Renasterea: Noi Orizonturi, #1

De Alain Costea

Pentru a da o șansă spiritului Pământului de a se naște, cu milioane de ani în urmă, specia predominantă care ocupa Terra ("Oldowans"), a fost aproape eradicată de spiritele altor planete ("Bătrânii"). Însă aceștia au reușit să se salveze trecând la un alt nivel al existenței.

Ca urmare a abordării nepăsătoare alese de umanitate față de planetă, "Bătrânii" revin pentru a pune capăt civilizației, oferindu-i totuși șansa de a se schimba.

Thudor, un bucureștean din cartierul Pantelimon, cel ales să ia decizia de salvare sau eradicare a umanității de către populația extraterestră, cu ajutorul singurei inteligențe artificiale conștiente - Sum (la rândul ei încercând să-și înțeleagă rolul și rostul cu privire la "homo sapiens" și impactul pe care îl poate avea recunoașterea de către oameni a propriei existențe), împreună cu membrii Secției 0 (înființată de A.I.Cuza), puși în fața unor schimbări majore, după mai bine de o sută cincizeci de ani de existență, încearcă să se opună forțării distrugerii societății umane de către vechii ocupanți: "Oldowans" deveniți "neutrino", în timp ce trebuie să dea un răspuns final: merită sau nu umanitatea să mai existe? O întrebare dură, cu un răspuns imprevizibil... dacă suntem cinstiți cu noi.

 

Nota autorului: "Nu este un roman scurt, simplu sau simplist. Pe parcursul celor aproape 200.000 cuvinte (în jur de 750 de pagini dacă ar fi publicat în format standard A5), istoriile personale, dramele, preconcepțiile, întâmplările, speranțele, planurile ori intențiile personajelor - de la cele principale la cele care apar absolut ocazional, se întrepătrund și se influențează reciproc. Uneori, ceea ce credem (noi - cititorii sau personajele), nu este și ceea ce se întâmplă cu adevărat. Decizii trebuie să fie luate indiferent cât de grele par. Și ca în viața reală, personajele speră că fiecare pas făcut îi aduce mai aproape de ceea ce și-au propus. Într-un final... ele au viața lor proprie, iar noi cititorii nu putem decât să le urmărim de la depărtare...

 

• Limbă: Română
• Editor: Alain Costea
• Data lansării: 14 ian. 2023
• ISBN: 9798215612712

Previzualizare carte

Copertă - Renașterea

În loc de prefață...

Pentru întotdeauna mulțumiri primului meu cititor: Mihailov Diana,

sora mea mai mică, ale cărei cuvinte mi-au dat încredere și a cărei

dorință de a afla viitorul din universul „Renașterii" m-au convins să

continui.

Să scrii un roman (cel puțin pentru un începător), la prima vedere poate părea ceva facil dacă ai imaginație. Și poți păstra această senzație câteva zeci de pagini. Apoi... lucrurile încep să se complice. Realizezi că nu este de-ajuns să așterni pe foaie ceea ce ai în minte. Trebuie să faci fișe separate pentru personaje (ar fi neplăcut ca la fiecare niște zeci de pagini eroul sau eroina să aibă altă culoare a ochilor, să slăbească sau să se îngrașe brusc). Pe măsură ce povestea se ramifică, personajele creează legături, influențează sau sunt influențate... prind viață, câteodată forțând autorul să le dea alt curs decât cel care le era destinat inițial. Iar autorul, este supus greșelilor, uitărilor, schimbărilor. Însă nimic din aceste „imperfecțiuni nu trebuie să ajungă la cititor. Pentru că cititorul își dorește o poveste cursivă, care să îi ridice întrebări, să se regăsească mai mult sau mai puțin în pielea personajelor, să aibă preferințe sau antipatii, să se bucure, să se întristeze, să interacționeze natural și să se piardă în noul univers. Autorul este deplin responsabil pentru comuniunea dintre cititor și ceea ce i-a fost oferit. Așadar. imaginația nu este de ajuns. Trebuie impletită cu multă muncă, manuscrise, revizii, puterea de a renunța la unele idei (oricât de geniale păreau la un moment dat) și... prieteni. Poate că ei sunt de fapt cei mai importanți. Deoarece te pot ajuta să „furi puțin startul, să primești păreri de „cititor" și să îndrepți lucruri înainte de a fi prea târziu. Le mulțumesc din inimă celor care mi-au fost alături și care mi-au acordat din timpul lor pentru a citi și reciti (uneori de mai multe ori) pasaje sau forme departe de final. M-au ajutat enorm părerile fiecăruia dintre ei. Probabil, fără ei, acest roman nu ar fi fost scris, personajele nu ar fi prins viață iar un întreg univers ar fi dispărut prematur.

Aș mai vrea să transmit tututor celor care au considerat că merită să încerce citirea acestei cărți, un mesaj din inimă: dacă au o pasiune, dacă simt că pot face ceva în viață dincolo de cotidianul atotprezent, să își urmeze visul, să nu se lase păgubași indiferent de greutăți. Merită. Pentru că de cele mai multe ori, drumul în sine este adevărata experiență, adevăratul câștig. Iar viața trebuie să însemne întotdeauna mai mult.

Vă urez tuturor citire plăcută, cu speranța că la final veți simți aceeași bucurie pe care am simțit-o personal când am terminat o carte care mi-a mers la suflet și dacă pe parcurs veți descoperi „imperfecțiuni", îmi cer scuze... sunt doar un începător cu multă imaginație.

Cu drag, din inimă,

autorul.

~

„Nu există plan perfect. Nu când este implicată viața, indiferent de formă. Necunoscutul face parte din schimbare, fără el totul ar fi împietrit, atemporal, un somn veșnic. Ideea de eșec este doar o reprezentare firavă a schimbării, un defect uman. Eșecul nu există. Singura constantă universală este schimbarea. Putem încerca să o înțelegem, chiar dacă niciodată nu o vom putea face pe deplin."

Ecuații - Sfârșitul analizei – 2390

Capitolul I

- De ce nu? -

„Ciudată specie, umanitatea."

fragment din „Istoria secretă"

