Metoda Patratelelor

De Gabriela Calutiu Sonnenberg

Carte propusa ca baza de lucru pentru elaborarea unui scenariu de film, avand ca subiect destinul penduland intre dramatic si amuzant al tinerilor romani care s-au format si maturizat in perioada de dinainte si de dupa abolirea comunismului in Romania. Surprinde cu realism viata traita in stare aproape bruta, la intensiatte maxima si pulsul unei epoci extraordinar de inclestate. Principalele metafore din text sunt omagiul adus prieteniei puse la incercare de coruptia si de apasarea din comunism, pentru ca mai tarziu sa reziste dar sa si paleasca din cauza distantelor impuse de emigrarea in Occident; iluzia fericirii prin democratie, un studiu asupra distantelor si un roman despre formarea ca adult intr-o lume cu valori rasturnate. Marturie contemporana, mostra de istorie recenta. Citita si primita de publicul din Romania cu interes, a trezit reactii de adevarata descatusare la unii dintre ei. Potrivit feedback-ului primit, se pare ca multi ne regasim in aceste pagini, care aduc un fel de renastere si rebalansare a trecutului insuficient asimilat sau gresit redat pana acum prin alte opere.

• Limbă: Română
• Editor: Gabriela Calutiu Sonnenberg
• Data lansării: 18 dec. 2015
• ISBN: 9781310489686

