Unu Plus Sase: The Blue Collection, #4

De MARA POPESCU-VASILCA

În noul său roman, "Unu Plus Sase", Mara Popescu Vasilca ne așează în față două tipologii de personaje, dintru început, din două familii care se deosebesc prin situația socială, mod de viață, concepții și idealuri. Familia lui Ștefan, un absolvent de liceu care încă nu a cunoscut viața în profunzimile ei, și Sanda, o fată crescută cu toate binefacerile unei familii care i-a oferit totul până la vârsta de 20 de ani. Și care-și trăiește viața după propriile principii, fără prea multe probleme de conștiință. Întâlnindu-se întâmplător, fata preia inițiativa și-l invită acasă, șocându-l pe băiatul timid aflat în perioada formării identității și cu bună creștere, care e confruntat pentru prima oară cu o situație de asemenea natură.

          Viața, îndeobște, este alcătuită din dureri și bucurii. Mai întâi, îi pune la încercare pe Ștefan și soția lui, Angela, printr-un diagnostic pus greșit și încurcarea dosarelor medicale, ceea ce-i conștientizează pe cei doi și-i face să-și schimbe viața radical. Ajunși în fața Casei Domnului, ei împărtășesc preotului durerea lor iar acesta le recomandă schimbarea vieții, post, cumpătare și multă rugăciune.

          Ciudat cum, oamenii îl descoperă pe Dumnezeu, mai cu seamă în  ceasuri de cumpănă, tânărul cuplu, dezorientat de verdictul doctorului cu privire la starea de sănătate a Angelei, se trezește în fața unei biserici, intră încrezători și are loc un moment fascinant când Ștefan aude toaca bătând de vecernie. Atunci a simțit că Dumnezeu le răspunde, că fiecare bătaie în lemnul toacei, e un cui bătut în carnea lui Isus Cristos. Și are loc aici o revelație, care le va schimba cursul destinului. Și toate temerile celor doi se risipesc, scăldate în lacrimile izvorâte instantaneu.

          După un timp în care cei doi, schimbați și transfigurați de prezența lui Dumnezeu în viața lor, atunci când se duc din nou la medic, descoperă că totul a fost o mare încercare la care i-a supus Dumnezeu, pentru a-L descoperi și conștientiza prezența Lui în viața lor.

          Vestea că Angela nu este bolnavă și nu a fost vreodată, vine o dată cu altă veste și mai grozavă: în curând vor avea un copil, prilej de mari emoții și fericire pentru cei doi îndrăgostiți.

          Și tocmai când urma să se bucure de noua lor demnitate de părinți, intervine între ei un duh rău și se îndepărtează unul de celălalt, fără să știe anume de ce. Doar din închipuire. Practic, e vorba de noua formă de dorință de libertate, pe care o simte Angela, față de soțul ei.

• Limbă: Română
• Editor: GEORGE VASILCA
• Data lansării: 20 dec. 2023
• ISBN: 9798223322016

MARA POPESCU-VASILCA

Mara Popescu-Vasilca este o scriitoare canadiana de origine romana care publica carti despre femei si pentru femei contemporane. Mara locuieste in Montreal, Quebec, si este casatorita cu George Vasilca. 

Previzualizare carte

UNU PLUS SASE

Roman

Capitolul 1

Oare sunt binevenite momentele

în care căutăm prin mințile noastre,

după noi indicii de viață?

Septembrie s-a instalat elegant în peisajul bucureștean. Este un început de toamnă ca multe altele, sigur că ploile ne vor însoții, vom fi mai melancolici, o să trebuiască să ne luăm umbrela, fularul și trenciul. Vântul este rece, dezgolește nemilos copacii de frunze. Sunt Ștefan, un tânăr care în curând va împlini douăzeci de ani, chiar anul acesta,1991 în septembrie. Acum începe povestea vieții mele.

