Freud neortodox

De Beate Lohser; Peter M. Newton

Știm foarte multe despre teoriile lui Freud din seria de opere publicată de Editura Trei. Știm, de asemenea, multe despre omul Freud din biografiile sale scrise de Peter Gay și Elisabeth Roudinesco, publicate tot de Editura Trei. Știm însă mult mai puțin despre modul în care lucra Freud ca terapeut. Cele cinci cazuri celebre (Dora, Micul Hans, Omul cu șobolani, Omul cu lupi, Președintele Schreber), incluse în seria de opere, se concentrează asupra psihopatologiei nevrotice sau psihotice și deloc asupra tehnicii. Singura fereastră spre modul de lucru al lui Freud este jurnalul, rămas mult timp inedit, al cazului Omul cu șobolani (1909).

Tocmai la întrebarea cum lucra Freud răspunde volumul de față, care descrie și comentează alte cinci cazuri din perioada de maturitate a lui Freud (A. Kardiner , H. Doolittle, J. Wortis , J. Dorsey, S. Blanton), pe baza mărturiilor publicate de analizanți. În loc de a întâlni un terapeut „ecran alb", „receptor telefonic" sau „chirurg", cum cerea Freud în teorie, facem cunoștință cu un psihanalist uman, și pe deplin relațional. Comentariile autorilor încearcă și reușesc să explice contradicția marcată între teorie și clinica lui Freud, precum și efectele acestei contradicții asupra dezvoltării ulterioare a psihanalizei.  

A fost Freud un „freudian"? Dacă „freudian" înseamnă un interpret neimplicat, neutru, al transferului și al rezistenței, răspunsul, conform acestei noi cărți fascinante, este nu, nu a fost. Pornind de la niște relatări complete ale pacienților care au fost tratați de Freud în anii 1920 și ’30, acest volum ne arată un Freud surprinzător – unul foarte diferit de stereotipul curent. Prezentate pentru prima dată împreună, aceste biografii vii, intime, ale procesului analitic oferă un prim-plan revelator asupra lui Sigmund Freud la lucru. Prin cuvintele propriilor săi pacienți, cititorului i se înfățișează un clinician organizat, persistent, implicat personal și expresiv, care punea tratamentul în mișcare bazându-se pe asociații libere și nu pe analiza transferului și a rezistenței.
– Autorii

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 mai 2022
• ISBN: 9786064012890

Previzualizare carte

Introducere

Pentru cititorul de psihanaliză poate părea imposibil ca această carte despre tehnica freudiană să mai ofere ceva nou. Până la urmă, psihanaliștii și alți psihoterapeuți au acordat o atenție considerabilă subiectului în ultimele decenii. Nu știm noi tot ce este de știut despre cum își trata Freud pacienții? După opinia noastră, răspunsul este „nu". Dimpotrivă, suntem de părere că idealul contemporan central al tratamentului analitic, ce este denumit clasic și atribuit lui Freud, este de fapt o invenție survenită după al Doilea Război Mondial. Acest ideal este caracterizat în principal de abstinență, opacitatea vieții private și neutralitate și funcționează ca un punct de referință fix pentru aderență și deviere, fie în cadrul curentului principal sau dincolo de el. În timp ce mulți psihanaliști ce aparțin curentului principal, probabil printre cei mai experimentați, nu practică în conformitate cu acest ideal, totuși el funcționează nu doar ca o normă puternică pentru studenți, pentru cei mai puțin experimentați sau mai puțin originali, ci și ca o inspirație pentru rebeli.

Atât în literatura psihanalitică actuală, cât și în discursul actual, întâlnim diverse versiuni privind modul în care se presupune că a practicat Freud psihanaliza, simplificări care, precum versiunile oferite de pacienții noștri (cât și de noi!) despre copilăria lor, au mare nevoie de o reanalizare. În calitate de clinician, Freud a fost caracterizat alternativ fie drept rigid și distant, fie drept prea implicat, aproape de punctul de a deveni nepsihanalitic sau ca neavând de fapt niciun fel de tehnică. Una din aceste descrieri, cea care a și predominat, a devenit și clișeul primordial al analistului „clasic: termenul de „freudian în utilizarea contemporană presupune în general o atitudine detașată, nereceptivă și rece.

