Dialoguri Metalice

De Vakulovski Mihail Carmina

interviuri cu:

Serj Tankian / System of a Down Robert Westerholt si Jeroen van Veen / Within Temptation Johan Edlund si Anders Iwers / Tiamat Tilo Wolff si Anne Nurmiv / Lacrimosa Marco Tapani Hietala / Nightwish Andrew Eldritch / The Sisters of Mercy Máté Tilk si Bálint Csongor / Subscribe Asis Nasseri / Haggard Hamish / My Dying Bride Therapy? Mikael Stanne / Dark Tranquillity & Sainkho

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 27 iun. 2018
• ISBN: 9786069900147

Previzualizare carte

O zi din viața lui Nae Stabiliment

Când personalul 3002 se hotărăște să frâneze scârțâit și dezabuzat, Nae Stabiliment de-abia pătrunde aiurit, în fugă, pe poarta gării. Mâna stângă așază părul învârtejit de vântul călduț al dimineții, iar dreapta e ocupată să tot salte pe umăr veșnica sa geantă, mereu plină, ghiftuită, și-n care nimeni nu bănuiește ce ar putea el să tot transporte. Are ochii umflați de somn. Luni dimineața e o tradiție să întârzie, de 20 de ani de când tot face naveta asta păcătoasă. Aleargă spre tren orb, fără să vadă nimic în jur. Un picior sprijină geanta și el îl târâie ca și cum ar șchiopăta, ca și cum l-ar căra la subțioară. Intră în îmbulzeala de la uși ca într-un ochi de vârtej.

— Ține-mi și mie un loc în picioare!… Da’ ce caută, fratele meu, toți ăștia de la țăroaia?… Hai, mamaie, că n-o să stăm pân’ la sfântu’ așteaptă!… Alo, domnuuu, unde te crezi? Păi, dac-am face toți așa?… Hopa sus! Valea, că te-apucă ploaia!… Când le-am zis că trebe să dea cu loc la personal!… Ce te vâri, fă, putoare, nu mă vezi, femeie în etate?… Ciocu’ mic și mâna la gleznă!… Hai, dă-i din teniși! Urcați, măi oameni buni, odată.

Nae Stabiliment aude toate astea și nu prea.

Gâlmă și Gigi Mosor beștelesc o babă mocăită care nu vrea să sară din tren. Se teme că e peronul prea jos. Îi strigă cu o voce nehotărâtă, cenzurată, nici el convins că vrea cu tot dinadinsul să aibă de-a face cu ei, pentru că-i simte deja trotilați. Cât dau de dimineață mâncare la porci, fac felul la juma’ de rachiu. Nevestele nu s-au prins încă de tertipurile astea ale lor.

A intrat în sfârșit și se așază pe bancheta rece, parcă înrourată. Senzație plăcută. Zgrepțăne geamul fumuriu. Se ridică și așază geanta pe singurele două falange nedistruse ale grătarului de deasupra. Privește iar prin geam și vrea să șteargă mizeria, nedecis încă dacă geamul e pătat prin interior sau pe dinafară. Văzută așa, gara are un aer mai misterios. Dale pătrate pe care adineaori le traversase fără să le bage în seamă, ghivece atârnate de streșini de lemn. Gară construită la început de secol. Acum își dă seama că, prin geamul ăsta murdar, aduce puțin cu o fotografie veche de 70-80 de ani, îngălbenită de vreme. Doar că în fotografia cu care asemuiește el gara, oamenii păreau puțin altfel. Mai ciudați, poate. În tot cazul, nu se grăbeau. Aveau griji, se vedea pe chipul lor, dar nu le păsa așa mult de ele. Nu le luau chiar așa în serios. Pentru o clipă le lăsau baltă, conveneau că e mai bine așa. Sau jucau teatru. Se știe că la fotograf te duci spilcuit, la patru ace. Te ții bățos, sobru. Cine știe? Și alte fizionomii aveau oamenii ăia. Toți cu mustața groasă de un deget. Până și pomeții, bărbia aveau alte forme, alte contururi. Nu cunoaște pe nimeni azi să arate așa. Nu crede că s-ar putea îndrăgosti de o femeie din acele vremuri, presupunând că ar putea călători în timp. Brusc își dă seama că s-a născut când trebuie. Și parcă ființele din fotografie aveau și ceva fals sau poate a trecut prea mult pentru ca el să mai reușească să-i înțeleagă.

