Arta Sunetelor. Antologie

De Adenium

Arta Sunetelor este o apariție editorială remarcabilă pe piața de carte românească: un volum reeditat și îmbogățit, care aduce în prim-plan câteva dintre cele mai mari nume autohtone și internaționale ale genurilor jazz, blues, rock, clasică, de avangardă, gospel, lăutărie, hip-hop, musical sau muzică de film și teatru. Descoperiți articole despre istoria celor mai importante fenomene muzicale mondiale, despre evoluția chitarei electrice și a rockului românesc în perioada comunistă, precum și un număr impresionant de interviuri, acordate, printre alții, de Peter Hammill, Cesária Évora, Joe Cocker, Steve Vai, Vali Sterian, Ian Anderson, Florian Pittiș, Jan Garbarek, Uriah Heep, Paul Rodgers, Al Di Meola, The Holmes Brothers, Jethro Tull, Jean‑Michel Jarre, Lhasa, Omara Portuondo.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068622699

Previzualizare carte

Flueraș

La aniversare

Radu Lupașcu

„Omul este măsura tuturor lucrurilor,

a celor existente, așa cum sunt, și a celor inexistente,

așa cum nu sunt" (Protagoras) sau, vorba fraților Hackett,

„Ah, but there’s the beauty in the things he didn’t do"

(vedeți coperta interioară a albumului

John Hackett and Steve Hackett, Sketches of Satie).

S-au împlinit cinci ani de existență a Artei Sunetelor în spațiul virtual! Cunoașterea, reflecta Lucian Blaga, este definită, mărginită. Necunoașterea, însă, NU! Aceasta nu limitează în niciun fel curiozitatea umană, dorința de autodepășire, de supremație. O bună parte a ceea ce poate fi aflat, măsurat, consumat, adunat, lăudat și dominat a fost asimilată de societatea umană. În timp, umanitatea a dobândit calități și, în egală măsură, defecte, asumate cu bună știință. Pas cu pas, omul s-a cocoțat în vârful lanțului trofic, devenind centrul de chibzuință filosofică și măsură a tuturor lucrurilor.

Să revenim însă la… oile noastre. Ceea ce a determinat apariția revistei Arta Sunetelor a pornit tocmai de la necunoaștere, devenită instrument în mâinile Sistemului. Căci prin necunoaștere oamenii își acceptă fără să crâcnească condiția de oi numai bune de muls, pot fi ușor manipulați și prostiți cu premeditare. „Ciobanii" sunt deștepți și nu vor mare lucru de la oile pe două picioare: numai laptele, lâna, carnea, sufletul și răsufletul lor – altfel zis, deplina obediență… Împotriva acestei stări actuale a lumii luptă revista Arta Sunetelor, scopul nostru ultim fiind Cunoașterea și, prin ea, Recunoașterea valorilor adevărate. Tot ce așteptăm de la voi, dragi prieteni, este să învățați să alegeți singuri grâul de neghină… Prin prezenta antologie de texte, ediția noastră celebrează munca echipei de redacție a Artei Sunetelor. Făuritori neosteniți ai universului virtual artasunetelor.ro, redactorii noștri luptă pentru triumful muzicii de valoare și vă apără de prea multa poluare sonoră a acestor triste vremuri. Experiența acumulată de David-ul nostru în lupta cu Goliat-ul prostului-gust ne face totuși încrezători într-un viitor mai bun. Cei cinci ani de existență și rezistență sunt dovada cea mai bună. În paralel cu viața de zi cu zi, publiciștii Artei Sunetelor au trăit pe pielea lor bucuriile și amărăciunile calității de audiofil și/sau cinefil. Muzica pe contrasens a fost de multe ori ocolită voit, fiindcă „noi nu strivim corola de minuni a lumii" și vrem să vă oferim informații pe care nu le puteți afla în spațiul monopolizat de mass-media românească. Există și excepții care întăresc regula de mai sus. Nu mai este secretă pentru nimeni menirea revistelor muzicale pe care le-am născocit împreună. (Re)descoperirea unei capodopere aparținând domeniului muzical sau cinematografic sporește numărul cititorilor căutători de frumos și dornici să împărtășească cu noi aceste momente de bucurie. Pe de altă parte, restricțiile impuse nouă de cei care controlează industria muzicală românească – vânzătorii de fericire promisă de marfa din rafturi sau de afișele publicitare –, precum și motivațiile acestora nu ne-au împiedicat niciodată în demersul nostru. La fel cum nici greșelile majore, uneori ireparabile, ale mogulilor muzicii autohtone nu le-au stânjenit ori diminuat acestora dorința de câștig cu orice preț. Puțini sunt însă cei aleși, destinați, motivați și recompensați pentru strădania și izbânda lor. Pe aceștia din urmă i-am nominalizat pe bună dreptate în finalul articolului de față. Revenind însă la partea pozitivă a showbiz-ului, trebuie spus că, uneori, forțele nevăzute din culise compun atât de bine mecanica unui show, încât aproape că ating perfecțiunea. Aceasta înseamnă respect pentru relația muzician-spectator, pentru presă și pentru sine. Indiferent cum a ieșit, spectacolul Artei Sunetelor a mers mai departe, ca o dovadă că istoria se face așa cum hotărăsc Regizorii, nu cum își dorește „prostimea, atât de des invocată ca fiind cea care determină modul în care unele posturi de radio sau TV, de stat ori private, își construiesc programele audio-video de așa-zisă informare și divertisment… Să nu uităm însă: „Pe termen scurt, emisiunile proaste mutilează simțul estetic al oamenilor, iar pe termen lung dau naștere degradării (Kjell Ola Dahl, Al patrulea…).

