Polemici fără replici

De Lucian-Claudiu Amoran

Volumul reprezintă o selecție de articole dintre cele aproape o mie trei sute publicate pe blogziarul e-Xtrema în perioada ianuarie 2007- februarie 2013.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Dispergo
• Data lansării: 28 nov. 2023
• ISBN: 9786069554463

Lucian-Claudiu Amoran

LUCIAN-CLAUDIU AMORAN s-a născut la 3 septembrie 1967 în București. Este absolvent al Școlii Superioare de Jurnalistică din București și licențiat al Facultății de Litere, Filozofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. După 1989 a fost redactor și colaborator la diferite publicații, printre care Phoenix, Cuvântul, România liberă, Timpul. Debutul literar și-l face în paginile revistei Flacăra, cu nuvela Un principiu sfânt (1994), iar în anul 2006 obține Premiul de proză al Fundației Luceafărul. Apariții editoriale: Deriva (roman), Fundația Luceafărul, 1997; Editura Dispergo, 2022; În gol (roman), Editura Albatros, 1999; Editura Dispergo, 2022; Variațiuni pe tema răului (proză scurtă), Fundația Luceafărul, 2002; Editura Dispergo, 2022; Secretele prietenilor (teatru), Editura Dispergo, 2013 și 2022; Polemici fără replici (publicistică), Editura Dispergo, 2013 și 2023 Eterocliteris (roman), Editura Dispergo, 2021.

Previzualizare carte

INTRODUCERE

Oricât de greu ar părea de crezut când vine vorba despre o carte atât de stufoasă, ea reprezintă doar o selecție de articole dintre cele aproape o mie trei sute apărute în perioada ianuarie 2007 - februarie 2013 pe blogul e-Xtrema, pe care cu acest prilej mi-l asum pentru prima oară public, dimpreună cu toate consecințele.

Trebuie să spun din capul locului că, în ciuda aparențelor, titlul volumului nu este nicidecum o dovadă de înfumurare din partea mea, în sensul că textele ar fi atât de bine redactate și ideile atât de infailibil argumentate încât n-ar lăsa loc de replică din partea celor vizați în ele, ci exprimă doar o realitate: cel puțin până acum, poate și din cauză că nici în efemerele lui momente de glorie blogul n-a numărat mai mult de câteva sute de cititori pe zi (iar în restul timpului încă și mai puține zeci), nimeni nu s-a ostenit să se angreneze propriu-zis în aceste „polemici inițiate de mine. Ba, la drept vorbind, pentru că în general articolele au fost prilejuite de pozițiile publice, de obicei televizate, ale diverselor personaje (politice), poate că un titlu mai adecvat ar fi fost, dimpotrivă, „Replici fără polemici.

Pe de altă parte, cum de la publicarea materialelor ‒ care la vremea lor tratau teme aflate la ordinea zilei ‒ a trecut destul timp ca să nu mai fie de (strictă) actualitate, dar nu suficient cât să poată servi, eventual, drept pagini de istorie, există riscul ca ele să pară cumva perimate: unele dintre problemele semnalate se vor fi rezolvat (chiar dacă nu neapărat datorită demersului meu!), unii dintre protagoniști au dispărut din prim-planul vieții publice și sunt deja cu desăvârșire uitați, câteva dintre profețiile mele s-au împlinit deja, altele, mai numeroase, nu… Deși am descoperit eu însumi, în cursul trierii, o mulțime de asemenea „inexactități", uneori de-a dreptul hilare, am preferat să le păstrez, de dragul autenticității. Așa cum, tot de dragul autenticității, n-am cenzurat unele expresii mai tari sau ofensatoare, pe care poate că acum, la rece, nu le-aș mai folosi, însă la momentul acela reflectau fidel starea mea de spirit.

