Ce gandesc oamenii in sinea lor: Descifrarea limbajului corporal

De Mark Bowden

Indiferent dacă te afli la un interviu de angajare, la o petrecere sau dacă navighezi în social media, îți dorești să știi dintr-o ochire dacă oamenii sunt sinceri în ceea ce spun sau dacă felul în care se afișează corespunde cu cine sunt ei în realitate. Dincolo de fațadă și de vorbe, cartea de față te ajută să ghicești intențiile și gândurile conlocutorilor, pornind de la postură, poziția mâinilor, contactul vizual (sau evitarea acestuia) ori genul de fotografii pe care aceștia le publică pe Facebook. Cei doi autori, somități în descifrarea limbajlui corporal, oferă o metodă precisă de "scanare" a gesturilor și de verificare a impresiilor obținute, luând în calcul contextul, proiecțiile personale, dar și multiplele semnificații ale gesturilor umane – brațele încrucișate, de exemplu, pot exprima nu doar rezistența celuilalt, dar și faptul că e obosit sau înfrigurat.

Mark Bowden și Tracey Thomson sunt speakeri și traineri recunoscuți în domeniul comunicării nonverbale. Compania lor, Truthplane, colaborează nu doar cu directori de mari companii, dar și cu personalități ale politicii internaționale.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 17 sept. 2022
• ISBN: 9786064014948

Previzualizare carte

Introducere

Cu toții am trăit momente în care presupunerile noastre despre ceea ce gândește o altă persoană s-au dovedit a fi adevărate. În egală măsură, au existat situații în care am fost foarte siguri că am citit corect o persoană, pentru ca mai târziu să realizăm că ne-am înșelat amarnic. Uneori învățăm pe propria piele că am fost mințiți cu bună-știință și nu ne vine să credem că am fost păcăliți... decât în clipa în care e deja prea târziu. Cel mai probabil, în aceste situații ne-am bazat pe capacitatea noastră de a citi corect limbajul corporal al celorlalți.

Știrile și rețelele sociale sunt ticsite de titluri-momeală, articole și ghiduri pentru descifrarea limbajului corporal, care ne propun soluții simple și rapide pentru a putea identifica dintr-o singură privire cele mai ascunse gânduri ale unei persoane. De exemplu, dacă cineva își încrucișează brațele înseamnă că nu îi place ceea ce îi spun. Dacă își ține vârfurile picioarelor îndreptate într-o altă direcție, în mod cert este mai atras de altcineva din încăpere. S-a frecat la nas, deci nu e un mincinos prea bun.

Problema este că, deși uneori o „citire rapidă" a limbajului corporal al unei persoane poate să ne dezvăluie adevărul despre ceea ce gândește, de cele mai multe ori interpretările noastre de moment se dovedesc a fi incorecte și ajungem să ne facem o părere greșită. Cu puțin noroc, există șanse de doar cincizeci la sută să avem dreptate.

Totuși, cei cu experiență în citirea și interpretarea limbajului corporal au descoperit că eficiența cu care pot descifra gândurile oamenilor crește vertiginos atunci când folosesc procese probate și de încredere.

Iată o poveste a unei persoane care, prin natura profesiei sale în domeniul siguranței publice, trebuia să citească mereu corect limbajul corporal, să examineze comportamente, să tragă concluzii bine documentate și apoi să probeze acuratețea raționamentului său în descoperirea adevărului. Citind ceea ce urmează, întreabă-te în ce măsură ai avea încredere în abilitățile tale de a citi limbajul corporal într-o astfel de situație extrem de stresantă, în care miza este prinderea unui criminal.

Colegul și prietenul nostru Paul Nadeau a profesat ca polițist criminalist și examinator specializat în testarea prin poligraf, având o experiență de douăzeci și cinci de ani în anchete judiciare, inclusiv în investigații de omucidere — cu alte cuvinte, este un detector de minciuni profesionist. Paul descrie poligraful ca fiind un instrument care poate detecta „cea mai mică modificare fiziologică din corpul unei persoane; astfel de modificări pot apărea atunci când cineva devine anxios ca urmare a unui răspuns mincinos la o întrebare clară". În calitate de examinator care folosea poligraful, Paul trebuia să înregistreze și să analizeze nivelul de stres arătat de o persoană în timp ce aceasta răspunde la un set de întrebări, pentru a-i putea identifica răspunsurile false.