Această elegantă ediție este dedicată în special creatorului de frumos, păstrătorului de cuvânt, povestitorului nepereche și prietenului regretat de toți, Moțu Pittiș. Omul care a născut ideea unei „mișcări de rezistență împotriva prostiei revărsate", cel care a creat Radio 3 Net (în forma care conta pentru posteritate!) și care a amintit că bluesul este un om bun, nu tocmai în apele lui… Actorul, cântărețul, regizorul, traducătorul, textierul, povestitorul, redactorul, vocea, colecționarul Florian „Moțu" Pittiș, atât de iubit și alintat de toate breslele congruente Artei Sunetelor. Într-un interviu acordat lui Andrei Partoș, la întrebarea privind condiția de român și posibilitățile muzicii noastre, felul de a trăi al tineretului de la noi, Moțu a răspuns:

Păi, probabil aș începe cu cuvintele: „La început a fost cuvântul, nu-i așa?! Dar, în orice caz, cu cuvinte, nu cu vorbe. Ce înseamnă muzica rock, la urma urmei? Ăsta ar fi un punct de plecare. Ce înseamnă altceva decât chinul artistic de a răspunde la întrebarea filosofică „Cine sunt eu?. Ce-ți cere muzica rock? Îți cere sinceritate, îți cere adevăr, adevărul tău. Nu-ți cere pentru nimic în lume să imiți pe nimeni. Dimpotrivă, acesta este socotit un lucru josnic. Ți se cere să te exprimi pe tine, deci să devii autor total. Tu să-ți compui cântecul, textul, tu să fii interpretul. Deci înseamnă să te sondezi pe tine, să te descoperi pe tine. Ar mai fi o problemă pe care ar putea să o ridice unii, ei cântă în limba engleză, iar noi în altă limbă. Ei bine, tocmai aici e cheia. Să ajungi până la descoperirea acelei melodii născută din combinarea fenomenelor. Să nu uităm că în deschiderea concertului The Rolling Stones, atunci, în anii ’70, au cântat Locomotive GT, și n-au cântat în limba engleză. Să nu uităm că un mare nume al rockului a fost Czesław Niemen, a cărui piesă Strange is the world e mult mai strălucitoare în varianta poloneză. Asta înseamnă că a reușit să pătrundă în adevărata sonoritate a limbii poloneze. Cam asta s-a numit mai târziu etno-rock, introducerea blestemelor pe care le avem în noi, în sânge, în apa pe care o bem, în aerul pe care-l respirăm. La noi, Phoenix a făcut acest lucru. Dublul album Cantafabule este o pledoarie în acest sens, adică nu cred că e atât de mult nevoie de cuvinte purtătoare de sens, cât de folosirea vocii umane în chip de instrument (selecție dintr-un interviu primit prin amabilitatea doamnei Anda Pittiș).

