungită a oscilațiilor între haosul psihic și siguranța asigurată de fuziunea primitivă cu un obiect arhaic al Sinelui. Putem, cu siguranță, să ne imaginăm cum, chiar și în viața adultă, experimentarea repetată a frustrării optime într-un mediu arhaic, homeostatic, de tipul obiectului Sinelui (aspect generat de situația analitică) ar conduce, ca și în copilăria timpurie, la nașterea unui Sine nuclear. Dar nu-mi pot imagina că cineva s-ar supune disoluției structurilor sale defensive care l-au protejat o viață întreagă și ar accepta voluntar anxietățile de nedescris care, în mintea lui, vin sigur la pachet cu sarcina de a se confrunta cu o stare pre-psihică rămasă haotică din cauză că mediului de tipul obiectului Sinelui din copilăria timpurie i-a lipsit receptivitatea empatică ce-ar fi putut organiza lumea copilului și i-ar fi menținut încrederea de sine înnăscută. Sunt conștient de faptul că s-ar putea să descriu, de fapt, propriile mele limite ca psihanalist și, de aici, și acceptarea existenței psihozelor și a stărilor borderline. (Sunt un diagnostician relativist acum: în mintea mea, termenii de „psihoză și „stare borderline se referă pur și simplu la faptul că avem de-a face cu stări de haos pre-psihic pe care aparatul empatic al observatorului nu le poate cuprinde.) Chiar și așa, experiența mea clinică su­gerează că nu este realizabilă o dizolvare, în analiză, a structurilor defensive care s-au format în jurul sentimentului persistent de vid interior în centrul Sinelui pacientului — nici chiar în cazurile în care acest vid ar fi resimțit ca extrem de dureros de un astfel de analizand. Poate că la baza convingerii mele se află, așa cum sugeram mai devreme, sentimentul că nu aș fi capabil să mențin o legătură empatică sigură cu pacientul atunci când, la sfârșitul călătoriei sale către transferul de bază, el ar fi nevoit să tolereze experiența îndelungată a haosului pre-psihic și să împrumute — nu doar temporar, ci pentru lungi perioade de timp — organizarea personalității analistului, pentru a supraviețui. Evident, faptul că terapeutul nu-și poate însoți pacientul pe tărâmul haosului pre-psihic nu înseamnă că nu-i poate fi de ajutor. Deși Sinele nuclear nu poate fi creat de terapie, pacientul îl poate totuși folosi pe terapeut ca obiect al Sinelui, pentru a construi noi structuri defensive și, mai ales, pentru a-și întări structurile defensive deja existente. Cu alte cuvinte, transferul de obiect al Sinelui (selfobject transference) apare atunci când structurile defensive amenințate sunt oferite terapeu­tului (perceput ca obiect al Sinelui), pentru aprobarea oglinditoare a acestuia, sau când personalitatea terapeutului, ca obiect al Sinelui, este folosită — prin intermediul unei fuziuni gemelare sau a unor idealizări mobilizatoare de ambiții — pentru a întări structurile defensive ale pacientului. Mai mult, ca rezultat al activităților predominant educaționale din partea analistului, pacientul poate învăța cum să-și gestioneze într-un mod cât mai avantajos structurile defensive.

Tulburările de personalitate narcisică și de comportament narcisic

În cazul tulburărilor de personalitate narcisică și de comportament narcisic — prin opoziție cu psihozele și stările borderline —, conturul unui Sine nuclear specific a fost deja schițat pe parcursul dezvoltării timpurii. Structurarea tiparului Sinelui a rămas totuși incompletă, iar rezultatul este că Sinele reacționează la lezările narcisice cu o ruptură, o fragilitate sau o lipsă de armonie ce se manifestă temporar (vezi Kohut și Wolf 1978). Totuși, prin contrast cu psihozele, aici situația psihanalitică reușește să ofere matricea în care deficitele din structura Sinelui — chiar și cele severe care conduc la apariția temporară a simptomelor grave, cvasi-psihotice — sunt reparate prin reactivarea nevoilor de susținere narcisică (de exemplu, nevoia de oglindire și nevoia de fuziune cu un celălalt ideal), susținere ce nu a fost asigurată în copilărie.

Nevrozele de conflict structural

Dacă în cazul psihozelor și al tulburărilor de personalitate narcisică, definiția esenței tulburării și abordarea terapeutică aferentă pot fi formulate fără echivoc, în ceea ce privește nevrozele structurale, nu putem fi la fel de categorici, din păcate. Dacă ar trebui să formulăm perspectiva tradițională asupra nevrozelor structurale în termenii psihologiei Sinelui, am spune simplu că, în nevrozele structurale, Sinele nuclear s-a conturat mai mult sau mai puțin în copilăria timpurie, dar în cele din urmă este incapabil să își fructifice potențialul creativ și productiv (programul său de acțiune), fiindcă energiile sale sunt absorbite de conflictele la care ajunge să fie expus mai târziu în copilărie (complexul Oedip). În aceste cazuri, am spune că situația analitică devine mediul în care conflictele nerezolvate mai târziu în copilărie sunt reactivate în transfer, sunt conștientizate, perlaborate și în cele din urmă rezolvate, rezultatul fiind că Sinele se poate întoarce la obiectivele sale esențiale.

Formularea de mai sus seduce instantaneu prin logica și simplitatea ei. La o privire mai atentă însă, înțelegem că lasă fără răspuns câteva întrebări legate nu doar de abordarea terapeutică a nevrozelor structurale, ci și, mai ales, de poziția pe care o ocupă nevrozele structurale în contextul psihologiei psihanalitice a Sinelui. Revenind la chestiunea teoretică decisivă, cum se împacă afirmația de mai sus, că „în nevrozele structurale Sinele nuclear este mai mult sau mai puțin conturat", pe de o parte, cu teoria care spune că faza oedipiană normală nu este patogenă (Kohut 1977, pp. 246–48), așa încât complexul Oedip patogen pe care îl descoperim pe măsură ce analizăm nevroza clasică de transfer ar fi un produs al dezintegrării, care presupune prezența unui Sine non-coeziv sau măcar slăbit, pe de altă parte? Se pare că sarcina noastră este de a reconcilia două ipoteze contradictorii: prima ar fi că Sinele din nevrozele oedipiene adevărate (legat de pseudo-nevrozele de transfer, vezi Kohut, 1978b, 2:624-28) este în esență coeziv și stabil, deci devine fragil ca urmare a conflictelor oedipiene și mai ales din cauza intricării susținute cu imagourile oedipiene; a doua ar fi că Sinele din nevrozele oedipiene adevărate este în esență fragmentat și slab din cauză că doar un Sine fragmentat, slab și nesusținut de obiectele Sinelui oedipiene ar reacționa la experiențele stadiului oedipian cu răspunsuri intens sexuale și ostil-agresive, care sunt reactivate în analiză, adică sunt aduse la suprafață (conștientizate) prin travaliul