Gabriela Calutiu Sonnenberg

Jurnalistă și scriitoare specializată pe proză (articole, note de călătorie, eseu, reportaj) și traduceri din germană, engleză și spaniolă (poezie și proză). Născută în oraşul Tălmaciu, judeţul Sibiu (n. 1967). Absolventă cu diploma de Doctor în Ştiinţe Economice a Facultăţii de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Activitate profesională în România: în plan academic, în Învăţământul Superior Economic (preponderent la ASE-Bucureşti); plan publicistic (Tribuna Economică) şi managerial (Metro Rom Invest). Din anul 1998 stabilită în Spania.Debut literar la publicaţia Observatorul din Toronto în anul 2003, urmat de numeroase colaborări la reviste şi ziare pe suport de hârtie şi online: Vatra veche (pe hârtie şi online), Lunar de Cultură editat de Asociaţia „Nicolae Băciuţ”; ziarul Occidentul Românesc - ediţia de Spania; publicaţiile online ale Fundaţiei Intermundus Media şi Asociaţiei Romanilor pentru Patrimoniu (ARP); Cetatea lui Bucur (revistă a Scriitorilor din Bucureşti); revista Curtea de la Argeş. editat de Acad. Mat. George Păun; revista România Pitorească, site-ul literar Confluenţe Româneşti; revistele Agero din Stuttgart, Arcada din Nürnberg şi ARMONIA, Germania; revista Regatul Cuvântului (editată de LSR în colaborare cu Universitatea din Bucureşti); Phoenix Magazine, Arizona, Bruxeles Mission, Gândacul de Colorado şi Saltmin din USA; Pagini româneşti din Noua Zeelandă; Rexlibris și Revista Australiană din Australia, Epoch Times, Mesagerul, din Hamilton şi Destine Literare din Montreal, Canada; revistele Noi Nu, Singur, Totpal Daily News, Pietrele Doamnei, Armonii Culturale şi multe altele. Interviuri la Radio România Internaţional si la TVR Cultural Bucureşti. Este sau a fost membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Asociației Scriitorilor și Jurnaliștilor de Turism din România și a Ligii Scriitorilor din România.Articole în limba germană publicate în ziarele Hermannstädter Zeitung (România), Costa Blanca Nachrichten (Spania) și Pfarrerblatt (Germania).Proiecte actuale:- Membru activ și organizator de dezbateri în cadrul cenaclului de limbă germană Literatur- und Kulturfeunde Costa Blanca (Spania).- Traducătoare și responsabilă pentru secțiunea de limba română din cadrul proiectului de promovare a liricii moderne internaționale ”Poezia Săptămânii”, din cadrul Fundației Culturale ITHACA - Spania, aub coordonarea poetului belgian Germain Droogenbroodt.- De asemenea, redactor la Occidentul Românesc, ediția de Spania; redactor corespondent din Spania al revistei de turism ”România Pitorească”; redactor al revistei de cultură a scriitorilor de limbă română din afara granițelor țării „ITACA” – Dublin (Irlanda); membru în Consiliul Director al revistei Cetatea lui Bucur (București); redactor corespondent al ziarului Pagini Româneşti din Noua Zeelandă, redactor asociat al publicației Regatul Cuvântului. Componență în diverse jurii de concursuri literare în română.Volume independente publicate:1.„Tendiţe şi perspective în managementul resurselor umane” - teză de doctorat (Bucureşti, 2002);2.Volumul „Vine seninul”, culegere de articole, Editura Anamarol (Bucureşti, ianuarie 2007);3. „Andaluzia – sentiment multicolor”, însemnări de călătorie, Editura Anamarol (Bucureşti, iulie 2010);4.„Metoda pătrățelelor”, proză narativă propusă pentru ecranizare, Editura Singur (Târgoviște 2015);5. "Bolero", eseuri din Spania, Editura România Pitorească (București 2017).Traduceri:1.Din spaniolă în română: „Ploaia melancoliei mele”, poezii, autor Laureano Jiménez Carrión, Editura Zodia Fecioarei (Pitești 2012);2.Din germană în română: „În curgerea timpului”, poezii, autor Germain Droogenbroodt (Belgia), Editura Europa (Craiova, 2015);3.Din engleză în română: „Johan fără țară – străbătând lumea pe drumul păcii”, autobiografie, autor Johan Galtung (Norvegia), Editura Tiparg (Pitești, 2015)Volume colective:1.„Scripta manent”, vol. 1, 3, 5, 6 și 7 antologii de proză, Editura Anamarol (București 2012, 2013, 2014, 2015);2.„D.A.R.C. - Dicționarul autorilor Români contemporani”, coord. Alina Kristinka, Editura Arial (Ploiești, 2013);3.„Antologia Scriitorilor Români de pe toate continentele – Cetatea lui Bucur”, coord. Elisabeta Bucur, Editura Cetatea Cărții (București, 2014)4.„Antologia Scriitorilor Români Contemporani din întreaga lume – STARPRESS 2013”, ediția bilingvă română-germană, coord. Ligya Diaconescu, Editura Fortuna (Râmnicu Vâlcea 2013);5.„Antologia Scriitorilor Români Contemporani din întreaga lume – STARPRESS 2015”, ediția bilingvă română-spaniolă, coord. Ligya Diaconescu, Editura Olimpias (Galați, 2014);6.„Antologiile Revistei Singur – Proză 2014”, selecție realizată de Grigore Timoceanu, Eugen Evu și Ștefan Doru Dăncuș, Editura Singur (Târgoviște, 2015)Premii (în ordine cronologică):Premiul special al Cenaclului Nicăpetre, acordat de publicaţia „Observatorul” din Toronto, Canada; Diploma de Onoare a „Clubului Iubitorilor de Cultură” din Curtea de Argeş (august 2011); Distincţia „Redactor în diaspora” pentru merite deosebite în promovarea valorilor turistice româneşti în presa din străinătate, conferită de Asociaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România, (ianuarie, 2012), Premiul pentru eseu al Cenaclului Nicăpetre din Toronto (ianuarie 2013), Premiul al III-lea al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, anul 2012, sectiunea Presă Scrisă, pentru suita de articole publicate în revista OBSERVATORUL din Toronto/ Canada; Premiul de Excelență pentru colaborare de excepție cu publicația „Occidentul Românesc”, Spania 2016; Premiul pentru Traducere al Academiei Internaționale Mihai Eminescu, Craiova, 2017; Premiul ”Cartea care zidește” pentru cartea ”Bolero”, acordat de Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de turism din România, ianuarie 2018.Actualizat: octombrie 2016

Previzualizare carte

CAPITOLUL I

MAMMA MIA ȘI ORAŞUL DE LÂNGĂ MUNŢI

„Ia te uită! Expeditorul e din Old Europe, tresări Mia surprinsă când văzu plicul voluminos şi boţit pe care se căznise să-l pescuiască din cutia poştală. „N-o fi vreo confuzie?. Bombe? Antrax? Ezită să-l deschidă. Apoi se răzgândi.

„Doar n-o să mă atace teroriştii chiar pe mine! La urma urmei, sunt o newyorkeză oarecare, nici măcar nu sunt americancă din naştere".