„

Thudor stătea întins, cu mâinile sub cap, privind pe fereastra deschisă, din fața patului, către norii care mergeau destul de repede pe cer. Din când în când, în funcție de cum bătea vântul, o parte dintre stropi reușeau să intre în casă. Nu îl deranja. Se gândea că urma să fie o zi de miercuri interesantă. Sau doar una ca multe altele care au trecut, fără nici un sens pe lângă el. Se făcuse deja patru. Se ridică din pat, dădu drumul la laptop și se apucă să-și facă cafeaua. Vroia să mai citească o dată mesajul pe care îl primise cu numai câteva ore în urmă… Știa că va mai dura minute bune până când va putea să deschidă efectiv emailul. Simțea că între el și laptop există o legătură tacită: el îl lăsa să pornească bătrânește... cam zece minute pentru a-și face „siesta, în timp ce acesta urma să își mai facă treaba încă o zi. Deja avea aproape paisprezece ani... trecuse de mult de prima tinerețe. Și supraviețuiseră împreună prin multe. Se opri să privească pe fereastră, atent și la ibricul de cafea să nu dea în foc. Nu era deloc încântat că va trebui să iasă afară pe o asemenea vreme. Burnița deasă ce cădea de câteva ore părea a-i spune să-și vadă liniștit de... orice avea de gând să nu facă. În același timp, undeva, din adâncul conștiinței i se tot ridica același gând care nu îi dădea pace... oferta pe care o primise... suna destul de ciudat, de vag. „Căutăm persoane între 30 și 40 de ani, deschise, rezistente la stres până la limită, cu capacități deosebite de negociere, organizare, comunicare, fără angajamente existente, care să accepte că realitatea este o iluzie.. Îl încercau tot felul de stări, de idei… Cum adică o iluzie? Era un pasionat de literatură sf, nu asta ar fi problema, însă, să spui așa ceva într-un anunț... lucrurile parcă nu sunt... Își zâmbi singur. Sigur, partea cu capacitățile deosebite nu îi atrăsese atenția în mod deosebit, creierul lui părea să îl considere apt… Iar lipsa angajamentelor... aproape că îi venea să o ia personal, ca pe o jignire... chiar dacă era cât se poate de adevărată în cazul lui. Oftă a amuzament cu ceva tristețe și regrete... fusese sigur din primul moment în care citise anunțul, că va da curs invitației. Nu pentru că și-ar fi făcut prea mari iluzii în legătură cu obținerea vreunui loc de muncă sau pentru că și-ar fi dorit în mod special să se angajeze, ci mai degrabă era curios să vadă ce ar putea ascunde un astfel de mesaj. Sau, poate, era un mod de a se scoate singur din casă. Câteodată se întreba dacă nu cumva suferă de bipolaritate. Desigur, își punea astfel de întrebări doar pentru că răspunsul, era evident... cel puțin pentru el. Într-un mod oarecum masochist, îi plăcea să se joace cu propria minte. Sau, inconștient, încerca să se substituie prietenilor. Cu niște ani în urmă, i se întipăriseră în minte versurile unei melodii: „sunt cel mai bun prieten al meu", sau ceva de genul. În timp, începuse să se întrebe dacă nu cumva fuseseră scrise pentru el. Din nou, își preciză că, nu, nu îi fuseseră dedicate. Simțea nevoia să vină cu astfel de adăugiri la propriile lui gânduri, ca și când cineva i le-ar fi ascultat, și mintea lui, sau o parte a ei, considera că e mai bine să nu lase unele lucruri neclarificate. Nu, nu avea probleme psihice. Era ceva perfect normal. Râse. Chiar dacă nu zgomotos, se auzi destul de ciudat în liniștea din casă. Cu excepția zgomotului produs de coolerul laptopului, ce-i drept, nu de neluat în seamă, și a câtorva păsări pentru care abia începea ziua, era liniște. Probabil pentru încă vreo cinsprezece minute, când adevărata junglă urbană se va trezi la viață în toată splendoarea ei. Chiar așa. Trecuse mai mult de o oră de la trezire și nu se auzise nici o sirenă. Dubios. Zâmbi. Prietenii care îi mai rămăseseră, destul de puțini la număr, cu care ținea legătura mai mult prin telefon, îi tot repetau că stă prea mult timp singur. În aproape fiecare dimineață, avea un astfel de moment în care se oprea câteva minute și privea pe fereastră. Avea norocul să poată vedea, de la etajul zece, o porțiune destul de întinsă peste București, acoperind multe clădiri, iar dacă poluarea nu își făcea simțită prezența și cerul era senin, putea zări inclusiv munții. De fiecare dată, avea sentimentul că, din cele câteva zeci de mii de persoane care se aflau sub privirea lui, indirect, chiar în acel moment, cei mai mulți erau chiar mai retrași decât el. Poate că majoritatea se amăgeau cu ideea de a avea prieteni. Oameni pe care se puteau baza, indiferent ce. Până când realitatea ar putea să îi pună în situația de a le arăta cât de singuri erau de fapt. Iar atunci, s-ar prăbuși. Pentru că nu se aveau nici măcar pe ei înșiși. Astfel de gânduri, îl aduceau în prezent. Nu i se păreau nici pe departe amuzante. Din contră. Era ca și cum, din toate părțile, se ridica un fel de ceață tristă, nevăzută, care se mulțumea să stea nemișcată, așteptându-și inevitabilele biete victime deloc inocente.

Mai avea doar o oră în care să ajungă la întâlnire. În continuare, șapte dimineața, părea o alegere... puțin cam dubioasă pentru un interviu. Dacă de fiecare dată căuta informații despre posibilul angajator, pierzând de fapt timp pe diverse rețele sociale pentru a afla una sau alta, și încerca să se mai pună la punct cu orice considera că și-ar fi dorit să fie văzut în comportamentul sau cunoștințele lui de către intervievator, acum i se comunicase clar că nu trebuie să pregătească nimic. Doar să ajungă. De fapt, destul de precis, la un prim interviu... Fără prea multă tragere de inimă, își puse restul de haine pe el, se mai uită o dată în oglindă, nu pentru că ar fi avut realmente o problemă cu părul care, deși era tuns scurt, reușea să arate dezordonat, sau cu felul nepotrivit în care combinase culoarea cămășii cu cea a pantalonilor, sau cu faptul că șosetele aveau nuanțe diferite. Verifică dacă și-a luat cheile, telefonul, actele. Automatisme. Închise ușa în urma lui. Făcu o mică pauză, întrebându-se dacă să ia liftul sau să coboare pe scări. Având în vedere că ar fi fost un moment destul de prost ales să rămână blocat, și statistica îi zicea că erau cam 2% șanse, liftul nu era chiar o opțiune. În plus, întotdeauna prefera să coboare pe jos, dar să urce cu liftul, habar nu avea de ce, foarte posibil, undeva prin adâncurile lui era o mică păcăleală prin care se amăgea că face mișcare... Nu pentru prima dată, se gândi că nu ar fi fost deloc rea ideea de a face niște vizite pe la psiholog. Zâmbi. Nu se va întâmpla asta... cel puțin nu în viitorul apropiat. Mai exista un motiv pentru care prefera să o ia la picior pe scări. Îi plăcea să vadă ce se întâmplă prin bloc, ce a mai apărut, ce a mai dispărut… o formă limitată de a lua pulsul vecinilor. Se gândi la filmele americane, în care, atunci când se muta cineva într-o zonă, primea de pe la vecini prăjituri. Realitatea de aici era puțin diferită... americanii și filmele lor, care le intraseră în cap generații întregi. Pe de altă parte... de cele mai multe ori, acei vecini zâmbitori și bine intenționați din filme, câteva minute mai târziu ajungeau fie să se transforme în criminali vicioși care te alergau să te ciopârțească fie erau ei înșiși găsiți printr-un tomberon... sau mai multe. Da. Nici asta nu se întâmpla pe aici. Fiecare își vedea de viața lui. Fără prea multe interferențe. Iar lui Thudor îi convenea acest fel de vecinătate. Văzu în trecere un calendar, care, surprinzător era la zi. Cineva considerase util să știe toată lumea în ce dată se aflau. De apreciat simțul civic… Mai erau trei zile până la 1 decembrie, marea zi națională. Era o oarecare tristețe generală... pica într-o duminică. Așa că... se pierduse o zi liberă. supărare mare... Zâmbi. Treizeci și șase ani de la revoluție. Parcă tot atâția ani pierduți, trecuți fără a aduce schimbări majore, cel puțin nu în bine. Îi trecură prin minte știri, discuții, imagini... se gândi cum românii s-au capitalizat, s-au vândut, s-au prostit și au fost prostiți, le-a plăcut și le place. Era una din mirările constante pe care le simțea. Cum era posibil ca un popor care reușise, timp de vreo două mii de ani să își păstreze limba, tradiții, trăsături distincte de alte popoare, înconjurați și terfeliți constant de aproape orice națiune vecină, să o facă, având capul atât de plecat? Lăsă deoparte gândurile semipatriotice. Nu îi dădeau cea mai bună stare necesară pentru a se prezenta la un interviu. Își readuse atenția la realitate... așa cum era ea. Cumva, pereții scării erau ca niște file de istorie… De la mâzgăleli copilărești, până la desene complicate, puteai citi de-a lungul etajelor: „trăiască libertatea, „jos comunismul, „vrem meritocrație, „unde ești tu Țepeș, doamne?, „Privește cerul, „psd-pnl aceeași mizerie, „poartă masca, „vaccinează-te, „ne-am săturat de pandemie, „război americanilor! să ne lăsăm cuceriți, toate amestecate cu „interzis fumatul și diverse opere de artă cu elemente falice. Le prefera pe cele optimiste... „o să fie bine, când no să mai fim noi, „prostia nu doare sau unul dintre cele mai vechi: „Te iubim, Michael Jacson. De fiecare dată se întreba câți ani o fi avut cel care își găsise pasiunea... atât de înfocat încât simțise nevoia de a o declara pe perete și câți o avea acum... probabil unul dintre burtoșii cu care se mai intersecta din când în când. Parcă toată lumea a luat-o pe arătură. Sau ei erau cu toții normali și adaptați, spre deosebire de el.

