Eterocliteris

De Lucian-Claudiu Amoran

Un roman de dragoste și lehamite despre o anchetă jurnalistică având ca subiect o serie de incidente dramatice petrecute în Bucureștiul ultimelor decenii tulburi.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Dispergo
• Data lansării: 17 aug. 2023
• ISBN: 9789738768550

Lucian-Claudiu Amoran

LUCIAN-CLAUDIU AMORAN s-a născut la 3 septembrie 1967 în București. Este absolvent al Școlii Superioare de Jurnalistică din București și licențiat al Facultății de Litere, Filozofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. După 1989 a fost redactor și colaborator la diferite publicații, printre care Phoenix, Cuvântul, România liberă, Timpul. Debutul literar și-l face în paginile revistei Flacăra, cu nuvela Un principiu sfânt (1994), iar în anul 2006 obține Premiul de proză al Fundației Luceafărul. Apariții editoriale: Deriva (roman), Fundația Luceafărul, 1997; Editura Dispergo, 2022; În gol (roman), Editura Albatros, 1999; Editura Dispergo, 2022; Variațiuni pe tema răului (proză scurtă), Fundația Luceafărul, 2002; Editura Dispergo, 2022; Secretele prietenilor (teatru), Editura Dispergo, 2013 și 2022; Polemici fără replici (publicistică), Editura Dispergo, 2013 și 2023 Eterocliteris (roman), Editura Dispergo, 2021.

Previzualizare carte

Eterocliteris

Lucian-Claudiu Amoran

Published by Editura Dispergo, 2023.

This is a work of fiction. Similarities to real people, places, or events are entirely coincidental.

ETEROCLITERIS

First edition. August 17, 2023.

Copyright © 2023 Lucian-Claudiu Amoran.

ISBN: 978-9738768550

Written by Lucian-Claudiu Amoran.

LUCIAN-CLAUDIU AMORAN s-a născut la 3 septembrie 1967 în București. Este absolvent al Școlii Superioare de Jurnalistică din București și licențiat al Facultății de Litere, Filozofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

După 1989 a fost redactor și colaborator la diferite publicații, printre care Phoenix, Cuvântul, România liberă, Timpul.

Debutul literar și-l face în paginile revistei Flacăra, cu nuvela Un principiu sfânt (1994), iar în anul 2006 obține Premiul de proză al Fundației Luceafărul.

Apariții editoriale:

Deriva (roman), Fundația Luceafărul, 1997

În gol (roman), Editura Albatros, 1999

Variațiuni pe tema răului (proză scurtă), Fundația Luceafărul, 2002

Secretele prietenilor (teatru), Editura Dispergo, 2013

Polemici fără replici (publicistică), Editura Dispergo, 2013

Eterocliteris pg 3.jpg

© Lucian-Claudiu Amoran

www.lucianclaudiuamoran.ro

Toate drepturile asupra acestei cărți aparțin în exclusivitate autorului. Reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, difuzarea în scop comercial sau gratuit, fără consimțământul său scris, încalcă legislația privitoare la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc în conformitate cu actele normative în vigoare.

© DISPERGO, 2021

pentru prezenta ediție electronică

ISBN 978-973-87685-5-0 (epub)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

AMORAN, LUCIAN-CLAUDIU

Eterocliteris: roman / Lucian-Claudiu Amoran. –

București: Dispergo, 2021

ISBN 978-973-87685-6-7

821.135.1

Editura DISPERGO

București, România

tel. [phone]

Ploua mărunt, sâcâitor, era ceață, târziu, întuneric și aproape deja iarnă la sfârșitul lui noiembrie, iar în lumina difuză a farurilor asfaltul strălucea pe o porțiune de câțiva metri, mereu alții, succedându-se cu peste o sută cincizeci de kilometri pe oră, în timp ce gândurile lui o făceau chiar mai repede, poleiul, frâna, Ioana, subiectul, prietenii storși, femeile fără perspectivă, viața, moartea, zădărnicia, piesa, Iris?, Ioana!, luni, marți... duminică, luni, marți... duminică, luni..., noiembrie, decembrie, primăvara, vara, iarăși toamna, iarăși vara, iarăși toamna, plictisul, speranța, frigul, marea, munca, rutina, din nou toamna, plictisul, angoasa, plictisul, angoasa, plictisul, angoasa, disperarea...

Privea imaginea aproape neschimbată, aproape nemișcată, de pe parbriz ca și cum ar fi urmărit un film absurd făcut din cadre cvasiidentice proiectate pe un ecran cenușiu, fără să se simtă implicat în vreun fel, parcă ieșit din sine însuși, ori poate că gonea printr-un tunel, așezat confortabil într-un vehicul pe șine condus de altcineva, și cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă era să închidă ochii și să se odihnească în sfârșit, căci se simțea obosit, îngrozitor de obosit, de tot, de munca de la redacție, oricum singura de care se simțise vreodată atras, de prietenii mai noi sau mai vechi, de șefi și subalterni, până și de Ioana, îngerul său păzitor, demonul său pedepsitor, iubirea și ura vieții sale, unica femeie pe care o iubise cu adevărat printre zecile de care fusese îndrăgostit, și care, prin cine știe ce miracol, îi devenise soție, de viață în general, dar singurul somn care te odihnește după oboseala de viață e moartea, minunat somn fără vise și fără trezire, sau poate unul cu coșmaruri perpetue pentru cei răi și cu nesfârșite vise plăcute pentru cei buni, ori viceversa, necunoscute sunt căile Domnului, Poetul o fi aflat de-acum.

Pâcla se îndesise, luminând orb opacitatea lăptoasei fotografii din geam, nu se mai vedeau nici copacii, nici asfaltul, nici farurile ipoteticilor ceilalți, ceasul de bord arăta fix miezul nopții, o zi nenorocită tocmai se încheiase, o alta întru totul asemănătoare, oricât ar fi fost de diferită, abia începea, cât îi invidia pe cei mulți care se pot bucura de varietatea din identitate, când pe el îl exaspera identitatea din varietate, și nici măcar un apel telefonic la ora aceea nu avea, în principiu, nimic neobișnuit, dată fiind ocupația lui, chiar dacă nu se mai petrecuse de mult, tocmai se petrecea, alo.

– Mircea?... Brutaru sunt, te-am trezit?...

– Nu, sunt în mașină, mă-ntorc de la Sibiu, spuneți!

– Îmi pare rău că nu te las să te odihnești, dar am mare nevoie de tine... A avut loc o explozie în Primăverii, o grenadă se pare, la doi pași de un liceu... Deocamdată se vorbește de câțiva răniți, vreo doi grav, unul poate chiar mort... Ia-i pe Iris, pe Remus... în fine, fă cum crezi tu că e mai bine, dar lași baltă tot și te ocupi de asta... Trebuie neapărat să dăm și noi ceva măcar pe online. OK?

Era la fel de OK sau de puțin OK ca orice altceva în momentul acela și în oricare altul, între timp ceața devenise portocalie, petele întunecate de pe parbriz se înmulțiseră, intra în oraș, cu telefonul încă în mână încercă să formeze un număr, reuși, vocea instantanee din aparat, foarte cunoscută, deși complet străină, îl anunța că prietenul său se culcase poate, ori uitase să-și încarce bateria, trebuia să treacă pe la el, ce-o să se mai bucure, Iuliu Maniu încă, Lujerului, Leul, Cotroceni, Splai, stop, mai încercă o dată să sune, cu același rezultat, Știrbei Vodă, ceața se risipise în mod neașteptat, Calea Victoriei, C. A. Rosetti, nu, brusc tot Calea Victoriei, ce prostie, era să se ducă acasă, la propriul „acasă", oboseala, ieși la Piața Națiunile Unite, apoi din nou pe Splai, ocolise aiurea, Piața Unirii, se oprise și ploaia, Cantemir, Șincai, Tineretului, Văcărești, până la Piața Sudului, parcắ, luă din nou telefonul și formă, de astă dată, alt număr, cu alt rezultat, suna, alo, alo, și în timp ce urca scările, toate scările celor patru etaje fără lift, îi explică Ioanei că nu va ajunge prea curând, era obișnuită, desigur, te sărut, și iată-l în fața ușii în cadrul căreia, aproape înainte să atingă butonul soneriei, apăru locatarul, fără să pară trezit din somn, ba dimpotrivă, gata de acțiune, ar fi fost bun de pompier, mereu vigilent, mereu la datorie, se uitase la televizor și știa tot ce putea să știe cineva care încă nu ajunsese la fața locului, numai că i se închisese telefonul nu știa.