Aude bârfindu-se. Glasuri muierești, strepezite, ascuțite. Își dă seama că îl intrigă să le audă așa, ca ieșite din pământ, fără să știe din ce gură pleacă ele.

— Da, fată, și zicea șefa, că ce să facă ea cu tampoanili alea, că iei îi trebuie vreo două-trei ca să, ca să și le, știi tuu… să le monteze… dealtfel, alunică!

Scoate puțin capul pe intervalul dintre banchete, fără să dea impresia că are de gând să iscodească. L-a scos doar așa, de chichi, până să se așeze mai comod. Patru gospodine hotărâte, cu părul făcut permanent, nici că se putea altfel, și care, deși par cam ofilite, cam purii, își spun una alteia „Fată, sau „Făi fată!, așa cum li se pare că sună mai afectuos, pe un ton zglobiu, săltăreț. Își trag fustele în jos, peste picioarele ținute oblu, c-un gest pudic, vinovat. Râsete de rozător care a nimerit cu subrațul peste un fir de iarbă care-l gâdilă. Spoite cu tot felul de maglavaisuri ieftine.

— Și tu, ce ai mai făcut de mâncare, că io, zău, dacă mai știu ce să fac!… Am găsit roșii cu două mii kilu’ la țăran. Erea terciuite, da’ la bulion e bunie, merge!… Dă-l dracului de biețiv, că mi-a mâncat zilili! Aseară a venit chior de beat, știi cum era? Se uita-n oglindă, iete ce moacă am, și râdea singur! Dup’aia, că el nu poa’ să-și scoată ghetili, adu cuțitul, să le tai! Cât m-am chinuit să-l descalț! Io nu-i mai spăăăăl, nu-i mai găteeeesc! Să se descurce!

Nu stau rezemate de banchete. Se apleacă în față, cu mâinile încârligate peste piepții uriași, cu burțile pe genunchi, și sporovăie, toacă. Își dau seama că date pe spate ar arăta caraghios, așa grase, ai impresia că duc un sac de nisip în poală.

Nae Stabiliment revine la poziția inițială și respiră trist, puțin scârbit sau dezamăgit la gândul că femeile alea nu mai au nimic feminin în ele, niciun pic de grație, de… ceva de care să te poți îndrăgosti. Cândva poate arătau și ele mai de Doamne-ajută. Prin clasa a douășpea, își faceau planuri să se mărite cu vreun italian, vreun turc, oricine le-ar putea scoate din… Din ce? Din țara asta? Nenorocirea nu e doar aici. Oricum, să plece, să moară mahalaua! Să crape toți prăpădiții, ce noroc a dat peste ele. Vise…

Trenul pleacă brusc, ca și cum s-ar fi ales cu un șut în dos. Nae închide ochii și i se pare că a ieșit din vagon, s-a evaporat.

— Și cum vă spuneam, măi doamnă, io nu am cunoscut om mare ca domnu’ Pozianu!

Glas poticnit, incert, de bătrânică în extaz, proprietara unei imense certitudini. Vocale rotunjite. Când pronunța „Pozianu, la prima silabă, parcă i-ar exploda fălcile, „Po, apoi, la „zianu", tonul revine la curgerea firească, limpede. Nae încearcă să și-o închipuie. Față nefiresc de albă, fardată în prostie. O fandosită, o nesuferită.

— Ce puteee! Nenică, a dat ăștia cu azotat!… păi ce, mă, azotatu’ pute? Așa pute?… Tăceți dracu’, nu vedeți că și-a pus Găbosu ciorapi de lână?

— Venea la noi prin iulie, când se-nchidea școalele! Îi așteptam la gară. Erau cetățeni cu căruțe dichisite, măi doamnă, care făceau curse. Nu se inventaseră încă taxiurile la noi! Doamna Pozianu, parc-o văd, venea cu două-trei coșuri mari de răchită. Îmi aducea rochițe, cu bucle! Una, așa în picățele, o am și azi și o poartă nepoată-mea. Material bun! Venea și cu o fată mai problemă, mai bolnavă, care a și murit dup’ aia. Și un băiat, Alfred, stătea toată ziua și învăța, măi doamnă, că-i zicea tăticu’, mă, tu precis oi fi rămas corigent la ceva! Da’ el era țâfnos, potrivnic! Ce ziceai, făcea tot posibilu’ să rămână cum a zis el prima dată!