Eu, sunt pasionat de natură, sunt la un început de drum, la cel al vieții despre care încă nu știu mare lucru. Astăzi voi merge la pescuit singur, chiar în locul în care am început cu Nea Tănase, vecinul de la etajul trei, pe care-l știu de când eram mic. Este un bătrân înțelept, singurul prieten cu care mă aventurasem pe malurile râului.

În această dimineață, soarele, nu și-a mai ridicat capul deasupra orașului, cerul, este acoperit de nori, a ploaie. Frunzele copacilor și-au schimbat culorile, de la verde crud intens din timpul verii, la nuanțele aurii și roșii ale toamnei. În camera mea este liniște. Locuim undeva în centrul capitalei. Astăzi m-am trezit devreme, cu o senzație nouă de necunoscut; este pentru prima oară când voi merge singur la pescuit. Simt  cum îmi bate inima mai repede, a nerăbdare.

Deschisesem ochii înainte să aud vocea mamei. Simt trupul cum îmi dă semne de înviorare,  schițez un zâmbet de mulțumire, de independență, de libertate, și mai ales de încredere în mine.

În pragul ușii, apare ea, mama, cu o ceașcă de cafea cu lapte din care ies aburi și un miros îmbietor. Mă privește cu dragoste și-mi spune în șoaptă.

-Scoală-te dragul mamei,  că s-a făcut de cinci, știi cum e vorba aia, cine doarme mult nu prinde pește. Mă ciufulește bine, mă sărută pe frunte, mă lasă să mă trezesc și pleacă. În drum spre ușă se oprește și-mi mai spune: Dimineaţa cea mai bună de pescuit este când soarele se joacă cu umbrele pe malul gârlei, astăzi se pare că doar ploaia o va face și a închis ușa după ea. Are dreptate, iar a venit toamna, zilele sunt scurte și răcoroase, iar nopțile lungi și reci. Mă ridic din pat și mă uit pe fereastră la cerul plumburiu, pare posomorât. O ușoară melancolie îmi dă târcoale, dar eu mă înarmez cu optimism și răbdare; așa trebuie să fie un pescar adevărat, îmi spun și încep să mă pregătesc.

Am undița într-o mână și găleata în cealaltă. Stropii mici de ploaie mă anunță că astăzi, darul prețios de la Dumnezeu, ploaia, îi va uda grădina, așa cum au spus la televizor că ne va ține companie în primele ore ale dimineții. Mi-am pus mantaua de ploaie, pe care mi-a dat-o împrumut Nea Tănase, este albastră, cizmele de cauciuc sunt verzi ca frunzele de nufăr. Cele două pungi cu mâncare, le am în mâna cu undița. Tot acolo este și sticla cu apă, una mare de doi litri ca să-mi ajungă. Este devreme, înainte ca ploaia să acopere orașul ca să-l trezească cu ropotul ei, străzile încă sunt învăluite într-o liniște adâncă. Mijirea zorilor sub nori  umbresc clădirile dându-le un aer misterios.

Sunt nerăbdător să ajung la locul unde pescuiesc cu Nea Tănase, vecinul nostru de când mă știu.  Pot să spun că este aproape ca bunicul cu care am stat mai puțin, doar în vacanțe. Cu Nea Tănase, aproape zilnic, uneori mă ducea sau mă lua de la grădiniță, de la școală și  după ce am mai crescut nu mai venea, gata. Numai că mă duceam eu la el, asta când era acasă. El lucra în ture.  Începuse ca să mă ia cu el la pescuit. Îmi spusese odată, când eram mai mic: "Ștefane, dacă nu ești devreme pe malul apei, nu prinzi nimic, peștii trag dimineața când sunt flămânzi, vin să-și ia micul dejun, râmele voastre, ale pescarilor." Și râdea văzându-mă nedumerit, nu știam dacă e serios sau nu.