Motivele demersurilor noastre, încă de la început, s-au bazat pe acumulare. Începutul s-a numit Musical Report, undeva prin anul 1999. Puteți lesne să vă dați seama că în acele timpuri informația circula încă destul de greu, ruptura nu se produsese suficient de adânc, accesul la muzica ce făcea diferența era încă zăbavnic. Pentru mine era o etapă superioară, care a urmat epocii casetelor Brain, evocată de mulți cu nostalgie… Totul s-a petrecut după prima vizită în State, fără regrete până-n mandatul lui Boc. Am plăsmuit apoi revista Art & Roll, nume propus de Costin Grigoraș și ales de grupul nostru prezent la o terasă de pe lângă sediul Radio România. Denis și-a adus aminte cum a fost în contextul său (Team of sounds). Povestea celor două reviste, schițată succint la această aniversare, a coincis cu legarea unor prietenii mai mult sau mai puțin trainice, dar care au dus la formarea creativului grup de la Blues Café. Grup eterogen de ortaci din care au rezultat prietenii fertile la modul propriu… Căci aici veți găsi originea revistelor Musical Report și Art & Roll (15, respectiv 21 de numere), după care au urmat seria de cărți intitulată Mitologii subiective (Eric Clapton, Era Punk, Pe urmele lui Hendrix, Interviuri rock), povestea celebrului grup The Rolling Stones, trilogia enciclopedică Fața văzută și nevăzută a muzicii, lucrare monumentală, foarte importantă pentru audiofili, colecția de texte marca Dumitru Ungureanu intitulată Rockin’ By Myself, câteva albume de colecție, unicat la acea vreme, atât prin conținut, cât și prin aspect, precum și multele colaborări cu publicații săptămânale, periodice sau dicționare: Sunete, Șapte Seri, Stage Pass, Eleganța Muzicii etc., etc.

Relu Călin este cel mai vechi prieten al meu din acest grup. Este un tip modest, cu umor, colecționar de vinyl-uri de dinainte de 1989, specialist în westernuri spaghetti, filme românești și nu numai, omul care m-a susținut și călăuzit în lumea filmului. El este cel prin care i-am cunoscut pe Ioan Big, Alin Ludu Dumbravă și Andrei Crețulescu, toți aceștia fiind rafinați cunoscători ai lumii filmului, pasionați căutători prin cotloanele nebănuite ale unui univers nu îndeajuns cercetat și mediatizat.

„Am să vă spun cu ochi de lacrimi plini/ Că pe pământ sunt cai tot mai puțini/ Că trandafirul e mai plin de spini/ Și că pe străzi vuiesc mașini."

Nu este în intenția mea să-mi laud „camarazii de arme" mai mult decât merită, dar nici nu pot să minimalizez remarcabila lor contribuție, fiindcă revistele nu s-ar fi născut fără scriitura destoinică a redactorilor ei. Simplul fapt că aceste fanzine au devenit astăzi reviste de colecție, foarte căutate și ofertate de către colecționarii tineri, este un fapt lăudabil. Ne bucură că efortul nostru nu a fost în zadar, la fel cum ne bucuram, la timpul respectiv, când primeam semne de prețuire, în special din provincie.

Editorii revistelor Musical Report și Art & Roll, cărora nu le port pică, și-au continuat traiectul fără ajutorul meu, în felul știut. Împreună, am depus eforturi ca această redacție să funcționeze corect și echitabil pentru munca depusă. În ceea ce mă privește, atunci când nu am mai putut răbda disprețul și infatuarea, m-am dat la o parte, lăsând locul liber altora, iar eu, ca membru fondator, am ales o altă „cale, întocmai „sintagmei balaurului cu șapte capete (vorba lui Ioan Big).

„Omul este ființa cea mai adaptabilă; așa că, nicio grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile și nu va avea niciun motiv să regrete ce a fost cândva" (Lucian Boia). Arta Sunetelor sigur nu va avea această soartă. A pornit de la zero, în 2008, împreună cu un prieten adevărat, un inginer destoinic, administratorul site-ului aniversat prin această ediție tipărită. Numele lui este Jan Ghimpețeanu. Îi ofer, pe această cale, mulțumirile mele pentru munca sa, o activitate ruptă din timpul său liber și neprecupețit în vreun fel. Fără Jan nu ați fi avut acces – în timpul cel mai scurt – la toate informațiile, recenziile, odiseele, atitudinile și aprecierile noastre ca martori și cronicari ai spațiului mioritic și nu numai. Arta Sunetelor ne obligă la un consens moral față de valorile trainice muzicale și cinematografice pe care nu le puteți afla nicicum din presa comună.