— Hai noroc! Ce faci, măi rahat pe apă? Condoleanțe!… Pen’ ce?… Pentru Steaua! Să-i bată Petrolu’! Hai, măi, dă-te-n spume, aia-i echipă?… Io nu mai țin acuma cu niminea! De ce să mă omor, de ce să mă strofoc?… Te dai rănit, acuma, futu-te-n pricepere de cur pictat!… Nu, mă, da’ dacă Sabin Ilie, îți dau un exemplu, ia șai’ș’cinci dă mii dă parai pă lună și e gras ca porcu’, abia aleargă, io de ce să mă omor, de ce să-i plâng lui de milă? Lu’ ăla?

— Seara, domnu’ Pozianu își lua familia și o plimba pe centru. În parc cânta fanfara lui Titi Clonț. Ce muzică! Și, unde te uitai, numai trandafiri! Ne lua înghețată de la Turcu, măi doamnă! Ăsta, de fapt, era un albanez pripășit pe la noi, da’ atunci era stațiune celebră, nu veneau decât boieri! Și Turcu, să vedeți, nu umbla decât în șalvari, în papuci și cu Coranu’ la subțioară!

— Și ce zici că ai făcut în concediu, măi papleacă? Cu ce te lauzi?

— Turcu mergea așa adus de spate, la nouăj’ dă grade, că ziceau toți, auzi ce le trăsnise prin cap, uite la Turcu, a pierdut briceagu’! C-așa îți făcea impresia, că el caută ceva pe jos! Popor cu imaginație, măi doamnă! De ce tocmai briceagul, nu știu!

— Mă duc la directoru’, șe măi Dănuțiule, ai obosit, măi? Vrei conșediu?… Păi, aș cam vrea, c-a venit nașii la mine, acuma trebuie să stau după ei și să le suflu-n cur!… Ghini, măi Dănuțiule, dac-ai obosit și tu, măi! E moldovean îngrămădit, da’ uneori, e simpatic mititelu’! Nu știu de ce-i zic așa, că bate suta cin’zeci de kile lejereanu!

— Fă-te-ncoa’ c-o țigară, gherțoiu’ dracu’!

— Fata lu’ domnu’ Pozianu, măi doamnă, avea o fire retrasă! Avea și o boală mai ciudată, că nu vorbea niciodată despre ea, sau nu reușiseră felcerii s-o depisteze! Mai mult timp petrecea în casă, pe întuneric. Nu-i plăcea lumina! Când a murit ea, domnu’ Pozianu, dacă mă iubea pe mine, m-a luat la București. Avea o școala de meserii! Îi purta numele, daaaa! Și m-a băgat la dactilografie! Am stat un an! Să stai în București pe vremea aia! Faruri, mașini, numa’ lume bună, vitrine colorate, luminate, reclamele astea de acum sunt mizilic! Și ce oameni, dom’ne, nu ca jigodiile astea de-acu’! Ca calicii ăștia! Zicea domnu’ Pozianu că io trebuie să fac liceu’, să merg mai departe, că tăticu’ nu mă dăduse! Așa era pe-atunci, femeia să stea acasă cu copiii! Și poate că era mai bine, că nu mai ieșea toți bagabonții cu cheili de gât!

— Bă, giugiuli-mi-ai bărzoiu’, ascultați la mine! Ne-am cur la fript! Râdeți, da’ tot la vorba mea o să ajungeți! Nu mai e locuri în cimitir și o să ne îngroape pe toți în curte! Da’ nu pe spate! Așa-n picioare, ciuciuica, drepți! Și nu de tot, doar pân’ la brâu, iar ce rămâne afară, dă c-un strat de ipsos, ocazie cu care iese și de un monument să știe ăla care trece pe stradă cum a arătat mortu’! …Te doare capu’? Vezi că abia maine-i zi de abator… Dacă nu dai o țigare ești cel mai mare măgar din sud-iestu’ iuropii!… Oameni și popii, ăsta de-aici are două parohii! Una-n Posada și alta-n vale-n Comarnic! Iarna-și pune cădelnița în raniță, se suie pe schiurili lui din doage de butoi și dă-i bice spre parohia-ilantă! Și-i flutură patrafiru’!… Vorbește, dracu’, cu toți dinții să te-nțeleg și io!… Ziceam că sunt oameni și popii!… Ce? Nimica n-am înțeles! Dacă nu vorbești cu gura plină!

