Blestem de mama: The Blue Collection, #3

De MARA POPESCU-VASILCA

Colecția romanelor scriitoarei Mara Popescu-Vasilca ne oferă și de data aceasta o mostră de epic realizat exemplar. Începută la persoana a I-a singular, cartea suscită încă de la primele pagini interes pentru lectură despre mântuirea prin dragoste.

       La granița dintre viață și moarte, personajul principal, un bărbat trecut prin multe, cutreieră acea parte a orașului care îi provoacă cel mai mult teamă. E hotărât să termine cu viața și tocmai aici, pe podul pe care tălpile lui pășesc cu înfrigurare. O cohortă de năluci îl însoțesc în plimbarea nocturnă și-l îndeamnă, fie să se arunce de pe pod, fie să-și revină și să se trezească din starea aceea deplorabilă. Tot trecutul îi pătrunde cu zgomot în ochi și-n auz și parcă e căzut într-o capcană din care se zbate zadarnic să iasă. Atmosfera este redată cu mult talent narativ. Până și fundalul muzical este în ton cu starea de confuzie și neliniște a personajului.

      O fină investigație psihologică asupra lui, atestă talentul de necontestat al autoarei:"Mă reazem de parapet, îmi iau capul în mâini acoperindu-mi urechile, simt că-nebunesc la gândul că o să mor și eu disperat și singur ca el, dar vorbele îmi ajung printre degete. Ani de zile am fredonat la infinit această blestemată arie, pusă pe note, un urlet de ființă omenească de nestăvilit, "E muoio disperato!" Pendularea aceasta între teamă și disperare, este constanta bărbatului, ajuns pe pod în plină noapte pustie: "Aria asta, stafia, mașina, podul macabru și eu..."

      Se zice că în preajma morții, omul iubește viața cu putere, așa cum poate, nu a făcut-o până atunci. Dar, se pare că destinul a pus stăpânire pe viața personajului. Un joc de umbre și năluci sporește starea de angoasă. Pe deasupra și un sinucigaș, într-un gest de disperare, se aruncă de pe parapetul de cărămidă, luându-și adio de la viață, după ce așteptase un semn de la o persoană iubită, care să-l împiedice. Într-un fel, anticipează ceea ce avea să urmeze. O demonstrație pe viu despre distanța infimă dintre viață și moarte. Trecerea dincolo e și un act de curaj și unul de lașitate maximă. Depinde care dintre ele câștigă. Victimă și călău în aceeași măsură.

       Real și supranatural se amestecă în viziunile bărbatului care, din pricina condiției lui precare, din cauza foamei, frigului, emoției, sinucigașului care-și curmase viața de pe pod, imaginile devin hiperbolice:"Oricum mă simt urmărit de multe gânduri negre cu care trebuie să mă lupt. Stafia, sigur era parte din mine. Stătea acolo ca să mă ajute, să mă eliberez de trecut, prea știa multe. Acest trecut care-mi dă o mare încărcătură negativ emoțională". Cu toate aceste gânduri, omul depășește momentul, depășește criza suicidală și se smulge brusc din locul care îl ținea cu ghearele. E ca o eliberare, ca o evadare din moarte și o reîntoarcere la viață. Și cu cât a fost tentația mai mare, cu atât acum se prinde de balustradă mai vârtos, ca într-o disperare și o primejdie grozavă.

• Limbă: Română
• Editor: GEORGE VASILCA
• Data lansării: 20 dec. 2023
• ISBN: 9798223710110

MARA POPESCU-VASILCA

Mara Popescu-Vasilca este o scriitoare canadiana de origine romana care publica carti despre femei si pentru femei contemporane. Mara locuieste in Montreal, Quebec, si este casatorita cu George Vasilca. 

Previzualizare carte

Capitolul 1

Cu gulerul pardesiului ridicat și pălăria trasă pe-o parte, trec de Dorobanți și mă îndrept direct spre cartierul capitalelor lumii. Îmi amitește de Cotroceni cu vile somptuoase, atmosferă elegantă, circulație intensă chiar și pe străzile lăturalnice. Mă uit atent de câte ori trec strada în ambele părţi ca să nu devin o poză pe asfalt.