În discuțiile privitoare la tehnica clinică a lui Freud, vocile pacienților săi nu au fost în întregime auzite. Sperăm că această carte va oferi o înțelegere mai clară asupra felului în care făcea de fapt Freud analiza, lăsându-i pe pacienții lui să ne-o spună. În acest scop, vom prezenta atât relatări detaliate, cât și o discuție cu privire la cele cinci rapoarte de dimensiunile unei cărți, ale unor pacienți ce au fost în analiză cu Freud între anii 1921 și 1938. Analizăm aceste tratamente dintr-o perspectivă sistemică, astfel încât să elucidăm principiile lor structurale. Un al doilea obiectiv al acestei cărți este acela de a compara comportamentul lui Freud cu poziția sa privitoare la tehnică, pe care a prezentat-o în lucrările sale teoretice. Și, în al treilea rând, dorim să aducem o nouă perspectivă asupra valorii moștenirii lăsate de Freud nouă, clinicienilor contemporani.

Cunoștințele noastre privind tehnica lui Freud derivă în mare parte din două surse: lucrările sale asupra metodei de tratament și istoriile de caz publicate de el. Faptul că există o anumită discrepanță între cele două era un lucru știut de Freud și de discipolii săi în timpul vieții sale și era acceptat ca atare. După moartea lui Freud, aceste diferențe au fost exagerate, ceea ce a creat un clivaj artificial între teoria sa în ceea ce privește tehnica și practica sa analitică. Mai mult, în timp ce teoria sa asupra tehnicii a devenit baza idealului psihanalitic modern — conducând la stereotipul analistului freudian descris mai sus — poziția lui Freud ca terapeut a fost minimalizată.

Cum putem înțelege modul în care s-a ajuns la acest clivaj? Un factor ce a contribuit din punct de vedere metodologic este reprezentat de incongruența fundamentală dintre teorie și aplicarea teoriei, ceea ce a dus, în primul rând, la reticența lui Freud de a scrie despre tehnică. Mai mult, Freud a exprimat idei contradictorii despre tehnică, ceea ce a făcut ca poziția sa referitoare la subiect să fie vulnerabilă la genul de polarizare de mai târziu. Separarea tehnicii ideale de cea reală a fost probabil motivată și de considerații politice și de dorința de a prezenta unui public potențial ostil o versiune mai acceptabilă a noii metode controversate. Totuși, se pare că distanțarea s-a produs în mod decisiv după ce centrul de gândire și activitate psihanalitice s-a mutat în Statele Unite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Ne vom concentra analiza noastră pe acest ultim punct.

Lipton (1977), comparând tratamentul lui Freud din cazul „Omului cu șobolani cu tehnica modernă, a evidențiat faptul că în timpul anilor cincizeci tehnica modernă a ajuns să difere în mod crucial, în anumite puncte, față de cea a lui Freud — prin separarea relațiilor personale de cele transferențiale, prin accentuarea tehnicii ca punct central per se și prin postularea unei tehnici ideale. Din motive variate, distincția dintre practicile lui Freud și această nouă teorie evolutivă a tehnicii a ajuns să se diminueze, iar contradicțiile au fost rezolvate în favoarea teoriei (presupuse) a lui Freud, care se credea că reflectă mult mai precis vederile sale. Principalele reguli ale idealului modern au derivat din lucrările seminale ale lui Freud despre tehnică, publicate între anii 1911 și 1915: de exemplu, faimoasele metafore ale analistului în calitatea de chirurg și ca oglindă ce reflectă își au originea în aceste scrieri. Totuși, doar anumite afirmații teoretice ale lui Freud au fost selectate pentru a fi consacrate drept ideal; altele au fost mai puțin subliniate, altele au fost ignorate total. Cu toate acestea, noul model de tehnică a fost retrospectiv atribuit lui Freud și a fost denumit „clasic. Așa cum vom arăta, acest ideal al tehnicii clasice, ce continuă să-și exercite influența asupra clinicienilor analitici contemporani, reprezintă o reinterpretare (și câteodată o traducere neinspirată) a ideilor lui Freud, nu doar o reafirmare sau o trecere în revistă a lor.