„Cine dădea muzică la toată România?", articol de Florin Silviu Ursulescu. FSU, așa cum îl știm cu toții, este unul dintre cei mai valoroși jurnaliști și redactori de radio din România. Un interviu cu domnia sa îl găsiți pe site-ul revistei Arta Sunetelor. Îi mulțumesc că a acceptat să ne fie aproape și ne-a dăruit din experiența sa, atât cât timpul i-a permis. FSU este un foarte documentat cunoscător al tuturor ramurilor muzicii numite „de divertisment", folk, rock, pop, din țară și din peisajul internațional (nu numai cel anglo-american, ci și cel european, atât occidental, cât și din țările foste socialiste, Cehoslovacia, Polonia, RDG, Ungaria). Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, fondator și animator al principalelor focare de muzică pop ale anilor ’60-’70 – cluburile pop ASE, IPGG, Club 303 (Politehnica), Club Z, Club A, Ateneul Tineretului, Club 182, Rectorat (Brașov) –, FSU a prezentat sute de spectacole ale formațiilor și soliștilor români, trupe și interpreți străini etc. (http://www.artasunetelor.ro/ Interviu_cu_Florin_-_Silviu_Ursulescu.html).

Nelu Stratone este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai formațiilor și interpreților autohtoni de muzică rock, pe care s-a străduit să-i adune într-un dicționar al rockului românesc. În emisiunile sale, A lu’Nelu sau Nici o zi fără The Beatles, a prezentat ascultătorilor săi multe nume, știute sau mai puțin știute, din mainstream și undergroundul românesc. Pe unele am ajuns să le îndrăgim și să le apreciem, intersectându-ne pe cât a fost posibil cu aparițiile lor live. În volumul de față, Nelu face un prim pas spre apariția cărții sale, dedicată istoriei rockului românesc, Rock sub seceră și ciocan, un prim contact cu majoritatea celor care și-au adus obolul la facerea rockului autohton. De curând, Nelu Stratone a lansat un site propriu, o nouă provocare pentru istorie, în special pentru istoria rockului românesc. Vi-l recomand cu căldură: http://stratonelu.webnode.ro!

Eric Clapton. Blue, Black & White și Povestea The Rolling Stones – iată două cărți importante pentru audiofili, volume pe care le-am citit pe nerăsuflate, cu mult timp înainte de ieșirea lor de sub tipar. Autorul lor, Ioan Big, semnează un calup de interviuri grupate sub titlul „Crâmpeie de suflete (După 20 de ani…). Întrebat de Ioan Big cum vede viitorul muzicii rock, Steve Howe a răspuns: „Cred cu certitudine că nu va domina computerul. Nu cred că oamenii vor sta la nesfârșit să asculte muzică făcută pe computer. Ascultăm asta în lift, la discotecă… Eu cred că muzica este o experiență umană, nu o experiență a unei mașini. M-am săturat de ritmurile astea… sunt gunoaie! Sunetul, calitatea… nu există!. Odată cu împărtășirea experiențelor de audiofil, colecționar și designer de evenimente speciale, Ioan Big deschide începând cu acest an o „cale nouă, destinată în special împătimiților celei de-a șaptea arte, intitulată „Video Vault. Această rubrică din spațiul Artei Sunetelor se ocupă în special de filmele necomerciale, „filme de nevizionat în ambianța crănțănitului de pop-corn, a luminii telefoanelor mobile și a comentariilor «live» făcute de moroni. Rubrica „Video Vault se găsește alături de ocheada experiențelor europene acumulate, intitulată „Declin d’œil, în „canalul intitulat „Point of View", o perspectivă personală autentică și abilă despre temeinicia culturii pop(ulare) ([e-mail]).

Mircea Giurgiu, Silviu Aioniță și Valentin Radu Cantacuzu sunt trei prieteni tot din lumea binecuvântată a sunetelor de care mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute. Mircea, cu buna sa dispoziție, a făcut ca întâlnirea duminicală (și nu numai) să devină al doilea… Blues Café! Un prieten care, la orice nevoie, întotdeauna a fost aproape! Cu Silviu cred că am (de)gustat o cisternă de bere, ascultându-i bancurile, povețele și remarcile – întotdeauna la obiect – despre blues-rock, chitare și chitariști. Tot din cauza lui m-am lăsat de fumat. Trupa sa, Blueservice, este și acum un model pentru trupele de cover-uri de astăzi. Vali este unul dintre prietenii pe care vi-i doriți și pe care nu-i puteți avea. Sunteți de acord cu mine că prietenia nu este o joacă de copii. Ea necesită respect și bun-simț. Dacă se leagă și de o cultură, fie și numai muzicală, atunci ea durează cât viața însăși.

