Secretele prietenilor

De Lucian-Claudiu Amoran

«Salonul unei mici cabane, mai mult o casă de vacanță, la munte, în preajma revelionului. Peste tot se văd ghirlande, confetti etc. Puțin spre stânga scenei, pe mijloc, înconjurată de scaune, o masă mare, pe care, la ridicarea cortinei, Magda și Corina tocmai o aranjează, într-un du-te-vino frenetic între salon și celelalte încăperi. În fund, lipită de perete, o canapea spațioasă, dar cam ponosită, de care stă rezemată o chitară. Pe același perete, mai spre dreapta, o fereastră prin care se distinge un peisaj hibernal. Într-un colț, tradiționalul brad împodobit. În celălalt, o sobă cu un morman de lemne alături. În dreapta scenei se află ușa care dă afară, flancată de două cuiere, iar în stânga cea de la bucătărie. De lângă aceasta din urmă pornește scara interioară ce duce la etaj, unde se află dormitoarele, care însă nu se văd.»

• Limbă: Română
• Editor: Editura Dispergo
• Data lansării: 24 aug. 2023
• ISBN: 9786069554449

Lucian-Claudiu Amoran

LUCIAN-CLAUDIU AMORAN s-a născut la 3 septembrie 1967 în București. Este absolvent al Școlii Superioare de Jurnalistică din București și licențiat al Facultății de Litere, Filozofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. După 1989 a fost redactor și colaborator la diferite publicații, printre care Phoenix, Cuvântul, România liberă, Timpul. Debutul literar și-l face în paginile revistei Flacăra, cu nuvela Un principiu sfânt (1994), iar în anul 2006 obține Premiul de proză al Fundației Luceafărul. Apariții editoriale: Deriva (roman), Fundația Luceafărul, 1997; Editura Dispergo, 2022; În gol (roman), Editura Albatros, 1999; Editura Dispergo, 2022; Variațiuni pe tema răului (proză scurtă), Fundația Luceafărul, 2002; Editura Dispergo, 2022; Secretele prietenilor (teatru), Editura Dispergo, 2013 și 2022; Polemici fără replici (publicistică), Editura Dispergo, 2013 și 2023 Eterocliteris (roman), Editura Dispergo, 2021.

Previzualizare carte

SECRETELE PRIETENILOR

Piesă în patru acte

PERSONAJELE

MAGDA, brunetă, drăguță, subțirică, ingenuă.

CORINA, sora ei

VIRGIL, prietenul Corinei

CEZAR

EUGEN

CRIN

IULIA, prietena lui

Cu excepția Magdei, care are nouăsprezece ani, toți ceilalți au în jur de treizeci.

ACTUL I

TABLOUL I

Salonul unei mici cabane, mai mult o casă de vacanță, la munte, în preajma revelionului. Peste tot se văd ghirlande, confetti etc. Puțin spre stânga scenei, pe mijloc, înconjurată de scaune, o masă mare, pe care, la ridicarea cortinei, Magda și Corina tocmai o aranjează, într-un du-te-vino frenetic între salon și celelalte încăperi. În fund, lipită de perete, o canapea spațioasă, dar cam ponosită, de care stă rezemată o chitară. Pe același perete, mai spre dreapta, o fereastră prin care se distinge un peisaj hibernal. Într-un colț, tradiționalul brad împodobit. În celălalt, o sobă cu un morman de lemne alături. În dreapta scenei se află ușa care dă afară, flancată de două cuiere, iar în stânga cea de la bucătărie. De lângă aceasta din urmă pornește scara interioară ce duce la etaj, unde se află dormitoarele, care însă nu se văd.

MAGDA (oprindu-se din treabă): Până la urmă câți suntem cu toții?

CORINA: Păi, vreo cinci sau șase.

MAGDA: Cinci?; sau șase? Să știm și noi câte farfurii punem, nu?

CORINA (oprindu-se și ea): Hai să vedem: Virgil... Crin și Iulia...

MAGDA (ușor nesigură asupra numelui): Cezar... Nu?... Câți sunt?

CORINA: Patru. Și cu noi două, șase, cum am zis!

MAGDA (puțin iritată): Deci nu cinci, cum ai zis!

CORINA: Mă rog...

MAGDA: Sigur n-am uitat pe nimeni? Parcă eram mai mulți.

CORINA (socotind în minte și folosindu-se de degete): Pe Eugen l-am pus?