Câteva cuvinte despre structura volumului. Pentru că, la origini, cel puțin teoretic, sunt și eu ziarist, de vreme ce am absolvit o facultate de profil și chiar am activat, pentru puțină vreme și cu sincope, în branșă pe la începutul anilor ’90, iar e-Xtrema a fost conceput ca un „blogziar, fiecare articol constituind un soi de editorial, volumul a fost împărțit și el, în linii mari, după modelul unei ediții de ziar, cu rubricile tradiționale ‒ „Politică, „Economie, „Sport, „Cultură"… În cadrul fiecărui capitol-rubrică, textele au fost aranjate, fără mare rigurozitate, când cronologic, când pe subiecte, ceea ce uneori ‒ nu prea des, nădăjduiesc ‒ poate crea o ușoară confuzie.

În încheiere, aș vrea să mulțumesc nu doar editorilor (respectiv soției mele, Daniela-Oana Amoran, și… mie însumi), care au avut amabilitatea, bunăvoința, curajul și așa mai departe, ci mai ales celor care de-a lungul și de-a latul acestor șase ani m-au enervat atât de rău, încât au reușit să mă smulgă din caracteristica mea comoditate (ca să nu-i spun lene) pentru a scrie cele ce urmează.

1. POLITICĂ

(DE MALU’ DÂMBOVIȚEI)

JOI, 25 IANUARIE 2007

AFACEREA „BILEȚELUL" ‒ SCURT BILANȚ PSEUDOISTORIC

După lupte seculare care au durat fix două săptămâni, de la amintirile în direct ale doamnei Udrea, scena politică românească arată ca un teatru de operații după o mare bătălie, unde când și când se mai aude câte un foc de pușcă rătăcit, tras într-o doară spre tranșeele adverse în care combatanții își refac forțele și își stabilesc strategia viitoarelor atacuri.

Speriat de amploarea luată de operațiuni, Traian Băsescu, pentru care scandalul bilețelului ‒ întors, spre surpriza domniei sale, împotriva-i ‒ tinde să reprezinte un fel de război din Kosovo al președintelui Constantinescu, respectiv un moment de cotitură, marcând începutul unei scăderi drastice de popularitate, bate în retragere, repliindu-și trupele încă fidele ale democraților și platformiștilor. Până și domnul Stolojan, victimă oarecum colaterală, implicat în povestea ALRO, unde faptul că deține câteva acțiuni, chipurile „nesemnificative", nu-l scutește de neplăcuta postură de a se fi aflat într-un conflict clar de interese atunci când, în calitate de consilier prezidențial, milita activ pentru obținerea de către societatea din Slatina a câtorva găleți de energie mai ieftină, și-a temperat discursul antiliberal, văicărindu-se mai curând patetic de bețele în roate care i se pun pentru înregistrarea la tribunal a noii sale jucării preferate, PLD. În rolul tânărului încă entuziast, neîmpăcat cu înfrângerea, a fost distribuit zilele trecute domnul Berceanu, care însă, în încercarea sa de a stabili o ierarhie între Palatele Cotroceni și Victoria bazată pe circumstanța că locatarul primului a fost ales, spre deosebire de celălalt, doar numit, și încă de primul, ne-a demonstrat numai că nu prea înțelege cum stă treaba cu separația puterilor în stat și atribuțiile diferite, dar egale ca importanță, ale președintelui și premierului.

De cealaltă parte a baricadei, liberalii își râd oarecum satisfăcuți în barbă, îmbătați de succesul de moment, dar încă nehotărâți dacă e cazul să treacă și Nistrul, asemenea mareșalului Antonescu de odinioară, alături de aliatul vremelnic germano-pesedist, în tentativa de a anihila total, până la suspendarea din funcție, noile forțe ale răului.

Între timp, întrucâtva atipic din punct de vedere strict istoric, se pare că asistăm la o nouă creștere a Imperiului Social-Democrat, ceea ce n-ar trebui să fie motiv de satisfacție pentru nimeni. Aliate cu triburile peremiste și conservatoare, noile și mai vechile căpetenii PSD s-au pus în fruntea jihadului împotriva dreptei, profitând de dezbinarea aliaților și de semnele de trădare, deocamdată timide, manifestate în sânul acestora. Conducând cu dibăcie ostilitățile, fără a se pronunța limpede pe cine vor ataca mai întâi ‒ pe tiranul Băsescu sau pe despotul luminat și o idee mai civilizat Tăriceanu ‒, strategii roșii, beneficiari ai experienței bătrânului hatman, proaspăt ridicat la rangul de „edec", Iliescu, în lupte antidemocratice, îi joacă pe degete pe încă naivii liberali și democrați, aflați prea multă vreme sub jugul stângii pentru a înțelege ce li se întâmplă.