Paul menționează că, în mod evident, indivizii care își dau acordul să participe la o examinare cu poligraful pot avea deja o stare anxioasă, mai ales atunci când sunt anchetați de poliție. Examinatorii știu că, dacă persoana interogată este conectată la aparatul poligraf fără un preambul, există șanse foarte mari ca rezultatul testului să fie unul „fals pozitiv", adică persoana interogată poate părea că minte, deși de fapt ea spune adevărul.

„Înainte să conectez un suspect la poligraf, încerc mai întâi să îl aduc într-o stare mai calmă, mai relaxată. Și nu mă opresc aici — urmăresc orice mișcare pe care acesta o face. Rețin instantanee ale aspectului fizic și caut să observ modificările acestuia, mai ales atunci când îndrept ușor discuția spre obiectul anchetei."

Paul ne-a povestit o situație reală, un caz de omucidere în care un membru al unei bande fusese găsit mort pe teritoriul bandei rivale, în urma a trei plăgi prin înjunghiere în inimă. Teoria era că membrii bandei rivale încercaseră să transmită un mesaj puternic: „Nu ne călcați teritoriul — altfel...". Toți membrii bandei rivale erau suspecți și, deloc surprinzător, toți au negat comiterea crimei, cerându-se ulterior efectuarea unui test-poligraf.

Interviurile și efectuarea testelor poligrafice cu fiecare dintre membrii bandei au intrat în atribuțiile lui Paul. Oricare dintre aceștia putea fi criminalul și toți au negat orice implicare. Însă al șaselea membru al bandei rivale avea un limbaj corporal pe care Paul îl percepea ca trădând aroganță și un spirit certăreț: „Își ținea bărbia ridicată, cu o proeminență sfidătoare și mă privea de sus, rânjind într-un colț al gurii. Ura toți polițiștii și nu avea niciun pic de respect pentru ei". Chiar din primele clipe, Paul, un veteran în interogatorii și detectarea minciunilor, s-a aplecat spre suspect și i-a mărturisit că și el simțea același lucru față de colegii polițiști cu care lucra, făcându-l să se simtă mai în largul lui. Tactica a funcționat — membrul bandei a devenit mai degajat în fața lui Paul și au început să discute câteva banalități.

Pe măsură ce s-au angajat într-o conversație mai relaxată, suspectul a început să vorbească despre familia și iubitele lui. La acest punct al discuției, Paul a observat că acesta avea un zâmbet sincer și nu arăta niciun gest defensiv. Paul începuse să înțeleagă comportamentul de referință al individului aflat într-o stare relaxată în cadrul interviului.

Momentul crucial în interpretarea limbajului corporal a avut loc atunci când Paul a schimbat brusc și în mod intenționat subiectul discuției spre cel al crimei: „A încetat să se uite în ochii mei, a întors capul și și-a încrucișat brațele. Deși a negat implicarea, răspunsul său verbal nu coincidea cu ceea ce îmi transmiteau gesturile sale. Cu cât puneam mai multe întrebări despre implicarea lui, cu atât mai mult se lăsa pe spate în scaun — se simțea inconfortabil".

Această schimbare extremă în limbajul corporal a fost de ajuns pentru ca Paul să îl suspecteze pe acest individ de vinovăție.

Pentru a-și testa ipoteza, Paul l-a confruntat cu o întrebare de efect: „Nu ai vrut să îl omori. Ai vrut doar să-l înveți o lecție: «Nu mai călca în viața ta pe aici!». Dacă voiai să-l omori, sunt sigur că l-ai fi înjunghiat de mai mult de trei ori. Nu așa s-a întâmplat?".

Membrul bandei și-a cuprins capul cu mâinile și s-a întors cu spatele la Paul, ascunzându-și fața. În momentul acela și-a mărturisit crima și mai târziu a fost condamnat în instanță.

Toate aceste instantanee ale comportamentului surprinse de Paul în timpul interogatoriului (momentele pe care le-a creat pentru a scoate în evidență orice modificare în limbajul corporal, evaluarea răspunsurilor în raport cu gesturile, precum și alegerea momentului oportun pentru a-și testa ipoteza) l-au făcut să fie un „detector uman de minciuni", neavând nevoie de poligraf.