Caligrafia dezordonată, scrisul apăsat, dar uşor de descifrat îi amintea de ceva clasat demult în memorie, din liceu. Era ca o presimţire de departe. „Cine mai scrie de mână în ziua de azi?, se miră încă o dată şi-ncepu să rupă cu mişcări febrile fâşii din cartonul aspru. Era un plic demodat, mirosea vag a aracet. Pe la colţuri era lipit cu film transparent, „scotch, banda nepreţuită cândva, de pe când venea din import, ca tot ce era bun.

Scoase din el un manuscris de vreo două sute de pagini, în format A4 – „coli ministeriale". Măcar erau tipărite la imprimantă. Alături o scrisoare scurtă, în aceeaşi caligrafie stranie ca şi adresa de pe plic:

„Mia dragă,

Nu vreau să mă formalizeze, aşa că încerc să fiu scurtă. Îţi trimit amintirile mele legate de Eli. Le-am dat numele provizoriu de Aproape tot ce știu despre Eli

De când am aflat vestea plecării ei dintre noi, nu mi-am mai găsit pacea. Într-un târziu m-am aşternut pe scris. Impulsul a fost mai puternic decât mine. Ne regăsim cu toţii în paginile astea, aşa că îmi permit să ţi le trimit şi ţie. Consider că e dreptul tău să le citeşti.

N-am un plan concret cu ele, nu le-am scris cu un scop. Nu ştiu dacă vreau să public toate amănuntele astea; sunt cam intime. Poate că unii dintre prieteni vor dori să scrie şi ei câte ceva. Sau poate pur şi simplu se va îndeplini dorinţa lui Eli şi va fi uitată în totalitate. Nu ştiu. Eu una mă simt acum mult mai bine şi parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Tu fă ce crezi!

În rest, îţi doresc toate cele bune şi – cine ştie? – poate reuşim să ne întâlnim odată, chiar dacă ne desparte Oceanul.

A ta,

aceeaşi,

Bucățică- Pătrăţel"

Pe Mia o pufni râsul.

„Bucățică, maimuțări iritată. „Ca să vezi ce tupeu! Voilá obrăznicie!! E jenant să te semnezi la un sfert de secol de la absolvirea școlii cu eterna poreclă răsuflată, de licean penibil! NU CRED că m-a găsit până și aici!!! Pesemne a aflat că lucrez la o editură și și-a zis că nu strică să încerce marea cu degetul. «Ce dacă e la New York? Poate mă traduce în engleză și iese o carte», se izmeni Mia. „Asta s-o creadă ea! Naivii ăştia nu se lasă până nu dau de mine şi-n gaură de şarpe. N-am ştiut în ce mă bag când mi-am postat profilul pe facebook. Acum sunt pradă sigură pentru foştii colegi și culeg roadele tâmpeniei mele. Aşa-mi trebuie!", explodă.

Descuie uşa apartamentului şi aruncă plicul pe scrinul din hol. Cu gesturi bruşte se debarasă de pantofii cu toc înalt şi se dezbrăcă din mers, în drum spre baie. Aruncă o privire fugară în oglindă şi-şi mângâie din ochi conturul cambrat al şoldurilor şi talia subţirică, încă. „N-arăt a patruzeci şi cinci de ani", constată mulţumită. Parcă începea să se simtă mai bine. Nu putea ține mult supărarea.

Sub aburii duşului fierbinte se calmă încet. În timp ce mintea-i căuta disperată cauza neaşteptatei duioşii, simți cum o cuprinde melancolia. Şi brusc i se năzări un cuvânt ca o mantră: ELI! Refuza să-i iasă din minte, repetându-se ca-ntro spirală infinită. Eli.

„Ce tupeu are fata asta, pseudo-autoare! Îşi permite s-o pomenească pe Eli, ba se mai şi crede biografa ei. Pun pariu că tot pe sine se plasează-n prim plan. Dar, ca să aflu asta, ar trebui să citesc ce-a scris. Și așa n-am chef...

La facultate or fi fost ele nedespărțite, dar la liceu eram doar noi două, Eli și cu mine. Doamne, prin câte-am mai trecut împreună! Nimic nu-i dă dreptul căpățânei ăsteia pătrate să pretindă că ar fi înţeles ceva", răbufni din nou drăcuşorul zgândăritor din mintea Miei.