Se anunță, așadar, un război pasionant, o mineriadă de bătrânețe a fostului inamic al „golanilor", dacă ar fi să-l credem pe domnul Băsescu, dusă de această dată, având în vedere specificul adversarilor, nu cu cocteiluri Molotov, ci de-a dreptul cu Bloody Mary, Amaretto Colada sau Scotch Holiday.

MIERCURI 31 IANUARIE 2007

DICTATURA NEPĂSĂRII

Reprezentanții Partidului Democrat nu obosesc să vorbească, referindu-se la modificarea Legii referendumului, despre o așa-zisă schimbare a regulilor în timpul jocului. Adică, vezi Doamne, dacă pe vremea când a fost ales președinte domnul Băsescu o reglementare funcționa într-o anumită formă, oricât de proastă, ea n-ar putea fi clintită nici cu un paragraf până la încheierea mandatului domniei sale. Sau, de ce nu?, a mandatelor, dacă o fi să fie. Chestie valabilă, desigur, numai în privința acelor amendamente care socotesc democrații că l-ar defavoriza, într-un fel sau altul, pentru că, altminteri, orice modificări sunt binevenite. Conform acestei logici, orice lege ar trebui să intre în vigoare nu la data publicării ei în Monitorul Oficial, ci când se încheie mandatul, de orice natură, al oricui ar face, oricât de tangențial, obiectul prevederilor ei.

Ce nu înțeleg eu cu niciun chip este de ce pentru noi toți, muritorii de rând, regulile se pot schimba oricând în... mandatul vieților noastre, fără să protesteze cineva la fel de vehement. Exemplul cel mai recent este acela al noutăților aduse de Codul fiscal în privința contractelor de leasing. „Regulamentul de joc s-a schimbat, brusc, chiar pe durata „partidei dintre clienți și bănci, așa încât plata impozitului cade acum în sarcina beneficiarului autovehiculului, ceea ce îi creează cel puțin disconfortul pierderii timpului pe la cozile Direcțiilor de Impozite și Taxe. Dar situații similare pot fi găsite cu duiumul.

Revenind acum la organizarea de „referendume, cum spunea zilele trecute domnul deputat Cristian Boureanu, înhăitat întru siluirea limbii române cu Marian Vanghelie și ale sale „almanahe, părerea mea este că orice fel de reglementări care, în fond, obligă cetățenii să iasă la vot sunt absurde. Am sperat că după decembrie ’89 am scăpat o dată pentru totdeauna de blestemul „unanimității". Ne amintim scenele tragicomice din 2003, când cetățenii pașnici erau fugăriți cu urnele mobile pe străzile patriei, prin piețe, gări și parcuri, pentru a fi convinși să-și dea cu părerea și votul în privința modificării Constituției, cu chiu cu vai, și poate nu tocmai legal, reușindu-se obținerea unei participări de peste 50%, necesară validării scrutinului. Sau situațiile la fel de bizare când, pentru orice fel de alegeri, se ajungea aproape obligatoriu la un al doilea tur, primul neputând fi declarat valabil din cauza absenteismului.

În orice democrație adevărată votul este de trei feluri: pentru, contra și ABȚINERE. Oricine are dreptul să NU aibă vreo părere într-o privință, ori să fie nemulțumit de toate alternativele, fără ca asta să însemne că tocmai acești oameni, chiar și majoritari fiind, ar trebui să dicteze regulile. Or, impunerea unei anumite rate de participare pentru validarea unui scrutin înseamnă, practic, instaurarea unei absolut nefirești dictaturi a nehotărâților sau, mai rău, a celor dezinteresați.