Traducerea lui Strachey din germana lui Freud în engleza din Standard Edition a întărit autoritatea prezentă în scrierile lui Freud. Strachey și-a propus, așa cum a și recunoscut, să îl redea pe Freud într-o engleză standard științifică. Acest lucru a avut ca rezultat faptul că Strachey a căutat un singur cuvânt în engleză pe care să îl folosească în fiecare situație, în timp ce Freud folosea limbajul în mod poetic pentru a sugera sensuri psihologice greu de cuprins, ajutându-se de specificitatea, bogăția și (pentru vorbitorii străini) iritanta varietate a limbii germane — în care aceluiași verb îi pot fi adăugate sau extrase multiple prefixe cu scopul de a-i schimba înțelesul. În alte situații — care au avut, așa cum vom arăta, un efect foarte problematic și distorsionant asupra înțelegerii teoriei despre tehnică a lui Freud — stilul informal al lui Freud a suferit destul de mult de strânsoarea veșmintelor edwardiene. O evaluare corectă a efectelor specifice ale strategiei folosite de Strachey la traducerea din germană a lui Freud ne ajută să readucem elementul original de relaxare și joacă în sfaturile tehnice ale lui Freud (vezi Ornston, 1992).

Relatările despre abordarea clinică reală a lui Freud nu au fost primite cu aceeași atenție precum lucrările teoretice. Printre puținele studii de acest gen le întâlnim pe cele ale lui Cremerius (1981) și Momigliano (1987). Studiul lui Cremerius include date clinice din diverse surse — începând cu analiza făcută de Freud „Omului cu lupi în 1910, până la cea a lui Smiley Blanton în 1938 — și se concentrează în mod special pe tratamente relatate de înșiși pacienții lui Freud. Cremerius prezintă cercetările sale urmând niște categorii a priori precum: climatul terapeutic, gestionarea transferului și a rezistenței, interpretarea, gratificarea simbolică și așa mai departe. Problema metodologică ce apare în urma unei astfel de acțiuni (aici sau în alte cazuri) se referă la relevanța categoriilor. Ce se întâmplă dacă cele mai importante tipare ale datelor nu se potrivesc categoriilor? Mai departe, Cremerius prezintă date anecdotice în cadrul acestor categorii fără să furnizeze contextul de tratament pentru aceste exemple particulare. Concluzia sa principală este aceea că procedura lui Freud nu era foarte sistematică, anume, că era spontană, plină de viață și mai degrabă „artistică decât „științifică".¹ Cremerius atribuie acestor aspecte marea varietate a intervențiilor și comportamentelor pe care le-a găsit în relatările pacienților.

Cremerius își concentrează discuția pe „enorma" discrepanță pe care o percepe între scrierile lui Freud despre procedură și tehnica pe care o practica.² El crede că Freud a prezentat un set de standarde publicului și instituțiilor medicale, anume, unul științific, dar la care el însuși nu adera. Cremerius sugerează că motivul pentru acest lucru poate fi atribuit faptului că Freud credea ca fiind necesară o ghidare strictă pentru acei analiști cărora le lipsea tăria de caracter necesară pentru a întreprinde un travaliu analitic responsabil. Un alt motiv sugerat de Cremerius e și faptul că Freud voia să protejeze psihanaliza de criticile care susțineau că metodele sale ar fi fost neștiințifice, iar practicienii ei, niște simpli oameni supuși greșelii, la fel ca pacienții lor. Deși studiul lui Cremerius este generos și atinge niște puncte interesante, până la urmă datele clinice nu au reușit să depășească un nivel de descriere anecdotică.

Lucrarea lui Momigliano din 1987 este similară cu cea a lui Cremerius. Și ea analizează relatări ale pacienților ce au fost tratați de Freud. Interesul ei primar îl constituie cadrul clinic și discută despre procesul acceptării în analiză, despre relațiile extra-analitice, despre faza de început, ședințele însele și terminarea analizei. După prezentarea unor anecdote interesante, Momigliano conchide, ca și noi, că Freud nu se comporta ca o oglindă și că vorbea liber despre diverse subiecte. Autoarea observă o diferență dintre, pe de o parte, un nivel de comunicare obișnuită între Freud și pacienții săi, ce nu era interpretat prin implicațiile sale transferențiale și, pe de altă parte, un nivel de comunicare ce implica material oniric și asocieri spontane, ceea ce conducea la interpretări ale relației în aici-și-acum. Apoi autoarea aduce în discuție mai multe întrebări: Oare Freud era preocupat de contratransferul său, considerându-l un obstacol pentru tratament? Oare separa prea mult relația reală de cea transferențială? Oare era mult mai interesat de relația originară decât de transferul actual? În loc să se aventureze în a răspunde la aceste întrebări, pe care în mod inexplicabil le găsește „jenante", Momigliano scrie timid:

Ajungând la acest punct, realizez, desigur, că pentru a încheia această lucrare în mod potrivit ar trebui să mă angajez într-o discuție serioasă a acestor subiecte și, dacă e posibil, să încerc să formulez câteva ipoteze inteligente ce ar putea măcar să indice niște sugestii interpretative și niște răspunsuri la aceste întrebări jenante... Totuși, trebuie să admit că, în acest moment, interesul meu nu se îndreaptă deloc într-acolo.³

Autoarea adaugă faptul că a vrut doar să transmită fascinația ei pentru materialul în sine — atmosfera, istoria, aventura pacienților cu psihanaliza și Freud. Deși Momigliano s-a achitat cu succes de această sarcină, întrebările pe care le-a pus necesitau răspunsuri.