Astăzi nu vine, are programare la medicul de familie. Nu este de loc mulțumit de el, dar nu are ce să facă, altul nu a găsit. Ba mai mult, spusese că este supărat și că a vrut chiar să-l dea în judecată, a povestit și de ce. Îmi amintesc cum a oftat din străfundul sufletului și a început să-mi spună cum că Tanti Geta, cu două săptămâni înainte să moară, a fost trimisă să facă o radiografie la plămâni.

"Am așteptat o săptămână ca să ne cheme pentru rezultat, dar nu ne-a chemat. Numai că ce crezi, într-o zi, după patru săptămâni, a sunat telefonul. Era secretara lui, doamna Elena, care îmi spusese că au primit radiografia și că domnul doctor Marinescu vrea să o vadă pe Geta. Eu eram așa de amărât că i-am spus: Daaaa, să se ducă la cimitir dacă vrea să o vadă, că o găsește acolo. De atunci, se duce la doctor de dorul Lelii.

Acum îmi aranjez locul de pescuit cât mai bine, sigur că o să stau câteva ore.  Este liniște, aud doar apa care lasă un clipocit în trecerea ei printre pietre. Văd ploaia cum se joacă, lăsându-și  picăturile să cadă din înaltul cerului pe luciul apei care le duce, cine știe unde. Și cum mă bucuram gândindu-mă la pescuit, aud pe cineva care se apropia de mine cu pași grăbiți. Mă uit curios să văd cine este atât de devreme. Mă gândesc că poate vine un alt pescar. Dar nu, nu este pescar, este un tânăr care se apropie speriat și grăbit, îmi spune că trebuie să mă întâlnesc cu el în Parcul Cișmigiu, diseară. Rămân uimit. Îmi lasă un celofan cu un praf alb în palmă. Îl ascult fără să-i răspund, m-am blocat.

-Nu uita ce ți-am spus, ai înțeles? În parc, diseară la ora opt, îmi spune, ținând degetul arătător îndreptat spre mine amenințător. Glasul îi este răgușit ca de fumător. Degetul arătător îi este galben, la fel ca și cel mijlociu. Pe celălalt are un inel pătrat cu monogram, două litere în relief, P și M. Ochii îi sunt roșii de nesomn.

-Da, am înțeles, îi răspund nedumerit, uimit și înfricoșat, uitându-mă după el cum se îndepărtează de mine fără să mai privească înapoi. Pare că a scăpat de la ospiciu cu privirea rătăcită, ochii tulburi, buzele uscate ca ale bețivilor sau ca ale celor care și-au pierdut mințile, Doamne ferește. Deodată se uită speriat în urmă, ca și cum cineva ar fi venit din urma lui, îi teamă că o să-l ajungă, se grăbește, apoi începe s-alerge spre scările care duc sus la șosea. Am început să tremur de frică. Acest individ reușise să mă sperie, nu mai văzusem oameni atât de ciudați ca el.

Îmi așez undița pe suport în timp ce mă întreb dacă să-i spun mamei. Dar nu reușesc să-mi răspund deoarece aud alți pași grăbiți care se apropiau de locul în care mă aflu. Sunt al unui bărbat între două vârste, este înalt,  îmbrăcat elegant. Deodată se oprește. Se uită spre scări dezamăgit. Am înțeles, îl căuta pe tânărul care trecuse mai înainte pe aici.

Mă ridic în picioare pregătit să o iau la fugă în cazul în care omul din fața mea ar fi vrut să-mi propună să mă întâlnesc cu el tot în parc. Se oprește la doi metri de mine, gâfâie, scoate batista și se șterge pe mâini, trage  aer în piept, se uită curios la fața mea. Eu, nu mai înțeleg nimic, cine sunt oamenii ăștia și nici ce vor de la mine. Fără nici un fel de introducere se apropie de mine și mă întreabă:

-De unde îl cunoști?

-Pe cine domnule? am răspuns.

-Pe Marius, cum pe cine?