– De fapt, chiar mă gândisem să te sun, mărturisi, dar n-o făcuse, pentru că... ăă... am zis să nu... în fine.

Pe drumul către mașină, aceleași patru etaje de scări, plus o alee, pe drumul către locul întâmplării, un întreg oraș, liniștit la ora aceea, discutară despre explozie, Remus îl puse la curent cu relatările tuturor televiziunilor, de fapt nu se știa mai nimic, și absolut nimic cu precizie, nici măcar dacă fusese cu adevărat o grenadă sau numai o petardă ori un dispozitiv artizanal, dar, orice ar fi fost, fusese ceva suficient de periculos încât să facă victime, asta era totuși sigur, îl întrerupse când ajunse la speculații, păreri ale reporterilor și supoziții ale trecătorilor intervievați, fiindcă nu voia să-și facă o idee preconcepută înainte să vadă cu ochii lui.

***

De cum coborî din mașină îi deveni încă și mai limpede că ar fi trebuit să treacă mai întâi pe-acasă, existau câteva motive temeinice în acest sens, mai puține, câteva nu chiar atât de, mai multe, dar pe moment cel mai pregnant apărea unul mai curând din prima categorie, raportul disproporționat dintre frigul de-afară și hainele-i prea subțiri, care nu fuseseră din cale-afară de adecvate nici pe timp de zi, iar acum se făcuse aproape unu dimineața, unu noaptea, și iarăși ceața aceea, sau alta, umezeala, întunericul lăptos, aproape luminos, aici orașul nu dormea, și din câte putuse vedea străbătându-l mai întâi în lat, apoi și-n lung, doar aici, ca un deget rămas treaz într-un trup adormit, mișuna de polițiști, pompieri, jandarmi, dar mai ales gură-cască somnoroși, probabil prea obosiți ca să mai aibă puterea să se târască pe la casele lor, unde ar fi trebuit să fie de mult, unde poate n-ar fi încurcat atâta, sau cine știe?, oricum nu pe el, adunătură de fantome, procesiune satanică prin care se strecură cu mare greutate până încă foarte departe de locul faptei dând cu înverșunare, nu, cu ură de-a dreptul, din coate, din șolduri, din genunchi, din umeri, din piept, din bărbie, și nici măcar nu mai erau în stare să protesteze, să-l înjure, să-l azvârle înapoi, doar rezistență inertă, o masă vâscoasă, gelatinoasă, înainta printr-o gigantică piftie!, greața, aproape voma, da, da, chiar voma urcândă, crescândă, amenințătoare.

Se opri, și oricât de încet ar fi înaintat, reuși să n-o mai facă atât de brusc, încât celălalt, de care și uitase, îl izbi nu în spate, fiindcă nu înainta cu înaintea, cu fața, ci momentan într-o parte, ci într-o parte, în cealaltă parte adică, strivindu-l de cineva, de cineva care nu numai că nu se supără, dar îl primi în brațe cu o duioșie aproape maternă, sau în orice caz atât de maternă pe cât poate fi o duioșie care nu e maternă, iar el din recunoștință, părând nerecunoscător, se lăsă cu toată greutatea în brațele acelea viguroase și totuși delicate, senzuale, oricât de groase ar fi fost straturile textile care le protejau și cele mult mai firave care-l protejau pe el, sau mai curând aproape că n-o făceau deloc, după cum i se părea, și se sprijini fără voia lui, deși ar fi putut să fie cu ea oricând în alt moment decât exact în acela, de ceva moale și cald, ceva plin și elastic, ceva care-l făcu să se gândească pentru o clipă la cu totul altceva, apoi, în chiar clipa următoare, nici n-ar mai fi putut să spună la ce se mai gândise, sau dacă se mai gândise la ceva, iar când se gândi din nou, se gândi că într-adevăr nu se mai gândise la nimic pentru că pur și simplu adormise, pentru o frântură de clipă doar, însă probabil că în frânturile imediat premergătoare și în cele imediat ulterioare fusese atât de somnoros, atât de năucit de somnul pe cale de a se instala și apoi din care tocmai se trezise, încât întreaga clipă care urmase celei în care se gândise la altceva nu se mai gândise într-adevăr la nimic, iar acum, câteva clipe se gândi la toate astea, și probabil că de fapt încă nici măcar nu se trezise complet, sau poate că nici n-adormise complet, și cine știe dacă era pe cale să se trezească sau abia să adoarmă.

– Ce-i cu tine, nu te simți bine?

Încă nu se simțea nicicum, și asta însemna că se simțea bine, pentru că foarte curând începu din nou să simtă, și primul lucru pe care-l simți după succesiunea aceea de clipe în care, indiferent dacă se gândise la altceva sau nu se gândise la nimic, cel puțin nu se gândise la cum se simțea, era frigul, apoi îndată oboseala, apoi simți și că se simțea, și anume rău, voma nu mai urcase, dar nici nu coborâse înapoi la locul ei, unde nici n-ar mai fi putut fi numită așa, era la un deget de baza gâtului, ba nu, la jumătate de deget, de fapt, mai precis, oscila între o jumătate de deget sub baza gâtului și o jumătate deasupra, stând în cumpănă dacă să urce sau să coboare mai mult, ar fi trebuit ajutată într-un fel, cu lămâie de pildă, dar de unde lămâie acolo, la ora aceea, aproape că-l pufni râsul imaginându-și cum ar fi să se apuce să ceară politicos în stânga și-n dreapta una, „nu vă supărați, n-aveți cumva la dumneavoastră o lămâie, îmi vine să borăsc", sau măcar o pungă, aproape, dar nu chiar, în fond nu era atât de amuzant, și realiză că cineva îl întrebase ceva, fără să realizeze însă cine și ce-l întrebase, în schimb mai realiză, și chiar era timpul s-o facă, realiză și asta, în ce poziție nefirească se afla, zăcând în brațele unei femei despre care pe moment nu putea să spună decât că mirosea foarte bine, apoi își aminti, astfel că ar mai fi putut să spună câte ceva despre brațele și despre sânii ei, numai lucruri bune, și, fie și numai din curiozitate, își ridică ochii, îi și deschise, sau poate că-i avusese deschiși mai demult, poate nu-i închisese nici când crezuse că doarme, și poate c-o și făcuse, dar poate că nu, cert e că nu-și amintea să fi văzut ceva de-o bună bucată de vreme, poate două minute întregi, însă ar fi putut să fie și două secunde, și două ore, încercând să străpungă bezna cu privirile, și când reuși s-o facă, ajutat de mișcările celor din jur, care îngăduiră luminii unui bec, de pe un stâlp, să străpungă la rândul ei ceața și bezna care ar fi fost dacă n-ar fi fost acel bec, de pe acel stâlp, sau oricare alt bec de pe oricare alt stâlp aflat suficient de aproape de locul acela, recunoscu deodată și mirosul, și elasticitatea sânilor, și vigurozitatea delicată a brațelor, și ciudățenia faptului că nu le recunoscuse înainte de a recunoaște chipul pe care abia-l recunoscu sub căciulița trasă până deasupra ochilor pe care-i știa superbi din alte împrejurări, acum fiind totuși prea întuneric.

– Ți-e rău?

Remus, de data asta, și de data asta răspunse:

– Nu, mi-am revenit. Presupun că n-ai o lămâie la tine, nu?

Firește că nu. Nici ea, către care:

– Cum de-ai ajuns așa repede?