Majoritatea studiilor care examinează comportamentul clinic al lui Freud izolează aspecte ale tratamentului și compară intervențiile sale cu standarde contemporane care nu coincid întotdeauna cu standardele lui Freud. Nu este deloc surprinzător faptul că majoritatea unor astfel de studii ajunge la concluzia că Freud a folosit o tehnică ce diferă de idealul actual. Din păcate, mulți cercetători cataloghează în mod simplist comportamentul său clinic ca fiind neortodox, în loc să depună un efort de a înțelege exact ce încerca Freud să facă și să examineze intervențiile specifice în acel context. Cel mai recent, Steven Ellman (1991) a susținut că Freud nu a reușit niciodată să gestioneze lucrul cu transferul, că nu a renunțat niciodată definitiv la teoria memoriei patogene, că nu și-a internalizat propria tehnică și nici nu a înțeles pe deplin implicațiile propriilor sale gânduri.⁴ Totodată, a repus în discuție critica potrivit căreia Freud nu a fost un clinician bun deoarece nu a ținut seama de propriul său sfat, și anume că analiștii ar trebui ei înșiși să fie analizați.

Pe lângă distorsiunile doctrinare, puținele studii despre practica lui Freud au avut de suferit din cauza unor informații neadecvate. În mod tipic, astfel de studii examinează propriile cazuri ale lui Freud, precum cazul Dorei, al „Omului cu șobolani și al „Omului cu lupi. Problema este că Freud a scris aceste cazuri pentru a ilustra concepțiile psihanalitice despre minte și despre anomaliile acesteia, nu pentru a demonstra metoda sa terapeutică. Aceste cazuri ne oferă doar exemple condensate și compuse ale tehnicii sale. Aceste pseudoexemple sunt capabile să dea naștere unor stereotipuri teoretice și unor critici unilaterale cu privire la excesele tehnice ale lui Freud. Totuși, ele nu sunt suficient de ample pentru a permite cuiva să descopere ordinea, stabilitatea și tiparele fiabile pe care noi am aflat că le-a oferit Freud tratamentelor sale. Deși Thompson (1994) a ajuns recent la concluzii similare cu cele publicate de noi anterior (Lohser, 1988) despre stilul informal și angajamentul personal al lui Freud față de pacienții săi, și studiul său se concentrează pe același set limitat de informații. E nevoie de narațiuni mai lungi pentru a prezenta o perspectivă cuprinzătoare despre munca clinică a lui Freud și pentru a arăta, dacă erau diferite de ale noastre, care ar fi putut fi scopurile și mijloacele sale.

Pentru a demonta stereotipurile și pentru a rezolva contra­dicțiile, vom prezenta relatări cuprinzătoare și o discuție a singurelor rapoarte integrale scrise de analizanzii lui Freud. Aceste relatări au fost întocmite de următorii oamenii: Abram Kardiner, analizat între anii 1921–1922, un tânăr psihiatru american ce a devenit un psihanalist social eminent; faimoasa poetă americană Hilda Doolittle (adeptă a „imagismului" literal și având pseudonimul H.D.), analizată în 1933 și 1934; Joseph Wortis, analizat în 1934, care, precum Kardiner, a fost un tânăr psihiatru american, dar unul ce va alege un drum foarte diferit, introducând terapia cu șocuri electrice în Statele Unite; și alți doi psihiatri americani, mai puțin cunoscuți, amândoi fiind niște creștini dedicați — John Dorsey, pe care Freud l-a analizat în 1935 și 1936, și Smiley Blanton pe care Freud l-a analizat în 1929 și 1930 și apoi în alte trei episoade separate și scurte în 1930, analiza încheindu-se în anul 1938.