Nici nu deschise bine ușa blocului, că îl lovi o rafală de vânt cu ploaie aproape înghețată... o zi de miercuri perfectă. Își băgă capul mai bine în glugă și își văzu de drum. Aceleași zgomote de mașini, șoferi nervoși, utilaje. Un vacarm ce parcă vrea să arate cât de ocupată, grăbită, este toată lumea și eventual câțiva Dorei ce vor să demonstreze cât de responsabili sunt și cât de neînlocuibil este aportul lor. Ca niște furnici amețite. Îi reveni, ca de multe ori când gândurile lui încercau să facă abstracție de realitate, imaginea de furnicar. De privire aeriană. Încerca să se vizualizeze pe el însuși, văzut de la vreun balcon: un nene care se mișcă grăbit spre undeva, evitând în ultimul moment ciocnirile cu alți grăbiți... urca mai sus și se uita spre el, când nu mai era decât un punct printre altele... mai sus, până se pierdea, blocurile deveneau puncte... apoi punctele erau orașe... pământul ajungea un punct, și tot așa. De fiecare dată încerca să ajungă cât mai departe, dar se oprea atunci când nu mai știa ce reprezintă punctul pe care îl imagina... Câteva glasuri de copii, care făceau notă discordantă prin veselia lor debordantă îl traseră înapoi la realitatea mohorâtă care îl înconjura. Trecea pe lângă unul din părculețele dintre blocuri apărute în ultimii ani în zonă. Privi spre locul de joacă aproape pustiu din cauza vremii. Cumva privirile îi fuseră atrase de un puști, probabil că avea în jur de zece ani. Stătea pe una din băncile colorate, atât de inutil în albastru, galben și roșu. Se pusese chiar în capătul ei parcă dorind să arate că dorea să ocupe cât mai puțin spațiu. Nu făcea decât să privească atent către ceilalți copii, înfofoliți, cu umbrele, căciuli, haine groase de ploaie. Inconștient, Thudor încetini pasul, pentru a putea să studieze mai bine scena. Era ceva în ochii băiatului, felul în care urmărea lucrurile… nu era tristețe, nu supărare… probabil că și el avusese aceeași privire cu câteva minute mai devreme. Era îmbrăcat destul de îngrijit și nu părea să-i pese de ploaie. O lăsa să curgă pur și simplu pe păr, peste față... Gesturile însă dădeau senzația că se simte… stingher… ca și cum locul lui nu putea fi acolo. Dacă nu ar mai fi avut doar câteva minute la dispoziție pentru a ajunge la interviu, cu siguranță că s-ar fi oprit. Făcea așa ceva în mod uzual când întâlnea oameni care îi atrăgeau atenția. Foarte rar, ajungea chiar să intre în vorbă cu ei. Uneori primise adevărate lecții de viață de la oameni ai străzii pe care nimeni nu dădea doi bani. Ajunsese să înțeleagă că în spatele fiecăruia dintre ei existau adevărate povești, întotdeauna drame puternice. Întâlnise un fost campion european la haltere, care îi spusese să-și înceapă fiecare zi prin câteva exerciții în fața geamului larg deschis, după ce își face patul. Îi ascultase sfatul. Era plăcut să te gândești că deja ai rezolvat o mică problemă, că înainte de orice, pornești cu o bifă în tudulistul personal. Reveni la gândurile despre ce urma să se întâmple. Spera însă, să-l mai vadă pe acel băiat prin zonă și să poată intra în vorbă cu el.

Ajunse la clădirea indicată... nici o surpriză, același tip de fațadă ștearsă arhitectural, cu birouri la parter, apartamente mai sus, trecute printr-o renovare exterioară deja uitată. Sună la interfon, se deschise ușa. Intră, iar o domnișoară prezentabilă (cum altfel…), care îi dădu de înțeles, fără a scoate vreo vorbă, să o urmeze, trecând printr-un hol, ajungând în ceva ce semăna a birou... sau poate mai degrabă a cameră de interogatoriu din filme, după care îl rugă să aștepte câteva minute, dispărând după o ușă cam nelalocul ei de solidă.

Thudor își dădu seama că nici nu apucase să se prezinte... se gândi că asta e, treaba lor. Constată, încă o dată, că politețea e ceva uitat, o modă care a trecut. Inspectând din priviri biroul în care fusese primit, realiză că era chiar ciudat de sărăcăcios: o masă banală, un scaun... unul singur (îi trecu un gând că e cam dubios, dar cine știe, poate aici fiecare își ține scaunul după el...), pereți albi, podea din lemn și... nici o sursă de lumină artificială, noroc cu geamul mare fără draperii care dădea peste fix o zonă de unde se ridica gunoiul, în rest... nimic. Presupuse că nu ar fi cea mai bună idee să fi fost lăsat deschis. O concluzie logică ar fi fost că, poate oamenii pe aici au program scurt și nu îi apucă întunericul la muncă. Iar dacă se înnorează își iau liber...

- Bună ziua, Thudor, mă bucur că ai răspuns cererii noastre de a ne vedea.

Glasul de femeie, hotărâtă, însă fără a-l pune în inferioritate, îl făcu să tresare. Nici măcar nu realizase că intrase. Undeva, în minte, notă că cel puțin ușile sunt cu siguranță foarte silențioase…

- Bună ziua. Se pare că ne cunoaștem, și ca o mică precizare, nu am sesizat să fi primit vreo cerere, am răspuns unui anunț de angajare... (în timp ce cuvintele îi ieșeau din gură, în minte difereau... „Se putea să nu fiu eu puțin ironic... nu știu când o să reușesc să mă dezvăț de felul ăsta de a vorbi, nu e chiar cea mai potrivită încercare de a face cunoștință cu cineva ... sau de a-ți crește șansele de angajare").

Pe fața tinerei apăru un zâmbet, apoi privindu-l direct în ochi, îi spuse, într-un fel care părea prietenește:

- O să avem timp să ne și cunoaștem. Deocamdată, aș dori să începem interviul. În primul rând, sper că ai luat în serios anunțul. Prin urmare, eu o să-ți spun în ce constă prima etapă iar tu o să îmi zici dacă vrei sau nu să mergi mai departe. Dacă ai cel mai mic dubiu e mai bine să ne luăm la revedere.

- Pe bune? Am venit de cinci minute și deja îmi puneți în vedere să ne luăm la revedere? Bineînțeles că vreau să începem, altfel nu-mi mai pierdeam timpul să vin aici, iar în privința revederii, dacă plec, nu cred că sunt prea multe șanse...

- Te rog, urmează-mă.

Imediat se întoarse și intră pe ușa unde dispăruse inițial, așa că Thudor o urmă, fără prea multă tragere de inimă.

- O să te rog să iei loc pe scaun. În următoarea oră doresc să stai în această încăpere și să nu faci nimic. Sau să faci orice dorești. Alegerea o să fie a ta. Precizez că vei rămâne pe întuneric și nu se vor mai auzi nici un fel de zgomote exterioare. Această cameră are câteva... proprietăți. Zgomotele pe care le vei face vor fi absorbite în proporție de 99%. Dacă de exemplu vei arunca masa asta de perete nu vei auzi nimic...

- Ar trebui să mă sperii? Recunosc că e cel mai ciudat interviu la care am ajuns. Dar, de-abia aștept să meditez puțin... Și dacă voi dori să plec?

- Este de ajuns să vrei și nu va fi nicio problemă.

- Fie...