MAGDA: Aoleu, nu! Așa e. Și Eugen. Deci până la urmă, șapte.

CORINA (amuzată): Îl uitam iarăși pe Eugen, săracul.

MAGDA (același joc): Ei, de data asta rămânea, în cel mai rău caz, nemâncat. Bine că l-am recuperat din gară!

CORINA: Cum o fi reușit el, din singurele două trenuri, să se urce tocmai în... celălalt?! Cezar zice că l-a găsit deja adormit, cu o expresie satisfăcută pe chip, că găsise un compartiment întreg liber. Pot să-mi imaginez cum i s-ar fi schimbat expresia aia când s-ar fi trezit și-ar fi-nțeles că e-n drum spre casă. (Chicotesc amândouă.)

MAGDA: Eu nici n-am văzut când a dispărut de lângă noi, cât încă ne uitam la lista cu plecări și sosiri.

CORINA: Așa face. Uneori își ia un fel de aer de superioritate... Ca acum, când voia să sugereze ceva de genul: „Uitați-vă voi până mâine la panou, că eu m-am lămurit deja".

MAGDA: Să-nțeleg că e cam îngâmfat.

CORINA (reflectând): Nu tocmai. Dacă-l cunoști mai bine, îți dai seama că nu e deloc cu nasul pe sus. (Pufnind în râs:) Asta cu toate că, pe de altă parte, e convins că se pricepe la orice, are soluții salvatoare în toate domeniile: politică, economie, mediu înconjurător... E adevărat că a și citit foarte mult, sau măcar se pricepe de minune să lase impresia asta. Dacă nu ești atentă, odată te pomenești că-ncepe să-ți spună cu lux de-amănunte ce-a găsit el în nu știu ce carte de istorie... Sau ce-a văzut pe Discovery.

MAGDA (surâzând): Simpatic... Și Cezar...

Se întrerupe, fiindcă de afară se aude tropăit de picioare, după care în cameră intră, precipitat, Virgil. Are fața congestionată de frig și de efort. Primul lucru pe care-l face e să-și arunce rucsacul din spate, rezemându-l de perete. Își scoate apoi căciula și începe să-și scuture hainele de zăpadă, în timp ce, încălțat și fără să închidă ușa în urma lui, dă să înainteze spre mijlocul încăperii, spre indignarea fetelor, care până atunci îl urmăriseră doar în tăcere, uimite să-l vadă singur.

CORINA: Hei, închide ușa că-i frig!

MAGDA: Și nu intra încălțat! Umpli toată camera de zăpadă. Lasă-ți bocancii acolo, pe preș!

VIRGIL (închizând în sfârșit ușa, dar renunțând să mai intre): Bună ziua și vouă! Nu mai intru, aduceți-mi și mie ceva de băut, că nu mai pot de sete. Trebuie să mă-ntorc după ceilalți. (Corina ia o sticlă de apă minerală deschisă de pe masă, toarnă într-un pahar și i-l duce.)

CORINA: Ce s-a-ntâmplat? Unde i-ai lăsat? Ăla parcă e rucsacul lui Eugen.

VIRGIL: Da, al lui e. A alunecat într-o prăpastie.

CORINA și MAGDA (într-un glas, îngrozite): Cum?!

VIRGIL: O luase înainte, cum face el de obicei, și a greșit drumul. Era o trecere pe stâncă... gheață... și deșteptul, în loc să se-oprească să ne-aștepte, s-a cățărat pe un perete pe unde numai un nebun încăpățânat ca el putea să-și închipuie că merge traseul ‒ mai ales că noi coboram! ‒ încercând să găsească marcajul următor. Poteca o lua de fapt exact pe lângă stânca aia, prin dreapta, cobora ‒ cum era și normal! ‒ și era ditamai bulevardul, nu știu cum n-a nimerit-o. Dacă n-ar fi iarnă aș crede că umbla după fragi și mure. Nu că-ntr-un moment de rătăcire, excentric cum e, n-ar fi-n stare să caute și-acum.

CORINA (întrerupându-l, nerăbdătoare): Lasă asta, zi cum se simte!

VIRGIL: S-a lovit destul de rău, s-a julit și pe la mâini, cât am putut vedea așa, la o cercetare superficială, dar mai grav e că și-a paradit rău genunchiul. Nu mai poate călca deloc.

MAGDA: Sunteți departe?