Aceste cazuri nu au mai fost studiate niciodată împreună și foarte rar separat. Acest gol remarcabil din literatura privitoare la Freud poate fi explicat doar prin relativa lipsă de interes legată de munca sa clinică prin comparație cu cea teoretică, așa cum am menționat mai devreme. Credem că aceste cazuri, mai ales prezentate împreună, sunt esențiale pentru înțelegerea noastră cu privire la modul în care Freud practica psihanaliza. Toți autorii, cu excepția lui H.D., prezintă relatări factuale și cronologice ale tratamentelor lor; noi le-am aranjat sub forma unor narațiuni mai ușor de urmărit. Povestirea spusă de H.D., fiind mai încețoșată, atemporală și mai poetică, a necesitat mai mult „tratament" din partea noastră; am organizat materialul ei din Tribute to Freud pentru a fi citit mai coerent și i-am dat substanță folosind multe pasaje din fascinanta, dar încă nepublicata ei corespondență cu Bryher MacPherson.

Nefiind împovărate nici de părtinirile teoretice ale lui Freud, nici de cele ale comentatorilor săi ulteriori, aceste cinci relatări ne oferă o perspectivă intimă asupra muncii lui Freud. Cel mai important, ele sunt suficient de extinse astfel încât să ne permită să identificăm principiile organizatorice ce par să fi stat la baza comportamentului lui Freud. Noi credem că ele constituie cele mai bune înregistrări disponibile despre ce anume făcea Freud în tratament. Totuși, faptul că ne folosim de aceste relatări particulare ca de niște date primare ridică, de asemenea, anumite semne de întrebare.

În primul rând, ele reprezintă reminiscențe, biografii și fragmente de literatură mai degrabă decât tratate științifice. Oare putem considera că aceste portretizări subiective ale lui Freud în timp ce lucra au suficientă valoare obiectivă? Putem doar să bănuim rațiunile — unele, fără îndoială, admirabile, altele mai egoiste — ce au motivat acești autori să scrie despre experiențele lor cu Freud și să și-l amintească în modurile în care au făcut-o. Mai mult, deși patru dintre relatări sunt bazate pe jurnale și pe însemnări din jurnale scrise la acea vreme, relatarea lui Kardiner a fost reprodusă din memorie la câțiva ani după terminarea analizei, ceea ce face ca distorsionarea evenimentelor originare să fie inevitabilă. Și, în sfârșit, datorită naturii travaliului analitic, este de așteptat ca fiecare tratament să aibă caracterul lui particular, ce variază în funcție de diagnostic, de stilul de personalitate și de dinamica generată între pacient și analist. Oare imaginea lui Freud creionată de aceste relatări transcende subiectivitatea lor și poate permite niște generalizări valide privitoare la tehnica sa? Cremerius (1981) a răspuns la această întrebare într-o manieră convingătoare. El a comparat descrierile acestor pacienți privitoare la tehnica cu Freud cu propriile relatări ale lui Freud referitoare la tehnica sa în cazul „Omului cu șobolani — caz pe care l-a scris în timpul desfășurării lui — și în cazul „Omului cu lupi. Cremerius a realizat că nu există diferențe semnificative între relatările lui Freud și cele ale pacienților săi. Noi am ajuns la aceeași concluzie după ce am comparat studiile de caz ale lui Freud — și alte relatări mai anecdotice, precum cele ce apar în Ruitenbeek (1973) — cu cele cinci cazuri ale noastre.

În al doilea rând, majoritatea cazurilor prezentate aici reprezintă analize de formare. Deși formarea în psihanaliză era mult mai puțin reglementată pe vremea lui Freud decât este astăzi, oare se pot face generalizări ale acestor tratamente pentru a fi aplicate analizelor personale? Când Wortis l-a întrebat pe Freud dacă o analiză didactică diferă în mod semnificativ față de o analiză obișnuită, Freud a răspuns:

Nu în mod esențial... doar în măsura în care materialul și evoluția analizei sunt diferite. Cu un pacient nevrotic analiza trebuie să urmeze fluctuațiile simptomelor și Widerstand [rezistența] și se adaptează în orice moment la starea pacientului. În cazul unui student sănătos, aceste fluctuații nu apar întotdeauna, doar dacă studentul era nevrotic de la bun început sau devine nevrotic în cursul analizei.⁵

Dacă nu există diferențe esențiale între analiza de formare și cea personală, de ce Freud a preferat studenții în detrimentul pacienților nevrotici după Primul Război Mondial? Se pare că motivele pentru această preferință a lui erau legate de faptul că analizele de formare tindeau să fie mai scurte și că voia să își răspândească influența. De asemenea, este posibil ca lucrul cu analiștii în formare să-i fi permis într-o mai mare măsură lui Freud să colaboreze, ceea ce îi plăcea. Așa cum am menționat, Cremerius nu a găsit diferențe semnificative între tratamentele aplicate de Freud „Omului cu șobolani și „Omului cu lupi, care erau foarte nevrotici, și cele aplicate studenților săi. Nici noi nu am observat diferențe remarcabile.