Până să apuce să întrebe cum adică e de ajuns să vrea, s-a făcut întuneric. Unul... cu care nu era obișnuit. În mod normal, întuneric însemna eventual și niște luminițe, umbre, felinare prin depărtare... Aparent chiar nu era genul de cameră prin care să mai intre câte o lumină de afară. Acestui întuneric, i se potrivea mai degrabă noțiunea de întunecime. Era unul în care nu vedea... ei bine, chiar nimic... parcă ar fi orbit (cu o cagulă peste cap, în toiul nopții, fără lună....). Nici măcar nu apucase să termine de gândit toate întrebările, eventualele ironii, legate de ceea ce se întâmpla... aparent, cei de aici nu pierdeau timpul absolut deloc... Fiind totuși deja pe scaun, începu să bată cu degetul în masă (probabil că simțea nevoia de ceva mai familiar...). Se pare că domnișoara, despre care realiză că tot nu se prezentase, nu glumise. Era al naibii de ciudat să bați cu degetul într-o masă, să o simți și să nu auzi nimic... Ok, își spuse... poate cu un glas mai subțire, decât ar fi vrut, chiar dacă se auzea doar el, în propria minte, hai să nu intre în panică. Se gândi să facă un fel status al situației existente: „Deci, am orbit și am surzit. Singur. Într-o cameră întunecată... sau nu, poate că era luminată dar fiind deja orb nu avea de unde să știe... ori orbii sesizează totuși diferențele de intensitate luminoasă... trebuia să afle informația asta mai târziu, după interviu, sau ce o fi ceea ce i se întâmpla. Oare ce îl apucase să vină încoace? De fapt... și dacă ar fi rămas acasă... foarte probabil că acum era cam în aceeași situație... doar că pe spate, la el acasă. Care ar mai fi fost farmecul?. Reveni la realitate. Își aminti un amănunt din... scurta informare: experiența urma să dureze doar pentru o oră. Se gândi să se ridice și să facă câțiva pași, dar se opri la timp: în condițiile astea dubioase, realiză repede că ar fi fost mai indicat să rămână pe scaun. Cât de lungă putea fi o oră? Căzu iar în propriile discuții imaginare: „Dacă stau și mă gândesc puțin, de ce aș crede că ar fi vorba doar de o oră, poate o să rămân aici pentru veșnicie... mă rog… o veșnicie e cam exagerat, aș muri de sete înainte să o iau razna… sau dacă înnebunesc, atunci nu prea mi-ar mai fi sete… dar tot aș ajunge să clachez fizic. Ce naiba ar însemna să clachez? Nici măcar nu știu cum ar fi... Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă pierd cu firea... Oricât de sub presiune am fost, m-am descurcat. Da. Întotdeauna am intuit ce trebuie să fac. Pierderea firii nu are sens. Frica nu are sens. Fuga nu are... decât dacă eventual ai fi urmărit de un tigru... Am reușit să trec prin tot felul de situații, unele destul de incredibile pentru cei mai mulți oameni normali, fără a mă pierde. Rămânând normal. Sau cel puțin eu așa consider... poate că nu toți cunoscuții mei ar fi de aceeași părere... de fapt, știu sigur că unii m-ar contrazice puternic. Și da... ca să răspund unui gând ce urma să-mi vină: e normal să vorbești cu tine însuți, în mintea ta. Toată lumea o face. Iar dacă nu... atunci cu siguranță ar trebui.

Nu putu să nu-și zâmbească. Pe deoparte pentru că iar luase de bună ce i se spusese, și anume că va trebui să stea doar o oră, pe de altă parte că nu trecuseră decât câteva minute și deja se gândea la veșnicie... Pentru că învățase cu mult timp în urmă că timpul chiar poate deveni relativ, în funcție de experiența din perspectiva căreia încerci să îl privești, își antrenase în minte un fel de metronom, pe care, după ani de zile de reglaje și verificări, știa că se putea baza fără probleme, mai ales pe perioade limitate de minute sau câteva ore. Nu trecuseră decât patru minute. Era conștient că, cel mai probabil va sta un timp limitat. Și sigur panica nu îi va aduce nimic bun. Începu să se liniștească, să se concentreze asupra bătăilor inimii, care recunoscu, păreau a fi mai puternice decât niciodată, ca și cum pe undeva pe aproape bătea cineva o tobă... Simțea cum, instinctiv, corpul și mintea, începeau să răspundă la stimulii exteriori, sau mai degrabă la lipsa lor... evită gândul. Consideră că era nevoie de un mic truc. Evocă în minte locul preferat de meditație: în mijlocul unei ape fără sfârșit, pe un cerc de marmură de vreo douăzeci de metri diametru, la vreo cincisprezece centimetri deasupra apei, cu coloane de jur împrejur, fără acoperiș, totul alb, o canapea de piele confortabilă și cam atât. Apă, cer, și ceva pe care să stea... niciodată nu înțelesese de ce a ales și coloanele sau dacă putea să le găsească vreo utilitate. Cumva, inițial, apăruseră ca un element natural în ceea ce considera locul lui personal de retragere interioară. Probabil că, fără ele locul ar fi părut prea pustiu. Cu mult timp în urmă, trecuseră mulți ani de zile, simțise nevoia de a închipui o zonă în care să se retragă în minte fără a lăsa alte gânduri. Ca și cum ar fi creat o zonă de interdicție pentru orice ar fi putut să-i perturbe deciziile. O folosea în general în două scopuri: liniștire pentru când simțea că gândurile se amestecau prea haotic și trebuia să ia decizii obiectiv, iar al doilea scop, era unul descoperit întâmplător: observase că odată ajuns în zona respectivă, dacă își dorea, putea adormi aproape imediat. Mai ales ultima abordare, funcționa minunat... însă, cel puțin acum, considera că nu era cazul. Locul ideal pentru a privi în trecut la deciziile, bune sau rele pe care le luase. Din când în când mai aducea și... invitați. El din trecut, sau din viitor ori prezent, prieteni cu care avea discuții interesante și cu care se sfătuia. Presupunea că un psiholog ar fi avut destule de comentat. Realitatea era că l-au ajutat întotdeauna astfel de discuții, însă, preferase să țină existența lor pentru el însuși. O singură dată încercase să vorbească despre asta cu persoana despre care crezuse că îi va fi alături toată viața. Apoi, la aproape fiecare ceartă, Indra, se folosea de momentul lui de sinceritate pentru a-i sugera că nu era întreg la minte. Degeaba îi zisese că, mai mult sau mai puțin nimeni nu e complet sănătos. Din când în când, la mult timp după ce nu mai erau împreună, o invita la câte o mică discuție imaginară... Întâmplător, o aducea când avea nevoie să își caute singur nod în papură... și chiar dacă era doar o entitate pur imaginată, se putea baza întotdeauna pe profesionalismul ei. Era sigur că dacă s-ar vedea, ar avea un zâmbet larg pe față: nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze în această situație, dar nici nu credea că s-a încercat pur și simplu să i se ofere o oră de relaxare. Problema lor. Sau a ei. Îi trecu un gând fugitiv despre cât de puțin știa despre cei pentru care dădea interviul ăsta... atipic. Deocamdată considera că nu trebuie decât să încerce să rămână relaxat, să facă abstracție de locul ciudat în care a ajuns și să aibă niște discuții în capul lui. Imaginate sau nu, ajutau la combaterea sentimentului de singurătate. Iar metronomul îl anunța că trecuseră zece minute. Indiferent ce se așteaptă de la el, își spuse că va încerca să rămână cât mai calm, să își păstreze un zâmbet pe față (îi trecuse și ideea că ar fi avut logică să fie filmat) pentru a nu le da nici o satisfacție cu privire la această cameră de care probabil se simțeau mândri. Iar apoi urma să vadă ce se va mai întâmpla. Bun sau rău, avea un plan. Și dacă imaginea mentală pe care o crease nu ar fi suferit o pâlpâire, probabil că și-ar fi urmat planul întocmai. Simți că ceva este schimbat. Iar asta, nu îi mai dădea în nici un caz senzația de liniște. Pentru că deși știa că se afla în propria minte, senzația că ceea ce vedea/imagina nu mai depindea de el, nu era de natură să-l ajute. Și nici nu părea a fi vreunul dintre jocurile sadice la care se supunea câteodată doar ca să-și testeze emoțiile. Încerca să-și dea seama ce anume nu părea la locul lui. Destul de repede, începu să înțeleagă câteva mici diferențe: totul devenise mai clar. De parcă marmura, coloanele și chiar cerul, apa deveniseră mult mai reale, mai solide. Dacă ar fi pierdut din vedere că era pe un scaun, într-o încăpere... izolată fonic... încercă să-și amintească... 99%, cu siguranță s-ar fi ridicat să se convingă. Conștient, mai degrabă implacabil, un sentiment ciudat de panică/neliniște începu să se ridice în Thudor. Iar stelele, la a căror existență nici nu se gândise până acum și care nu făceau parte din peisajul lui obișnuit, dispuse, într-un mod care sigur nu îi părea cunoscut (deși în mare cunoștințele lui astrale se limitau la dispunerea carului mare și mic...), nu-l ajutau cu nimic. În principiu, tot ce planificase cu câteva momente mai devreme ca să treacă cu brio de o amărâtă de oră așteptând următoarea etapă a interviului, începea să dispară rapid. Schimbările depășeau cu siguranță... normalitatea. Nu era amuzant. Presupuse că... era de așteptat ca lucrurile să nu fie atât de ușoare. Considera că ori gradul lui de meditație se îmbunătățise brusc într-un mod considerabil, ori ceva ce, deocamdată nu înțelegea, se întâmpla. Ceea ce îl neliniștea cu adevărat, nu era senzația de... străin, de ușoară panică în creștere... ținând cont de situație, nu erau surprinzătoare. Nu. Adevărul era că nu avea nici un sens ca proiecția propriului spațiu de relaxare să devină, evident îmbunătățită, mai... pronunțată... aproape ca și cum ar fi fost... materială. Îi trecu un gând: „Chiar și eu, cu toată naivitatea mea, și de ce să nu recunosc și cu un strop de speranță, nu mă pot convinge de prima variantă. Aproape frica mă cuprinde cu totul".