Cică e dreptul meu să citesc!, continuă pe aceeaşi linie. „Drept sau datorie? De ce-am plecat din țară, nu ca să scap de obligații și de manipulări? Bucățică habar n-are ce viaţă am eu! De parcă altă treabă n-am, cum să-mi umplu timpul. Nu-mi văd capul de câte am pe listă! Toată ziulica tehnoredactez manuscrisele altora iar acum să mă apuc să citesc şi acasă, pe gratis?! Nici nu mă gândesc! Aia s-o creadă ea!, conchise scurt şi se hotărî să arunce „opera la maculatură, chiar dis-de-dimineață, în ziua următoare. „Gata! M-am enervat destul!"

*

Aşa o găsi Jake, ajuns acasă la scurt timp după ea. Mia fierbea de nervi, agitată ca un leu în cuşcă, cu dinții încleștați.

– Nu vrei să-mi spui ce s-a-ntâmplat? – o întrebă Jake. Era irezistibil, cu ochii lui albaştri care-i topiseră inima încă de la primul lor date. Şi el ştia asta. Niciodată Mia nu-l putea contrazice şi oricum nu avea de ce. Irlandezul ei şmecher - cum obişnuia să-l tachineze - avea un temperament cel puţin la fel de fierbinte ca şi al ei. Uneori o înțelegea mai bine decât se înțelegea ea pe sine.

– E tare! – fu reacţia lui spontană când auzi de jurnal. Eşti sigură că nu vrei nici măcar să-l răsfoieşti o dată? Orişicât, a făcut atâta amar de drum până la tine. Vine din România, patria ta natală. Alo, se aude acolo, la tine? ciocăni ușor cu degetul pe fruntea ei. Cine e autoarea? Cum de nu mi-ai vorbit niciodată despre ea?

– Ah, n-are importanţă, o dădu cotită Mia. E o fostă colegă de liceu. N-am avut mari tangenţe cu ea. Era cam atipică pentru anturajul nostru. Noi ne ocupam de ştiinţele exacte, ea se dădea în vânt după literatură. Cam aeriană. Chiar nu ştiu ce căuta acolo. Singurul lucru pe care l-am avut în comun cu ea a fost prietenia cu Eli.

– Păi dacă-i aşa talentată din naştere, poate că n-o fi scris aşa de rău, observă laconic Jake.

– Ştii ce, hai s-o lăsăm baltă! se rățoi Mia la el. Sunt obosită şi e târziu. Apoi mieună languroasă: „mergem la culcare?" și încheie abrupt subiectul.

Se zvârcoli în pat până după miezul nopţii. Într-un târziu, se strecură tiptil din dormitor. Cu cana de ceai în mână se aşeză la lumina veiozei şi, absentă, începu să răsfoaiscă jurnalul-problemă. De dimineață, Jake o găsi moţăind pe sofaua din sufragerie, cu manuscrisul lângă ea, deschis nu tocmai la prima pagină. Citise primul subcapitol:

*

Ne cunoaştem din vedere

Pe Eleonora am văzut–o pentru prima oară pe când aveam paisprezece ani. Începea anul şcolar în toamna lui 1982 şi eram destul de emoţionate după admiterea la „Treapta I. Liceul Gheorghe Lazăr avea renumele de a fi cel mai bun din judeţ. Noi, liceenii ne consideram deopotrivă norocoşi pentru că intrasem, dar şi ghinionişti, ştiind că ne aşteptau patru ani de chinuri grele. „Bastilia, al doilea nume sub care era cunoscut liceul nostru, nu lăsa loc iluziilor.

Generaţia noastră era excesiv de numeroasă. Graţie unui decret emis cu şaisprezece ani în urmă de dictatorul însetat de tineret revoluţionar, rata natalităţii crescuse subit. Noi, „decreţeii" ne rostogoleam acum ca un tăvălug peste instituţiile de învăţământ din toată ţara. În loc de trei–patru clase paralele, aveam zece. Adeseori, orele se ţineau în încăperi înghesuite, amenajate pe la subsoluri.

Cu toată abundenţa de fizionomii proaspete care asaltau retina mea nededată încă la „luminile oraşului", pe Eleonora am remarcat–o chiar de la prima adunare la careu, în curtea liceului. În paranteză fie spus, reciproca nu e valabilă: de când mă ştiu, n–am prea bătut la ochi decât la a doua vedere, dar când e să mă remarc, sar adesea peste cal. Închid paranteza.

Eleonora ieşea din cadru, la propriu şi la figurat. Încă de pe atunci se desenau contururile tăioase ale celei care în anii studenţiei avea să–şi atragă faima de „mustangă clară. Pentru cine n–a apucat s–o cunoască îndeaproape a rămas în amintire ca „o Afrodită a promoţiei noastre. O caracterizare vădit nedreaptă, căci fizicul atrăgător era doar o latură a personalităţii ei complexe.