Sigur, această activitate reprezenta chiar profesia lui Paul în cadrul forțelor de ordine, oferind un serviciu esențial în asigurarea siguranței publice. Paul era foarte bine pregătit și avea o experiență vastă în citirea cu precizie a limbajului corporal.

Nu ar fi extrem de folositor dacă și tu ai avea nivelul de cunoștințe al lui Paul pentru a afla adevărul în viața ta de zi cu zi, fără să fie nevoie să ai o pregătire de detectiv sau să te ocupi de interogatorii? De exemplu, cum ar fi dacă ai putea înțelege ce se ascunde în spatele zâmbetului din colțul gurii, al privirii de sus și al bărbiei ieșite în afară, așa cum a făcut-o Paul? (Toate acele expresii faciale ale suspectului indicau aroganță și dispreț, un sentiment puternic de superioritate față de Paul și de polițiști.) Apoi, cum ar fi dacă ai ști cum să empatizezi cu persoana și să o faci să adopte comportamentul ei normal și relaxat, după care să inițiezi o schimbare a cadrului care să dezvăluie o modificare notabilă a limbajului corporal și, în final, să îți testezi acuratețea constatărilor, provocând afișarea sentimentelor de rușine și chiar de vinovăție. Ei bine, ți-ar fi cu siguranță de folos să poți folosi această abilitate, în loc să acționezi bazându-te doar pe o bănuială și să ai o reacție instinctivă față de limbajul corporal al unei persoane.

Alyson Schafer, expertă de renume în creșterea și educarea copiilor, ne-a povestit o întâmplare care arată cât este de important să renunțăm la aceste reacții impulsive pe care le putem avea față de un comportament nonverbal, să nu facem presupuneri greșite (cu potențiale urmări dezastruoase), bazându-ne doar pe aceste reacții inițiale, ci să zăbovim suficient de mult timp, pentru a analiza situațiile cu o mai mare atenție și pentru a afla până la urmă adevărul.

Într-o după-amiază, în timp ce mergea împreună cu fiica sa, Zoe, în vârstă de 8 ani, pe drumul obișnuit de la școală spre casă, aceasta a început să se comporte „foarte ciudat: „A devenit dintr-odată foarte agitată. Am observat o stare de hipervigilență — era mereu foarte atentă la toată lumea din jurul ei. Alyson a întrebat-o dacă e ceva în neregulă și Zoe i-a răspuns: „Nu, nu s-a întâmplat nimic". Însă Alyson știa că nu e adevărat.

În următoarele zile, Alyson a observat că Zoe continua să se comporte la fel și, mai mult, că se tot oprea să își lege mai bine șireturile. Prima reacție a lui Alyson a fost una familiară celor care au copii mici — a considerat că Zoe face asta doar ca să tragă de timp. Totuși, Alyson a luat hotărârea conștientă de a nu da curs presupunerii sale inițiale și de a-și reprima iritarea. În loc să îi spună „Grăbește-te!", a decis să fie mai receptivă și să observe îndeaproape modificarea evidentă a comportamentului obișnuit al fiicei sale.

Deși Zoe insista că totul e în regulă, Alyson a observat că, atunci când spunea asta, își întorcea rapid privirea și mergea mai departe. Toate aceste reacții reprezentau dovezi pentru Alyson că acest comportament evaziv al fiicei sale trăda o problemă.

Următoarea dată când au mers împreună la școală, Alyson a folosit limbajul corporal în locul cuvintelor pentru a comunica cu Zoe, exact când se pregătea să se aplece să își lege șireturile. „Am întrerupt-o și mi-am pus mâna pe pieptul și burta ei (acolo unde mulți oameni simt anxietatea sau tensiunea), mi-am mișcat degetele în timp ce făceam mișcări circulare cu palma și am întrebat-o: «Ai vrea ca sentimentul acesta să dispară?». S-a uitat imediat în ochii mei și a spus: «Da!» I-am spus că știu pe cineva (un terapeut) cu care putea să vorbească și care putea să o ajute să scape de sentimentele acelea. A fost realmente încântată."