"

„Ciudată specie, umanitatea."

fragment din „Istoria secretă" - sfârșit

~

Capitolul II

- Întâlniri -

„Este și a fost, neștiută omniprezență. Speranța.

Pierduți fără ea, singura esență. Speranța.

Lumină-n întuneric, nelămurită indiferență. Speranța.

Goi am fost, răspunsuri prea târzii, neant. Fără Speranță"

fragment din „cântecele Întunericului"

Așa cum se obișnuia, de fiecare dată când ajungeau în apropierea unei noi specii, după ce fiecare termină propriile analize, își adunară spiritele în punctul central. Pentru a se apropia cât mai mult de impactul decizional, fiecare se proiectă sub înfățișarea a diverși membri ai speciei indigene, alegând combinații de detalii individuale strânse în perioada de sondare, prin care să evidențieze atât ceea ce instinctiv considerau că se potrivea cu personalitatea proprie, cât și cu ceea ce ar considera reprezentantul identificat ca fiind de încredere. Totul decurgea natural, fără alegeri conștiente.

Era momentul inițierii. De această dată umanoidul ales părea că va putea să fie adus în fața lor.

Rostiră împreună:

„Născuți din Lumină, creați din Neant. Universul este Templul, noi suntem Arhitecți. Construim după legile în, din și pentru care existăm. Nu suntem Tot, vrem să devenim Parte."

După un moment de liniște, în care contactele între ei se stabilizară, Cel Bătrân transmise:

- Mari Arhitecți. Iată-ne împreună. Pentru prima dată de când am fost făcuți conștienți, ne întoarcem la un seamăn nenăscut: Terra. Nu pentru a-i privi creația, așa cum am fi crezut, ci pentru a decide, din nou, dacă cei ce-l folosesc sunt și cei care îl vor făuri. Așa cum fiecare dintre voi a putut simți, am întâlnit o specie pe care nu am putut să o clasificăm. Își spun Homo Sapiens, Oameni, Umanoizi. Toate modalitățile de a le înțelege intențiile au fost depășite. Sunt tot și nimic. Sunt aproape adevăr, dar incapabili de a-l atinge. Uniți dar separați. Întuneric și lumină. Aștept gândurile voastre.

Cel Atins, care își luase figura de bătrân cu barbă albă și păr cărunt, completă:

- Dacă Terra nu ar fi fost în vederea noastră, nu am fi dat atenție unei specii atât de... tinere. La Observația anterioară, l-am ajutat și l-am readus pe făgașul normal. Străfulgerările ce au venit însă de acolo sunt, cu siguranță puternice. Nu atât prin Intensitate cât prin Gamă și Speranță. De-aceea, pentru a doua oară vom aplica postulatul I: „Diversitatea este act creator. Doar ea își hotărăște destinul.".

Cel Negăsit, trimise ca o șoaptă, un gând:

- Niciodată nu am crezut că îl vom aplica în același loc...

Cel Unificat, ridică mâna dreaptă. Cu o ușoară înclinație a capului primi cuvântul.

După un moment de liniște, transmise:

- Este ceea ce este. Aplicăm postulatul potrivit. Oriunde este necesar.

Cel Gânditor continuă:

- Cel Nevăzut ne-a dăruit scopul prin postulate. Dacă seamănul Terra nu s-a născut în trecut, așa a fost să fie.

Cel Simțitor adăugă:

- Condițiile întrunite sunt clare.

Cel Renăscut, având un coc de samurai și părul alb, preluă:

- Așa să fie. Își vor alege singuri soarta.

Cel Bătrân, cu o ușoară înclinare, spuse, în încheiere:

- Să trecem la pasul următor. Umanul este în aproape legătură cu noi. Numai și prin acest eveniment au dreptul la alegere.

În jurul lor începu să se schimbe întunericul. Apăru o apă nesfârșită. Coloane albe și un cerc din marmură care părea să plutească pe valurile ușoare. O canapea albă, iar pe ea un om. Cei unsprezece stăteau în semicerc, în fața lui și îl priveau. Tăcerea nu era apăsătoare. Mai degrabă anunța un fel de acomodare. Umanul arăta din ce în ce mai uimit. Arhitecții lăsau ca totul să decurgă normal, legăturile să devină îndeajuns de puternice pentru a dialoga.

Cel Bătrân vorbi:

- Probabil că nu înțelegi ce se întâmplă. Ai ajuns aici. Nu știm ce va urma, însă cu siguranță lumea ta așa cum ai văzut-o până acum nu va mai fi la fel pentru tine. Îți vom răspunde la orice întrebări vei pune, însă timpul, așa cum îl știi tu, este limitat. Legătura care s-a stabilit nu este veșnică. Așteptăm.

… Thudor nu se așteptase la asta. În niciun caz să-i apară în vis, pentru că nu avea cum să-i zică altfel... alți oameni. Poate că efectul retragerii fusese somnul și acum stătea cu capul pe masă, cu balele curgând și sforăind. Bine... știa că nu îi curg nici balele și nu obișnuiește să sforăie. Dar nu se putu abține în a nu-și crea o imagine hazlie, pentru a contracara starea de spirit ciudată care punea stăpânire pe el. Nu avu însă nici un efect. Cumva, nu exista urmă de amuzament. Își simțea... mintea... ciudat. Își spuse că, indiferent ce se întâmpla, trebuia să fie foarte atent. De multe, ori, răspunsurile constau în detalii. Îi trecu un gând... măcar îi folosea la ceva faptul că citise atâtea romane polițiste. Se adună. Deveni mult mai... mentat. „Dune era unul din romanele lui preferate. Furase multe idei de acolo, încercând să le aplice în viața de zi cu zi. Privind acum, dacă se gândea mai bine... părea din ce în ce mai puțin probabil ca cei ce păreau să aștepte ceva de la el, să fie... umani. Cel puțin nu unii normali. Își aminti anunțul și partea legată de realitatea care ar fi o iluzie. Se gândi că ar fi trebuit să acorde mai multă atenție acelei secțiuni. Crezuse sincer că era ceva mai degrabă metaforic. Acum, însă… parcă începea să simtă că metaforele nu sunt chiar prezente… La o adică nu ar fi prima oară când își imagina astfel de conversații, însă acum nu părea să fie ceva care să vină din propria minte. Ce a spus bărbosul? Că poate să îi pună întrebări? Știa că el a fost, deși nu părea să-și fi mișcat buzele, cuvintele veniseră direct în creier... Plin de valuri de idei, cuvinte, un vacarm general de parcă toate gândurile pe care le avusese vreodată încercau acum să își facă loc, cuvinte ca magie, extratereștri, paranoia, moarte, extrasenzorial... și în mod oarecum nepotrivit imaginea secretarei care îl primise, toate parcă încercau să acopere ceea ce se întâmpla. Un alt gând... „mda... mai trebuie lucrat la partea cu mentatul. Ca un atac de panică... comparație care îi produse un mic zâmbet: prin asta mai trecuse, de mult prea multe ori, deci știa cum să-i facă față. Acea constatare simplă schimbă abordarea atât fizic cât și intelectual. Liniștea se instaură automat. La urma urmei, de ce să nu meargă înainte, o fi într-o cameră neagră, doarme, contează prea puțin. Este mintea lui. Poate decide singur ce să spună și ce nu, așadar putea să se lase purtat de val și să vadă ce se întâmplă mai departe... Cumva propriul glas se auzi mult mai calm decât ar fi crezut că e posibil:

- Unde sunt?

- În același loc...

- Când?

- În același timp...

- De ce?

- Pentru că așa s-a hotărât...

- De către cine?

- De tine...

- Pentru cât timp?

- Pentru același timp...

- Sunteți reali?

- La fel de reali ca tine...

- Unde sunt?

- În același loc...