De talie neobişnuit de mare pentru o fată de vârsta noastră, suplă până la limita cu asceza, părea că priveşte cumva, peste capetele noastre, cu un fel de indiferenţă dispreţuitoare. Nasul drept, marcant, în uşoară contradicţie cu pielea ei fină ca de bebeluş, ar fi trecut neobservat dacă nu s–ar fi nimerit adesea în compania „cârmei fără echivoc a prietenei ei nedespărţite, Mia. Aşa se face că, mai în glumă, mai în serios, gurile rele şuşoteau câteodată pe seama lor, poreclindu–le „năsoasele.

Răceala nedisimulată cu care Eleonora trata tot ce o înconjura vădea o siguranţă de sine demnă de invidiat. Tocmai siguranţa aceea îmi lipsea mie, aterizată direct din „mediul rural" în mijlocul unei încrengături de clici şi găşti de la oraş, într–un puzzle care îmi tăia, pur şi simplu, respiraţia.

Ocupată fiind cu supravieţuirea în hăţişul în care mă regăsisem în clasa mea, am pierdut–o pe Eleonora din vedere în următorii trei ani de liceu. Ne zăream doar sporadic, pe hol sau pe la câte un chef–monstru unde se reuneau stele şi steluţe din mai multe clase. De ştiut ne ştiam din vedere, aşa cum te cunoşti cu doi–trei colegi de generaţie, mai răsăriţi. Oricum, şi dacă ne–am fi cunoscut mai bine sunt convinsă că nu am fi avut prea multe de împărţit. Felul ei de a fi, direct, uşor arogant şi sarcastic nu era o invitaţie la dialog.

Exista, totuşi, la ea un chiţibuş care nu–mi dădea pace. Spre deosebire de restul specimenelor cu aere de superioritate din cercurile noastre, Eleonora impunea distanţa din cu totul alte motive. La ea era un reflex de autoapărare. Era pur şi simplu rezultatul unei plictiseli fără margini. De altfel, se zvonise printre colegi că „gagica era „beton la matematică şi îi cam băga în buzunar pe profesori. Nu se sfia să conducă detaşat clasa, fără vreun efort aparent. Era imposibil de ghicit cum reuşea să le ştie pe toate, câştigând premii peste premii pe la olimpiadele şcolare, dar cultivând în paralel un stil de viaţă excesiv de dezordonat.

Nimic din ce făcea ea nu era cu jumătate de măsură. Ura mediocritatea. Nu puţini erau băieţii pe care îi băgase sub masă pe la concursurile neoficiale de băutori de bere. Pe tocilari îi ironiza cu un sadism de–a dreptul diabolic, iar din aventura amoroasă cu un coleg deşucheat, dintr–o clasă superioară, nu făcuse niciodată un secret. Fiecare acţiune, fiecare gest sau cuvânt rostit de ea era un prilej de sfidare, o invitaţie la încălcarea regulilor universului nostru mic–burghez.

Câtă vreme îndeplinea exemplar „condiţiile de existenţă şi „enunţul problemei, depăşind aşteptările prin rezultatele şcolare, nimeni nu îndrăznea să o critice. Aveam de–a face cu un caz clasic de „prinde orbul, scoate–i ochii".

Dar să ne înţelegem de la bun început: departe de a întruchipa prototipul elevului indisciplinat, sau al adolescentului inobedient, Eleonora se autodepăşea şi în planul rebeliunii. Rolul de delicvent simplu nu era al ei, ci rămânea rezervat altora, căci existau – har Domnului, destui care trăiau periculos, sub ameninţarea exmatriculării, din diverse motive clasice. Ceea ce o individualiza pe Eleonora în tot peisajul acesta nebulos era vastitatea actelor de indisciplină pe care le „colecţiona şi talentul înnăscut de a se opri de fiecare dată la marginea prăpastiei, înainte de a face pasul fatal. Nu–i de mirare că, mai nimeni nu se încumeta să–i fie tovarăş, de teamă să nu observe prea târziu capcana, alunecând în ea. Ca s–o scurtez: Eleonora avea un „bâzdâc periculos, îi plăcea riscul evitat în ultima clipă, uzând de inteligenţa ei ieşită din comun. Când mă uit acum înapoi, mă mir şi eu cum noi, cei din jur, am reuşit să supravieţuim urgiei.