VIRGIL: Nu, acum am ajuns la doi pași. Eu am făcut vreun sfert de oră până aici, dar ninge ca la balamuc și a-nceput să se-ntunece. Am venit să-i aduc rucsacul, dar mă-ntorc să-i ajut să-l care. E acolo un pasaj mai îngust și încă nu știm cum să-l trecem.

CORINA (îngrijorată): E periculos?

VIRGIL: A, nu, nu asta-i problema. (Îl pufnește râsul.) Drumul n-a fost periculos pe nicăieri. Doar pentru Eugen, după cum se vede. (Redevine serios.) Totuși, n-o să fie ușor de trecut cu el în brațe, sau cum l-om duce.

MAGDA: N-ar fi mai bine să chemăm salvamontul?

VIRGIL (cu o grimasă): Ei, nici chiar așa! Până-i chemăm, până vin...

CORINA: Și dacă e ceva serios? Fractură... eu știu? Ziceai că nu v-ați uitat la rană.

VIRGIL: Stai, dragă, liniștită. Mai întâi să-l aducem aici și pe urmă vedem. Până mâine-dimineață o să supraviețuiască sigur. (După o pauză, în care mai ia o gură de apă, dându-și seama că pierde timp prețios:) Gata, am fugit. Vedem cum ne-om descurca. Să fiți cuminți și să ne-așteptați c-un ceai fierbinte. Cu rom, dacă se poate.

CORINA: Nu vreau să pleci gata descurajat, dar rom mă-ndoiesc s-avem. Fiți cu băgare de seamă! Să nu mai pățiți și-alte alea!

După ce se despart, fetele rămân o vreme în tăcere, așezate pe câte un scaun. Afară s-a întunecat de-a binelea și se aude cum viscolește puternic. Neavând stare, Magda se ridică din nou și se duce să se uite pe fereastră.

MAGDA (întorcându-se la masă): E prăpăd afară. Dacă o ține așa toată noaptea, mâine nici n-o să mai putem ieși din cabană.

CORINA: Să dea Dumnezeu să n-aibă ceva grav Eugen. Nu știu cum l-am duce până jos. Ca să nu mai spun că praful se-alege de revelionul nostru!

MAGDA: Păi, am făcut patru ore din stațiune! La urcare, ce-i drept, dar când poteca era bătătorită și vremea încă bună! Iar de semnal la telefoane, nici pomeneală. Am tot încercat.

CORINA: La doctor ar trebui s-ajungă oricum, să-i facă un control, o radiografie ceva.

MAGDA: Stai deocamdată s-ajungă aici. (Se ridică din nou și se duce la fereastră. După câteva clipe:) Cred că-i văd!

CORINA: Deja?! Nu se poate!

MAGDA (încercând să distingă mai bine prin viscolul și întunericul de afară): Ba da, ba da... Ei sunt! Fugi să le deschizi!

De afară deja se aude gălăgie, glasuri întretăiate, strigăte precum „Deschide ușa!, „Ia-l tu pe după gât!, „Ai grijă la trepte!" etc. Corina fuge în întâmpinarea lor și le deschide. Prima care intră e Iulia, urmată de Virgil, apoi Crin și Cezar, cărându-l pe după umeri pe Eugen. Sunt toți plini de zăpadă, uzi, răvășiți, roșii la față și obosiți. Până și Eugen răsuflă cu greu, de parcă ar fi alergat.

CORINA: Ați și venit?! Înțelesesem că sunteți mai departe.

VIRGIL: N-au mai avut răbdare să m-aștepte și l-au trecut singuri peste hop. M-am întâlnit cu ei aici, imediat, la intrarea-n pădure.

CEZAR (adresându-i-se lui Crin, cu referire la Eugen): Hai să-l punem pe canapea, deocamdată.

EUGEN (începând să țopăie, încă sprijinit de cei doi prieteni): Mă descurc singur de-acum. Poate găsesc și-o cârjă, ceva... (După vreo două sărituri cam nesigure și caraghioase, începe să se vaite.) Nu-i prea bine... (Se sprijină de Cezar.)

CRIN: Până una-alta, dă-ți jos haina. (Îl ajută să se dezbrace.) Hai, copăcel... (Asistat în continuare de Cezar și Crin, Eugen ajunge în sfârșit pe canapea, unde aproape că se prăbușește, cu piciorul drept țeapăn.)

MAGDA: Ar trebui să vedem ce-i cu genunchiul tău.