MARȚI, 17 APRILIE 2007

SECRETUL VOTULUI SECRET

După ce, cu prilejul învestirii noului Guvern Tăriceanu, parlamentarii PD și-au manifestat boicotul părăsind sala de ședințe în momentul scrutinului, ieri liderul formațiunii, Emil Boc, a anunțat strategia în privința suspendării președintelui: votul împotrivă, cu bilele la vedere. Probabil că ambele tipuri de acțiuni vor alterna de acum înainte ori de câte ori democrații vor fi chemați să se pronunțe asupra chestiunilor arzătoare la ordinea zilei.

Mai întâi, ar fi interesant de știut cât de legală este, practic, violarea votului secret în Parlamentul României, cu atât mai mult cu cât, după episodul Tănăsescu din Senat, de la moțiunea anti Macovei, se decisese amenajarea unor cabine. Mâine-poimâine ne-am putea pomeni că un partid sau altul va inventa votul la grămadă, adunând, de pildă, toate bilele de la propriii senatori și deputați în două săculețe pentru a le vărsa apoi în urne. Ca să nu apară nicio suspiciune de trădare! E drept că votul secret este privit mai curând ca un drept și nu ca o obligație, numai că atunci nu înțeleg de ce eu, ca simplu cetățean, nu am voie să-mi manifest public opțiunile, ștampilând, la alegeri, buletinul de vot în văzul lumii, pe vreo măsuță din incinta secției, așa, ca să știe tot românul aflat prin preajmă pe cine prefer și eventual să ia aminte și să mă imite, dacă încă mai are dubii; în schimb, sunt obligat să mă pitesc într-o cabină, ca să nu fac ‒ vezi Doamne ‒ campanie electorală!

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai subtilă, anunțul de ieri al PD este oarecum surprinzător. De câteva zile, atât jurnaliștii pro Băsescu, cât și majoritatea liderilor democrați și pelediști încearcă se ne convingă cât de genială este mișcarea președintelui de a-și anunța demisia în cazul suspendării și că șeful statului de fapt abia așteaptă să reintre în lupta electorală numai pentru a-și umili adversarii luați prin surprindere și a-și spori legitimitatea. Dacă mai adăugăm avantajele colosale pe care PD și PLD le-ar avea în cazul alegerilor prezidențiale anticipate prin asocierea lor încă și mai strânsă cu imaginea candidatului susținut ‒ același Traian Băsescu ‒, mai că aș fi fost tentat să cred că problema suspendării va fi tranșată nu de voturile PSD, PC, PRM sau PNL, care încă șovăie și dau senzația că se încurcă în tot felul de „negocieri", ci chiar de cele ale parlamentarilor democrați și platformiști!

La drept vorbind, revenirea „atotputernicului președinte-jucător de astăzi la statutul de biet candidat, pierdut printre cine știe câți alții, nu cred să-i fie atât de benefică pe cât vor să ne demonstreze amicii politici ai domniei sale. Iar „meciul ar fi totuși deschis oricărui rezultat!

MARȚI, 25 SEPTEMBRIE 2007

CE FEL DE VOT?

Lăsând la o parte demagogia mai tuturor politicienilor români (cu o mențiune specială pentru domnul Emil Boc), care, în funcție de interesul de moment, subliniază alternativ virtuțile votului secret sau ale celui la vedere, adevărul este că, din punct de vedere teoretic, problema poate fi discutată, așa cum, tot teoretic, de florile mărului și din dorința de a face pe interesanții și nonconformiștii, am putea discuta și despre superioritatea sistemului comunist față de cel capitalist, chiar cu argumente aparent logice! În ambele cazuri însă, practica ne omoară.

Pentru că suntem departe de a trăi într-o lume perfectă, votul deschis, prin ridicare de mâini, este pur și simplu o formă de îngrădire a libertății de conștiință, așa cum s-a demonstrat cu vârf și îndesat în vremurile nu de mult apuse și care ar trebui să ne fie încă vii în memorie. Orice vot dat de teama ca nu cumva să fii văzut că nu respecți disciplina de Partid este practic un vot nul.