În al treilea rând, apare întrebarea dacă istoriile de caz prezentate de noi sunt reprezentative pentru tehnica finală a lui Freud. În general se consideră că tehnica sa s-ar fi definitivat cel mai târziu în anul 1909; probabil acest lucru s-a petrecut câțiva ani mai devreme, când a adăugat postscriptul din 1905 la Fragment dintr-o analiză de isterie (1905b/2010). Cele cinci analize prezentate aici cuprind o perioadă de 20 de ani din viața lui Freud, de la vârsta de 65 la 82 de ani, cu puțin înainte de moartea sa. Astfel, acest studiu furnizează o perspectivă asupra tehnicii târzii a lui Freud, chiar cea finală. Oare metoda sa din ultima parte a vieții poate fi considerată post-finală, reflectând dezinhibarea voioasă, nepăsătoare a unei senilități în evoluție și să difere în mod semnificativ, de exemplu, de modul în care practica psihanaliza la vârsta de 53 de ani cu „Omul cu șobolani? Noi credem că din nou răspunsul este nu; așa cum am afirmat, comparațiile cu „Omul cu șobolani (și cazuri mai timpurii) indică o consecvență în tehnica sa pe întreaga perioadă din a doua jumătate a vieții sale.

Dacă ajungem să considerăm aceste cazuri ca fiind cu adevărat ilustrative, cum le studiem? Începem studiul nostru nu prin a ne întreba dacă Freud era analitic sau nu, ci mai degrabă prin a întreba oare ce încerca să facă Freud și cum făcea acest lucru? Astfel, studiind întregul set de relatări păstrate, nu ne-am întrebat dacă Freud interpreta sau nu transferul, dacă era neutru sau menținea „cadrul, ci, mai degrabă: „Cum își organiza Freud lucrul? Apelând la un limbaj mai formal, cel al teoriei sistemelor deschise, ce și-a avut originea la Centrul Tavistock din Londra (Rice, 1963; Miller și Rice, 1967; vezi și Newton și Levinson, 1973; Eagle și Newton, 1981), ne-am întrebat care este obiectivul principal al sistemelor de tratament pe care Freud le-a creat și ce fel de structură a folosit pentru a-l îndeplini? Obiectivul principal îl reprezintă scopul către care travaliul este îndreptat și furnizează o bază rațională pentru evaluarea eficacității structurii tratamentului.

Așa cum au scris Miller și Rice în Systems of Organization (1967), „organizarea reprezintă mijlocul prin care organizația își asigură realizarea obiectivelor sale".⁶ Această afirmație simplă, insipidă, lipsită de culoare, este una dintre cele mai izbitoare din toate științele sociale. Să luăm în considerare școlile, instituțiile, clinicile, spitalele și agențiile guvernamentale în care lucrăm și modul hazardat, impulsiv, lipsit de rațiune, chiar panicos în care sunt identificate și definite obiectivele, în care se creează, se ignoră și se schimbă structura. Apoi să luăm în considerare marea importanță a scopurilor ce sunt urmate atât de irațional. În aria noastră, scopul este reprezentat de sănătatea și bunăstarea pacienților noștri și de cunoașterea și abilitatea clinicienilor care îi tratează.

Clinicienilor analitici în mod tipic nu prea le place limbajul sistemelor. Nici nouă nu ne plac în mod obișnuit considerațiile ce par mai degrabă sociologice decât psihologice, deoarece acestea apar impersonale, chiar birocratice. Limbajul sistemelor a fost excesiv utilizat în ultimele decenii și este, în orice caz, lipsit de eleganță. Nu am fi recurs la el, dacă consecințele ignoranței în ceea ce privește obiectivul și structura psihoterapiei și ale organizației nu ar fi fost atât de grave și necesitatea de a le clarifica, atât de imperioasă. Fritz Redlich, fostul decan al Facultății de Medicină Yale, care a fost atât psihanalist, cât și un cercetător dedicat al vieții organizaționale, susținea neobosit că un factor determinant al rezultatului intervenției chirurgicale, egal ca importanță cu patologia pacientului și cu procedura chirurgicală, este reprezentat de situația relațiilor intergrupale dintre medicii și asistentele din secție. Nu glumea, vorbea serios.