-Nu l-am mai văzut niciodată.

-Ești sigur măi băiete?

Își pune mâna pe umărul meu încercând să mă liniștească, a înțeles că sunt speriat. Apoi a făcut un pas în urmă și a început să-și caute pachetul cu țigări, a scos una, a așezat-o nerăbdător între buze. Acum caută bricheta în buzunarul de la pardesiu, aud un clic și văd flacăra delicată care o aprinde. Trage nerăbdător din țigara care a lăsat un fum gros, străveziu și care acum este între noi, ca o barieră între două generații sau clase sociale. Mă privește insistent și îmi explică cine este.

-Sunt tatăl lui Marius, vitreg, Tomescu, George Tomescu. Am venit de la Madrid pentru că actuala mea soție, mama lui Marius, Olga, m-a implorat să o fac.

Îl ascult cu atenție; este un străin care mi se destăinuie mie, un necunoscut. Trage din nou din țigară, apoi continuă:

-Tatăl lui natural, Pascu, l-a scăpat din mână, înțelegi ce vreau să spun? Nu a avut timp să se ocupe de el, și ca urmare, îi dădea bani ca să mănânce în oraș, să-și plătească școala din clasa opta, să se descurce singur. După ore, stătea prin parcuri cu câțiva prieteni, până când, un alt coleg mai mare, care vindea droguri, s-a apropiat de ei și i-a transformat în clienți. Așa au început să consume regulat otrava secolului.

- Da tu de unde-l cunoști? mă întreabă din nou, a uitat că mă mai întrebase odată.

-Nu, nu, eu nu l-am mai văzut pe-aici, domnule, nu-l cunosc.

Îmi era teamă să-i spun că Marius îmi lăsase ceva dar, prind curaj, și desfac palma.

-Aha, deci și tu te droghezi. Pare că e turbat, s-a schimbat la față.

-Nu, domnule, eu nu mă droghez nene.

-Atunci de ce ai cumpărat porcăria asta de la el, cât ai dat pe ea?

-Nu am cumpărat-o, mi-a dat-o gratis, nu mi-a cerut bani.

-Să-mi spui unde trebuie să te întâlnești cu el și la ce oră, ai înțeles? Încep să tremur, omul de lângă mine pare că și-a pierdut mințile, mă amenință, vrea să știe amănunte. Îi răspund cu o teamă vizibilă.

-În Cișmigiu domnule, diseară la opt, v-am mai spus de câteva ori. Mă trag înapoi și mă uit la el cum desface  plasticul transparent, umezește degetul și-l bagă înăuntru, apoi îl duce la gură, se strâmbă îngrozit. Se întoarce cu spatele la mine și scuipă.

-E cocaină măi băiete, ai auzit? E cocaină mă. Tu ai gustat-o?

-Nu, domnule, eu nu știu ce-s drogurile, nu le-am folosit niciodată, vă rog ca să mă credeți.

Și a plecat grăbit să-l caute pe Marius lăsându-mă pe malul apei înspăimântat și nedumerit, ce naiba căutau oamenii ăștia așa de dimineată tocmai aici, unde eu, credeam că este un loc ferit și liniștit? Abia am ajuns la scaunul de pescar cu trei picioare. Mă las pe el moale și înfricoșat. Simt cum îmi arde fața. Privesc cum se scurge apa liniștită. Primul meu gând a fost să mă spăl pe mâna în care ținusem afurisita aia de pungă cu droguri, dar trebuia să-mi revin mai întâi. Trag aer în piept, respir adânc. Apoi cobor scările pe marginea râului, desfac palma, am ușoare urme din porcăria albă, o apropii de nas, nu miroase, mă uit împrejur, mă gândesc să pun și eu limba pe ea ca să văd cum e, dar, în același moment piciorul îmi alunecă de pe piatra ieșită din râu, pe care îl țineam, o piatră acoperită de o mâzgă lucioasă verde închis. Ca să reușesc să nu cad în apă, m-am sprijinit de marginea malului, peste mâna cu ușoare urme de droguri, este o pojghiță de pământ umed ca un strat de protecție. Am înțeles, Dumnezeu iar m-a ferit de ceva rău, înseamnă că și asta este tot o lecție de la El, de acolo de Sus.