Totodată, în ceea ce-i privește pe parlamentari, votul secret devine și o obligație, nu doar un drept, pentru a nu-i influența pe cei care încă nu s-au pronunțat. Am mai spus-o: așa cum cetățenilor obișnuiți, la alegeri, le este strict interzis să voteze la vedere, fără a intra în cabina de vot, sub amenințarea sancționării pentru propagandă electorală ilegală, nici parlamentarilor n-ar trebui să le fie îngăduit să-și dezvăluie opțiunea, din motive similare.

MARȚI, 14 AUGUST 2007

UN FEL DE FABULĂ

În ciuda zaverei stârnite de lupul tânăr Victor Ponta, care, ațâțat de mirosul proaspăt de Minister al Justiției, urlă înnebunit pe la toate televiziunile, nimeni nu mai pare să creadă cu adevărat că un câine bătrân și cu dinții tociți, ca PSD, poate să și muște cu o moțiune de cenzură, deși, tot la două săptămâni o dată, latră jalnic, a pagubă, la un guvern care se ține încă tare (lacom) pe (și de) scaun și nu-i aruncă nicio ciozvârtă din friptura puterii, chiar cu riscul de a-i rămâne în gât vreun oscior.

Păcăliți de vulpea liberală, care a ajuns și la strugurii electorali dulci ai pensiilor mărite cocoțată tot pe umerii lor, posacii urși social-democrați s-au reunit în bârlogul de la Bran să caute un costum de baubau mai de Doamne-ajută, câtă vreme cel cu moțiunea, decolorat și rupt pe la cusături de atâta purtat aiurea, prin casă, pe la balurile mascate cu circuit închis, îi sperie mai degrabă pe ei înșiși ori de câte ori se văd în oglinda sondajelor de opinie.

Nu m-ar mira ca, în cele din urmă, soluția să fie aceea a strângerii de semnături pentru o moțiune de cenzură, pe care eventual s-o și depună la începutul viitoarei sesiuni parlamentare, însă pe care să aibă grijă s-o saboteze subtil tot ei prin ciuntirea cvorumului în momentul votării, după modelul experimentat cu succes la cea a democraților, din iunie. Ori să o formuleze de așa natură ‒ acuzând, de exemplu, refacerea tacită, în culise, a Alianței ‒ încât să-i pună într-o situație imposibilă pe aceiași democrați. Asta ca să nu mai spun că votul final e secret!

Oricum, până se va prinde tot poporul de scamatorie, iluzia creată va fi aceea a unui adevărat partid de opoziție. Mai greu le va fi să explice de ce ar dori să dea jos un guvern care abia își suflecă mânecile pentru a pune în aplicare noua Lege a pensiilor!

LUNI, 1 OCTOMBRIE 2007

PIAȚA UNI(VERSI)TĂȚII

Sâmbătă, uitându-mă și eu din când în când la transmisiunile din Piața Universității, mă gândeam, cuprins de un val de sentimente ecumenice, că, la urma urmelor, e acolo destul loc pentru toată lumea, fiecare dintre protagoniștii politici prezenți fiind îndreptățit să-și aroge dreptul de a se manifesta în perimetrul „kilometrului zero al democrației". De altminteri, foarte sugestive erau și pozițiile ocupate de cele două grupuri de demonstranți.

Pe de-o parte, tinerii pensionari simpatizanți ai lui Traian Băsescu se aflau în fața Teatrului Național, acolo unde, în 21 decembrie 1989, chibițau o mulțime de bucureșteni care mai că ar fi participat și ei, dar se cam codeau, alături de mai îndrăzneții lor concitadini de pe carosabil care strigau din răsputeri lozinci anticeaușiste. În plus, este și zona unde în iunie ’90 minerii aduși cu ajutorul nemijlocit al actualului președinte se simțeau ca în propriile lor grădini de zarzavaturi, plantând cu multă energie panseluțe, albăstrele și bâte pe spinările trecătorilor cu barbă și ochelari. Legătura e evidentă.

Pe de altă parte, și totodată pe cealaltă parte, se instalaseră destul de lejer, fără să se calce pe picioare, bătrânii juni țărăniști, în frunte cu Emil Constantinescu, pretinșii descendenți ai studenților aflați la originea demonstrației-mamut din aprilie-iunie 1990, al cărei cartier general se afla într-adevăr sub celebrul balcon și la Arhitectură.