Intenționase s-o ia cu ei, stătea oarecum în drum, dar nu era pregătită, și-apoi n-avea într-adevăr niciun sens să meargă în haită, avea dreptate, ne vedem mâine la redacție, sau mai vorbim la telefon dacă intervine ceva, adică astăzi, aflăm fiecare ce putem, și iată ce mică era lumea, sau cel puțin partea aceea din ea, mică într-adevăr, deși atât de aglomerată încât ar fi trebuit să pară mai mare.

– Pur și simplu conduc mai bine decât tine.

Era o veche dispută între ei, n-ar fi admis niciodată una ca asta și nici nu era adevărat, și nici nu era adevărat că dacă ar fi fost cu adevărat adevărat ar fi fost de-ajuns ca s-ajungă acolo înaintea lui, adică în fața lui, așa încât să-l prindă în brațe dacă el ar fi adormit de-a-n picioarelea, cum poate o făcuse, poate că nu, și de fapt probabil că doar venise din altă direcție, chiar dacă mașina ei ajunsese fără îndoială mai târziu, nedovedind decât, poate, o abilitate mai mare de a se strecura printr-o mare mulțime, asta da, n-avea nicio problemă în a i-o recunoaște, totuși își mărgini replica la un zâmbet excesiv de larg, ca și cum ar fi fost foarte amuzat de o glumă colegială foarte bună, genială tocmai prin aceea că se baza în totalitate pe ficțiune, dar de fapt nu i se părea nimic amuzant, nu atât pentru că n-ar fi fost sau n-ar fi putut să fie, cât pentru că nu se afla nici pe departe într-o stare de spirit care să-i îngăduie să aprecieze drept amuzant ceva care ar fi fost oricât de, și asta chiar dacă se simțea oricum mai bine decât mai devreme, cu excepția momentelor în care nu se simțise nicicum și a celor în care cel puțin nu se gândise sau, în orice caz, nu-și dăduse seama precis cum se simte.

De la o vreme, conduși de femeie – care, așa cum bănuise, și acum constata cu încântare că avusese dreptate (dar nu atât pentru că avusese dreptate, cât pentru că reieșea o dată în plus că avea dreptate să nu-i dea dreptate când spunea că este o șoferiță mai bună decât el, deși, dacă ar fi fost, faptul de a nu avea dreptate când pretindea că ajunsese înaintea lui pentru că era nu demonstra că nu este, deci ar fi putut să fie, cu toate că el rămânea la convingerea lui dintotdeauna, și anume că nu, mai ales că nu se întâmplase nimic aproape niciodată, și cu siguranță nu în noaptea aceea, care să i-o zdruncine), era într-adevăr foarte iscusită în a se strecura prin mulțime –, se apropiaseră, nu atât de locul propriu-zis al faptei, deși, pentru că înaintau, pare-se, în direcția cea bună, făcuseră și asta, cât de zona cea mai aglomerată, cu adevărat înțesată, cu adevărat improprie azvârlirii unui ac dacă prin asta intenționai să-l faci să ajungă pe caldarâm, indiferent ce motive bizare sau perverse ai fi avut, încât trebui să apeleze cu și mai mult sârg la părțile contondente ale făpturii sale, apoi nici n-ar mai fi putut spune unde ajunseseră, adică unde ajunseseră cu toții, pentru că nu mai ajunseseră cu toții nicăieri, cel puțin nu împreună, iar dacă ajunseseră totuși în același loc, relativ vorbind, era cu siguranță unul suficient de mare și, cu și mai mare siguranță, de aglomerat încât să nu realizeze că sunt cu toții acolo, să nu se mai vadă, să nu se mai întâlnească, dar el măcar ajunsese unde voise, unde se petrecuse, și, încă înainte de a vorbi cu cineva, își notă în minte să nu uite să-și noteze în carnețel să nu uite să amintească în eventualul articol despre haosul care domnea la locul săvârșirii unui probabil atentat, unei probabile crime, în fine, unui (sau unei) probabil (sau probabile) orice o fi fost, dar soldat (sau soldată) cu o explozie, autoritățile nefiind în stare, după mai bine de două ore, să, și așa mai departe, iar după mai bine de alte două ore (altele nu fiindcă erau diferite de cele la care avea să se refere în articol, dacă avea să fie unul, și dacă avea până la urmă să se refere, căci de fapt nici nu erau, cel puțin una fiind comună, asemenea elementelor a două mulțimi matematice intersectate, ci fiindcă se refereau strict la el, erau propriile lui două ore, subiective, indiferent cât de obiectivă prin definiție ar fi noțiunea de timp) de când primise telefonul de la Brutaru, treaba lui se cam terminase, ar fi putut însăila un articol și numai cu ceea ce văzuse și aflase singur, dar mai erau și ceilalți, ceea ce probabil că avea să facă lucrurile mai dificile, nicidecum mai simple, cum ar fi trebuit, cum greșit judecase, sau mai curând n-o făcuse deloc, nici greșit și nici, cu siguranță, corect, fiindcă, dacă ar fi făcut-o într-un fel, era de presupus sau măcar de sperat că ar fi făcut-o corect și și-ar fi dat seama de greșeală și n-ar mai fi făcut-o, iar sarcina de a aduna, de a selecta, de a arunca, de a redacta i se părea una imposibil de dus la îndeplinire, oricum nu de către el, oricum nu atunci, oricum nu la timp și oricum nu cu bine, și, ca de obicei, primul care-i veni în minte să-l înlocuiască era prima.

Trecuse de trei și jumătate, oră ciudată care-l făcu să reflecteze preț de câteva clipe, mai multe și aparent mai lungi decât i-ar fi trebuit în mod normal ca să înțeleagă, încă din copilărie, cât este ceasul atunci când se uita la unul, aia mică ora, aia mare minutele, da, limbă, ca a ta, la fiecare cifră de oră încap cinci de minute, unu egal cinci, doi egal zece, trei egal cincisprezece, când nici nu știa încă tabla înmulțirii și abia prea puține despre cifre, și oricum primul său ceas de mână fusese electronic, cu ora afișată clar și fără limbi de niciun fel, iar mulțimea se subțiase vizibil (încât nici nu prea mai putea fi vorba despre o mulțime în adevăratul sens al cuvântului, ci poate numai în raport cu o situație normală în general și mai cu seamă la ora aceea, la care normal ar fi fost să nu fie nimeni pe-acolo) când se hotărî să plece, după ce vorbise cu aproape zece martori, dintre care doi aproape oculari, care adică pretindeau că văzuseră (iar unul dintre ei chiar că schimbase câteva cuvinte cu) niște adevărați martori oculari aflați suficient de aproape de locul exploziei, la momentul producerii, cât să se sperie îngrozitor, dar, din fericire pentru ei și din păcate pentru martorii intermediari și mai ales pentru el, destul de departe cât să nu poată da detalii despre ce se întâmplase de fapt, însă unul dintre cei care pretindeau că ajunseseră foarte curând în preajma locului faptei, în orice caz înainte de sosirea autorităților care izolaseră până la urmă perimetrul, pretindea și că zărise un personaj suspect, nu atât prin prezența lui la fața locului și nici măcar pentru cât de aproape era de epava mașinii fumegânde în sau sub sau pe sau lângă care explodase ce explodase, când toată lumea se îndepărta încă înspăimântată, ci după expresia feței, tocmai dimpotrivă, prea puțin înspăimântată și mai mult satisfăcută, după spusele lui, iar mai târziu dispăruse pur și simplu, înainte să se piardă în mulțime, deoarece încă nici nu se strânsese vreuna, momentul fiind acela scurt și destul de precis când adevărații martori oculari nu știu cum să se îndepărteze mai repede, iar cei semioculari încearcă, dimpotrivă, să ajungă cât mai rapid și mai aproape ca să apuce să vadă ce s-a întâmplat, ca și cum le-ar fi teamă să nu le-o ia alții înainte și să vadă mai devreme și mai mult și să nu le lase și lor ceva, unii exagerând poate cu teama panicardă, iar ceilalți cu temeritatea inconștientă, dar de data asta primii fiind mai aproape de atitudinea corectă, pentru că deflagrația fusese puternică și se soldase într-adevăr cu patru victime, dintre care una în stare foarte gravă, după cum îi spusese același autoproclamat martor, care însă refuza să declare polițiștilor tot ce pretindea că văzuse, și abia într-un prea târziu înțelesese și el însuși că omul nu pricepuse că stă de vorbă cu un reporter, ceea ce putea duce la concluzia că era ori îngrijorător de lipsit de perspicacitate, ori îngrijorător de departe dus cu pluta, ori și una și alta, dar în orice caz nu tocmai de încredere, iar figura, oricât de slab vizibilă în lumina aceea chioară, pe care o făcuse când, la întrebarea, pusă într-o doară, fără nicio legătură cu ceva anume, cu un aer glumeț și pe un ton vag retoric, răspunsul implicit trebuind, în mintea lui, să fie „nici pomeneală, „nu cumva sunteți și matale vreun ziarist din ăla...?, auzise, de data asta pare-se mult mai limpede decât prima oară, când pesemne că de fapt n-auzise deloc, sau nu realizase ce auzise, „ba da, v-am spus, lucrez la Extrema putea fi pusă pe un afiș dintr-un cabinet stomatologic sau într-un dicționar cu definiții amănunțite și ilustrații semnificative la expresia „a rămâne cu gura căscată, după care efectiv dispăruse de lângă el ca-n filmele de desene animate, puf!, și nici dacă n-ar fi fost atât de obosit și nu i-ar fi fost atât de rău pe cât (îi) era, și l-ar fi strigat sau ar fi încercat să-l rețină, n-ar fi avut nicio șansă, în schimb dacă ar fi avut inspirația să-l cronometreze sau ceva, poate ar fi descoperit viitorul campion național la suta de metri plat.