Team of Sounds, piesa de teatru radiofonic în șapte acte despre sunetele unor băieți, de Denis Dinulescu, va îmblânzi privirea cititorilor asupra poveștii reale a redactorilor semnatari ai revistelor Musical Report și Art & Roll, viețuitori ai grupului de la Blues Café din pasajul Villacrosse. Ca și voi, cititorii, suntem oameni cu bune și cu rele, cu pasiuni și cu vicii, cu viață mai scurtă sau mai lungă, tot așa, bună sau rea…

Mii de cititori ai site-ului nostru ne-au întrebat care este, de fapt, definiția corectă a mogulului și cu ce se ocupă el. Mogulul este un bărbat înalt sau scund, blond sau brunet, cu ochii așa și-așa, adică nici prea frumoși, nici prea urâți, cu mustăți sau nu, cu amante tinere sau bătrâne, posesor de ziare, mașini, soliste, case, televiziuni. Pe fereastra apartamentului său din capitală, Sinaia, Paris sau Caraibe, el vede poporul român halind fasole cu cârnați și se bucură că bucătarii lui știu rețete atât de sofisticate, în măsură să sature un popor. Și uite așa se face de 10. La această oră, mogulul citește presa lui. Pentru că din banii pe care-i are pe numele nevestei, el finanțează câteva ziare în care dezvăluie numai lucruri interesante despre adversari. O dată la patru ani vin alegerile și mogulul trebuie să se hotărască pe cine scoate președinte. În sfârșit, vine seara și mogulul, obosit, se duce la restaurantul pe care-l conduce omul lui, un ofițer de informații spre pensie. Aici pune la cale ziua de mâine: că ce scriem pe presă, că ce zice DNA și că ce să declare „nenea" care vrea la Cotroceni. Pune un DVD cu Jeff Beck, în timpul căruia, ca să pară interesant, povestește cum s-a întâlnit el la Londra cu Richard Bona și Mike Stern și cum i-au promis ăștia că o să cânte de ziua lui, la moșia pe care o are la Crevedia. Prietenii nu-l cred, și atunci mogulul îi poruncește Annei Lesko să cânte un bluz. Bluzul nu-i reușit, cum nimic din muzica românească nu este, și, brusc, mogulul dă afară pe toată lumea. Înainte de culcare, își pune un DVD cu Sorin Copilul de Aur, de fapt, singura muzică pe care o înțelege.

Dumitru Ungureanu este ca vinul vechi. Bine făcut, bine păstrat și de soi. Scriitura domniei sale împarte dragoste și armonie muzicală celor îndreptățiți să o primească. Nu păstrează nimic pentru sine, retrimite judecăți și motive de bucurie tuturor, amintindu-ne că viața pământească depinde de materie. Pentru Mitică, materia principală este muzica ce durează. El știe a trăi în ființă. Indiferent dacă ne referim la muzicianul, ascultătorul sau criticul Dumitru Ungureanu. „Pietrele rostogolite pe islaz" ne aduc aminte tuturor de definiția genialului Pittiș: Ciulinii Bărăganului. Deși nu i-au plăcut etichetele, cum l-ar fi caracterizat astăzi Moțu pe scriitorul, poetul, audiofilul, colecționarul din Găești?! „Atenție! NU conține sulfiți"…

Liviu Antonesei este un scriitor, cercetător, publicist, politician democrat, actualmente retras din politică, profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității „Al.I. Cuza" din Iași, membru al PEN Clubului român și al ASPRO, președinte al revistei de cultură Timpul. A debutat în 1988 cu Semnele timpului. Din 1978, autorul a publicat circa o sută de studii științifice din domeniile sociologiei educației, istoriei intelectuale, istoriei și filozofiei culturii, didacticii moderne, metodologiei cercetării educației și științelor politice. În septembrie 2001 și-a susținut doctoratul, iar din ianuarie 2002 a fost promovat conferențiar universitar. Alte volume publicate: Pharmakon (1989); Căutarea căutării (1990); Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană (1995); 1990. Vremea în schimbare (1995); Paideia. Fundamentele culturale ale educației (1996); O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica (1997); Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999); Nautilus. Structuri, momente și modele în cultura interbelică (1999; ediția a II-a, 2007); Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000; ediția electronică, 2005; ediția a II-a, 2010); Check Point Charlie. Șapte povestiri fără a mai socoti și prefața (2003); Literatura, ce poveste! Un diptic și cîteva linkuri în rețeaua literaturii (2004); Polis și Paideia. Șapte studii despre educație, cultură și politici educative (2005); La „Morrison Hotel". Povestiri de pînă azi (2007); Victimele inocente și colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia (2012); Povești filosofice cretane și alte poezii din insule (2012); Un taur în vitrina de piatră (2013). A fost tradus în antologii de poezie și în reviste din Ungaria, SUA, Grecia, Italia, Germania, Rusia, Franța.