Orice sistem, chiar și unul mic precum diada psihanalitică, care persistă mai mult de câteva întâlniri, dezvoltă o limită externă și o structură internă. Clinicienii pot forma limita și pot crea structura conștient, concentrându-se în același timp la obiectivul pe care vor să îl atingă, permițându-i pacientului să înțeleagă și să colaboreze responsabil, sau pot să permită ca structura să se acumuleze prin punerea în scenă a identificării lor cu propriii lor supervizori sau analiști, prin preferințe personale nerelevante scopului sau prin incidente formatoare de precedent, și să opereze în mod invizibil. Tratamentul va căpăta structură într-un fel sau în altul — cu consecințe decisive pentru realizarea obiectivului.

În capitolul 1 vom discuta poziția teoretică a lui Freud privitoare la tehnică, subliniind elemente care de atunci au fost supraac­centuate și altele ce au fost ignorate. Perspectiva noastră este că, până și în afirmațiile sale teoretice, Freud a fost mult mai puțin rigid în ce privește tehnica, decât se vehiculează de obicei. Astfel, flexibilitatea întâlnită în comportamentul său real din cadrul tratamentului nu este altceva decât respectarea prescripțiilor și interdicțiilor sale publicate, mai mult decât se crede în general. În timp ce anumite afirmații ale sale mai autoritare privitoare la analiza transferului și a rezistenței, la abstinența și la opacitatea analistului cu privire la viața sa privată au ajuns să reprezinte pietrele de temelie ale tehnicii psihanalitice, alte recomandări, cum ar fi importanța flexibilității, tactul, spontaneitatea și deschiderea au fost neglijate atât în discuțiile despre lucrările sale teoretice, cât și în cele legate de stilul său terapeutic. Cu alte cuvinte, tensiunea care a existat în munca lui Freud între polii reținerii calculate și implicării spontane s-a pierdut.

În capitolele 2, 3, 4, 5 și 6 vom prezenta în mod cronologic relatările tratamentelor lui Kardiner, H.D., Wortis, Dorsey și Blanton, relatări provenite din propriile lor cărți și corespondențe în care își povesteau analizele. Vom vedea că în fiecare caz Freud permitea relației unice cu analizandul său să evolueze natural și că participa în relație, chiar dacă obiectivul și metodele sale rămâneau în esență aceleași. Aceste relații variau pe o scară largă a tonului emoțional. Cu Kardiner, Freud era și încurajator, dar și intransigent; cu H.D., era fascinat și implicat cu pasiune; cu Wortis era frustrat, certăreț și critic; cu Dorsey, părea în general prietenos, chiar dacă uneori dădea impresia că era plictisit sau ușor exasperat; cu Blanton, Freud era înțelegător și generos, chiar dacă Blanton manifesta un transfer marcat de rivalitate.

Vom urmări cum acești pacienți se străduiau, în doze variate, să mențină o idealizare conștientă a analistului lor renumit și să păstreze totodată o devalorizare competitivă ascunsă și inconștientă. Vom vedea, de asemenea, cum se străduiau să mențină aparența și convingerea recunoștinței, în ciuda resentimentului legat de faptul că s-au făcut atât de mici prin idealizarea lor pentru Freud și să reprime dovezile faptului că Freud era până la urmă om. În cazul lui Blanton și al lui H.D. (și, în mod mai voalat, în cazul lui Kardiner și Dorsey), părea că pacientul chiar îl plăcea pe Freud, dar i se părea necesar să își păstreze sentimentele nepătate, pure. În cazul celor patru psihiatri, fiecare a trebuit, de asemenea, să ascundă dorința de a-l exploata și de a-l prăda pe Freud pentru propria carieră (pentru a „produce capital" din faimosul vizionar, așa cum a zis Blanton); față de fiecare tânăr analizand, Freud evidențiază un paternalism implicit, care provenea în mod natural din poziția sa generațională.

În capitolul 7 vom integra observațiile noastre pe marginea celor cinci cazuri într-un tablou coerent al modului în care practica Freud psihanaliza. Principalul nostru scop în această analiză este de a identifica tipare empirice în datele clinice, dar vom face referire și la lucrările teoretice ale lui Freud pentru a evidenția continuități și abateri.