Mă simt ca un turist, din Washington direct la Roma, din Tirana în Spania. Sunt obosit după turul de forță, iau autobuzul și cobor în Piața Victoriei. Și aici este multă lume, pare un furnicar. Mă opresc să-i privesc. Unii sunt veseli, alții preocupaţi, chiar și cei ce au pungi elegante pe care se văd numele magazinelor de unde au făcut cumpărăturile. Mă trag deoparte și citesc ce scrie pe câteva. Moschino, Victoria 46, Canalli. Nume noi, acum câțiva ani nu erau. Oamenii, eleganți, siguri, unii, binedispuși alţii îngijorați.

A trecut mult timp de când eram printre ei. Observ cum cei din jur mă privesc discret, dar curioşi. Nu înțeleg de unde am apărut, sunt într-o ținută elegantă, boțită și demodată. Persoanele care au înțeles, îmi zâmbesc discret și trec nepăsători mai departe. Îmi văd și eu de drum printre cei mulţi, oamenii străzii, mă simt încurcat, mă mai lovesc uşor de câte unul, dar mă scuz și plec mai departe. Cineva trecuse pe lângă mine lăsând în urmă o miasmă pe care-o știu. Mă opresc. Închid ochii. Caut să-mi amintesc marca. Gata, mi-am amintit, Regine`s, un parfum Floral, cu notă de vanilie și mosc, trandafiri și violete. Deschid ochii, caut cu privirea persoana care abia trecuse atât de aproape. Văd din spate doamna îmbrăcată într-un pardesiu verde brotac. Este asemănător cu cel cumpărat de mine din Paris. Mă îndrept grăbit și nerăbdător să o revăd. Parfumul îmi confirmă prezența ei. O ajung, sunt aproape, este de braț cu un bărbat, discută și râd încet, discret. Trec pe partea dreaptă, fac câțiva pași, mă postez în fața lor, trebuie s-o văd îmi spun în timp ce inima bătea de parcă voia să iasă din piept. S-au oprit privindu-mă curioși. Parfumul a contribuit la partea emotivă, m-a aruncat înapoi cu mulți ani. Dorința de a o revedea este mult mai puternică decât promisiunea pe care o făcusem cu mulţi ani în urmă. Mă privesc uimiţi, privirea mea dezamăgită, hainele demodate, nu le spun nimic. Simt cum mă liniștesc, nu este ea. Respir ușurat.

Cu un zâmbet discret, m-au ocolit, au înțeles că sunt confuz. Doamna cu părul blond-roșcat, elegantă și distinsă avea aceeași siluetă cu cea rămasă în mintea mea. Era îmbrăcată la fel. Folosea același parfum, tot ca ea, femeia care mă urmărește după atâta vreme. Mă dau și eu într-o parte, le fac loc să treacă, în timp ce mă înclin într-un salut educat, exagerat și demodat. Au fost surprinși. Și ca să nu fiu catalogat ca un golan, ridic pălăria.

-Doamnă, domnule, vă rog să mă scuzați.

M-au privit nedumeriți și au trecut mai departe...

Conclud, și de data asta destinul intervine în viața mea. Mă las ușorîncurcat de trecut. Nu sunt o persoană hotărâtă. Am probleme, nu sunt decis, ferm. Dus de gânduri, nu știu ce să fac în acest precis moment. Mă întorc în trecut, ce mai caut acolo? De ce a ramas doar ea în mintea mea obosită? Mă dezamăgise, a folosit un truc neelegant. S-a descotorosit de mine mi-a luat tot. Acum ce mai vrea, de ce mă chinuie? De ce, de ce, de ce, întrebări care încep cu același, de ce?

***

Soarele coboară spre asfințit. Câteva raze portocalii-roșiatice se pierdodată cu lăsarea nopții. Nu mă mai grăbesc, acum am timp. Este singurul lucru care nu-mi lipsește. Gândul de a o lua de la capăt mă înspăimântă. Îmi este frică de un nou început. Credeam că am putere să mă lupt cu viața indiferent de care parte mă aflu, îmi este greu, mă tem să o iau de la capăt, simt că m-au lăsat puterile.