Fenomenul muzicii electronice va fi atins în antologia noastră de Marius-Christian Burcea, fin cunoscător al acestei mișcări spațio-temporale. „Muzica electronică, tehnologie și spirit" divulgă esența acestui gen muzical, modalitățile de exprimare, influențele, legăturile, fuziunea cu alte stiluri și reflexia sa asupra lumii moderne. Pe scurt și la obiect, un articol despre istoria muzicii electronice și reprezentanții ei. Marius-Christian Burcea este unul dintre cei mai importanți promotori ai muzicii ambientale în România anilor ’90. A fost realizatorul emisiunii Călătorii spre Infinit de la Fun Radio, emisă începând cu anul 1992. A participat la producția celebrei compilații de gen Noua Românie – Rebirth of a Nation. „Programul Călătorii spre Infinit a debutat în FM în februarie 1992, sub numele Jocul cu Mărgele de Sticlă, pe 67.8 MHz, Fun Radio București (http://www.electroblogro.com/ 2012/03/biografiidiscografii-marius-christian.html).

Ovidiu Moldovan credea că am glumit când l-am rugat să scrie o miniistorie a muzicii country! Această bogată cultură face parte din istoria nord-americană și se bucură (încă!) de un foarte mare număr de fani – peste 30 la sută din audiență, procent ce nu poate fi ignorat. Astfel, dumnealui a reușit una dintre cele mai frumoase și mai scurte prezentări ale unui gen foarte puțin mediatizat la noi… Să nu mă întrebați de ce! Ovidiu Moldovan a scris dintotdeauna despre country (cel puțin, de când îl cunosc) și se pregătește să dea la tipar primul său roman SF. Ovidiu respiră și consumă această muzică în orice clipă de răgaz, povestindu-mi, la un shot de palincă bistrițeană, despre vedetele în trend, „modele" pentru mioriticele pițipoance. În rubrica sa, ne face cunoscută tânăra generație așa cum, pe vremuri, în cele două reviste populariza acest gen prin giganții săi. Vede genul country cu mintea lui Alison Krauss, digeră country după-masa de prânz, cu Vince Gill, pentru că seara consumă Dixie Chicks și discută politică așaaaaa, ca să nu-l dea nimeni pe post… Pentru că Ovidiu are o altă atitudine, după opinia mea, country-rock, fiind, normal, ardelean din Bistrița. Și când zâmbește, în ochii săi se reflectă sânii babani ai lui Dolly Parton (https://ovidiumoldovan.shutterfly.com)…

În trilogia sa Fața văzută și nevăzută a muzicii, scriitorul, criticul muzical, poetul și prospectorul de rarități discografice Costin Grigoraș urmărește pas cu pas mersul istoriei muzicale a omenirii, trecând prin filtrul audiției momentele importante de urmărit de către audiofili și nu numai. În antologia de față, Grig dezbate cu argumentele la vedere cinci teme ale reușitei sau nereușitei bătălii din lumea sunetelor, dintre zgomot și sunet, dintre tradiție și continuitate, în fine, dintre prog și restul lumii.

Teodora Ionescu și Radu Paraschivescu sunt invitați la această aniversare pentru recunoașterea vredniciei scriitoricești din lumea muzicii folk, unde Teo ne propune o dulce amintire cu un haiduc, respectiv în lumea colecționarilor, din care Radu a ales un episod cu un scoțian drag, prezent anul acesta pentru prima dată la București.

Fotografiile incluse în această antologie, cu excepția celor primite din arhivele personale, au fost realizate de Tudor Macovei, fotograful oficial al revistei virtuale Arta Sunetelor, Silvia Big, Iulian Ignat, Miluță Flueraș și Gabriel Olteanu, prieteni ai revistei noastre.