În mod evident nu ajungea prea departe. Se gândi dacă nu ar fi bine să mai aștepte puțin. Își zâmbi singur, din nou, de parcă răbdarea ar fi fost punctul lui forte. Realiză că probabil nu întrebase ce trebuie. Trebuia să facă o scurtă și rapidă introspectivă... așadar, oarecum era în mintea lui, probabil că acesta era și motivul pentru care... cei din față nu trebuiau să-și miște buzele ca să-i vorbească. Evident că sunt mai mulți... mai multe entități, altfel ar fi fost destul de aiurea și nu foarte logic să apară în mai multe forme. Deși improbabil, îi veni gândul că mai degrabă nu prea erau de prin împrejurimi. Faptul că vorbesc cu el însemna că a fost alegerea lor să fie așa. Dar, din motive numai de ei știute, considerau că el avea de-a face cu... inițierea acestei... discuții? Trebuia să pună întrebările corecte... simțea că se cam învârte în cerc. Îi veni o idee...

- Cu ce v-a supărat rasa umană?

Cu siguranță, ceva a atins. Răspunsul nu a mai venit așa repede ca mai înainte, și sentimentul de oarecare surprindere pe care l-a simțit cu siguranță că nu venea de la el (oricum sentimentul că toată treaba asta ar avea ceva normal era departe...) iar ăsta era un indiciu cu adevărat interesant. Însemna că, în mintea lui sau nu, telepatici sau nu, cumva îi poate simți dincolo de cuvintele pe care le transmiteau.

- O întrebare interesantă... și neașteptată. Însă una corectă. Supărarea așa cum o percepi tu nu ne caracterizează. Dar o să ne lămurim imediat. În forma noastră fizică suntem ceea ce tu ai numi planete. Existăm în acest univers de la aproape nașterea lui. Scopul nostru este de a îndrepta cărări greșite.

- Cum ar fi civilizația noastră?

- Nu... chiar. Exista mulți ca noi, însă puțini au conștiință. Nu știm cum anume se trezește aceasta în noi, însă știm că are o strânsă legătură cu ceea ce trăiește pe noi. Indiferent de formele fizice pe care le au locuitorii noștri, noi îi percepem ca și culori. Putem face asta doar după ce devenim conștienți. Cu cât totalitatea spectrului pe care îl formează se apropie de alb cu atât există o șansă mai mare să ne trezim. Cu cât rezultatul e mai apropiat de negru șansele sunt mai mici... ducând spre Pierdere. Atunci când întâlnim sursa vieții în apropierea posibililor semeni, ne adunăm, cei Treziți, și privim cu atenție. Dacă lucrurile decurg spre alb, așteptăm. Dacă se duc spre negru, intervenim.

Pauză. Thudor încerca să înțeleagă implicațiile informațiilor pe care numai ce le primise. Să elimine din cap magia, moartea, și altele, păstrând extratereștrii. Vorbea cu planete? Oamenii suntem niște culori? Semeni, pierdere... Cum adică „le oprim". Partea asta nu îi surâdea...

- Puteți să fiți mai clari în privința opritului? Pe cine, mai exact ați dori să opriți... ?

- Trebuie să înțelegi, că e posibil ca ceea ce încercăm noi să îți transmitem s-ar putea să nu fie ceea ce ajunge la tine. V-am studiat, pe voi umanii. Am încercat, și încercăm să înțelegem. Însă sunteți... foarte altfel decât ce am întâlnit până acum. Vom încerca să îți răspundem la aceste întrebări cât mai pe înțelesul tău, în măsura în care mintea ta reușește să ajusteze cât mai corect mesajele noastre.

- Prin oprit vrem să spunem că, dacă rasa voastră va pune în pericol nașterea conștiinței din posibilul nostru seamăn, ați ales o cale greșită. Rasa voastră ar trebui, cred că cel mai corect cuvânt este: exterminată. Astfel vom da posibilitatea nașterii unei noi rase care să aleagă drumul spre alb.

Cel care transmise ultimul mesaj, cumva, îl percepea ca fiind Cel Gânditor, iar felul implacabil în care sunaseră cuvintele, nu erau de natură să îi aducă nici cea mai mică senzație de ușurare.

Thudor parcă ar fi vrut să spună... ceva, orice. Se gândi că dacă l-ar vedea cineva în momentul ăsta ar arăta ca un pește pe uscat... Deschise gura, apoi o închise la loc. Deschisă, închisă. Îi trecu prin minte că ori a înnebunit, ori a înnebunit. Nu numai că vorbea cu niște planete, dar sunt planete care, din câte înțelegea, se gândeau să... extermine omenirea. Adică, pe toți oamenii. Umanitatea. Iar felul în care o spuneau avea ceva... implacabil. Cu siguranță că nu vorbeau în metafore. Și totuși... undeva parcă auzise un „dacă"... la asta se pricepea.

- Stați puțin. Și dacă, o spuse încercând să accentueze cuvântul care permitea abordări mai diverse, dacă tot vreți să ne „opriți", ce rost are discuția de acum?

Nu era sigur dacă i s-a părut, ori a sesizat cu adevărat o pâlpâire în peisaj... stelele. Cumva, în funcție de claritatea cuvintelor, acestea păreau a deveni mai mult sau mai puțin clare.

- În momentul în care ne naștem, fiecare dintre noi are întipărită în conștiință o lege, un postulat. Primul pe care l-am primit spune: „Diversitatea este act creator. Doar ea își hotărăște destinul.". A mai fost aplicat o singură dată. Am hotărât că voi vă regăsiți în el.

Lui Thudor îi era greu să urmărească firul informațiilor care curgea, condensat, plin de înțelesuri... deloc îmbucurătoare, în general. Se simțea din ce în ce mai... bulversat. Planete cu conștiință și... postulate. Ideea de exterminare...

- Puteți fi puțin mai clari? Ce legătură are ce spuneți cu exterminarea noastră? Că doar nu suntem specia cu cele mai multe exemplare, sau la ce fel de diversitate vă referiți voi?

- Începi să înțelegi. Nu ne referim la numărul sau la aspectul vostru. Cum ți-am mai zis, noi vă vedem în ceea ce voi a-ți numi culori, așa cum ați privi un curcubeu, sau o auroră boreală. Totalitatea culorilor voastre, amestecate, arată culoarea speciei. Prin diversitate, înțelegem că trecerile de la spre alb sau spre negru, în cazul vostru, fluctuează într-un mod pe care noi nu l-am mai întâlnit. Des. Variat. Neuniform. Haotic. Prin urmare nu avem cum să aplicăm alte postulate. Nu putem alege noi. V-ați apropiat de negru atât de mult încât am fost gata să vă oprim. Apoi ați trecut spre alb într-un ritm care ne-a făcut să ne pregătim pentru seamănul nostru. Ați avut și spre alb și spre negru chiar în același timp. Repet: nu am mai întâlnit așa ceva. Sunteți Diversitate. Noi nu avem cum să luăm decizia corectă.

- Deci voi nu ne puteți extermina?

- Ba da, dar noi nu putem lua aceasta decizie, la acest moment.

- Păi, în primul rând mă bucur (și, oarecum, cam așa și era, ideea de a fi exterminat, chiar nu-i surâdea...). Atunci ce veți face?

- Pui întrebări greșite. Noi vom face ce se va decide.

- Și decizia asta, va veni din neant?

Thudor își putea imagina cum iar îi apăruse zâmbetul pe buze, deși, era conștient că probabil e cam stupid în situația de față, dar... probabil că nici măcar nu conta ce arăta fața lui... reală.

- Nu. Postulatul este foarte clar: doar diversitatea își alege destinul.

- Adică, veți aștepta până când omenirea va alege un drum clar...

- Nu. Nu putem risca o apropiere de negru de unde să nu mai fie drum de întoarcere. Noi nu putem lua decizia. Dar decizia trebuie luată acum. Diversitatea o va da.

Thudor începea să simtă că juca un fel de mima, problema fiind... niciodată nu fusese un fan al acestor jocuri. Cine-o mai fi și diversitatea asta... Simțea că se învârte în cerc...

- Nu înțeleg.

- De cele mai mult ori, spectrul speciei este dat de totalitatea spectrelor specimenelor. Tu, cel care ești în legătură cu noi, reprezinți o diversitate în sine. Te apropii cel mai mult de spectrul pe care l-am văzut în specia ta. Tu ești Diversitatea care va decide.