Nu mai sunt ca atunci când eram adolescent, visam, visam departe de casă, la capitală. Credeam că este un loc în care este suficient să ajungi. Nu știam ce înseamnă să trăiești acolo. Credeam că visele pot devein realitate. Aveam mare încredere în mine. Și așa, ca într-o poveste, am ajuns în marea metropolă. Viața mea a început să prindă formă, să învăț, să trăiesc și să fiu ajutat de oameni necunoscuți. Să studiez, să visez la dragoste. Destinul se juca din nou cu mine, un biet copil crescut la țară. Îmi scosese în cale dragostea îmbrăcată în hainele urâtului, ca să mă încurce.

Poate că nici nu știam precis care sunt formele cu adevărat frumoase,

dacă sunt cele pe care le vedem cu ochii sau cele pe care le percepem cu sufletul?

Îmi amintesc, era elegantă, grațioasă și înfiorător de umană în urâțenia cu care soarta o pecetluise la naștere. Așa era cea care, credeam că mi-a dat dragostea.

Am reușit, este adevărat, cu ajutorul ei, dar nu am ținut cont de nimic.

Sau mai precis, nu am fost cinstit. Dorința mea era să ajung acolo unde erau visele și ambițiile mele. Erau plasate sus, chiar prea sus pentru unul ca mine. Nu știam că trebuie să urc scara descurajantă a vieții. Una care avea treptele în spirală, aștepta să mă aventurez într-o călătorie obositoare, devastantă, cu orice chip.

Așa am pierdut timp, curaj și oameni. Am urcat câteva, poate destule

pentru cineva care s-ar fi mulțumit. Dar eu, urcam, urcam îmbrăcat într-o haină nouă, cu marca, ambiții. Scările deveneau din ce în ce mai greu de ajuns, cu spații inexplicabile între ele, altele se mișcau, până când am căzut în gol, de acolo de sus. Abia acum, conștiința, mi-a pus în față, cruda întrebare: Merită să mai trăiești, ai curaj să te confrunți cu moartea?

***

Simt hainele prea largi față de cum erau atunci. Până și pantofii sunt prea mari. Am slăbit în locul în care am fost lăsat să lâncezesc, să meditez, să văd că nu sunt singurul care a luat palme de la viață. Ca să nu-mi pierd mințile, am asociat locul cu o chilie dintr-o mânăstire cu ziduri înalte, de unde nu pot ieși decât rugăciunile celor credincioși, închiși de bună voie, pentru că ei, îl iubeau pe Dumnezeu.

Acolo unde am fost eu, erau gratii și câteva rugăciuni care nu ajungeau la EL.

Începusem să mă rog, simțeam că trebuie să-mi cer iertare, eu, care am fost pedepsit afară, pedepsit și înăuntru. Eram păzit la un loc cu alți oameni care au greșit. Eu care fusesem izgonit, ca Adam din Rai. Dar nu de Atotputernicul Dumnezeu, nu, ci de Eva.

Credeam că rezultatele sunt fructele muncii mele. Abia acum am înțeles că de fapt nu era așa.

A fost o forță necunoscută mie, una care m-a împins în sus, ca apoi să

mă lase să cad. O mână necurată. Acum dacă stau să mă gândesc bine,

nimeni nu ar fi reușit într-un timp atât de scurt, să se realizeze. Aveam

momente în care eram sigur că sunt un fenomen, că nimeni nu mai este ca mine. Mă felicitam și mă umflam ca un balon. Părea că plutesc, credeam că sunt fericit. Parcă-i văd pe cei cu care încheiam contracte cum semnau, semnau minunându-se de parcă cineva îi îndemna să o facă. Privirile lor erau ațintite asupra mea, uimiţi cum de am reușit să-i conving. Nici nu mai știu de ce avem nevoie de toți. Pe mine m-a ajutat cu siguranţă o mână nevăzută, ceva care mă urmărea și care mă uimea cât de uşor îmi este ca să obțin totul. Și eu ca prostul credeam că e de sus, de la EL...

––––––––

Sunt în căutarea unui loc unde să pot să hotărăsc ce să fac cu trupul.

Nici nu știu dacă o să primesc unul nou după moarte, și nici nu cred că știe cineva.