Am lăsat special la urmă un prieten drag, un om modest, un muzician, profesor, filosof și literat, Gabriel Petric. „Cap limpede pentru această antologie, semnatar al rubricii „Un riff pe lună și al viitoarei „destinații" virtuale, „Arta Sunetelor pe harta Europei", ne propune două articole despre istoria chitarei electrice și estetica muzicii rock. Un prieten pentru oricine apreciază onestitatea, creativitatea și umorul, Gabriel Petric trăiește și lucrează la Orăștie și este unul dintre cei 22 de tineri străluciți pe care Constantin Noica i-a selectat pentru școala sa de la Păltiniș. Gabriel Petric este un mare pasionat de muzică, a publicat un Manual de chitară (Editura Teora, București) foarte bine primit, și a scris studii de muzicologie în reviste de profil din Anglia, Statele Unite, Germania și România (Guitar International, American Lutherie, Musikblatt, Sunete etc.). Între 1980 și 2006 a fost liderul grupului art rock Echinox. Un profesor drag, al cărui elev mi-aș fi dorit să fiu. Un interviu cu Gaby aici: http://www.artasunetelor.ro/Interviu_cu_Gabriel_Petric.html.

Arta Sunetelor a intrat în al șaselea an de existență virtuală. Punct și de la capăt. Căutată de tot mai mulți cititori, revista noastră aduce la lumină nestemate muzicale și cinematografice ignorate de cea mai mare parte a mass-mediei. Fără să fie o revistă elitistă, Arta Sunetelor se adresează unui public cultivat, familiarizat cu muzica de valoare, pe care nu se pune praful și care lasă urme de neșters în sufletele noastre. La radio și TV, ceilalți ascultă „muzica" pe care redactori bine dresați de sistem o oferă unei generații incapabile să aleagă între bine și rău, între kitsch și valoarea perenă. Oferta și contra-oferta… De curând, până și radioul public îmbracă haine noi – așa-zis pe targetul publicului tânăr –, dar care ascund o crasă incultură hegemonică, poziționată strict pe criterii pur politice.

De aceea, Arta Sunetelor, cu mijloacele ei de exprimare, în spațiul virtual sau în ediția de față, se străduiește să umple – fie și parțial – imensul gol de informație și critică muzicală, cu gândul la o lume mai bună decât cea de azi. Adresându-mă dumneavoastră, în numele semnatarilor rubricilor revistei, țin să mulțumesc cititorilor pentru încrederea cu care au intrat în universul nostru virtual și pentru sprijinul acordat efortului nostru sincer și curat.

Sincere mulțumiri organizatorilor de concerte, ale căror competențe au menținut standardul ridicat al evenimentelor muzicale și au dovedit respect pentru presă, indiferent de reacția scrisă a semnatarilor revistei. În ordine alfabetică, aceștia sunt: Andreea Andreescu (http://www.events.ro), Ioan Big (http://www.event-plus.ro), Laura Coroianu (http://emagic.ro), Diana Georgescu (http://www.projectevents.ro), Nicoleta Ion (http://vreaubilet.ro), Aurel Mitran (http://www.teatrul-excelsior.ro/contact/echipa.aspx), Paul Nancă (http://www.phoenix.ro), Ruxia Sandru și Claudiu Stanciu (http://www.artmaniafestival.ro) și Paul Tutungiu (http://www.andante.ro). Respectul reciproc și verticalitatea moral-profesională a celor mai sus menționați fac obiectul acestei gratitudini din partea revistei Arta Sunetelor și a realizatorilor ei.

Lumea muzicală românească pe care am încercat să o rotunjim cu pasiune și dăruire („Vino tu cu tine toată, ca să-ntruchipăm o roată" – Nichita Stănescu, Dezîmblânzire) va supraviețui, indiferent de valoarea mainstream-ului și chit că underground-ul zace uitat prin ungherele umbrite ale societății, prin sertarele caselor de discuri sau playlist-urile radiourilor. Arta Sunetelor va fi întotdeauna acolo unde valoarea și bunul-gust reclamă neputința și prea multa indolență. Ea înseamnă pentru noi, cei care o slujim, Frumos, Adevăr, Spirit și Suflet îngemănate.

If the sun refused to shine,

I don’t mind, I don’t mind,

If the mountains fell in the sea,

Let it be, it ain’t me.

Alright, ’cos I got my own world to look through,

And I ain’t gonna copy you.

Now if 6 turned out to be 9,

I don’t mind, I don’t mind,

Alright, if all the hippies cut off all their hair,

I don’t care, I don’t care.

Dig, ’cos I got my own world to live through

And I ain’t gonna copy you.

29 aprilie 2014

Redacția Artei Sunetelor la aniversare! ©Mihai Forsea

©Cristian Topan

Robert Trujillo ©Gabriel Olteanu

Gogol Bordello ©Gabriel Olteanu

1. Chemare: memorie de cleștar

©Iulian Ignat

Cine dădea muzică la toată România?