Nu am să uit ziua asta în care, am avut primul contact cu viața unor persoane care trăiesc altfel decât noi. Și totul, într-o zi ploioasă de toamnă, capricioasă, care se va încălzi pe măsură ce se apropie ora prânzului, și pot să mă bucur că sunt în sfârșit singur, cu gândurile mele. Un vânt ca o mângâiere a alungat norii de ploaie, luând la schimb drept răsplată frunzele copacilor, fără să poată să se împotrivească. Se lasă duse de el de când lumea, lăsând copacii goi, pregătind ca un artist decorul pentru anotimpul următor, pentru iarnă. Îmi spusese mama odată, cum că, toamna este ca o primăvară târzie, colorează natura, ne lasă să ne bucurăm de roadele pământului, își aruncă culorile ruginii ca să ne încânte privirea și apoi o lasă pe doamna iarnă să se desfășoare în toată splendoarea ei.

Este aproape ora prânzului, stau nemișcat aștept să tragă peștele la râmă. Îmi imaginez cum o să-l gătească mama, prăjit sau la cuptor. Ar merge cu usturoi, nu știu dacă mai avem și cu mămăligă, am să trec prin piață să cumpăr de la Marcela. Lucrează la un magazin de legume și fructe cu soțul ei. Ea este o femeie harnică, tânără, măritată cu Ion. El este ca un atlet, cu un corp proporționat, frumos, chiar prea frumos ca să fie soțul Marcelei și mai ales vânzător. Locuim în același cartier, Cotroceni. Eu îi ajut de când mă știu. Când trec prin fața aprozarului, mă strigă și mă salută, mă simt bine băgat în seamă. Lumea se uită la mine să vadă cine sunt.   Eu încă nu lucrez, adică nu am un post fix, și nici nu mă mir, sunt prea tânăr ca să-mi rup oasele, mai am până la pensie și atunci nu o să mai duc lipsă de nimic. Stau acasă, vine poștașul, așa cum vine și la Nea Tănase, el are pensie mare, a lucrat la CFR de când era tânăr, avea doar șaptesprezece ani. Mai întâi a fost angajat la atelierul de întreținere. Ziua lucra și seara se ducea la cursurile de mecanici de locomotivă. Când a terminat școala, a fost numit ajutor de mecanic, lucra cu Nea Petrică Radu, care mai avea puțin și ieșea la pensie. După ce s-a pensionat, Nea Radu,  Nea Tănase a fost numit pe post de mecanic. Avea numai douăzeci și șase de ani. Îmi povestea ce simțea când alerga cu locomotiva prin toată țara, ce mândru mai era. Avea și un ucenic, Vasile, un fiu de țăran, bine crescut, învățat cu munca, dădea la lopată, pe atunci locomotiva mergea cu cărbuni, după aia au ieșit astea electrice. Era negru de la praful cărbunilor dar era frumos tare și avea și un corp de atlet. Îmi povestea cu drag despre el, spunea că era ascultător și muncitor, învăța repede, și că era cinstit și nu mințea domnule, îmi spusese Nea Tănase cu un glas aproape mirat.

Nu mințea Vasile măi Ștefane, lumea era plină de mincinoși, dar el nu, nu voia să mintă, spunea că minciuna are picioare scurte. După cinci ani a ieșit și el mecanic și l-au dat pe altă locomotivă, după aia au apărut locomotivele electrice. Mi-a povestit cum a fost când, s-a urcat pe prima locomotivă electrică, ce mândru era,  mai spusese că el, a fost mecanicul care a făcut inaugurarea liniei, Brașov-Ploiești. Doamne ce frumos povestește.