După câteva ore de mers pe jos, ajung la un capăt de capitală, într-un loc pe care nu-l cunosc. Casele modeste sunt înșirate pe străzi înguste. M-am oprit pe marginea drumului în tăcerea nopții și a minții. Simt cum amintirile mă ajung din urmă. Readuc fragmente clare care mă chinuiesc și aici, unde liniștea ar trebui să nu aibă sfârșit. Și așa cu gândurile mele mă afund pe străzi lăturalnice, și bine am făcut, ajung pe Aviator Sănătescu unde dau de o casă cu fabula vulpea și corbul. Corbul aduce mai mult cu un vultur și vulpea cu o mâță. Am plecat mai departe fără să aibă un efect asupra umorului meu, mort odată cu mine.

Mașinile vin din față, mă orbesc cu farurile. Pe partea opusă este o lizieră, mă grăbesc să ajung acolo, să mă întind undeva, să mă liniștesc.

Îmi scot pălăria ponosită și-mi trec degetele prin părul încâlcit și nespălat. Îmi revin în minte vorbele mamei. Freacă-te bine, drac împielițat că o să te umpli de păduchi n-ai mai ajunge să nu mai ajungi, că nu mă asculți, faci numai ce vrei tu, ca tat-tu, crăpa-i-ar fierea.

Simt covorul de frunze sub picioare, este moale, pare că mă scufund, că mă pierd, îmi este teamă, căut un loc unde să-mi dau sfârșitul, poate că este aici. Printre copacii aproape dezgoliți, văd o lumină, ca o speranță. O speranță la ce, nu știu dacă să mă grăbesc să ajung acolo.

Am senzația ciudată că nu mai sunt singur, simt cum cineva mă impinge de la spate spre acolo, mă grăbește. Privesc în jurul meu îngrozit. Nu văd pe nimeni. Încep să tremur. Picioarele mi se înmoaie, puterile mă lasă. O fi din cauza frigului și a foamei, îmi spun, ca să mă liniștesc.

Și așa grăbit de ceva, sau de cineva, ajung la locul luminat. Este un pod vechi, străjuit de două parapete din cărămidă. Mă opresc, privesc cu atenție ca și cum ar fi ultimul loc pe care îl mai văd, cu o senzație de final, unul trist. Pun totul pe seama destinului, ca un laș, lipsit de curajul de a vedea realitatea, de a mă judeca. Cred că destinul a vrut să ajung aici. Dacă îmi cere să mor, tot destinul? Iar dau vina pe el deși căutam un ultim loc unde să fie sfârșitul. Pare că îngerul cel bun, îmi șoptește, sau, poate un nou început. Poate vei fi bucuros în altă viață, îmi spune îngerul cel rău.

Sunt aproape de marginea parapetului. Se aude apa curgând zgomotos. Mă întorc, privesc în jurul meu. Sunt eu și frunzele moarte de pe pod. Așteaptă ca vântul, să le ducă pe coclauri.

Mă sprijin de parapet, mă uit în jos să văd dacă apa este destul de

adâncă. Dacă ar putea să mă ducă departe, sau am să mă aleg doar cu

niște oase rupte.

Nu. Nu am curaj, de asta sunt sigur, îmi spun ca să termin cu gândurile negre. Îmi este greu să mă judec, să-mi semnez condamnarea la moarte, chiar eu, aici, singur. Este frig trenur. Ce știu sigur, este că sunt flămând.

Lumina becurilor murdare face ca acest decor să fie, sinistru. Și cum este de ajuns că îmi este teamă, din senin, aud bătaia unor aripi, ceva care vine dinspre liziera prin care trecusem. Ca o rafală de vânt, ca un zbor de pasăre nevăzută, trecuse pe lângă mine. Simt cum îmi îngheață sângele în vine.

Speriat, fac câțiva pași spre mijlocul podului, ceva ca o umbră fără formă se târâie, se apropie, sar într-o parte, mă uit să văd a cui este. Nu văd pe nimeni. Simt cum crește frica din mine, îmi este teamă de moarte, de necunoscut. Nu am timp să mă dezmeticesc că cineva, sau ceva, saltă pe parapet. Este o nălucă aș zice. Cred că am început să am vedenii din cauza fricii. Tremur și transpir în același timp, nu sunt sigur că văd bine.

