Povestea-Ncepe Cu Tomasz

De Adriana Crihan

Clara isi doreste sa fie normala si sa “blend in” dar cand intelege ca acest lucru nu-i va reusi niciodata, hotaraste sa se lase pur si simplu purtata de viata, de vise si de imaginatie.

Spera ca imposibilul se poate transforma in posibil, ca iubirea din vis poate deveni reala si ca oamenii sunt chiar ceea ce par a fi.

Calatoreste si are parte de experiente iesite din comun. Si daca poveste-ncepe cu Tomasz, un tanar de vis venit din Polonia, ramane de vazut daca se si-ncheie tot cu el...

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Crihan
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060716327

Previzualizare carte

Copyright

Povestea-ncepe cu Tomasz

COPYRIGHT 2021 Adriana Crihan

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-632-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii POVESTEA-NCEPE CU TOMASZ, un link către această carte şi către Editura Letras.

CUPRINS

(SEMI)ZEUL DIN POLONIA

ENGLEZUL DIN DANEMARCA

FRANCEZUL DIN ROMÂNIA

CLARA ÎN FRANȚA

ÎNAPOI ACASĂ

SE ÎNTÂMPLĂ LUCRURI

VISUL ȘI REALITATEA

(SEMI)ZEUL DIN POLONIA

E-o dimineață rece de aprilie. Cerul e plin de nori cenușii (o să fie furtună, probabil – ce bine că nu sunt afară). Sunt și niște păsări printre nori. Mici – așa se văd de-aici, poate că ele, de fapt, sunt mari. Pentru că, după cum știm, lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi. Sau, mă rog, adesea sunt, dar dacă zici „lucrurile nu sunt uneori ceea ce par a fi", nu prea are un efect așa dramatic. Cred că se întorc din țările calde. Sau poate că nici n-au fost plecate. Nu știu ce păsări sunt. Poate vulturi – dar mă îndoiesc, ce să caute vulturii aici? Cel mai probabil ciori... sau porumbei.

Se văd și câteva avioane acolo sus. Și ele par mici. În realitate sunt foarte mari. Evident. Pentru că realitatea e mult mai mare decât o vedem. Profund... Gândesc gânduri profunde în dimineața asta. Mai gândesc și că tare-aș vrea să fiu într-un avion. Nu că mi-ar plăcea să zbor, dar aș vrea să plec undeva. O vacanță... La Copenhaga, poate, sau Stockholm. Nu știu, undeva unde-i frumos... și curat... și ordonat... și foarte civilizat. N-aș refuza nici măcar o călătorie în Germania. E plin de orășele simpatice și de castele în Germania. Nu m-ar deranja nici să locuiesc acolo. Chiar deloc.

Dar poate că n-aș vrea să fiu în avion chiar acum, dacă începe furtuna. Nu-i deloc plăcut să te zdruncini cu avionul pe vremuri furtunoase. Nici pe vremuri însorite nu-i plăcut să te zdruncini cu avionul. Pentru că ești acolo sus, n-ai pământul sub picioare și simți că n-ai niciun control. Că altfel... te zdruncini mai tare când dai în gropile de pe stradă cu mașina. Dar când dai în gropi, ai pământul sub picioare. Sub mașină, mai exact. Și e posibil să ai, la propriu, chiar pământ sub mașină când ai dat într-o groapă, deci ce poate fi mai liniștitor de-atât?

Înăuntru e cald. Sunt la lucru, mi-am schimbat jobul. E prima zi la noul. Cam am emoții. Nu-mi plac deloc schimbările, dar sunt inevitabile uneori. De fapt, sunt pur și simplu inevitabile. Pentru că, după cum știm, nimic nu rămâne la fel, totul e în continuă schimbare. Păcat, aș vrea ca unele lucruri să rămână la fel. Spre exemplu, aș vrea să rămân tânără și să trăiesc veșnic.

Mda, la noul job pare ok... binișor... unde poate să fie chiar bine, la urma urmei? E doar un job, nu degustare zilnică de ciocolată.

Am colegi... mulți. E o companie mare. Cu multe oportunități din câte mi s-a spus. O să profit de ele... din plin. Mă și văd deja avansând... cu biroul (poate ajung mai spre ușă). Colegii sunt, mă rog, ca peste tot... câțiva care muncesc (dintre ei sunt unii care muncesc aproape ca sclavii – chiar nu pricep de ce), alții (nu chiar puțini) care vor să avanseze și nu spun mai niciodată ce gândesc, doar ce sună bine (de treabă oarecum și ei în felul lor), mai sunt ăia care pun în aplicare lozinca: pauzele lungi și dese, cheia marilor succese... să nu uităm nici de șmecheri... în fine, cam toate tipologiile, așa cum trebuie să fie într-o companie mare (unde sunt multe oportunități).

O să-ncerc să mă prefac... să blend in. E un nou început, contează prima impresie etc., îmi zic. O să-ncerc să mă adaptez mai bine decât la fostul job, unde cel mai probabil toată lumea mă credea ciudată. Bine, aveau și motive, chiar sunt, dar mai bine să nu las adevărul așa... la vedere. Deocamdată citesc niște chestii, sunt în training. Am căștile în urechi (că văd că toată lumea face la fel). Căștile cu muzică, vreau să zic, nu sunt în vreun call din prima zi, Doamne ferește. Ascult Rammstein – nu sunt mare fan, dar unele piese sună foarte bine. Cum e asta pe care-o ascult acum: Frühling in Paris. Nu prea-nțeleg ce zic ei acolo. Dar știu că Frühling e primăvară. Aș vrea să-nvăț germana. Am și niște romane în germană – am vrut să-ncerc metoda învățării prin lectură. Am citit cinci pagini în trei luni și dacă mă întorc la ele, iar nu mai știu cum se traduc. Deci, nu, n-a mers cu metoda asta.

Trece prima zi și trec și multe alte zile și, cum era de așteptat, eu nu prea blend in. Mai deloc, de fapt. Mă sustrag de la toate ieșirile cu echipa, de la toate activitățile care ar presupune o interacțiune prea... invazivă să îi zic (?). Pentru că mă simt mereu cam ca musca-n lapte între oameni. Oamenii vorbesc despre lucruri (mai mult sau mai puțini importante, dar vorbesc)... eu mai mult tac. Oamenii fac chestii importante, au planuri. Eu pierd vremea, nu sunt