*

Aş minţi dacă aş spune că decizia de a deveni prietena ei mi–ar fi aparţinut, însă înclin să cred că a fost un concurs de împrejurări, ceva involuntar. Cel puţin eu n–am băgat de seamă vreo manipulare. Dar parcă poţi să ştii în ce proporţie s–au amestecat pe atunci întâmplarea şi intuiţia?

Ocazia cu care ne–am cunoscut mai îndeaproape a venit în ultimul an de liceu, la o Olimpiadă Naţională. Până la acea dată eu preferasem disciplinele umaniste, participând la concursurile de literatură sau limbi străine, în timp de Eleonora se axase mai mult pe ştiinţele exacte. Odată cu finalizarea studiilor am fost nevoite să ne ocupăm de disciplinele pentru admiterea la facultate. Independent una de alta, decisesem să atacăm specializarea cea mai râvnită de la ASE din Bucureşti, Economia Turismului. Aşa că ne–am trezit concurente la geografie. Prompt, ne–am calificat la faza pe ţară şi ne–am zis că nu strică să ne plimbăm puţin pe banii statului.

În anul acela, finala se ţinea la Suceava. Nu mai ţin minte cine făcea parte din delegaţia sibiană în afară de noi. Oricum, nu avea importanţă, pentru că noi două nu ne potriveam defel cu restul lumii. Toată tevatura heirupistă specifică mişcărilor de tineret din acea vreme ne provoca greaţă. Probabil că şi alţi colegi simţeau la fel, dar majoritatea se aranja cu situaţia, după puteri. Sub pretextul unei indispoziţii închipuite pe care Eleonora a mimat–o convingător, ne–am prefăcut că rămânem în dormitor în ziua în care era planificată excursia prin împrejurimile oraşului.

Nu plecaseră bine autocarele cu elevi, şi noi deja ne aşternuserăm la drum spre oraş. Eleonora avea un plan destul de clar cu locurile pe care vroia să le vadă. Pentru început, ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, apoi centrul oraşului, în special monumentele sacrale şi, nu în ultimul rând, avea „poruncă" de la Sandu să mănânce o tochitură moldovenească. Aveam să aflu mai târziu că Sandu, un maramureşean zvelt cu apucături vesele, nu era nimeni altcineva decât tatăl ei. Fidelă motoului libertin după care se ghida în viaţă, Eleonora îşi trata părinţii de la egal la egal, numindu–i pe numele mici, Sandu şi Mărioara.

După ce am fumat câte o ţigară lângă ruinele de pe dealul de deasupra oraşului, am purces cătinel spre centru. Era o zi însorită, aveam timp berechet şi parcă toată lumea ne râdea în faţă. Pentru mine era prima zi de relativă seninătate, după o îndelungă perioadă de tristeţe. Traversam cea dintâi şi cea mai zguduitoare criză sentimentală din viaţa mea. Lăsată în voia sorţii de băiatul de care mă ataşasem nepermis de tare, nu reuşeam să înţeleg cum de nu–mi furnizase niciun fel de explicaţie logică la plecare, nici măcar una ticluită din mers.

Din perspectiva deja consumată a primei dezamăgiri în dragoste, după aventura cu al ei Călin, Eleonora părea că înţelege foarte bine frământarea mea. Rolul protector, de „mamă de albine" cum obişnuiam noi să ne alintăm pe atunci, o prindea bine. În anii care au urmat m–am regăsit adesea în postura asta de copil protejat sub aripa ei. Poate că şi statura mea mai scundă şi nesiguranţa caracteristică au contribuit la distribuţia rolurilor noastre după acest tipic.

Obişnuită cu stilul sictirit al ardelenilor, care iau în derâdere mofturile unora legate de „măreţia istorică a poporului român", sau exaltarea religioasă a altora, nu mică mi–a fost mirarea să constat că tocmai Eleonora cultiva smerenia faţă de cultul voievozilor apuşi, respectiv evlavie prin bisericile din oraş. De parcă cineva ar fi apăsat la ea pe un comutator imaginar, stările de reverie şi de concentrare maximă alternau cu fazele sprinţare, pline de veselie zburdalnică. Plutea în aer o undă abia perceptibilă de instabilitate periculoasă.