Se îndreptă agale (nefiind nici în stare s-o facă altcumva) către mașină frunzărind carnețelul cu notițe (din care, de fapt, nu putea citi nimic din cauza întunericului, și la cum scrisese, în viteză și mai mult pe dibuite, știa că nu-i va fi mai ușor nici pe lumină, plus că, la drept vorbind, nu era decât o relicvă desuetă din vremurile de demult, un soi de tabiet căpătat în primii ani de presă și rămas în reflex, ca pipa mereu stinsă a unui fost fumător înrăit sau gestul de a-și netezi barba al unui fost bărbos, și care la el oricum îndeplinise dintotdeauna un rol mai degrabă auxiliar, orientativ sau de-a dreptul didactic, ca fițuicile din timpul școlii, devenite aproape de prisos încă de când termina buchiseala lor, pentru că deja le învăța pe de rost și nu mai avea nevoie să le consulte la teză sau extemporal) și întrebându-se pe unde or fi Remus, pe care, dat fiind că-l adusese până acolo, se simțea responsabil să-l ducă și înapoi, și Iris, pe care din fericire n-o adusese și se putea întoarce și singură, și atunci se gândi că ar fi putut fi împreună, iar dacă nu erau încă, să fie el cel care să le sugereze asta, să-i roage adică să plece amândoi cu mașina femeii ca să nu mai fie obligat să facă un oricât de mic ocol, de care nu se mai simțea în stare după ce condusese peste cinci sute de kilometri și nu mai dormise de aproape douăzeci și patru de ore, așa că-și scoase din nou telefonul și o sună și se întâlniră și practic îi vărsă în brațe rucsacul, din care curseră carnețelul abia băgat acolo, reportofonul pe care oricum nu înregistrase nimic și umbrela pliantă de care nu mai avea nimeni nevoie în momentul acela și pe care, de altfel, o și recuperă și o puse înapoi, la fel ca și pe celelalte mărunțișuri de uz strict personal, și, într-un fel sau altul, în foarte puține cuvinte în orice caz, o rugă să se ocupe ea de tot, de Remus, de băieți, de articol, de Albu, redactorul-șef, fiindcă el nici n-avea de gând să treacă pe la ziar în dimineața aceea și poate că nici mai târziu, și plecă pentru a doua oară în noaptea aceea din locul acela către mașina de care ultima dată când încercase să se apropie sfârșise prin a se depărta, pentru că singurul reper pe care-l găsiseră pentru întâlnire se afla în cu totul altă direcție raportat la punctul în care se aflase când sunase, și, tot pe jumătate, așa cum realiza mai orice la ora aceea, realiză că nici nu-și luase rămas-bun și, în plus, folosise poate pentru prima oară un adevărat ton de superior ierarhic, nu răstit sau nervos, ci doar fără drept de apel, iar momentul, abstracție făcând de starea scuzabilă în care se afla, dacă ea ar fi avut atâta luciditate încât să pună totul pe seama acesteia, era cât se poate de nepotrivit, după ultima discuție dintre ei, categoric extraprofesională, și după hotărârea comună pe care o luase mai mult el pentru ea – căreia nu-i rămăsese decât s-o accepte și trebuise probabil chiar cu sinceritate să admită că e, dacă nu chiar singura posibilă, cu siguranță cea mai înțeleaptă și exact aceea pe care ar fi trebuit s-o ia de la bun început, încă dinainte să se petreacă între ei ceva care să le dea (sau, mai curând, să-i dea ei) iluzia că ar fi putut să ia la un moment dat și alta, cu totul diferită –, iar până să-și piardă cunoștința, mai probabil cu o fracțiune de secundă înainte de lovitură decât imediat după sau, cumva, în timpul ei, mai apucă să-și spună doar că va trebui să-și ceară într-un fel scuze, însă nu în orice fel, nu așa încât să-și dea seama că o face tocmai din cauza celor întâmplate cu o zi în urmă și în general în ultimul an și mai bine, ci subtil, ca și cum nici nu și-ar cere, sau, și mai bine, ca și cum nici n-ar avea de ce, ci pur și simplu, ca și când între ei ar fi totul absolut în regulă, așa cum în fond și era, doi oameni maturi etc., apoi în sfârșit probabil că începu să se prăbușească, însă deja îi era indiferent.

***

Se trezi cu o senzație acută de rece localizată în principal pe unul dintre obraji, despre care, după alte câteva clipe, realiză că este cel stâng, dar și pe toată partea din față, pe piept, pe brațe, pe coapse, și așa deduse, încă înainte de a se putea mișca în vreun fel, că stă mai mult sau mai puțin întins pe asfalt, pe burtă, și asta ar fi putut însemna un lucru bun, și anume că se aruncase din proprie inițiativă, încercând să evite ceva, numai că, într-un fel confuz, își dădea seama că din păcate nu era așa, iar durerile mai mici sau mai mari pe care le descoperea pe rând sau în grupuri confirmau mai degrabă ipoteza că se prăvălise grămadă, și când, în sfârșit, cu eforturi însemnate, reuși să deschidă mai întâi un ochi, apoi și pe celălalt, văzu că e încă atât de întuneric încât nu se vedea nimic, de unde trase concluzia, cu oarecare bucurie, că măcar nu zăcuse acolo ore-n șir, chiar dacă în perioada aceea a anului se lumina târziu, și când își veni în simțiri destul cât să simtă la toată intensitatea lui frigul, și nu doar pe cel provocat de caldarâmul care între timp poate se și încălzise întru câtva de la contactul cu propriu-i trup, ci și al zorilor de noiembrie, făcu o sforțare colosală să se ridice, astfel încât, în ceea ce i se părură lungi minute de chin, reuși abia să ajungă într-o poziție la fel de nefirească acolo, la ora aceea, stând în fund și scormonind în buzunarul interior al gecii după telefonul mobil, care și dacă nu fusese furat avea șanse destul de mici să fi supraviețuit impactului, ceea ce totuși se întâmplase, cel puțin în aparență, pentru că de funcționat nu funcționa.