În capitolul 8 vom prezenta o schiță istorică a evoluției tehnicii psihanalitice pornind de la Freud și ajungând la „modelul tehnic de bază", ce a fost introdus de Eissler în anii ’50 și care continuă să constituie o neo-ortodoxie ce este considerată în mod greșit ca fiind tradițională. Înțelegerea metamorfozei sugestiilor lui Freud despre tehnică într-un ideal neo-ortodox aseptic implică mult mai mult decât simpla corectare a unor documente istorice. Acest ideal continuă să opereze ca o normă la care practicienii analitici fie se conformează, fie de la care deviază, atât în cadrul curentului principal, cât și în afara lui. În concluzie, mare parte din polemica între abordările psihanalitice „clasice și cele „mai noi pornește, credem noi, de la o premisă fundamental greșită despre ceea ce constituie psihanaliza clasică. De fapt, termenul „clasic" a devenit un termen atât de confuz, încât Wallerstein (1995) s-ar putea să aibă dreptate când sugerează că utilitatea sa a expirat pentru psihanaliză. În capitolul 9 vom oferi un sumar al concluziilor noastre despre diferențele dintre abordarea lui Freud privind tratamentul psihanalitic și idealul neo-ortodox. Totodată, vom evidenția câteva avantaje importante din metoda terapeutică a lui Freud. Credem cu tărie, împreună cu Lipton, că tehnica lui Freud este importantă pentru gândirea actuală, în special cu privire la chestiunile legate de neutralitate, abstinență și relație analitică. Credem, de asemenea, că modul de implicare a lui Freud în travaliul analitic se răsfrânge nu doar asupra dezvoltării noastre profesionale în rol de clinicieni, dar și asupra dezvoltării noastre personale ca adulți.

De-a lungul anilor, au existat polemici recurente în cadrul curentului central psihanalitic și dincolo de el, privitoare la necesitatea neutralității și a abstinenței. Pentru noi, ce se pune în joc aici este dezvoltarea adultă a clinicianului și măsura în care există un loc propice pentru exprimarea ei, în muncă sau în tratament. Momigliano (1987) a pus o întrebare aparent absurdă: „Oare a fost Freud freudian? Noi vom încerca să clarificăm ce înseamnă să fii freudian și vom răspunde și la o a doua întrebare: „Oare nu ar trebui să fim și noi? Pe parcurs, vom ajunge la descoperirea surprinzătoare că relațiile lui Freud cu pacienții săi par să fi fost mai puțin inegale decât relațiile pe care noi le avem cu pacienții noștri și caracterizate de un grad mai mare de colaborare. Cum se poate una ca aceasta? Oare Freud nu era un victorian paternalist? Nu suntem noi egalitariști postmoderniști? Vom arăta că modul în care Freud își organiza diferit tratamentele a generat o mai mare egalitate.

---

¹ Cremerius (1981, p. 147).

² Idem.

³ Momigliano (1987, p. 387).

⁴ Ellman (1991, p. 286).

⁵ Wortis (1954, p. 73).

⁶ Miller și Rice (1967, p. 4).

Capitolul 1

Teoria lui Freud despre tehnică

În paginile următoare vom rezuma poziția teoretică a lui Freud în ce privește tehnica. Scopul nostru nu este de a relua discuțiile familiare privind conceptele sale majore, ci să furnizăm o relatare scurtă a celor mai importante dintre regulile sale procedurale. În mod particular ne vom îndrepta atenția către cele care au fost în mare parte ignorate, anume cele ce necesită flexibilitate și tact. Vom vedea că Freud nu credea în mod general că regulile tehnicii pot sau trebuie să fie aplicate în mod rigid; regulile sale nu au fost menite să constituie un absolut sau un ideal al comportamentului analitic. Totuși, au existat și excepții, puncte în care Freud vorbea cu o autoritate ex cathedra. Era ferm în legătură cu importanța asocierii libere și a abstinenței sexuale și considera că analiza transferului și gestionarea rezistențelor erau absolut necesare în tratament. Deși, așa cum vom vedea, el nu a plasat analiza transferului în centrul tratamentului, așa cum de multe ori este cazul astăzi, iar lucrul cu rezistența însemna ceva destul de diferit pentru Freud comparativ cu ce înseamnă analiza rezistenței pentru clinicienii contemporani. Ce dorim noi să subliniem este faptul că, deși vocea autorității este contrabalansată de una mai speculativă, în principiu, doar vocea dogmatică s-a păstrat de-a lungul