Este o umbră care prinde forme umane, într-o schimbare continuă, învăluită într-o pânză cețoasă. Pare silueta unei femei, se vede doar până la genunchi. În jos este un tablou înfricoșător, niște trupuri slabe care o susțin, au dus-o până acolo. Cine sunt oare, ce au cu mine?

Îmi strâng braţele pe lângă corp, tremur cu ochii la adunătura de spirite care au ajutat-o. Pare o femeie, se mișcă în fața ochilor mei nedumeriți.

Gura s-a încleștat. În urechi simt o lovitură a două talere din alamă. Mă uit printre gene, văd figuri și umbre în mișcare. Inima îmi bate ca un cronometru, sacadat și precis, cred că sunt ultimile bătăi.

-Ce cauți aici? o aud întrebându-mă.

-Ce naiba cauți în locul ăsta blestemat?

Vocea pare că vine de undeva de departe. Este evident că se grăbește,

că are o misiune și că nu are timp de pierdut cu mine. Am înțeles, este

nerăbdătoare, vrea răspunsul. Sunt îngrozit. Îmi vine să o iau la fugă dar nu pot. Îmi adun puterile și-i răspund:

- Nu este ăsta locul în care sunt prezente viața și moartea?

Îmi strâng haina veche cu brațele încrucișate la piept sperând că mă lasă în pace. Îmi este teamă de ea.

-De ce ai venit aici, vrei să mori?

-Abia am ajuns, îi răspund înspăimântat. Mă grăbește arătarea.

-Aruncă-te! ce mai stai pe gânduri, hai?

- Aștept un semn. Cer timp, timpului. Îmi este frică de moarte.

-Aici aștepți tu un semn?

-Da, aici, unul din univers, de ce nu se poate?

-Dacă aștepți unul de sus, să știi că universul este prea vast

pentru a te cunoaşte și mai ales ca să-i pese de tine. Mai bine pleacă, fugi de aici, fii responsabil, gândește-te la consecințele acțiunii tale

nesăbuite.

-Dar tu, cine ești?

Nu primesc nici un răspuns.

-Auzi, dacă tot ești aici, spune-mi și mie, există iad? Tu chiar ești

moartă? Cum de nu ți-ai găsit locul de veci? Nu te-au îngropat?

Îmi fac curaj și o privesc. Tremură, se agită, se mișcă ciudat, mi se pare că trece lumina prin ea, e transparentă, rămăsese doar o pată de culoare care acum este verde, forma informă, acum, este ca o gogoașă de fluture de mătase. Dispare de pe zid, simt cum trece pe lângă mine iar, ca vântul, mă înconjoară de câteva ori apoi se întoarce la locul ei.

-Așa ajung cei ce-și pun capăt zilelor.

Acum tac eu. Este o liniște apăsătoare, încărcată de neverosimil, de groază, de necunoscut.

-De ce vrei să mori? ești tânăr. Pe cine vrei să faci să sufere, o să mori ca prostul, noaptea, de unul singur?

-Moartea mea nu va avea nici un impact asupra familiei.

- Atunci profită, acum ai strada curată în fața ta. Înțelegi ce vreau să spun?

-Nu prea, îmi este frică de tine, de tot ce se-ntâmplă.

-Întreabă-te cine ești, acum. Reconectează-te la viață. Ești încă viu.

Mă pipăi, sunt viu, simt doar frica, simt foamea, simt frigul. O ascult

fără să pot să refuz prezența ei.

-Tu ai habar câte milioane de oameni îl imploră pe Dumnezeu să-i mai lase în viață?

-Nu, nu știu. Ce știu este că sunt obosit și flămând și că îmi este frig.

La ce spui tu, nu m-am gândit niciodată. Când mă gândesc la moarte, mă trec fiorii, o simt aproape.

-De ce să mori? Renunță la gândul ăsta. Ce nenorocire ai avut?

-Am fost la închisoare.

-Și ce dacă? Acolo ai fost mai liber decât atunci când erai afară.

Numai corpul tău avea restricții, nu și mintea. Visele, dorința de viață ar fi trebuit să devină puternice, să fie obiectivele tale.