El m-a învățat să pescuiesc.  Îmi spunea că pescuitul este cel mai vechi și mai distractiv sport. Avea dreptate, este o mare bucurie pentru un pescar atunci când vede pluta cum pleacă sau saltă, începe apa să se miște, știe că peștele este acolo, în cârlig și-l cheamă ca să-l scoată afară.

Aici sunt relaxat și liniștit, ba mai mult sunt chiar fericit. Fac ce vreau de unul singur, liber, uneori mă gândesc la părinți, aici este locul cel mai potrivit ca să-mi las mintea să se ducă unde vrea ea. De exemplu, mă întrebam cum au făcut părinții mei că nu au achiziționat lucruri inutile în casă? Am înțeles abia acum când am crescut mai mare, pentru că se făcea consiliu de familie, se analiza necesitatea, apoi în funcție de buget se alegea produsul necesar. Așa au făcut de când eram mic, uneori adormeam ascultând discuțiile lor, dar tata spunea:

-Lasă-l dragă Valentina, să știe care este potența financiară...

Mama mea zâmbește mereu, este așa de simplă și de frumoasă, nu se machiase niciodată. Pielea îi este fină, întinsă și netedă, îi acoperă pomeții ca două jumătăți de măr abia pârguit. Gura este ca și ușa sufletului, cu buzele roz. Când vorbește sunt impresionat de forma frumoasă pe care o au, înțeleg ce spune, sunt expresive și mobile.

Acasă la noi se citește mult, luăm cărți de la bibliotecă. Parcă îi văd ochii albaștri ai mamei când îl privesc pe tata cum se luminează. El, îi ia mâna, îi lasă un sărut pe degetele prinse cu delicatețe privind-o drept în ochi. Sunt atât de frumoși oamenii ăștia, părinții mei. Pe tata îl cheamă Valentin Vasluianu. Mă întreb de ce Vasluianu, că el este din Popești-Leordeni, putea să-l cheme Popescu nu Vasluianu.

Lucrează la primăria capitalei, este topograf. De mic l-am văzut cu aparatele după el și l-am întrebat ce face cu ele și ce meserie este asta. Parcă-l aud:

Un topograf este un specialist. Topografia, este o ramură a geodeziei care se ocupă  de tehnica măsurătorilor unei porțiuni a scoarței pământului,... dar eu adormeam, mă lua în brațe și mă ducea în pat. Ăsta e defectul lui, explică cu lux de amănunte. Este manierat, și pentru că citește foarte mult știe să poarte o discuție așa de frumos încât uimește interlocutorii. Pe mama nu se mai satură să o privească, îi vorbește foarte frumos, pare că este un personaj dintr-un film și că are  cuvintele scrise. Dragostea pentru ea este infinită, o iubește așa cum au fost iubite femeile din cărțile pe care le citise. Am impresia că experimentează pe ea scenele, cu care au fost curtate multe dintre personajele feminine, din romanele de dragoste citite de el.

Dar și pe mine mă iubește. Stăm de vorbă, mă sfătuiește, mă întreabă ce gândesc, dacă am clar în minte cum vreau să fie viața mea. Numai că eu nu știu cum să-mi fac planuri de viitor. Sunt tânăr, nu am servici și habar nu am ce pot să fac, ceva care să-mi dea posibilitatea să mă realizez. Până acum, am avut un singur exemplu, cel al familiei în care am crescut. Ce știu, este faptul că cei care au reușit în viață au școli, au meserii, au facultăți. Eu încă nu am nici o formare profesională. Tata îmi tot povestea despre ce face în speranța că o să vreau și eu să-l urmez, dar pe mine nu mă interesa terenul, eu aș fi vrut să construiesc, pe mine culoarea, forma și confortul mă atrag.