În timp ce încerca să-l resusciteze, constată că-i dispăruse rucsacul, care nu mai încăpea îndoială că fusese de la bun început ținta atacului, indiferent din ce cauză, simplu jaf sau ceva mai misterios, însă deocamdată era prea năuc și avea prea multe altele de rezolvat ca să-și bată capul, și-așa bătut la propriu, cu ipoteze, întrebări și supoziții despre cine și de ce, nefiindu-i încă limpede nici măcar când, fiindcă nu putea corela decât prea vag ora indicată de ceas cu aceea la care-l consultase ultima oară, înainte de a se întâlni cu Iris, de care acum ar fi avut mare nevoie nu doar în plan profesional, cum nici nu se îndoia că-l va ajuta, și nici măcar numai afectiv, ci chiar fizic, fiindcă numai după multe alte eforturi izbuti să se ridice și, împleticit, zgribulit, nervos, obosit, scârbit, să ajungă într-un târziu la mașină, în care se urcă, dar, înainte să-ncerce să pornească, își lăsă capul pe tetiera scaunului, închise din nou ochii și-și trase sufletul scos de cursa aceea nici măcar foarte lungă, și doar teama să n-adoarmă așa, în mașina în care era aproape la fel de rece ca afară, nu foarte departe de locul unde fusese agresat și nici de cel al atentatului, îl făcu să aprindă plafoniera, prilej cu care privirile îi căzură, prin intermediul oglinzii retrovizoare, pe chipul care, în ciuda aparențelor, nu putea să fie decât al lui, de nerecunoscut chiar și numai din pricina cearcănelor cât roata carului și a smocurilor țepoase de barbă, ici-colo argintii, crescute de la ultima întâlnire a obrajilor cu lama aparatului de ras, dar cu atât mai mult (sau mai puțin) a sângelui deja închegat care-i acoperea toată partea stângă a frunții și una bună a nasului, și al cărui izvor din fericire pe moment secat, dar încă foarte dureros, îl descoperi, după o cercetare sumară, în regiunea arcadei, așa că preferă să se ducă spre redacție decât către casă, gândindu-se la îngrijorarea pe care i-ar fi provocat-o Ioanei apărând cu masca aceea de războinic înfrânt și la explicațiile pe care ar fi trebuit mai întâi să le găsească (sau doar născocească) pentru a i le da.

Drumul până la parcarea din curtea imobilului în care, dacă n-ar fi preferat, din varii motive, printre care cel puțin unul în carne și oase, să stea mai mult pe teren, și-ar fi petrecut în întregime zilele de lucru îl străbătu rapid, fără măcar să se grăbească, străzile fiind încă pustii, și, în timp ce-și făcea curaj să coboare din mașina în care temperatura devenise chiar plăcută, observă că lumina de la biroul redactorilor, aflat la etaj, era aprinsă, ceea ce punea sub semnul îndoielii justețea ideii de a veni acolo, însă cum era prea târziu, din toate punctele de vedere, s-o schimbe cu oricare alta, se urni, încercând să găsească la fiecare mișcare doar pozițiile cel mai puțin dureroase, deschise și închise în urma sa ușa de la intrare, apoi pe cea de la vestibul, urcă aproape tiptil scările, la început fără măcar să conștientizeze că se ferește să scoată vreun zgomot, de parcă s-ar fi strecurat într-un loc unde n-ar fi avut niciun drept să se afle, iar apoi doar neînțelegând de ce o face, și, în cele din urmă, ciocăni discret la ușa în spatele căreia știa deja (sau cel puțin avea o puternică bănuială) pe cine va găsi, așa că atunci când auzi „da"-ul mai mult întrebător, uluit, chiar speriat, care-i confirmă așteptările, intră degajat, și în timp ce saluta, încă din prag, remarcă pe chipul ușor obosit, dar la fel de plăcut ca întotdeauna, aflat de cealaltă parte a unuia din birouri, lângă fereastra în care se reflecta ca într-o oglindă incapabilă să redea culorile jumătate din încăpere, cum spaima inițială făcuse loc unei îngrijorări încă și mai intense, abia aceasta frizând de-a dreptul groaza, cauza fiind, fără îndoială, înfățișarea sa, care probabil că în lumina albă și puternică a becurilor LED nu se schimbase deloc în bine față de cum mai mult o ghicise el în cea chioară a plafonierei, așa că încercă să zâmbească, oarecum liniștit, oarecum liniștitor, pe undeva bravând, ca pentru a sugera că nu se simțea la fel de rău precum arăta, fără alt efect decât cel invers, fiindcă probabil orice mișcare în plus a vreunui element al feței sale descompuse, inclusiv în tentativa de a surâde, nu făcea decât să înrăutățească situația, să adauge noi valențe lugubre picturii abstracte care-i luase locul, așa că se lăsă păgubaș și începu să îngaime ceva ce ar fi trebuit să devină la un moment dat o explicație pentru prezența lui acolo, impulsionată și de interpelarea cât se poate de punctuală și legitimă în circumstanțele respective, rostită nici măcar pe un ton atât de sfâșietor-disperat pe cât și-ar cam fi dorit să audă în aceleași circumstanțe respective, ci parcă mai mult denotând o vie curiozitate aproape profesională:

– Ce naiba-i cu tine? Ce-ai pățit?

– Ce să fie? Nu-i nimic. M-a lovit acceleratul, nu se putu abține să facă o glumă, menită să înlocuiască tentativa nereușită de zâmbet de adineaori, dar care i se păru mai puțin inspirată de îndată ce o auzi reverberată într-un vag ecou de pereții încăperii, fiindcă vocea-i cavernoasă, abia ieșită printre buzele tumefiate, poate sparte, amorțite, nu suna deloc hazliu.

– Cam așa și arăți, încuviință sau îi confirmă sau doar vru să sublinieze femeia, fără să se amuze câtuși de puțin, ridicându-se de pe scaun și venindu-i în întâmpinare, poate așteptându-se să-l vadă clătinându-se, împleticindu-se și, în cele din urmă, chiar prăvălindu-se din înaltul celor o sută optzeci și mai bine de centimetri peste cel mai apropiat obiect de mobilier, care deocamdată era un scaun așezat inexplicabil într-un punct al încăperii unde în mod normal n-avea ce să caute, dar care-și găsi utilitatea, nu chiar acolo, ci tras într-o poziție mai firească, de cealaltă parte a celeilalte părți a biroului la care, după ce făcu puțin pe asistenta medicală, studiindu-i rănile de pe față, palpându-i cu mișcări cam stângace, brutale, care-i smulseră câteva gemete în plus, cucuiul din creștet, de dimensiunile unui kiwi mărișor, și apoi spălându-le pe primele cu apa rece ca gheața care curgea la ora aceea târzie și prin robinetul de apă caldă al chiuvetei de la baie, femeia se așeză din nou, privindu-l acum ceva mai liniștită și așteptând explicațiile pe care, angrenați în activitățile acelea cvasimedicale, încă nu le primise.

– Așadar?...

– Așadar.

– Ai de gând să-mi spui ce s-a-ntâmplat? Sau vrei să ghicesc?

– Păi... poți să-ncerci. Poate găsești o explicație mai bună ca a mea.

– Adică?...

– Adică, mai mult decât că – probabil – am încasat una-n cap și – aproape sigur – am căzut cu fața-n asfalt, nu știu nici eu. A... și că mi-a dispărut rucsacul.