Mintea omului intră într-un fel de buclă... „Eu sunt diversitatea care va decide. Eu sunt diversitatea care va decide. Eu sunt diversitatea care va decide. Își repeta același lucru, chiar dacă accentua diferite cuvintele. Și nu credea că vrea să înțeleagă ce auzise. Parcă devenise un vis nebunesc de-a dreptul. Îi trecu prin minte că probabil cam așa s-ar fi simțit și Alice în Țara Minunilor când întâlnise prima dată Regina... Scutură involuntar din cap, încercând să-și păstreze concentrarea. El trebuia să decidă exterminarea omenirii??? Era puțin cam mult. Apoi își mai aminti un amănunt... „Stai, acum? Așa au zis: acum.

Tot peisajul începu să tremure. Stelele păreau să dispară. Thudor observă cum cei din fața lui, de fapt imaginile lor, se stingeau, încet, ca într-o piesă de teatru. Una, parcă din ce în ce mai proastă. Cumva, părea că se mai auzise ceva, ca un ultim gând, aproape stins.

- Acumul nostru, nu e acumul tău.

Era, nu că până acum s-ar fi simțit prea sigur, complet bulversat. „Acumul nostru, acumul meu??". Primise un răspuns la o întrebare pe care nu credea că a apucat să o pună... sau o făcuse? Destul de brusc, se simți rupt din scenă. Odată cu... personajele, și aici își notă, undeva în fundal o observație: părea că cei de acolo se vedeau ca fiind doisprezece, în timp ce el putuse să numere doar unsprezece, dispărură și stelele. Apoi, întreaga scenă. Deschise ochii, cu sentimentul că parcă abia îi închisese. Doar pentru un scurt moment, întunericul din cameră a mai rămas întuneric. Chiar înainte să pună sub semnul întrebării toată experiența, începu să distingă umbre, sau mai degrabă o umbră, să audă și alte zgomote în afară de bătăile inimii. Chiar în fața lui apăru, sau o fi fost acolo tot timpul, domnișoara care îl invitase, atât de plină de curtoazie...

- Bună, te simți bine?

- Dacă mă simt bine?? Stai așa, de ce nu m-as simți, am avut parte de puțină relaxare, nu? Aș putea să adaog că e o cameră interesantă. Mai pot să stau o tură?

Vroise să pară relaxat și amuzant, însă glasul lui nu sunase nici pe departe așa. Mai degrabă ca a unuia cu mintea rătăcită, care se trezise din vis prea brusc. Își spuse că, la urma urmei, domnișoara respectivă nu avea de unde să știe despre întâlnirea lui. Sau avea? Înainte de a mai spune ceva o privi fix. Întotdeauna trăise cu impresia că poate să citească gândurile oamenilor privindu-i în ochi. Era conștient că, impresia asta, ca multe altele, putea fi reală doar în mintea lui. Și că, dacă fața lui semăna cât de puțin cu felul în care se auzise vorbele... s-ar putea să pară puțin... nebun. Însă ochii ei... îl priveau la fel de direct. Nu într-un mod neplăcut, ci mai degrabă familiar. De parcă ar fi existat între ei o conexiune de care ar fi trebuit să știe. Întotdeauna când avusese acest sentiment, mai devreme sau mai târziu a ajuns să lege relații de prietenie. Și totuși... asta nu însemna că deja sunt prieteni... Așa că insistă cu abordarea... puțin prea agresivă:

- Deci, aș avea motive să nu fiu relaxat?

Simți o ușoară ezitare...

- Presupun că tu știi mai bine. Îți mulțumesc pentru colaborare. Cred că ne vom revedea în curând... Și da, cred că ai motive să nu fii prea relaxat.

Invitația, nu atât cea zisă, cât faptul că îi arătase ușa, „destul de elegant gândi, părea să fie un fel de la revedere, fără prea multe cuvinte. Era contrariat: „Pe bune? Nici o altă explicație?

- Cred că totuși aș merita puțin mai multe cuvinte de despărțire.

- O să le ai...

În timp ce-i zise asta deja ajunseseră la ieșire. Thudor parcă regreta că nu alesese o abordare gen... „tu știi, fată, ce mi s-a întâmplat?, măcar ar fi primit un pahar de apă. Acum, că se gândise la asta, realiză că îi era într-adevăr sete. Foarte sete. Ceva îl făcu să redevină serios și atent... simți că, poate iar, doar în imaginația lui, ceva se schimbase la fața ei. Și nu credea că era de natură să îl bucure. „Să fi fost tristețe? Cam aiurea, și destul de ciudat. Nu că toată treaba asta cu interviul ar fi fost prea apropiată de normalitate.... În fața ușii de la intrarea în imobil se mai întoarse o dată pornit să îi zică tot ce îi venise în cap, sau măcar să primească un pahar de apă:

- Sper...

- Și eu sper. Te rog să nu uiți: indiferent ce ai crede, ai prieteni care îți vor fi alături.

Apoi ușa a început să se închidă, cam aproape de fața lui Thudor. Simțea că dacă ar fi fost genul care să înjure, cu siguranță era un moment prielnic să își lase cuvintele să curgă. Dar nu-i plăceau cuvintele urâte. După o ezitare, urmărind încă uimit, cum ușa aproape se închisese, consideră că nu era cazul să prelungească situația jenantă, mai mult decât o făcuse. Se întoarse cu fața spre trotuarul plin de lume, de zgomote, mașini, ploaie, vânt... cel puțin acum aprecia picăturile... de apă... nu chiar potabile, care curgeau. Se întrebă dacă ar arăta ciudat cu limba scoasă. Probabil. Încerca să dea un sens logic celor întâmplate. Dar mintea lui nu percepu decât un zgomot infernal, o izbitură, frânturi de realitate ce nu păreau a-și găsi locul, senzația de zbor, urlete, liniște și durere insuportabilă de prin tot corpul... Căldură, rupere... uimire.

~

Capitolul III

- Umbre -

„Introducere"

Fragment din „Istoria secretă"

„

Pentru cei ce se întreabă când a fost momentul zero, răspunsul este simplu: nu se știe. Poate că de fapt este chiar acesta, unu egal zero, poate că a fost contactul cu Bătrânii/Cei Veșnici/Marii Arhitecți/Cei Treziți, sau mult mai în urmă. Nici nu contează. Cuvintele ce le veți citi în acest manuscris există pentru cei ce vor să înțeleagă, sau să dea alte înțelesuri, ca un dar de la cei asemenea lor, care au fost și nu mai sunt. Indiferent de momentul în care citiți aceste rânduri, nu trebuie să uitați un lucru: totul poate fi iluzie. Totul poate fi interpretare. Fiecare decide realitatea lui. Această istorie este scrisă pentru a nu uita, dacă s-a știut, pentru a afla în caz contrar și poate cel mai important, pentru că autorul ei a ales și a putut să o facă.

"

„Introducere"

sfârșit

„Momentul unu" - scurtă prezentare

fragment din „Istoria secretă"

„

Dacă prin absurd, un Homo Sapiens ar fi intrat în acest loc, s-ar fi găsit într-un spațiu izolat fonic 100%, fără nici cea mai mică sursă de lumină, cu o temperatură de zero absolut. Locul în care s-au retras, Oldowans Neutrini. Denumirea nu le aparține. Doar o altă descriere dată de sapiens... Deși datele despre cum au apărut, cum s-au transformat, și cât au influențat istoria Terrei, cum au sfârșit, ce au încercat să facă, și o parte din modalitățile de interacționare cu evoluția umană, au fost mult prea puțin cunoscute față de istoria reală, există, totuși date. Chiar dacă mult prea târziu, ele și-au găsit locul cuvenit în istoria universală. Noul lor univers, având forma unui con cu o înălțime și un diametru al bazei egal cu pi metri, populația lor se ridica la un număr de fix 11.456.345.288 indivizi. Cele mai interesante aspecte din existența lor atât în forma fizică preneutrino cât și după transformare, așa cum se cunoaște, au fost mintea pentru care apariția întrebării însemna găsirea răspunsului prin intermediul unui sistem de matrici, noduri și plase matriceale, lipsa capacității creative, capacitatea de manipulare a materiei negre. Inițial. La un moment dat al istoriei lor, au reușit să își „încarce" spiritul în neutrino modificați. Deși, fizic acei neutrino nu puteau părăsi spațiul conului, în urma unor modificări externe aduse structurii universului propriu, au găsit metode de a-și puteau proiecta gândurile și influența anumite categorii de oameni, obținând un control limitat asupra lor, determinându-i să acționeze ca și cum ar fi făcut-o din proprie voință. Fără ca umanii să fie conștienți de acest aspect. Dar existând urmări.