— Stăteam pe bulevardul Elisabeta, colț cu…, na, c-am uitat! Am fost acuma-n București să văd ce mai e pe acolo! Niște țigani luaseră casa și stăteau răstigniți în pat, în maieu și în chiloți! Murdar ca-ntr-o cocină de porci!

Nae înjură în gând spunându-și că în cocină n-or să stea nicicând girafe sau dromaderi.

— Vezi, tată, aici pe vremuri era o mare! Nu, tu nu te născusei! Coștila, Caraimanu’ erau doar insule! Vezi, ăștia se cheamă munți formați prin încrețire! Da’ ce? N-ai făcut și tu la școală?

Stabiliment strâmbă din nas auzind tonul prețios al fanfaronului din urmă. Parcă ar fi unicul tată de pe toată Valea Prahovei! Așa se comportă! Și ce l-a apucat să-și educe plodul tocmai acum? Și excesul ăsta de reverențiozitate până la urmă devine grețos și se transformă în impolitețe. E prea ostentativ, prea vrea să epateze!

— Ei, ți-ai adus aminte, sunt munți formați prin încrețire și…?

— Avea trei servitoare domnu’ Pozianu! O nemțoaică pricepută, care parcă avea un băț în fund. Se ținea făloasă tare! Și-o casăăăă! Ce tablouri, ce lux, ce covoare! Io nu mă pricepeam, da’ trebuie să fi fost valori mari. Pe covoarele ălea ți-era și milă să le calci! Cine știe pe mâinile cui or fi încăput!

— Te rog din suflet să te gândești! Nu e greu, sunt munți formați prin încrețire și…

— Ce dracu’ să fac în concediu? Am fost la țară și am muncit! M-am certat și cu socri-miu! Ăla-i rău de gură, numai că-i trece! Tre’ să te-njure el nițel, că așa sunt pulicarii ăștia la vale-ncolo! La mine se făcuseră niște cartofani…! Nouă saci am adunat! La el, mici, căcăcioși, cât ou’ de vrabie! Era vr’un nuc prin apropiere sau pământu’ mai nu știu cum!… Deci nu dai o țigare, binee!… Când să pun sacii în mașină, așez șase, ăla, gata, ce, nu-ți ajunge? Stai, bre! Nu erau nouă? E, lasă, că veniți numa’ să luați, când e de dat cu sapa… N-am muncit, bre? Oi fi muncit, dar ți-ajunge atâția, ce, ai de gând să stai toată iarna și să mesteci la cartofi? ‘Te-te la el! M-am făcut roșu! Am plecat, nici bună ziua, nici nimic, pe drum cât p’aci să calc și vreo trei proști!

— Vrei să mă faci de râs? Prin încrețire și…?

Se enervase, copilul probabil strângea din ochi, vinovat.

— A doua zi, telefon de la socri-miu! Vezi că vine cumnat-tu’ la tine dupe sculele alea! A, și era să uit! îți trimit prin el și vreo doi saci de cartofi, așa, de la mine!

— Dar domnu’ Pozianu, măi doamnă, pentru că trebuie să aibă toți un cusur, era mor-fi-no-man! Auzi! Avea el năravul ăsta, dar în rest, jos cu pălăria!

— Cum să nu știi? Prin încrețire șii…? Prin vulcanizare!… Aoleu, aia e altceva, măi tată!

— Io am plecat din București când au murit amândoi, și domnul, și doamna Pozianu. Un accident nenorocit! S-ar părea totuși că domnu’ Pozianu era drogat când conducea mașina! Averile apoi, le-au luat comuniștii! A rămas doar băiatu-ăl mic, Alfred! L-a luat, l-a crescut o familie de vaporeni! Și-a schimbat și numele după aia! Cine știe pe unde o fi el acuma! Nu mai știu de el nimica! Și nici cine erau