Era, desigur, inutil, iar ea cu mult mai inteligentă decât ar fi fost de-ajuns ca să înțeleagă asta, să-l întrebe dacă avea fie și cea mai vagă idee cine, iar de ce, cum îi și spusese, putea încerca să-și imagineze cu tot atâtea șanse de a nimeri răspunsul corect sau măcar unul, ori mai multe, probabil prea multe, plauzibil/e, așa că deocamdată nici n-o făcu, și brusc, ignorând, sau chiar profitând de situația în care se aflau și în clipa aceea, și de peste un an, și mai ales în ultimele câteva zile, mai întâi doar îl privi altfel, ca în anumite momente, fără a zâmbi cu adevărat, schimbându-și doar ușor expresia ochilor, pe care-i umbri o idee mai mult cu genele, și aproape imperceptibil poziția colțurilor gurii, apoi se întinse peste birou, luând în mâinile-i calde mâinile lui reci, se ridică, aplecându-se într-un fel care, chiar și fără să-și fi propus cu bună știință, deveni de-a dreptul lasciv, oferind o perspectivă tulburătoare asupra sânilor parcă gata să sară din rochia ce se dovedea inadecvată (sau dimpotrivă) pentru asemenea mișcare, și, cu precauții, de teamă să nu-i provoace noi suferințe fizice, dacă de cele morale tocmai făcea abstracție, aproape îl sărută, iar el aproape îi răspunse, ca și cum ar fi fost primul lor sărut, și nu doar după câteva zile și multe discuții dureroase, și, încă înainte ca ea să-i conducă mâinile spre propriii sâni, dacă asta ar fi intenționat, așa cum cel puțin i se păru lui, preluă el însuși inițiativa, uitând să-și mai facă griji, sau măcar să-și pună întrebări despre ce se întâmplase în noaptea aceea, sau între ei în ultimul an, ori despre ce va fi, și nu se scutură din starea de dulce amorțire a conștiinței și plăcută ațâțare a simțurilor decât prea târziu, după ce, mai întâi, incomodați de biroul aflat între ei, îl ocoliră, însă – și nu era chiar o performanță măruntă – fără să se desprindă cu totul din ceea ce devenise o îmbrățișare, un sărut pătimaș, apoi, și tot fără să vorbească, și tot fără să se despartă cu totul, izbutiră să găsească drumul spre ușă, s-o deschidă, să ajungă până în dreptul alteia, din fericire și aparent inexplicabil pentru el, în fracțiunea de secundă cât își bătu capul cu asta, neîncuiată nici ea, s-o dea de perete și, fără să mai încerce măcar să aprindă lumina, pe care oricum ar fi trebuit s-o stingă la loc, călăuziți doar de un instinct înrudit pesemne cu, dacă nu chiar cel sexual și de simțul orientării căpătat în anii de când lucra în acel birou și în lunile de când îl foloseau împreună ca acum, să se prăbușească pe canapeaua generoasă care – în timp ce mai mult își sfâșiau unul alteia decât își dezbrăcau hainele – îi primi scoțând scâncete de protest, de surpriză, de satisfacție, ca ale lor, sau, pur și simplu, și mai probabil, pentru că era veche și hodorogită.

***

Se trezi, singur, pe aceeași canapea pe care se dovedea astfel că în cele din urmă și dormise sau măcar ațipise pentru un timp, fiindcă acum descoperi orbitor de brusc că se luminase de ziuă, iar când se simți în stare să țină ochii suficient de mult deschiși cât să distingă și, poate nici de data asta chiar în aceeași clipă, să înțeleagă ce semnifică poziția acelor pe cadranul pendulei aflate deasupra sa, se liniști, constatând că mai are destul răgaz să-și compună o ținută decentă și eventual să joace doar rolul, altminteri credibil, redactorului conștiincios care a venit primul, dar nici chiar atât de nefiresc de devreme pe cât o făcuse în realitate, la birou, după un eveniment precum cel de peste noapte, pe care, chiar dacă n-avea cum să mai fie prins în ediția tipărită, își aminti că, înainte să se ridice de lângă el cu mișcările acelea care, fără să aibă în fond nimic ieșit din comun, decât cel mult o prea mare naturalețe, de parcă tocmai se întâmplase ceea ce aproape că fusese imperios necesar, absolut obligatoriu să se întâmple, când de fapt nu era nici pe departe așa, ci aproape dimpotrivă, îl fascinaseră, nu dintotdeauna, pentru că nici nu era sigur că se manifestaseră chiar de la început, după prima noapte, de pasiune mai degrabă decât dragoste, care fusese de fapt o seară ploioasă de vară pe care nici nu-și dăduse seama decât de curând că încă și-o amintește perfect, ceea ce fusese aproape șocant pentru el, ci de când le observase, după un timp pe care, în schimb, nu-l putea socoti, cu niciun fel de precizie, oricât de relativă, poate după a cincea, sau a zecea, sau după câteva luni, când chiar devenise ceva nu imperios necesar și cu atât mai puțin absolut obligatoriu, dar obișnuit, iar mai târziu chiar banal, aproape o rutină, să-și petreacă astfel nenumărate seri, uneori după-amiezi sau chiar dimineți și, mult mai rar, nopți, Iris îi promisese că-l va trata în ediția online, de care se va ocupa în timp ce el se va odihni până la venirea celorlalți, a lui Albu în primul rând, fără să fie nevoie să-și țină și cealaltă promisiune solemnă, că nu-l va lăsa acolo până-n ultima clipă, riscând să fie surprins în postura aceea nu neapărat elocventă, dar suspect de ambiguă, de același Albu, care nu doar că n-avea bunul obicei să ciocăne într-o ușă înainte s-o deschidă, și cu atât mai puțin să aștepte să fie poftit, dar, dimpotrivă, îl avea pe acela cât se poate de bădărănesc să dea pur și simplu buzna, de parcă nici n-ar mai fi deschis ușa aceea, ci ar fi trecut direct prin ea.

În timp ce-și aduna mai întâi hainele, apoi puterile, și în cele din urmă, într-o măsură mai mică, mințile, dându-se jos de pe canapea, ieșind din birou și poposind vreme îndelungată în fața oglinzii de la toaletă, unde-și contemplă rana surprinzător de puțin vizibilă față de cât sânge i se păruse, cel puțin, că se scursese din ea înainte să-i fie oblojită, încercă să-și pună ordine dacă deocamdată nu chiar în viață, măcar în gânduri, să însăileze un fel de plan de acțiune pentru ziua aceea care, în ciuda (sau tocmai din cauza) celor poate (doar) două ore de somn, i se părea că începuse de atât de multă vreme încât se confunda cu precedenta, și chiar dacă, spre bucuria lui, atâta câtă putea simți la ora aceea și în general în momentul acela din existența sa, urmările atacului a cărui victimă, nu neapărat nevinovată [fiindcă – dacă nu fusese chiar o neînțelegere sau un banal jaf, caz în care se putea într-adevăr vorbi despre inocența sa – motive, chiar întemeiate, în absolut, ar fi putut să existe nenumărate, numai că nu era încă deloc sigur (ba, mai degrabă, din contră, era destul de improbabil) că tocmai vreunul sau mai multe din/tre ele stătuse/ră la baza lui, și nu unul prea mărunt ca să-i justifice intensitatea], căzuse în noaptea aceea erau cu mult mai puțin grave decât păruseră la primele vederi, atât a lui, cât și a singurei persoane, în afara atacatorului probabil, care-l văzuse în halul acela, nu excludea deloc ideea ca planul de acțiune să fie mai curând unul de INacțiune, de pauză, și nici nu-i trebui prea mult până să opteze pentru această din urmă variantă, pe care i-o comunică și lui Iris de îndată ce intră în biroul ei, unde o găsi deja (sau, mai bine spus, încă) lucrând de zor probabil la articolele pentru ediția tipărită din ziua următoare, cu propriul lui carnețel de însemnări (pe care întotdeauna reușea să-l descifreze mai ușor decât o făcea el însuși) deschis pe masă, în fața ei, lângă tastatură, după ce, însă, totuși, așa cum i se părea că s-ar cuveni, mai întâi îi mulțumi încă o dată pentru seara sau noaptea sau mai precis dimineața oarecum precedentă, încercând să nu pară nicidecum ironic, și cu atât mai puțin vulgar, dar nici subliniind în mod expres, pentru a îndepărta orice suspiciune (și tocmai prin aceea putând părea și ironic și mai ales vulgar!), că se referă în primul rând la îngrijirile medicale, sub forma trasării sarcinii de a prelua conducerea redacției și a stabili cu de la sine deplină putere cine se va ocupa cu ce și câtă importanță ar trebui să acorde subiectului zilei, care, tocmai pentru că ajunsese cu siguranță să deschidă toate jurnalele de actualități și avea să fie pe prima pagină a tuturor publicațiilor tipărite și online, nu mai prezenta de fapt niciun interes jurnalistic, decât în măsura în care, printr-o întâmplare fericită sau datorită calităților ei profesionale sau ale oricăruia dintre ceilalți colegi, vor descoperi ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, iar ea practic îi reaminti, fiindcă într-adevăr uitase cu desăvârșire, că deja se întâmplase așa ceva, încât preț de câteva clipe, nu foarte multe și cu siguranță nu cu destulă intensitate cât să-l facă să se răzgândească, reflectă dacă n-ar fi bine totuși să rămână la muncă și el.