Florin Silviu Ursulescu

Înainte de ’89, puteai să asculți în discoteci, la petreceri (ceaiuri), la radio (programul 1 sau Radio România Tineret) multă muzică nouă străină, hituri din topurile europene sau rock heavy. Erau momente în care găseai orice noutate din Occident, pe disc sau pe bandă de magnetofon. O întrebare la care nu s-a răspuns niciodată este cum intra muzica asta în țară. Căci nu trebuie uitat, fiindcă cei tineri nu mai știu, era o perioadă de teroare totală, nu se găseau reviste străine, nu emiteau decât TVR și Radio România, nu se găseau în magazine decât discuri (vorbim de viniluri, desigur) din țările socialiste (dacă mai știe cineva ce înseamnă asta și poate să enumere țările din „lagărul socialist) sau licențe indiene. Pare un mister la fel de mare ca întrebarea „de unde apar bancurile?, dar, din fericire, aici avem niște răspunsuri. În epoca aceea de privațiuni, în care nu găseai nici carne sau cafea, a fi la curent cu Occidentul, măcar într-un domeniu, oferea o plăcere adâncă, o mândrie, o satisfacție care îți mai acoperea grijile. Cred că este unul dintre marile mistere culturale din epocă, care ar merita cercetări ample, sociologice, nu doar câteva amintiri ale mele și ale prietenilor mei, căci fiecare dintre noi, cei care făceam rost de discuri sau muzici pe atunci, care imprimam benzi sau eram disc-jockey, avem mii de conexiuni și legături personale. Eu îmi permit să fac un mic istoric, fiindcă m-am aflat cel mai mult timp în acel mediu și am cunoscut rând pe rând generațiile micului nucleu de responsabili pentru tonele de muzică străină care au împânzit România timp de decenii.

Rețeaua era următoarea: un mic număr de persoane (eșalonul 1A) făceau rost prin diverse mijloace de discuri străine (voi arăta cum, mai târziu), le înregistrau pe benzi numite matrițe, pe care apoi le multiplicau (fiecare avea 2, 3 sau 4 magnetofoane), apoi vindeau benzile clienților personali (eșalonul 2A), care le multiplicau și ei pentru clienții lor (eșalonul 3A) etc. Dar, în același timp, cel care avea discurile (proprietarul), după ce-și imprima benzile, dădea drumul pe circuit lotului de discuri, adică le închiria cu ora celor din eșalonul 1B, care le înregistrau pe benzi numite tot matrițe (fiindcă erau tot direct de pe disc și nu de pe alt mag), pe care apoi le multiplicau (fiecare avea 2, 3 sau 4 magnetofoane), apoi vindeau benzile clienților personali (eșalonul 2B), care le multiplicau și ei pentru clienții lor (eșalonul 3B) etc., apoi discurile ajungeau la cei din eșalonul C, care făceau aceeași muncă. Deci era o ramificație enormă, în 8-9 zile benzile cu muzici noi ajungeau în cele mai îndepărtate cătune. Se făcea rost de discuri în zeci de feluri – prima categorie era formată din cei cu rude, adică unii aveau rude care plecau în deplasare (puțini), alții aveau chiar rude stabilite în străinătate. Dar toți aceștia trimiteau discuri sporadic, nu la comandă; nu te puteai baza pe ei. Baza era formată din cei care aveau legături cu piloți Tarom, șoferi de TIR, stewardese, persoane care plecau mereu cu serviciul, săptămânal, dar cărora trebuia să le dai dolari pentru cumpărături (aducători puteau fi și sportivii). Așa că umblam prin căminele care găzduiau studenți străini, mai ales arabi, africani, ca să cumpărăm valută, mai ales dolari, cu mari pericole (pe vremea aia făceai pușcărie dacă te prindea cu valută). Se uită, se crede că nu era mare lucru să faci rost de discuri – în primul rând, trebuia să ai relații, în al doilea rând, să fii inconștient ca să-ți riști libertatea pentru 5 dolari. Un single era 5-6 dolari și un LP era 9, apoi a ajuns la 15 dolari. Din această cauză eșalonul 1A era puțin numeros, ne cunoșteam în general între noi, erau o concurență și o gelozie evidente, căci era vorba și de afaceri cu bani investiți etc. Cei din eșalonul 2 se bucurau și se mândreau că închiriază discurile chiar de la eșalonul 1, iar cei din eșalonul 3 sau 4 nici nu mai știau cine erau inițiatorii. Nu se poate face acum, după atâta