În sfârșit, până și Gigi Becali era oarecum la locul lui, pe filiera organizației politico-fotbalistice Steaua, ai cărei adepți au obiceiul să-și manifeste bucuria prilejuită de marile și, în ultima vreme, cam rarele succese tot în Piața Universității. Și atunci ce atâta tevatură?! Nu le zicea bine domnul Băsescu?

VINERI, 12 OCTOMBRIE 2007

UN FILM CU PROȘTI

Cu câteva retușuri minore pe ici pe colo, varianta integrală, necenzurată de conducerea TVR, a peliculei „Șpagă la nivel înalt, avându-i în rolurile principale, „as themselves, pe cunoscuții Ioan Avram Mureșan și Decebal Traian Remeș, secondați de un personaj misterios, cu nume cam tras de păr, dar numai bun pentru a rămâne în analele cinematografiei, Ciorbă, ar putea concura cu mult succes la orice festival de film european. La fel ca și „Moartea domnului Lăzărescu sau „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de pildă, noua supercoproducție DNA-TVR are drept atu lipsa de imaginație a scenariului, fiind bazat pe o întâmplare dacă nu chiar reală, cu siguranță perfect plauzibilă în România de azi. Străinii, în schimb, i-ar aprecia tocmai ceea ce ei socotesc „originalitatea". Ciudați sunteți voi, bă, urâților!

Așadar, să recapitulăm. Mai întâi, marfa. Caltaboși, țuică, un vițel, un purcel și un plic alb, conținând sau nu o oarecare sumă de bani (în varianta pentru marele ecran se poate renunța la acest ultim detaliu ne-însemnat). Urmează acțiunea propriu-zisă. Un actual și un viitor fost ministru al Agriculturii se întâlnesc pentru a stabili detaliile crimei în cel mai public loc public din București, sub privirile curioase ale oricărui alegător încântat până la greață să-și vadă idolii stând ca niște oameni obișnuiți și fără grija zilei de mâine a altora la o masă, sub pretextul consumării cafeluței de dimineață. Figurația, alcătuită din cetățeni de rând, barmani, picolițe, debarasoare, paparazzi, procurori și agenți sub acoperire, este, firesc, dotată cu telefoane mobile cu camere foto, reportofoane și tot felul de alte aparate de înregistrare de ultimă generație.

După ce convin până la penultimul amănunt planul de acțiune, cei doi, convinși că prin abila mișcare de mai sus i-au îndrumat pe o pistă greșită pe anchetatorii care acum ascultă ca papagalii doar telefoanele soțiilor, îl stabilesc, câteva zile mai târziu, și pe ultimul: „Despre ce vorbim?!".

În fine, lovitura de teatru. Enigmaticul personaj negativ se pocăiește, convertindu-se surprinzător în personaj pozitiv pentru a treia oară, în timp ce actualul fost ministru recunoaște cu însuflețire, subiect, predicat, un tunător glas șoptit și gesturi elocvente, în fața camerei ascunse dibaci în mâinile tremurânde ale celui dintâi, că n-a suflat o vorbă despre PLICUL CU BANI, preferând, viclean, să scrie totul pe niște șervețele uitate probabil pe masa din cafenea, dar pierdute din cauza neglijenței în serviciu a debarasoarei, o tânără agentă fără experiență, care le-a rătăcit printre planurile unui atac terorist culese de la o altă masă și din alt film.

Final apoteotic, happy-end, toți scapă cu bine, liberi și înfruptându-se în ultima scenă din delicioasa marfă. Reacție scontată a publicului: aplauze, strigăte, fluierături și scuipați pe obrajii groși ai protagoniștilor.

MIERCURI, 24 OCTOMBRIE 2007

POLITICĂ DE RÂSUL CURCII

Motto: „Intr-o tara cu politica si politicieni de kkt, Traian Basescu este cel dintai care se si pishe pe toata lumea, adversari si electorat". (Focacea, un comentator, pe un forum, la o emisiune, la o televiziune.)