Mi-am propus să aștept să se întâmple ceva. Pate că se va ocupa destinul de mine dacă tot se spune că avem unul. Am terminat liceul, e drept că nu am fost un elev bun, bun la toate materiile, numai la matematică, geometrie descriptivă și la desen tehnic. Însă,  eram disciplinat și săritor. Mereu îmbrăcat curat, ordonat, cu pantofii lustruiți, cărțile curate, pentru că nu le prea răsfoiam. Credeam că sunt suficiente informațiile din clasă, așa că ce să mai învăț și acasă. Cât de inteligent sunt încă nu știu, o să văd pe parcursul vieții. Ce am remarcat despre mine, este că am intuiție, sunt un bun observator, țin minte lucruri importante. Dacă văd o persoană care-mi atrage atenția prin ținută, mișcare, sau felul în care discută, îmi propun să fiu la fel, dar renunț repede, nu prea sunt hotărât, prefer să fiu așa cum îmi dictează momentul, mintea și dorința mea.

Câteodată, cred că aș vrea să fiu și eu arhitect, așa ca vecinul nostru de la etajul doi. Domnul arhitect Tudoran Virgil, ce om domnule, ce om. Are personalitate, este serios și punctual, iese mereu la aceiași oră să meargă la servici. Este îmbrăcat mereu la costum și cravată. Ras proaspăt și miroase așa de frumos. Și soția lui e tot arhitect dar ea e mai șleampătă, sau cum să spun, mai modernă. Este pasionată de artă, am auzit că pictează și că are o expoziție cu lucrările ei chiar la Palatul Poporului. Ea mai iese și în blugi când este singură. Dacă ies împreună este îmbrăcată la patru ace.  Nu se știe nimic despre ei. Nu au prieteni în bloc. O dată, am auzit două vecine de deasupra lor, care se întrebau, de ce nu-și cumpără o casă, că au bani, că nu au copii. Dar nu am mai stat să ascult, îmi era rușine și nici nu am spus nimănui, știu că nu-i frumos să duc vorba.

Așa că o să mă gândesc mai serios la mine, poate că voi reuși până la urmă, să fiu și eu arhitect, cine știe. Dacă este un vis, se va realiza, deși aceasta este o direcție spre o profesie care ar fi pe placul meu, foarte proaspătă și secretă, încă nu știe nimeni, uneori mă văd  în capul unei mese și colaboratori care lucrează pentru mine. Ehei, vise taică, viseee...

Recunosc că am simțul imitației dezvoltat, știu că trebuie să-mi formez propriul stil, unul care să mă reprezinte. Dar cum?  Încă nu mă cunosc prea bine, o să mai lucrez la imaginea mea, să fie unică, să-mi facă cinste, aș vrea ca să fiu o persoană onorabilă și respectată. Simt cum mă moleșesc, de multe ori mă fură somnul...

***

Și tot cu gândurile împrăștiate în toate părțile, amorțit, simt cum se mișcă undița, tresar, ațipisem, am avut un vis ciudat. O fi din cauza soarelui care ieșise de puțin timp și mă încălzise sub pelerină. Hooop, a tras peștele, gata, ești al meu. Îl iau repede ca să nu scape, măi să fie, da  ce baban ești, râd de mine, vorbesc cu el în timp ce se zbate în mâinile mele necruțătoare. Reușesc să-i dau drumul în găleata cu apă. Caut cutia cu râme bucuros de isprava mea și mai agăț una în cârligul încovoiat fără să mă uit cum se zbate, îmi este milă de ea, da ce să fac, așa este regula, așa se prinde pește. Simt cum privirea mi se încețoșează, aud o voce care-mi spune:

Băiete, să ai grijă, o să ai patru necazuri mari în viață, dar, ești sub ocrotirea unui înger care te va ajuta în momentele cele mai grele. Să nu uiți asta și să nu-ți pierzi încrederea în tine și în Dumnezeu.