Am fost intrigați de povestea lui Alyson și am întrebat-o ce s-a întâmplat mai apoi. Alyson ne-a relatat evenimentul ce declanșase acel comportamentul neobișnuit: „În ziua în care a început totul, mergeam pe drumul obișnuit spre școală și ne apropiam de semaforul de pe strada pe care trebuia să o traversăm. O femeie a ieșit din casă și dintr-odată a căzut în fața noastră și a început să vomite! Ținea în mână niște chei, arăta cu degetul spre ceva și vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam. I-am spus rapid lui Zoe să rămână acolo, am luat cheile și am intrat în casa spre care femeia părea să arate. Odată ajunsă înăuntru, am strigat tare după ajutor. În casă locuia fiica femeii și am ieșit amândouă în fugă, să o ajutăm pe mama ei. Când mama ei și-a revenit, ne-a spus să ne continuăm drumul și ne-a asigurat că totul e în regulă".

Alyson a fost bucuroasă că și-a putut ajuta vecinii și nu a acordat importanță întâmplării, însă fata ei a fost traumatizată de eveniment. Faptul că i se făcuse atât de rău femeii și sentimentul de panică cauzat de incapacitatea de a o ajuta i-au provocat lui Zoe o reacție de anxietate acută. Comportamentul ei diferit a reflectat o nouă stare de hipervigilență în care voia să se asigure că nimănui altcuiva din jurul ei nu avea să i se facă rău. Iar șireturile? Faptul că-și tot lega șireturile era, de fapt, o strategie de a evita să treacă prin fața acelei case, așteptând până când semaforul se făcea roșu, astfel încât să fie nevoite să meargă pe cealaltă parte a străzii.

Această poveste demonstrează reacția chibzuită a lui Alyson: a observat situația, și-a suspendat propria judecată asupra acțiunilor fiicei sale (a evitat deci să-și spună că Zoe trăgea de timp), a fost atentă la ce se întâmpla pe moment și și-a testat ipoteza că exista cu adevărat o problemă, folosindu-se de propriul limbaj corporal pentru o comunicare mai directă și cu un impact mai puternic.

Cât e de ușor să iei decizii asemănătoare cu cele ale lui Alyson, să îți suspenzi judecata, să te oprești înainte de a avea o reacție pripită și să îți păstrezi curiozitatea față de comportamentele pe care le observi? Cum poți învăța să ai spirit de observație, să fii grijuliu și obiectiv în viața ta de zi cu zi, să îți dai seama dacă aceste comportamente cu impact direct asupra ta ar trebui să te afecteze sau reprezintă doar firescul? Cu alte cuvinte, cum poți să găsești niște criterii de evaluare a comportamentului unei persoane, care să-ți indice când se întâmplă ceva ieșit din comun, astfel încât să poți răspunde într-o manieră ușor de înțeles și să poți face presupuneri cât mai aproape de adevăr?

Atunci când citim greșit semnalele transmise de limbajul corporal, riscăm să facem presupuneri false despre ceilalți și despre ce încearcă ei să ne transmită — astfel, putem fi puși în fața unei dezamăgiri ori a unor consecințe grave.

Iată o poveste despre imaginea pe care ne-o creăm și despre cum ne folosim de limbajul corporal în public prin intermediul rețelelor de socializare, despre ce semnale transmitem și cât adevăr există în felul în care sunt interpretate postările noastre. S-ar putea să ți se pară cunoscută anecdota care urmează.

Cathryn Naiker este actriță de stand-up comedy și autoare de texte de comedie care colaborează cu organizația noastră. Într-o după-amiază, s-a hotărât că a venit momentul să încerce să aibă niște întâlniri amoroase online.

Tocmai ce își schimbase coafura cu una mai modernă, așa că s-a îmbrăcat cu o rochie la fel de modernă și a pus în scenă o ședință foto în care ținea în mână un pahar în care părea să fie un cocteil. În lumina difuză părea că se distrează de minune la un after-party. Și-a făcut o poză chiar și pe o bicicletă statică, având paharul de cocteil în mână, și în care parcă spunea: „Uită-te la mine, sunt o nebunatică!", încercând, astfel, să creeze profilul unei fete amuzante de vreo douăzeci și ceva de ani, în căutarea dragostei și aventurii.

Odată terminată ședința foto, a completat un chestionar lung de pe site-ul de întâlniri online. „Erau întrebări de genul: Faci sport? Adevărul este că nu prea fac sport, dar nu voiam ca oamenii să creadă că sunt o leneșă! În plus, tocmai îmi făcusem o fotografie pe o bicicletă statică, într-o rochie de ocazie, cu un cocteil în mână... Deci, hai să păstrez nota și să scriu «uneori» și să mai înfrumusețez și alte lucruri."