"

„Momentul unu"

scurtă prezentare – sfârșit fragment

„Speranțe" - reconstituire adaptată

fragment din „Istoria secretă"

„

În întunericul absolut, exista un vacarm de voci. Starea de extaz dată de apropierea atingerii țelului noii lor existențe, era dublată de impactul implicării fără echivoc în existența oamenilor, a interacțiunii directe cu universul lor fizic. Ca de fiecare dată, primii N reușiră să aducă tăcerea în fiecare minte, apelând Matrice Liniște.

N1:constatare  eveniment produs  revenire Veșnici  ales nou uman contactat

Vacarmul a început să crească simțitor.

N2:liniște

Reevocarea unei Matrice Liniște, care devenise una de bază, după adaptarea la noul univers, apelată de unul dintre foștii planificatori avu efect imediat. Acum erau pregătiți să asculte seria de afirmații care fusese anunțată indirect de N1. Cel puțin până la solicitarea unor răspunsuri sau a acordului, nu ar mai fi trebuit să apară întreruperi. Imediat ce mulțimea redeveni pregătită, N1 reluă transmisia.

N1:constatare  amintire moment crez ridicare origini  reușire transcendență energie originală  moment șapte Veșnici legătură Cel Fără Nume.

Gândul către cel pierdut și neadus în noul lor univers, dar mai ales posibilitatea neantului, i-a făcut pe toți să se retragă mai mult. Interesul față de încetarea vieții nu prezentase o importanță deosebită înainte de contactul cu Cei Veșnici. Era ce era, cursul normal al existenței. Abordarea se schimbase radical odată cu apariția conceptelor de trai veșnic, cunoaștere nemărginită, ridicarea la alt nivel, trecerea la noua stare fizică și promisiunea din spatele planificatorilor. Neantul devenise principala temere.

N1:constatare  evocare amintire binecunoaștere ratare atingere țel  prindere univers actual

N1:constatare  avantaje minți personale călătorii îndepărtate  pătrundere minți omenești  modificare minți omenești

N1:constatare  închidere nefericire rămânere  greșeală irepetabilă

N1:constatare  Veșnici repetare intenție renaștere suflet Terra  neutrini călătorie univers liber întreg

N1:constatare  urmare acțiune Veșnici reducere tipar timp neutrini aliniere timp uman  modificare ireversibilă

N1:preluare N3  actualizare desfășurare plan

Toate mințile își indreptară atenția spre cel indicat.

N3:constatare  presupunere scop trezire spirit Pământ implicare conștiință nivel nou  întreagă populație suflete existente unificare total  rezultare nouă conștiință Terra

N3:constatare  existență proces similar anterior rezultare Veșnici

N3:constatare  Veșnici supraveghere proces  scop îndreptare cale greșită populații autohtone  acțiune posibilă necesară exterminare populații existente  redresare  așteptare specii noi reluare proces trezire

N3:constatare  specie nouă  credință plan greșit Veșnici  dovadă evitare exterminare inițială

N3:constatare  prezentare plan acum  determinare Veșnici specie umană cale greșită  intervenție Veșnici exterminare oameni

N3:constatare  Veșnici folosire unde distrino  neutrini redirijare unde folos propriu  unire suflete neutrino unde distrino  simulare trezire conștiință Terra  obținere energie originală

N3:constatare  populație neutrino obținere libertate alegere individuală cale plecare Univers

N3:întrebare  încredere plan prezentat

Prin folosirea la începutul ultimei adresări a cuvântului „întrebare, N3 ceruse fiecăruia, exprimarea unui punct de vedere imediat. Din toate mințile se auzi la unison confirmarea încrederii cu privire la toate afirmațiile făcute de N3, rostind cuvântul „Acord.

N3:constatare  existență anterioară lipsă încredere plan etapă nouă evoluție

N3:întrebare  voci prezent lipsă încredere

N3 se referea în mod clar la faptul că data trecută când încercaseră acest plan au existat dubii, terminate în opoziții clare cu privire la punerea lui în practică, venite dintr-o parte a populației, avându-l ca principal reprezentant chiar pe Cel fără Nume. Rezultatul fusese că în loc de finalitatea acceptată, au ajuns în acest nou univers, închis. Deși, cel puțin aparent, printre cei care ajunseseră în con nu existau dintre foștii oponenți, N3 vroia să fie sigur că nu au reapărut astfel de idei în rândul actualei populații.

N3:preluare N2

N2, unul dintre primi, înainte de a începe să transmită ceva, scană în viteză masa de conștiințe, în căutarea acelei licăriri de nealiniere, care ar putea să aducă perturbări. În mod constant, același tip de sondare o practicau toți cei patru foști planificatori, încă de la începutul întrunirii. Rezultatele intercalate ar fi trebuit să elimine orice necunoscută, să identifice orice tip de abatere. Negăsind urme, se pregăti să insiste pe idee, astfel ca, în cazul în care exista vreo conștiință ascunsă, să fie scoasă la suprafață de subiect.

N2:constatare  amintire Cel fără Nume susținere trezire conștiință originală imposibilitate motivație existență proprie specie

N2:constatare  timp scurs accelerat moment inițial renaștere neutrini trecere timp prezent permisivitate înțelegere acceptabilitate previzibilitate taine numeroase univers

N2:inutilitate cunoaștere lipsă opțiune contopire Univers  întrebare

N2:timp nedefinit acceptare univers nedorit limitat  întrebare

N2:părere personală Cel fără Nume soluție unică schimbare  întrebare

De această dată, se folosise precizarea „întrebare" la sfârșitul mesajului. Cu toții știau că nu cerea răspuns imediat. Putea naște întrebări proprii, după terminarea întâlnirii, sau era doar o formă prin care cel care folosise această poziționare dorea să accentueze că urma să ridice o problemă pe care o considera foarte importantă și necesita atenție mărită.

N2:constatare  Cel fără Nume considerare îndreptare energie albă  învățare  renunțare fire proprie

N2:constatare  dreptate Cel fără Nume  întrebare

N2:constatare  credință Cel fără Nume rezultat dispariție pierdere uitare neant

N2:neutrino supraviețuire pregătire desăvârșire adevăr  întrebare

N2:constatare  credință plan desăvârșire alegere corectă viitor

Lăsă să se scurgă mai multe momente, pentru a fi sigur că seria ultimelor mesaje, deloc întâmplătoare, ajunsese la fiecare dintre cei care ascultau. Când primi confirmarea, scană din nou toată populația. Nici o tresărire, nici o perturbare. Așa cum și trebuia să fie. Continuă.

N2:constatare  determinare Veșnici credință necesitate eliminare specie umană

N2:constatare  folosire Veșnici  folosire Terra  folosire umani  atingere scop neutrini

N2:constatare  plan derulare corectă  Ales Uman eliminat  pierdut neant

N2 proiectă în mințile tuturor ceea ce reprezentase începutul noului plan, momentul zero al pasului către desăvârșire: imagini din mințile umanilor de la locul unei scene. La început, o stradă cu forfota obișnuită societății umane, mașini, oameni, ploaie, vânt. Sclipiri cu imaginea unei persoane care iese dintr-un acoperământ tipic. Apoi o explozie puternică. Corpuri, mașini, obiecte zburând, arzând în toate părțile, urlete de groază și de durere. Zgomote stridente provenite de la mașinării controlate de homo sapiens îndeplinind tot feluri de roluri. Focalizare pe diverse părți de corpuri omenești făcând parte până nu demult din Ales. Deși ceea ce vedeau, era destul de dificil de înțeles pentru majoritatea neutrino, nici chiar cei care deja aveau o experiență solidă cu privire la universul uman, ca urmare a contactelor dese cu acesta, nu puteau interpreta totul la nivel de amănunte. Mesajul era însă destul de clar, cu privire la ce se întâmplase cu ținta indicată.

N2 reluă transmisia. Scopul prezentării fusese atins.

N2:constatare  sarcini trimise individual  urmare plan convingere Veșnici oameni înclinare balanță negru  păstrare convingere termen prelungit

N2:constatare  participare totală moment acum

De undeva N2 percepu un gând: „acumul nostru nu e acumul