Râzând ca gospodina cu minte puțină în târg fiindcă pesemne cu exact trei minute înaintea apariției publice nu-și văzuse doar de semnarea decretului prin care convoca referendumul pentru votul uninominal și fiindcă-și imagina ce-o să-și aducă aminte peste ani și ani, când vreun trepăduș cu carte îi va scrie memoriile, președintele nostru, al tuturor caraghioșilor care l-am votat, nu l-ați demis sau pur și simplu îl suportă fără nicio vină de natură electorală, a dovedit o dată în plus că, deși n-are multe idei, măcar e fixă: să-l creadă bobo’u’ ăl mai jmechier și mai tare din parcare. Din partea sa, ducă-se pe pustii alegerile europarlamentare, votul uninominal cu tot cu referendumul la care nu vor ieși nici 50% plus una din babele care se dau în vânt să stea la coadă la urne chiar și dacă nu e nimeni, Constituția și în general toți și toate, numai lui și PD-ului să le fie bine!

Mă întreb totuși cât de prost poate fi chiar și cel mai prost dintre alegătorii din țara asta ca să nu se lămurească ce hram poartă liota fesenistă, vremelnic și arbitrar împărțită în două tabere semănând ca două picături de ce evoca mai sus Focacea, PD și PSD? Răspuns: extrem de prost. După ce ne-au aburit cu „hotărârea" de a adopta prin consens proiectul de uninominal al Pro Democrației, bocii și geoanele politicii dâmbovițene au întors-o ca la 60 de kilometri nord de Casa Poporului, explicându-ne cu zâmbete creștine pe fețe că a fost vorba de o neînțelegere și că de fapt din moși-strămoși au luptat întru transpunerea în viață a celui dorit brusc de domnul Tătucul. Și se mai mirau unii și alții de ce Parlamentul n-a tranșat până acum problema!

VINERI, 16 NOIEMBRIE 2007

GÂLCEAVA LICURICILOR

Fiind eu, dintotdeauna, un înrăit filoamerican și încă și mai înrăit filobritanic, ani de zile m-am certat cu mulți prieteni și cunoscuți, susținând atitudinile intervenționiste ale celor două superputeri militare, începând de la primul război din Irak, continuând cu cel din Iugoslavia (țară care, culmea, îmi era și ea simpatică) și până în zilele noastre, în noul conflict cu Irakul și cel din Afganistan. Spre marea mea surprindere, când a apărut scandalul „retragerii trupelor românești din Irak, măsură propusă de liberali, am ajuns să mă cert din nou cu respectivii, fiindcă au socotit-o drept o inițiativă pripită, iresponsabilă, lașă etc., mai ales din cauza modului în care aceștia au anunțat-o (într-o conferință de presă a partidului, fără să ceară voie de la stăpânire ș.a.m.d.), în timp ce mie nu mi s-a părut decât proastă în sine și populistă, deși la urma urmelor legitimă. Vreau să spun că m-aș fi așteptat ca gestul PNL să fie, dimpotrivă, salutat de toți acești cunoscuți ai mei pacifiști și adversari ai „imperialismului american. Da’ de unde! Probabil că-i urau pe liberali mai mult decât pe americani.

Pe de altă parte, tot ani de zile și, în general, tot cu aceiași oameni m-am încontrat în privința „sacrificiilor pe care România le făcea pentru a fi pe placul Europei și al SUA în tentativa de a intra în NATO și UE. Dacă vă amintiți, era vremea când acerbii critici ai guvernelor, cederiste mai ales, înfierau atitudinea noastră „umilă față de marile puteri, faptul că negociem „în genunchi" integrarea în structurile euroatlantice. Replica mea era, de fiecare dată, că n-am nimic împotrivă să ne zbatem pentru a intra indiferent cum, în genunchi, târâș, cu șuturi în fund, trași de păr și urechi, pupând tălpi și poale în stânga și-n dreapta, numai să ne vedem odată membri, după care ‒ adăugam ‒ nu numai că vom putea, dar chiar se va impune să ne facem glasul auzit și să ne comportăm cât de demn vom pofti, de pe poziții de egalitate cu oricare dintre noii parteneri.