– Atunci, te ocupi tu de tot, da? Te rog. Eu mă duc să trag un pui de somn ca lumea, acasă.

Deși era, fără îndoială, adevărat, și de vreme ce-i trecea prin minte cel puțin acum, cu câteva clipe prea târziu, după ce rostise cu glas tare, se prea poate să fi gândit, fără să realizeze, și cu câteva clipe înainte, când n-ar fi fost încă prea târziu și ar fi putut să nu rostească deloc, cu niciun fel de glas, nici măcar șoptit, nu voise prin asta să spună că abia așteaptă să se trântească în patul său confortabil din dormitorul conjugal, unde chiar dacă la ora aceea nu și-ar mai fi găsit soția, plecată și ea la serviciu, cu siguranță i-ar fi simțit măcar mirosul, aroma aceea specifică, nu de vreun anume parfum scump, ci pur și simplu de EA, de Ioana, care, chiar și dacă n-ar mai fi rămas în cei peste douăzeci de ani de conviețuire nimic altceva care să-l facă să continue s-o iubească mai mult ca la început, în debutul furtunos al relației, din vremea când erau studenți, colegi la aceeași facultate pe care el o urma cu întârziere, ar fi fost de-ajuns, fiindcă nu voia să-i strice noaptea aceea de, într-un fel, împăcare, cu o nouă dimineață umbrită de imaginea fericirii lui alături de altă (iar din punctul ei de vedere „cealaltă") femeie, cea care avea tot dreptul să-i fie alături în fiecare clipă și de fapt îi era în mult mai puține decât ea însăși, dar tocmai o făcuse, și spera că doar i se păruse că pe chipul ei distinge o nuanță în plus, de amărăciune, pe care, însă, acum, oricât se străduia să se convingă că o vede și dispărând, nu reușea, astfel încât preferă să nici n-o mai privească, ci să se uite oriunde altundeva, poate spre fereastra pe care oricum nu se distingea mai nimic din cauza ceții, în timp ce-l asigura că se va ocupa într-adevăr de tot și că nu trebuie să-și facă nicio grijă, în nicio privință, nici măcar pentru sentimentele ei, deși asta nu rostise și nici măcar nu păruse că ar intenționa să-l facă în vreun fel să creadă, pentru că nici nu putea fi adevărat, ci preferă să-și spună singur, și, pe când ieșea din clădire, îndreptându-se spre mașină, se gândi că nici măcar n-o sărutase cum se cuvenea, cum, pe undeva, ar fi meritat, fie și doar pentru că-i ținea o dată în plus locul, nu, nu soției, ci lui, în dimineața aceea.

Pe drum, mai degrabă ca să nu se gândească la altceva, încercă să-și amintească toate întâmplările de peste noapte, de până la cea la care nu voia să se mai gândească, și apoi încercă să-și amintească detaliile, sarcină deja cu mult mai dificilă, și să le pună cap la cap, nu în ordine cronologică – ceea ce, într-un târziu, dacă ar fi avut destul răgaz, respectiv un drum mai lung sau măcar mai aglomerat decât era la ora aceea pe sensul invers celui care la aceeași oră aceea începea să fie pur și simplu blocat, poate că ar fi reușit –, ci doar logică, a semnificației lor, sarcină deocamdată imposibilă, fiindcă pe cel care, mult spus i se părea, intuia că ar fi putut să fie cel mai important nu reușea încă nici să și-l amintească, și cu atât mai puțin, dacă într-adevăr ar fi existat, adică importanța lui ar fi fost atât de mare pe cât i se părea că ar fi putut să fie (deoarece unul sau altul dintre ele oricum era cel mai important, chiar și dacă absolut deloc important, măcar prin comparație cu celelalte, încă și mai puțin importante), să-l așeze în pătrățica potrivită, însă înclina să-l plaseze, chiar cronologic de data asta, cândva înaintea loviturii care-l doborâse la pământ, ba chiar în imediata ei apropiere, tot cronologic vorbind, dar și spațial, a locului unde se petrecuse, așa că în chiar clipa când opri motorul, după ce parcase cu succes în fața porții pe o bucățică de asfalt unde avusese mari îndoieli că Fordul său, oricât de compact și dibaci mânuit, avea să încapă pe de-a-ntregul, fără să fie nevoie ca în prealabil măcar unul dintre cele două autoturisme care acum îl încadrau răsuflând parcă și ele ușurate să trebuiască să fie împins câțiva centimetri cu bara de protecție, prinse, cu mai puțin de o fracțiune de secundă înainte s-o piardă, foarte probabil pentru totdeauna, o idee nu încă pe deplin cristalizată, dar destul cât să se dezvolte pe drumul până la ușă într-una aproape coerentă, și anume că ar fi vorba despre o figură.

După ce mai întâi făcu dușul pe care, stând în cabina de metal și plastic, într-un moment în care n-ar fi putut jura că nu adormise iarăși de-a-n picioarelea pentru câteva fracțiuni de secundă, acum în timp ce pe el șiroia o apă nu atât de fierbinte pe cât și-ar fi dorit, avu senzația că-și amintește că-l visase de pe când dormea încă în birou, dacă nu cumva o făcuse chiar atunci, pe loc, în momentele în care poate că adormise în cabina de metal și plastic, și apoi îndelungata răscolire prin frigider se soldă cu un relativ succes sub forma unui copan la rotisor pe care-l răpuse din câteva înghițituri, cu muștar și fără pâine, fiindcă răscolirea dulapului unde ar fi trebuit să fie dacă mai era nu avu același rezultat fericit ca precedenta, se băgă în sfârșit în pat, de unde, tot în sfârșit, își sună soția pentru a-i spune, doar pe sărite, ce se întâmplase, nesuflând desigur nicio vorbă despre ceea ce de fapt se repetase mai târziu, reușind până la urmă să și adoarmă, dar să se și trezească, spre seară, la timp, după cum realiză abia când, încă furios că deși nu se simțea în stare să se dea jos din pat nici nu mai reușea să adoarmă, își aminti de vernisajul, sau ceva, la care-l invitase un amic, așa că până la urmă se dădu, își trase pe el niște blugi mai închiși la culoare, nici măcar chiar negri, un tricou și o cămașă aproape uni, cel puțin comodă și destul de călduroasă, peste care-și puse direct geaca, fără să ia o clipă în calcul varianta singurului costum aproximativ disponibil, presupunând că nu fusese mâncat de molii de la ultima utilizare pierdută în negura vremii, și țâșni pe ușă.