- Ai dreptate, sunt liber, da’ nu știu ce să fac cu libertatea.

-O iubești?

-Nu știu dacă mai am nevoie de ea, acum chiar că nu știu.

-Tu știi ce înseamnă să fii liber?

-Da. Să fac ce vreau.

O văd cum se înfurie. Vocea spartă se amplifică.

-A fi liber înseamnă să urmărești binele tău.

-Am încercat, dar nu am reușit.

- Înseamnă responsabilitate, nu este un drept, este o obligație. Poți fi

liber numai dacă iubești libertatea.

-Sigur că o iubesc, mai precis, am iubit-o. Acum nu mai am nevoie de

ea. Sunt înfricoșat, înțelegi, nu mă mai simt în siguranță.

-Ia-o de la început omule. Repară ce ai greșit. Trăiește ziua de astăzi,

ce-a fost a fost.

- Spui că trebuie să-mi repar trecutul?

- Da. Ce a fost ieri, a fost demult. Acum, vezi ce să faci cu prezentul.

-Și cum să fac?

-Fă un pas înainte. Găsește un ritm propriu, nu te mai grăbi, vezi ce ai

de făcut.

Face o pauză.

-Auzi, da’ cine te-a adus aici?

- Tu m-ai adus, nu am venit singur. Nu ești tu cea care mi-a călăuzit

pașii? Sau poate a fost destinul? Sunt din ce în ce mai sigur că ai fost tu.

Da, tu erai, mă împingeai de la spate, spre aici, locul în care să-mi dau

singur sentința. Să aleg între viață și moarte. Simțeam cum mă

împingeai, așa îmi explic.

- A fost destinul, nu eu, cum spui tu. Să vadă dacă ai învățat ceva în anii în care ai avut libertatea. Sau poate că am fost eu...

Încep să mă plâng ei, aș vrea să-i povestesc ce am pățit.

-Dacă ai ști ce viață am avut. Am crezut că bunătatea și respectul îmi

asigură succesul.

-Dacă ești sigur de asta ar trebui să te bucuri că ești liber.

-De ce?

- Pentru că ai scăpat de persoanele care te-au încurcat în viață.

-Credeam că sinceritatea și dragostea...

-Ha, ha, haaa. Și ce mai credeai?

Râsul ei îngrozitor venea spre mine.

-Mai credeam că sunt norocos și că o să ajung obiectivele propuse.

Se făcuse liniște, mă ascultă. Mă întreb dacă este cu adevărat nălucă, sau este conștiința mea. Stăm față-n față. Simt nevoia să-i spun cum mă simt acum, liber.

-Ia mai spune-mi, cum erai în libertate?

- Respiram aerul proaspăt al ei, al libertății. Nu prea știam ce

înseamnă să fii liber. Am fixat scopuri de viață imposibil de atins de

unul singur.

-Și ai reușit?

-Nu. Am înțeles prea târziu că strădania mea era în van. Visele s-

au năruit.

-Și acum, cum te simți?

- Mă simt vinovat. Am știut că o partidă bună este singura mea

șansă. Am făcut afaceri în mod legal, fără să știu că între timp, onoarea mea era pusă în joc de femeia de lângă mine. Ce nu am știut? că dincolo de iubire aveam nevoie de control.

-Ai înșelat pe cineva?

-Da, am înșelat și eu, și ea. Eu nu știam că este o femeie greu de stăpânit.

-Ai planificat să o iei de nevastă?

Rămân uimit, de unde naiba știe?

-Trebuie să recunosc că am stat la pândă. Așa ca un vânător, am

profitat când am fost ales pentru o aventură de o noapte...

Mă uit îngrijorat spre ea, a înțeles că nu merit să piardă timpul cu mine.

Dar, eu continui.

- Dacă reușesc să plec de aici, să nu-mi pun viața în pericol,

acum când eșecurile m-au copleșit cu emoții puternice, negative,

resentimente, nu-mi rămâne decât, să-mi reformulez scopul vieții.

-Să înțeleg că nu o să urci aici unde stau eu?

-Acum când văd ce mă așteaptă după, nu. O să ies de sub

influența crudă a destinului, o încerc să-l înfrunt.

-Și ce ai de gând să faci?