Spre finalul zilei ne–am comandat la o terasă obligatoria tochitură şi câte o bere, încununându–le cu o ţigară Snagov. Fumatul era o meteahnă unanim răspândită în rândurile generaţiei noastre de adolescenţi teribilişti, dar o practicam cu fereală faţă de părinţi şi profesori. Oferta de tutun de pe piaţă era mai mult decât modestă. Eram încă în faza ţigărilor cu filtru, de regulă Snagov sau Cişmigiu, care semănau cu țigările Kent şi nu îngălbeneau degetele precum Carpaţi–ul proletar.

După ziua petrecută împreună, am revenit la dormitoarele comune şi am participat, normal, la proba scrisă. Eleonora a luat o menţiune iar eu m–am clasat cu chiu cu vai undeva pe la „şi alţii".

*

– La ce te gândeşti? o întrebă Jake la micul dejun, în timp ce-şi beau cafeau. Mia trase cu nesaţ din ţigara Kent şi contemplă o clipă firicelul de fum care i se prelingea printre degete.

– Cum ţi se pare nasul meu? îl întrebă ea într-o doară, ignorându-i întrebarea.

– Un năsturel drăgălaş. Finuţ, micuţ, se potriveşte perfect cu tine, deşi, dacă mă gândesc bine, din fire eşti mai hotărâtă decât pari la prima vedere. Îmi place, ca tot ce e al tău, fireşte. Dar de ce mă-ntrebi?

– Şi dacă ţi-aş zice că nu e al meu?

– Cum adică? Doar n-o fi din gumă de mestecat, glumi el, aplecându-se peste masă, cu gând s-o necăjească, gâdilând-o.

– Jake, dacă ţi-aş spune că până la şaisprezece ani am avut un nas coroiat, absolut imposibil, mare cât o roată de car şi că mi-am făcut o operaţie estetică pe când eram la liceu, ce-ai zice?

– Ha, ha, ha! – izbucni Jake în hohote. Scuză-mă, icni printre lacrimi, doar pentru o clipă am încercat să-mi imaginez ce faţă ai avea şi viziunea a fost aşa de hidoasă. Iartă-mă, te rog, n-am vrut să te supăr. Dacă e adevărat, ei bine, aş zice că m-aş mira un pic, pentru că nu-mi închipui că în România cenuşie se putea face aşa operație cu pretenții. Chiar vorbeşti serios?

– Pe cuvântul meu, îl săgetă ea, acră. Ce, n-ai mai auzit de deviaţie de sept?

– Păi dacă-i aşa, mă gândesc că bine-ai făcut, își recăpătă Jake seriozitatea. Sper că nu te-au tachinat prea tare colegii după aceea.

– Ba bine că nu, îi răspunse ea cu năduf. De ce crezi că m-am făcut aşa bătăioasă?

– În tot răul e şi-un bine. Nu-i rău să fii brav. Ţi-o spun eu, pe cuvântul meu de pompier, râse irlandezul chipeş, îndreptându-şi arătătorul spre insigna de pe buzunarul stâng al uniformei. Ce Dumnezeu, iubito? Suntem în plin mileniu trei! Trăim în Big Apple; cum dai pasul, vezi peste tot botox, lifting şi silicon, fără restricţii! Jos pălăria, operaţia a reuşit perfect!

– Ştiu, dar mă interesează ce gândeşti tu.

– Honey, sunt nebun după năsucul tău, zău! Te văd fericită, asta-i perfect. Ce vrei mai mult?

– OK. Am vrut doar să ştii. Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai devreme.

– Nicio problemă, iubire. Nici eu, să fi fost în locul tău, nu cred că aş fi forţat nota, confesându-mă. Ştii că numai prezentul contează! În fond, trecutul nostru nu-i de nasul nimănui. Apropo, cum de ţi-a venit acum, netam-nesam, să deschizi subiectul ăsta? Nu cumva te-ai hotărât să citeşti jurnalul?

– L-am răsfoit un pic. Nu-i redactat rău, ai avut dreptate. La câte mizerii citesc zilnic, manuscrisul ăsta e chiar destul de bun. Subiectul e prăfuit şi din altă lume, nu interesează pe nimeni aici şi acum, dar pentru mine are valoare aproape documentară. Dar, dacă am vreme, o să-l parcurg, din curiozitate ştiinţifică. Deşi, e foarte subiectiv, fireşte.

– Aha, „valoare documentară, zici tu. Păcat că nu-nţeleg limba voastră. Nu ştiu de ce, dar am impresia că m-ar interesa unele amănunte „documentare, râse el încă o dată, şugubăţ, trăgându-se ostentativ de vârful nasului.