***

De cum intră în încăpere, o văzu, lucru oarecum bizar în aglomerația aceea, elocvent într-un fel, misterios, și primul gând care-i veni în minte era de fapt o replică de film, din nu știa care film, sau filme, „e genul de femeie care mă bagă-n bucluc", blondă, deși prefera brunetele, și știú, încă înainte de a-i vedea de suficient de aproape, că trebuie să aibă ochi albaștri, iar când îi și văzu, îi veni și al doilea gând, la fel de lipsit de originalitate, că ar fi trebuit să dețină un permis, ceva, ca pentru armele de foc sau cele albe, înainte să se plimbe așa, nepăsătoare, cu ei în public, printre bărbați, și nu mai știa unde citise, ori cine-i spusese, ori la ce emisiune văzuse ori auzise, că totul între doi oameni se decide în primele treizeci de secunde, tipul de relație, genul de sentimente, cine va fi personalitatea dominantă, dar nu-și mai amintea din ce moment începe numărătoarea, de când vede cine pe cine, sau de când fac cunoștință, sau intră în vorbă, pentru că trecură mănunchiuri bune de câte treizeci de secunde până să fie prezentați unul alteia, și ea probabil că nu-l văzuse decât atunci, fiindcă altfel ar fi știut, fiindcă n-o mai scăpase din ochi din secunda unu, poate cu mici pauze în care fusese prezentat altora, oameni mai străini din clipa când le auzise rostit numele (aceeași în care-l și uitase) decât când nici nu știuse de existența lor pe lume, sau măcar la fel de străini ca înainte, dacă le văzuse chipurile ori le citise numele, la televizor sau în ziare, sau le auzise printre colegi, și în cele din urmă îi veni și ei rândul, și asta numai printr-un noroc, pentru că aproape că nici n-avea ce să caute acolo, pentru că amicul care-l târâse în balamucul acela, unde nici el însuși în fond n-avea ce să caute, oricât de ziarist era și oricâte personaje de notorietate se numărau printre invitați, o cunoștea, altminteri vag, fuseseră colegi la un ziar de specialitate, medical, cândva, cu mulți ani în urmă, pentru foarte puțină vreme, totuși măcar numele i-l mai știa, și la rugămințile lui consimți să intre în vorbă și să-l prezinte, și mai consimți și să treacă sub tăcere nu numai identitatea lui adevărată, dar și, mai ales, starea civilă, dacă ar fi venit cumva vorba, și după nu chiar treizeci de secunde îi mai veni în minte un clișeu, simțea că se petrecuse ceva între ei doi, adică i se păru cel puțin, din felul cum îl privi, sau, mai bine zis, din felul cum îl privi când o privi în felul acela în care știa că privește la o femeie de care, inevitabil, inexorabil, avea să se îndrăgostească, dacă n-o și făcuse deja, poate încă înainte de împlinirea primelor treizeci de secunde, și cu atât mai mult a celorlalte treizeci, de când o și cunoscuse propriu-zis, adică din felul în care-i susținu privirea, în care-l înghiți în albastrul ochilor (alt clișeu, desigur, dar unele dintre ele au fundamente arhetipale) poate o idee prea înfundați în orbite, ceea ce însă le sporea fascinația, în timp ce-și netezea parcă instinctiv, neglijent, cu mâna părul strâns în vârful capului într-un coc ce nu-i îngăduia să se dumirească asupra lungimii lui, dar îi dezgolea, într-un mod pe care-l găsea provocator, ceafa și îi punea în valoare urechile delicate, împodobite cu o pereche de cercei lungi (ca) din argint, și totuși, privind-o mai atent, mai de aproape, constată, aproape cu cinism, aproape cu diabolică satisfacție, ca și cum asta i-ar fi putut fi de vreun folos, l-ar fi putut salva în vreun fel, că poate nici măcar nu era cu adevărat o femeie cu adevărat frumoasă, nasul departe de orice standard recunoscut, vârsta garantat peste treizeci și cinci de ani, poate chiar patruzeci, și totuși, și totuși, destul de înaltă, destul de suplă, cu un corp armonios, atât cât se putea întrezări prin blugi și prin puloverul mulat, sâni mari, grei, tari, sau numai un sutien cumsecade, rămânea de descoperit.

Vorbiră despre habar n-avea ce, habar n-avea cât, dar se făcuse aproape miezul nopții când constată că în afară de ei nu mai erau decât vreo trei grupulețe restrânse și, desigur, răzlețe, ar fi trebuit să plece, dar simțea că-i este imposibil să se despartă de ea, astfel încât o invită la ceva, undeva, în oraș, iar ea acceptă cu ceea ce-i plăcu să creadă că este aproape entuziasm, în orice caz acceptă, și mai acceptă, pentru început, propunerea lui oarecum romantică de a se plimba, pur și simplu, prin parcul Ioanid, aflat în apropiere și care, coincidența, fericita (sau poate, până la urmă, dimpotrivă!) întâmplare făcea să fie favoritul lui, iar ea se grăbi să-l asigure că și al ei, nici nu conta dacă neapărat cu sinceritate, sau conta, dar în sensul că tocmai o lipsă a ei în acel context, o măruntă, nevinovată, poate primă și, deși ar fi vrut să se înșele, cu mare probabilitate nu ultimă minciună ar fi însemnat chiar mai mult, dovedind că-și dorește aproape cât el să-și găsească, fie și cu prețul unei mici denaturări a adevărului, preferințe, gusturi, puncte de interes comune.

După ce-l ocoliră de câteva ori (riscând, la cât era de mic, să amețească dacă ar fi continuat), frumusețea începutului de noapte senină și înstelată de sfârșit de noiembrie îi îmbie să se așeze pe o bancă, de unde, însă, îi alungă aproape instantaneu aproape gerul aceluiași început de noapte senină și înstelată de sfârșit de noiembrie, pe care-l ignoraseră până atunci și care o făcu pe femeie să tremure, ceea ce-i conferea o doză în plus de farmec, accentuându-i fragilitatea, așa că se îndreptară spre zonele mai populate, inclusiv cu cluburi sau baruri unde ar fi putut să se încălzească, numai că se văzură nevoiți să intre în (și să iasă din) alte trei până să dea peste unul în care să găsească o masă liberă, la care se așezară și comandară, la sugestia ei, câte un Tiffany Punch, ce-o mai fi fost și ăla, și se dovedi a fi ceva prea dulce și foarte albastru și cu două paie înfipte în două poziții diferite, oricare o fi fost semnificația sau cel puțin rostul lor, adică al celui de-al doilea, iar după alte vreo două ceasuri și de cam tot atâtea ori mai multe rânduri de cocteiluri erau amețiți, sau cel puțin el, nu atât de alcool, aflat în cantități mai curând homeopatice în cupele de o formă abstractă, cât de dragoste, și tot mai convins că dintr-un motiv sau altul, fie datorită propriului său farmec personal exercitat asupra ei, fie din cauze ce țineau numai de dorințele, pornirile, nevoile femeii, indiferent de cât de mult sau de puțin, sau de ce sau de cine era nevoie pentru a fi stârnite, seara nu trebuia neapărat să se termine odată cu ultima înghițitură de băutură, și nici măcar cu achitarea notei sau în fața unui taxi, ori a scării blocului ei dacă s-ar fi hotărât până la urmă să riște să se suie la volan și ea să riște să se încreadă într-un șofer care ca orator devenise mai puțin coerent decât la începutul întâlnirii, și nici măcar nu trebuia neapărat să se termine mai mult sau mai definitiv decât deja se terminase, transformându-se în noapte sau de-a dreptul dimineață.

Ieșiră din bar și porniră cu pași nu din cale-afară de fermi, nici de hotărâți, și nici măcar de corect executați, către locul în care-și lăsase mașina, și oricât se străduia să găsească ceva de spus nu reușea, iar mai târziu nu îndrăzni să spună ceea ce până la urmă găsise de spus, adică ceea ce până la urmă admise că voise să spună încă de la început dacă ar fi fost mai îndrăzneț sau mai beat, adică mai amețit de băutură decât de dragoste și deci mai puțin afectat de un eventual refuz, așa că tăcu până ce nu mai tăcu ea:

– Ce șanse crezi că am să găsesc un taximetrist dispus să ducă acasă o femeie beată?

– Beată poate, dar fermecătoare. Destul de mari, presupun.

– Eu știu? Parcă au dreptul să refuze persoanele în stare avansată de ebrietate...

I se părea că exagerează, și i se mai părea că nu fără vreo intenție ascunsă, una sau mai multe, fiindcă i se părea că era chiar mai trează decât el, și continuă să i se pară chiar și atunci când se sprijini de umărul lui cu toată greutatea, atâta câtă era, nu foarte multă, apucându-l de braț și silindu-l să se oprească pentru o clipă și privindu-l în ochi, cu capul răsturnat spre spate, și apoi închizându-i pe-ai ei și adresându-i un surâs care-l răscoli până în străfundurile inimii, surâs de femeie mai mult îndrăgostită decât amețită, aproape extatic, sau anticipând extazul, chiar dacă nici pe departe