Și-a creat profilul perfect, ce arăta o versiune a ei pe care ea o credea reprezentativă, deși recunoștea că este, de fapt, o versiune a felului în care își dorea să fie văzută. Mai apoi, a început să intre în contact cu cei mai buni pretendenți.

În cele din urmă, Cathryn a intrat în legătură cu un tip care părea să aibă potențial. Erau cam de aceeași vârstă și părea să îi placă petrecerile la fel de mult cum îi plăceau și ei. Avea pe profil o fotografie în care era cavaler de onoare la o nuntă, surprins în momentul în care își îmbrățișa probabil niște rude apropiate. „Chipul lui reflecta o atitudine destinsă — un zâmbet delicat, fără urme evidente de încordare. Părea a fi calm, distractiv, încrezător și sociabil. Descrierea lui fizică includea atributul «atletic». M-am gândit imediat: Tipul ăsta e perfect pentru mine!" S-au înțeles deci să se întâlnească.

Când s-au întâlnit față în față, Cathryn a fost șocată: „Nu arăta deloc ca în poză! Era mult mai masiv, nu doar la corp, ci și la față. Mai mult, zâmbetul delicat din fotografia de pe profil se transformase acum într-o grimasă forțată ce dezvăluia o întreagă serie de lucrări dentare menite să-i corecteze dantura. Dar probabil cel mai deranjant era faptul că era cu cel puțin șapte centimetri mai scund decât înălțimea de «un metru optzeci» pe care o trecuse pe profil. Asta însemna că era cu câțiva centimetri mai scund decât mine!"

„Era un tip care arăta decent, adaugă Cathryn, dar recunoaște că s-a simțit dezamăgită: „Nu m-a deranjat atât de tare că era mai scund sau mai masiv, ci mai degrabă că m-am simțit indusă în eroare, iar asta m-a făcut să iau distanță.

Așadar, înțelegem că descrierea fizică nu era tocmai realistă, dar am întrebat-o cum rămânea, totuși, cu personalitatea lui. Era cu adevărat un tip cald, distractiv, sufletul petrecerii, așa cum a crezut Cathryn când i-a văzut fotografiile?

„Am fost nevoită să conduc discuția în întregime. Nu era deloc sociabil — era mult mai puțin sociabil decât mi-o sugeraseră fotografiile."

Am întrebat-o dacă vreuna dintre presupunerile făcute pe baza fotografiilor de profil a fost corectă.

„Ei bine, da! Am avut dreptate când am presupus că ține la spiritul de familie, dar nu mi-am dat seama cât de departe mergea cu asta. Când, în sfârșit, l-am făcut să vorbească, în timpul întâlnirii — ceea ce nu s-a întâmplat prea des —, a vorbit doar despre rudele sale nenumărate. Mi-a făcut capul calendar! Părea că doar la asta se gândește. Cam ciudat. Și am avut dreptate și cu stilul său «relaxat». Când s-a simțit mai în largul lui, zici că era aproape în comă! Spre sfârșitul întâlnirii devenise de-a dreptul apatic, stors de energie și, odată cu el, i-a scăzut parcă și înălțimea, ceea ce îl făcea să pară total lipsit de încredere — cel puțin în raport cu profilul său online."

Cathryn realizează acum ironia situației — în ciuda celor mai bune intenții, niciunul dintre ei nu însuma chiar cele mai bune caracteristici pe care le promovaseră pe profilurile lor. Totuși, la fel cum mulți dintre noi ar face, Cathryn a luat de bun ceea ce el alesese să adauge pe profilul lui. Fotografia de la nuntă surprindea, poate, singura ipostază în care chiar a fost sufletul petrecerii. Având în vedere că nici ea nu a fost tocmai sinceră în pozele afișate pe profilul ei, a recunoscut că nu ar fi deloc surprinsă ca și el să fi făcut presupuneri false despre ea, neavând alte informații pe care își bazeze așteptările, în afară de mica secvență de viață postată online.

Ambii au fost dezamăgiți.

În astfel de situații, probabilitatea unei interpretări eronate este ridicată, iar dezamăgirea rezultată este destul de ușor de anticipat, dacă ținem cont de felul în care lumea își completează formularul pentru profil online. „Cum ar trebui să arăt? Ce ar trebui să spun? «Sunt Cathryn și îmi caut dragostea vieții. Uite, aici mănânc pizza în pat — vrei să ieșim la o întâlnire?»."