– Clown ce eşti, îl dojeni ea zâmbitoare şi-l împinse spre uşă. Vezi că ajungi prea târziu la lucru şi-ţi pleacă gaşca fără pompier-şef!

*

– E liber scaunul acesta?

La auzul întrebării, Mia ridică privirea, trezită cam brusc din reverie.

– Sigur că da. Ia loc, te rog, îi răspunse fetei brunete care se postase în faţa ei, cu tava de cantină în mâini.

– Cred că ne cunoaştem din vedere, deschise nou-venita conversaţia, în timp ce se aşeză pe scaunul de lângă ea. Eu sunt Eliza, continuă întinzându-i mâna.

– Mia, încântată de cunoştinţă, Eli... ăăm, Eliza, îi răspunse Mia. Da, ai dreptate, ne-am văzut pe coridor. Tu lucrezi la Marketing, nu-i aşa?

– Da, iar tu la machetare, nu?

– Îhîm, aprobă Mia din cap, cu gura plină. Sunt tehnoredactor de mai bine de zece ani.

După o pauză de câteva minute în care fiecare îşi văzu de mâncare, Eliza deschise din nou vorba:

– Eu sunt nou angajată şi-mi place mult aici. Te invidiez că ai acumulat atâta vreme la editură. Sper să pot spune şi eu la fel peste zece ani. Apropo, după program am de gând să dau o mică petrecere, ca să ne cunoaștem mai bine, între colegi. Ce zici, ai chef să vii?

– De ce nu? Unde se ține?

– Am vorbit cu șeful și-a zis că dacă e doar un pahar de vorbă și niște fursecuri putem rămâne în sala de conferințe. Ne vedem acolo la cinci?

– E-n regulă, Eliza. Pe curând!

– Abia aștept! Ciao!

Mia se miră de propria ei spontaneitate. N-avea obiceiul să accepte așa ușor invitații mondene, la small talk. De fapt, chiar o enervau strădaniile penibile ale unora dintre noii colegi care se căzneau, vizibil stresați, să se integreze cu orice preț. Însă fata asta o impresionase, cumva plăcut, nici ea nu știa exact de ce. Poate din cauza accentului ei est-european – avea să afle mai târziu că era grecoaică la origine – sau poate din cauza cerceilor ei cocheți care atârnau ca două perluțe sub lobul urechii.

Mai târziu, în sala de seminar, în timp ce conversau într-un cerc de colege avea să o studieze de la distanță, constatând că o fascinau mișcările ei agile, degetele lungi și fine, o anumită duritate disimulată în dosul fragilității de ființă suplă, dar osoasă.

Obosită și oarecum confuză, Mia ajunse acasă, seara, ceva mai târziu decât de obicei. Cum Jake era de serviciu și peste noapte - lucra 12 cu 24 - își luă un sandviș și un pahar de vin, se așeză pe canapeaua din sufragerie și se așternu mai departe pe citit:

*

Viaţa de grup

Odată întoarse la Sibiu, nimic n–a mai fost la fel ca înainte. Deşi fiecare îşi continua drumul în compania colegilor şi prietenilor dintotdeauna, priorităţile noastre se deplasaseră deja într–o direcţie comună. Eleonora persevera în inerţie, plimbându–se pe culoarele liceului împreună cu aceeaşi Mia, care se supusese unei operaţii estetice şi etala acum un năsuc cârn, concurat în fineţe poate doar de talia ei de viespe. În schimb, în afara orelor de program, lucrurile stăteau cu totul altfel. De la un moment dat, mini–familia de „ciudaţi" cu care obişnuiam să–mi petrec timpul liber se îmbogăţise pe nesimţite cu un membru suplimentar: Eleonora.

Se mula destul de bine după apucăturile noastre, care nu erau tocmai standard. Probabil că tocmai nonconformismul cu care cochetam o atrăgea. Spre deosebire de majoritatea covârşitoare a colegilor, care preferau o viaţă pe fond muzical de Flash Dance sau Modern Talking şi practicau excursii cu BTT–ul, noi ascultam ca bezmeticii, cu volumul dat la maximum, Heavy Metal, Pink Floyd, Jethro Tull sau muzică electronică de Jean Michel Jarre. Citeam romane care circulau pe sub mână, precum „Arta conversaţiei"