EUGEN: Stai mai întâi să-mi trag sufletul. Oricum, doar n-o să-mi dau jos pantalonii de față cu toată lumea. (Zâmbește satisfăcut.) Așa mi-e chiar bine. Dacă nu mă mișc de-aici vreo două zile, se vindecă singur.

CEZAR: Sau îți înțepenește definitiv.

CORINA: Ar trebui totuși s-o lași pe Magda să se uite la tine. Măcar să-ți dea cu un dezinfectant, dacă e rană deschisă.

EUGEN (către Magda): Te pricepi?

CORINA (luând-o înaintea soră-sii): A vrut să dea la Medicină.

EUGEN (parte curios să audă eventuala continuare, parte neîncrezător, după ce vede că așteaptă degeaba): Așa...

VIRGIL (așezându-se și el, frânt de oboseală, lângă Eugen, pe canapea, cam brusc, încât acesta din urmă face o grimasă de teamă să nu fie atins la rană): Și a dat la ASE. Tot pe-acolo.

CRIN (apropiindu-se și el, după ce a pus hainele în cuier): Da, tot cam zece pe-un loc. Eu când eram mic voiam să mă fac aviator. Mărturisesc însă că doar pe chestia asta nu m-aș încumeta nici să-nalț un zmeu.

MAGDA (fără să se piardă cu firea, în ciuda ironiilor): Fii liniștit, că nu m-apuc să-i fac operație pe cord deschis. (Văzând juliturile de pe mâna lui Eugen:) Văd că ești zgâriat și pe mâini. Mă duc s-aduc niște apă oxigenată. (Pleacă grăbită și urcă spre dormitoare.)

CORINA: Cum ați reușit să-l cărați pân-aici?

CEZAR: Mai bine nu-ntreba! A fost un chin. Dacă nu l-aș fi cunoscut de-atâta amar de vreme și nu mi-ar fi fost, cât de cât, simpatic, cred că-l lăsam undeva la marginea potecii, sub un brad.

CRIN (fără să schițeze nici cel mai mic zâmbet): Eu l-aș fi lăsat și-așa, da’ mi-a fost teamă de consecințele penale. E-adevărat, cu puțin noroc, îl mâncau lupii sau nu-l mai scotea nimeni de sub zăpadă măcar până la primăvară. Dar era riscant.

CORINA (amuzată și nu prea): Hai, măi, nu fiți morbizi!

CRIN (ca mai devreme): Oricum, data viitoare mă ofer să fac eu pe rănitul. E-o postură mult mai comodă.

CEZAR: Da, și pentru ceilalți, că ești mai ușor.

EUGEN: Vă rog să mă iertați pentru îngrozitoarea situație în care v-am pus, de a trebui să-mi salvați viața.

CRIN (sardonic): Sau măcar să nu ți-o curmăm!

CORINA: Nu mi-ați zis cum l-ați adus.

CEZAR: Mai mult sau mai puțin... în toate felurile posibile. Și chiar imaginabile. L-am tras, l-am împins, l-am luat în brațe, PE brațe... În sfârșit, bine c-am ajuns!

IULIA (venind din bucătărie, unde dispăruse de la începutul scenei): Ar cam trebui să mâncăm și noi ceva, nu? Mie, cel puțin, mi-e o foame de nu vă văd.

CRIN: Mda, și urechile mele au cam început să se lungească. O s-ajungă pe măsura mâinilor, cu care, dacă-l mai căram mult pe Eugen, mi-aș fi putut dezlega șireturile fără să trebuiască să m-aplec.

CORINA: După cum vedeți, masa e aproape aranjată, iar mâncarea o pun imediat pe foc. Iulia, vii și tu să m-ajuți?

IULIA: Sigur.

VIRGIL: Hai că vin și eu. Baremi să mă mai încălzesc.

În timp ce Corina, Iulia și Virgil dispar în bucătărie, revine Magda, având în mână o trusă de prim ajutor.

MAGDA (către Eugen): Cum facem? Nici măcar nu te-ai spălat pe mâini. Ceilalți unde sunt?

CEZAR: S-au dus să facă de mâncare.

EUGEN: Aș prefera să merg până sus să mă schimb înainte de „operație". Cine-mi dă o mână de-ajutor?

CRIN: Dacă ți-ar ajunge doar atât, m-aș oferi voluntar. Dar cum nu cred, o să mă prefac