Așa cum am văzut în povestea lui Cathryn, citirea limbajului corporal, atât în mediul real, cât și în cel virtual, implică formarea unor judecăți bazate pe un set redus de date, care de multe ori sunt alterate chiar înainte să avem șansa de a le interpreta corect sau greșit. Nu e de mirare că, atunci când nu avem o gândire critică, pentru a observa toate detaliile și pentru a ne testa presupunerile, este ușor să facem evaluări eronate, bazate doar pe intuiție sau pe tipare înnăscute de raportare la ceilalți — și așa ajungem la opinii care par corecte la momentul respectiv, dar, de multe ori, se dovedesc a fi eronate.

Citirea limbajului corporal al unei persoane și înțelegerea lui (precum și reacțiile determinate de interpretări) pot avea, cu siguranță, consecințe pozitive: în cazul lui Paul, prinderea unui criminal; în situația lui Alyson, ajutarea unei persoane dragi. Totuși, consecințele negative ale unei interpretări greșite pot avea, și ele, un impact asupra noastră: de la dezamăgirea simțită atunci când persoana cu care te-ai întâlnit nu a fost cine credeai că este, până la sentimente de pierdere, suferință și regret rezultate din faptul că nu ai văzut situația așa cum era de fapt. „Cum am putut să nu îmi dau seama că va urma o despărțire/îmi voi pierde slujba/voi avea un conflict în familie?"

Această carte te va ajuta să îți îmbunătățești abilitățile de a interpreta corect și de a te bucura de puterea ce vine odată cu aceasta.

Fie că alegi să citești pe sărite și vrei să savurezi doar unele capitole de interes pentru tine, fie că o citești din scoarță în scoarță, vei învăța multe despre o metodologie prin care poți să observi și să dai sens limbajului corporal, pentru a ajunge mai aproape de adevărul unei situații. Această carte îți pune la dispoziție o metodă clară pe care s-o urmezi și te ajută să dobândești abilitățile necesare pentru a răspunde la următoarele întrebări importante: Cum pot să trag concluzii mai de încredere despre gândurile, sentimentele și intențiile oamenilor față de mine, plecând de la comunicarea lor nonverbală? Cum pot să testez cât sunt de corecte concluziile mele? Cum pot să îmi organizez mai bine acțiunile folosind aceste cunoștințe?

Această carte prezintă pentru cei mai mulți o nouă perspectivă asupra semnificației limbajului corporal. Vei învăța un procedeu nou și eficient, pe care-l poți folosi în orice situație, pentru a emite și testa ipoteze despre semnificația comportamentului celorlalți. Dacă vei aplica această metodă, vei căpăta un nivel înalt de înțelegere a adevărului și minciunilor din ceea ce gândesc realmente oamenii din jurul tău.

Partea întâi. E normal să te înșeli

Te pot citi ca pe o carte deschisă!

— Fiecare dintre noi

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu te poate induce în eroare. Gândește-te câtă putere ai avea, dacă ai putea identifica cele mai profunde și ascunse gânduri ale unei persoane, indiferent de ceea ce îți transmite verbal. O viață în care adevărul unei situații ar fi chiar sub ochii tăi. Fără subînțelesuri secrete. Fără conversații ascunse. Nimic rămas nespus în fața ta. Niciun mister. Nicio greșeală. Nicio încurcătură. Ce perspectivă minunată!

Dar nu e doar o fantezie? Nu ești mințit, de fapt, de fiecare dată când citești un articol care te atrage cu promisiunea că te va învăța cum să deslușești ce se întâmplă cu adevărat în mințile celorlalți?

Pentru a putea interpreta ce crede cu adevărat cineva analizându-i limbajul corporal, există câteva adevăruri pe care trebuie să le cunoști de la bun început.

Capitolul 1. Limbajul corporal te păcălește

Vom începe prin a-ți oferi cel mai cuprinzător și pătrunzător adevăr despre citirea limbajului corporal, dezvăluindu-ți, în același timp, și cel mai mare neadevăr al lui: nu poți citi limbajul corporal.