La toate astea mă gândeam văzând furia revărsată în mass-media împotriva declarațiilor făcute de președintele Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu, care a îndrăznit să-i atragă atenția ‒ pe un ton cam de mahala, e drept ‒ ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, că, prin criticile aduse Parlamentului României, și-a cam depășit atribuțiile de diplomat al unei țări prietene, semănând puțintel, din profil, cu un comisar sovietic din anii ’40. E limpede că domnul Olteanu n-ar fi deloc un ministru de Externe mai abil decât Adrian Cioroianu, iar pe cât de voalata pe atât de gratuita acuzație de corupție adresată domnului Taubman fiindcă și-ar fi obținut postul având unicul merit de finanțator al campaniei electorale a lui George W. Bush vine, presupun, dintr-o frustrare partinică, imaginându-și, probabil, cam ce-ar fi fost la gura jurnaliștilor autohtoni dacă, după alegerile din 2004, ambasadorul României în SUA ar fi devenit Dinu Patriciu (indiferent cine le-ar fi câștigat, câtă vreme a sponsorizat frățește și PNL, și PSD!), dar, la drept vorbind, ceva adevăruri s-au rostit ieri, și de-o parte, și de alta. Până la urmă, dincolo de tradiționalele noastre complexe de băștinași ai unei țărișoare mici și amărâte, aruncată în calea marilor licurici, domnii Taubman și Olteanu sunt acum chit.

LUNI, 2 IUNIE 2008

„V-AM SPUS EU!"

Una dintre cele mai absurde teorii în legătură cu absenteismul, emisă de unii și alții, este că indivizii care nu participă la vot nu vor avea ulterior dreptul moral de a se plânge și a critica nerealizările aleșilor!

Cu alte cuvinte, dacă cineva își dă seama de la bun început că toți candidații sunt o apă și-un pământ, că nu fac două parale și nu merită nici măcar efortul de a pune o ștampilă pe un petic de hârtie pentru ei, în clipa în care încep să se lămurească și cei care au votat cum stau lucrurile, își pierde subit căderea de a rosti, nu cu satisfacție, ci mai degrabă chiar cu amărăciune: „v-am spus eu!".

MARȚI, 29 IULIE 2008

„SOLUȚII"

Așa cum după atentatele din 11 septembrie 2001 s-au găsit destui deștepți care să susțină că principalii vinovați pentru prăbușirea turnurilor gemene au fost arhitecții lor, care le-au proiectat fără să ia în calcul ipoteza că ar putea fi vreodată folosite drept pistă de aterizare forțată pentru ditamai avioanele, după fiecare inundație de pe la noi apar politicieni și jurnaliști furioși că autoritățile nu s-au îngrijit din timp să facă de-a lungul fiecărui pârâiaș care se întâmplă să-și iasă din matcă, rivalizând în debit cu Dunărea, niște ziduri chinezești pe post de diguri rezistente la o viitură oricât de istorică ar fi ea.

Fiind și an electoral, nu m-ar mira ca într-una din zilele astea să-l văd pe domnul Boc, de pildă, acuzându-i pe cei 322 de parlamentari ticăloșiți, că nici după atâta amar de vreme de când ne confruntăm cu asemenea dezastre nu s-au învrednicit să dea o lege prin care să interzică o dată pentru totdeauna inundațiile pe teritoriul țării! Lege care ‒ în paranteză fie spus ‒ ar avea exact aceleași șanse ca oricare alta din România să fie și respectată.

LUNI, 15 DECEMBRIE 2008

SCURTĂ IEȘIRE DE SUB MASĂ

Dincolo de senzația mea proprie și personală că, prin istorica reîntregire a FSN, am plonjat în plin coșmar politic recurent, și de disperarea, la fel de personală, că (nici) de data asta nu ne vom mai trezi prea curând, se poate lesne și obiectiv observa că, după ce am avut parte de o guvernare anormal de minoritară, cu vreo 20% susținere în Parlament, am intrat într-o anormalitate egală, dar de sens contrar și mult mai periculoasă, în care opoziția are