Rămân cu privirea ațintită la râma din cârlig care încă se mișcă, o fi vorbit ea? Apoi, gata, s-a făcut liniște. Cred că sunt obosit și flămând. Ridic brațul, mă străduiesc să arunc cât mai departe cârligul cu biata râmă și care crezusem că a vorbit cu mine. Zâmbesc nedumerit. Poate că o doare, mă gândesc. M-am înțepat și eu o dată și nu a fost bine deloc.

Dau să mă așez, simt că cineva mă trage de pelerină. Dau gluga pe spate ca să văd cine e, oricum nu mai plouă. Pe partea stângă, este o mânuță de copil. Fixez undița pe suport și mă întorc să văd dacă nu cumva mi se pare. Rămân uimit, este o fetiță, murdară și rău îmbrăcată cu ochii duși în fundul capului și cu perișorul răvășit și murdar.

-Nene, ai ceva de mâncare?

Nu-i răspund, întind mâna spre punga în care au mai rămas două felii de pâine cu parizer și o sticlă cu apă, o altă bucată de pâine și niște brânză. Îi dau doar feliile de pâinea cu parizer și sticla cu apă. S-a îndreptat spre parapet, a fluierat de două ori și deodată au apărut trei băieței, mai mici decât ea. Nu-mi vine să cred. S-au așezat rezemați de zid cu toții, fetița, a scos pachetul, a început să rupă bucățele mici din pâine și din parizer, în timp ce le spune că eu sunt binefăcătorul lor, arătând cu mâna spre mine. Rămân uimit. Erau ascultători, se uitau la fetiță și deschideau gurile pe rând, se vedea că nu au mâncat de mult. Mă apropii de ei, o privesc cum îi hrănește. Ea, nu mănâncă, din ochi i se scurg lacrimi care-i lasă urme pe fața nespălată și tristă. Nu îndrăznesc să spun nimic, simt cum sufletul meu se topește, se dizolvă, se înmoaie, pare că sunt și eu ca ei, e drept că îmi este foame și că nu mai am decât jumate de pâine cu o bucățică de brânză. Nu stau pe gânduri, aduc punga lăsată pe malul apei.

Undița se mișcă din nou, am prins alt pește, este incredibil, așa de repede? Imediat mă gândesc la Dumnezeu, că numai El face minuni cu mine, a văzut că sunt bun la suflet. Îi dau drumu în găleată, e mai mare decât primul. Pun o altă râmă și plec spre ei cu punga. Mă așez și eu la rând, rezemat de zid. Scoate pachetul, face aceleași mișcări, ia pâinea și o rupe în cinci, ia câte o bucățică de brânză și îi hrănește. Începe de la cel mai mic, apoi ajunge la mine. Stă cu mânuța slabă, neagră și murdară întinsă spre mine. În mâna ei bucata de pâine pare un dar de la Dumnezeu, m-a impresionat gestul ei, am luat-o și am început să mestec, o privesc cum mișcă maxilarul încet, pe față i se citește tristețea.

Hainele de pe ei sunt niște zdrențe. Mă uit cu milă, simt cum îmi curg lacrimile fierbinți pe obraji. Mâncam pâine cu lacrimi de mila lor. Cel mijlociu se ridică și se duce lângă undiță.

-Nene, nene, vină repidi că să nișcă bățu.

Ridic privirea spre cer și-mi fac o cruce mare ca în fața unei minuni.

-Doamne, numai Tu poți să faci asta, nici nu știu cum să-ți mulțumesc Doamne. Mă tot uit uimit, vin aici de când eram copil cu Nea Miron. Nu-mi amintesc ca el să fi prins atâția pești vreodată, eu nici atât. Și acum, așa de-o dată vin peștii unul după altul. Sunt sigur că aici, El vrea să-mi spună ceva.

Agăț altă râmă în cârlig. Lângă mine sunt toți patru, stau