Chiar dacă nu este o limbă în sensul literal al cuvântului, precum engleza, greaca, yoruba sau mandarina, comunicarea nonverbală directă sau limbajul corporal este un sistem de comunicare umană. Acestui tip de limbaj îi lipsesc cele mai importante trăsături ale limbii vorbite; de exemplu, comunicarea nonverbală directă nu are capacitatea de a înlocui (simbolic) lucrurile la care se referă, adică de a descrie lucruri care nu se află temporar în fața vorbitorilor. Nu putem, deci, utiliza comunicarea nonverbală pentru a descrie clar un concept precum democrația și nici nu ne putem aștepta să putem transmite prin intermediul limbajului corporal faptul că pisica vecinului a dispărut de marțea trecută.

În plus, comunicarea nonverbală directă nu are caracter reflexiv, pe când capacitatea unei limbi propriu-zise este de a se putea referi și la ea însăși. Ar fi imposibil să dai din cap aprobator doar ca să te referi la viitorul tău dat din cap aprobator și toată lumea să-ți înțeleagă gestul legat de viitorul tău gest.

Limbajul corporal este un sistem de comunicare ce se exprimă prin comportamente apărute ca reacții la mediu, iar felul în care se dezvoltă și este interpretat poate fi diferit în funcție de țară, cultură sau tipurile de oameni. Aceste comportamente nonverbale pot transmite, cu siguranță, sentimentele și intențiile noastre de moment. Deși limbajul corporal este un răspuns fizic la mediul complex ce ne înconjoară, el are totuși capacitatea de a-l influența.

„Stai puțin, ai putea spune, „dar cum rămâne cu toate acele cărți, articole, videoclipuri și documentare despre cum să citim limbajul corporal?. Cu siguranță există cărți, experimente, cercetări, articole științifice, discursuri online și documentare excelente ce abordează acest subiect. Însă problema este că, atât în mediul online, cât și în cel fizic, ne-am obișnuit să considerăm, prin analogie, că această comunicare nonverbală ar fi un „limbaj" doar pentru a ne fi mai ușor să hotărâm cum să reacționăm la comportamentele celorlalți.

Această abordare reducționistă asupra complexității și nuanțelor multiple ale limbajului corporal ne poate, ce-i drept, ajuta să înțelegem raționamentul care stă la baza unei matrice vaste și complexe de semnale nonverbale. Uneori, această abordare conduce la rezultate pozitive, presupunerea noastră privind motivele ce au determinat o acțiune fizică dovedindu-se adevărată. Așadar, abordarea reducționistă funcționează atunci când tragem concluziile potrivite. Dar de multe ori această abordare simplificatoare ne conduce spre concluzii greșite — evaluarea limbajului corporal prin prisma ideii că acesta chiar este o limbă cu reguli fixe de traducere ne poate aduce multe neplăceri.

Iar necazul nostru nu dispare în mediul online, ci este mai degrabă exacerbat. Multitudinea de idei și sfaturi pe care le regăsim în acest mediu ne poate face să devenim și mai confuzi. Incursiunea pe internetul care oferă tot felul de sfaturi simpliste nu face decât să reducă sensul intrinsec al limbajului nonverbal din lumea reală la niște rețete superficiale și neadecvate.

În lumea virtuală, tehnologia ne dă puterea de a ne juca cu limitele limbajului corporal. Un moment sau o secvență a gesturilor trupești surprinse în fotografii sau videoclipuri se poate regăsi într-o multitudine de contexte ulterioare, dând impresia că acel gest face referire la o realitate care nu e prezentă (deci că „reprezintă ceva așa cum un cuvânt „re-prezintă un obiect absent). Platformele rețelelor sociale precum Facebook ne permit să republicăm fotografii făcute cu ani în urmă și să adăugăm noi comentarii despre ele. Deși poate părea că instantaneul care surprinde limbajul corporal s-a întâmplat chiar acum, el a avut loc în urmă cu câteva ore, zile, săptămâni sau chiar decade. Aceste imagini sunt mereu deschise interpretării și, poate deloc surprinzător, atunci când publicăm o fotografie cu noi, suntem dornici să controlăm acea interpretare, să ghidăm privitorul în a ne vedea așa cum ne dorim noi să fim văzuți. Acest lucru este valabil fie că e vorba de o imagine de profil, de o postare distribuită pe Snapchat, de canalul nostru de pe YouTube ori de brandul personal sau al