- Să o iau de la capăt, să învăț lucruri pe care nu le știam cu

mulți ani în urmă. Să repar ce am greșit, așa cum spuneai tu. Vreau să

simt emoțiile, să cer afecțiune. Dacă ar fi cazul, cum se pleacă dintr-o

relație, fără suferință.

-De ce, ai fost alungat?

-Obligat să plec. Am fost exclus, forțat să o fac.

-Unde ai greșit?

-M-am sabotat singur, constant, ridicasem ștacheta prea sus, nu

am reușit să sar peste ea. M-am autoevaluat, a fost o agresiune asupra

mea. Consumasem toată energia crezând că este în cantitate nelimitată.

Am obosit, nu făceam pași în direcția dorințelor.

Ridic privirea spre cer. Pare că plânge. Simt nevoia să mă curăț odată

cu puținii stropi de ploaie. Au fost doar câteva lacrimi rămase dintr-un

vis, spulberat de amarul singurătății. Lacrimile mele, le simt pe obraz.

-Ai familie?

-Nu, sunt singur. Mintea-mi oscilează între bine și rău.

-Iar începi?

Lumina sărăcăcioasă a becurilor murdare, dă o senzație de mistic, de

mister și de groază. De sub pod se aude clipocitul apei care-și urmează nepăsător cursul pe fundalul Marșului Funerar din Simfonia a 3-a lui Beethoven.

Perdeaua nopții se așternuse peste tot. Dinspre lizieră, mai precis de pe șoseaua care este paralelă, o mașină neagră iese din pâcla densă, intră pe pod, încet, ostentativ de încet. Sunt surprins cum de trec mașini la o oră atât de târzie, pe un pod atât de vechi dintr-un cartier atât de mărginaș.

Îmi este teamă că o să-mi sperie năluca. Mă întorc spre locul unde stătea, nu mai este, a dispărut. Aproape că îmi pare rău.

Apariția mașinii pare o scenă dintr-un film, prinsă cu încetinitorul.

Protagonistul de la volan stă cu geamul lăsat iar aria Lucevan le stelle din Tosca lui Puccini sună ca un ultim strigăt al disperării. Mă întreb până când o să mă urmărească. Ani de zile a fost prezentă în mintea mea. M-a însoțit, pot spune chiar că m-a torturat. Și acum ca un semn rău e și aici, ce caută? Ce legătură am eu cu Cavaradossi, sau cu opera lui Puccini? Este unica și singura dată când am fost la un spectacol de operă. De ce tocmai aria asta mi-a rămas întipărită în minte, în suflet, peste tot? De ce nu m-am pricopsit cu alta, cu O dolci mani sau O, Scarpia, ne vom întâlni înaintea lui Dumnezeu!? Încep să cred că de multe ori destinul ne conectează la anumite momente pe care le trăim în viață și care ne urmăresc. De multe ori îmi imaginez cum o să fie la judecată, în fața Domnului.

Apropo de această întâlnire cu Dumnezeu, păi ce, pot eu să ajung în

fața Lui? Eu un păcătos? Poate ca experiența acestui moment să mă

ajute? Adică să știu măcar acum să fac ca să fiu iertat de păcate. Ceva

măreț, greu de realizat, aproape imposibil.

Trag aer în piept în timp ce tenorul urlă în noapte ultima parte a

disperării. Mă reazem de parapet, îmi iau capul în mâini acoperindu-mi urechile, simt că-nebunesc la gândul că o să mor și eu disperat și singur ca el, dar vorbele îmi ajung printre degete. Ani de zile am fredonat la infinit această blestemată arie, pusă pe note, un urlet de ființă omenească de nestăvilit, E muoio disperato!

Acum cu adevărat mă aflu în locul în care îmi este frică de moarte. Aria asta, stafia, mașina, podul macabru și eu...

E muoio disperato! E non ho mai amato mai tanto la vita, tanto la vita! (Și mor în disperare! Și niciodată nu am iubit viața atât de mult, nu am iubit viața atât de mult!)

Știu, o știu, aria asta o repetam acolo. Nu am uitat scena în care

pictorul, Mario Cavaradossi, sosise pentru a-și continua pictura Mariei Magdalena. Sacristanul